Acum trei ani, Savastie pornise spre Kemerevo să picteze murii acelui nou sfânt locaș. Și plecase de acolo cu inima cernită de durerea nereușitei. O nereușită pe care nici chiar pustnicul Fiodor nu putuse să i-o explice. Fiindcă Savastie simțea că în spatele icoanei mutilate din Kemerevo nu stăteau nici calitatea îndoielnică a uleiurilor și culorilor, nici mâna unui monah zavistnic. Era altceva, iar starea lui de acum, cufundată într-o guașă scrijelită cu cărbunele orbirii îl făcea să se gândească și mai mult când și cu ce greșise pentru ca icoana Sfântului Fanurie să nu prindă următoarea dimineață. Drumul lui Savastie în trăsura Secției a treia, spre Kemerevo, a fost unul frânt. Parcă ar fi fost o insectă mutilată de un copil răutăcios, elitrele fiindu-i smulse și neputința zborului transformându-se într-o târâre pe brânci, ca o omidă sfârtecată. Când l-a întâmpinat, susținut de cei doi oameni ai stăpânirii, starețul Pamfilie nu l-a recunoscut prima dată pe Savastie, într-atât îi rupsese durerea din chipul supt și afundat în întuneric. Privind mai atent la el, starețul, tresărind, i-a zis cu glas scăzut:.
- Savastie... Cine ar fi crezut că ne vom mai regăsi după atâția ani...
- Trei, părinte stareț, trei toamne lungi ne despart...
- Ai plecat bogat de aici, Savastie, luminat de diamantele primite la naștere și te întorci cu fântâna secată...De ce?
- Pentru toate câte facem pe lume, părinte stareț, există un preț.
- Am înțeles că ne vom nevoi împreună până la sfârșit, Savastie, murmură starețul, privind la trăsura Secției a treia ce părăsea curtea mânăstirii.
- Până la sfârșit părinte... Când va fi să sosească el... neștiut și necruțător!
- Vei viețui într-o chilie, lângă cea a lui Acachie, pe care ți-l voi da ca sprijin și sfat... Mâine, în zori, voi asculta, Savastie, povestea pribegiei tale prin lumea asta neînțeleasă și rea...îi mai spuse părintele stareț, bătându-l blând pe umerii căzuți ca o cobiliță frântă.
Noaptea aceea polară așternută peste irisul lui și care-l amenința cu eternitatea ei se strecurase printre cercevele geamului chiliei sale foșnind ca un cărăbuș de aur. Savastie dormea, dar undeva, în spatele realității visului său, se plămădeau imagini care-i aminteau de ucenicia lui nefericită la Kemerevo. De acea deznădejde ce-i umpluse sufletul cu mirosul ei otrăvitor când dimineață după dimineață zărea culorile agonizând și topite pe faldul zidului descărnat de fizionomia Sfântului Fanurie. Visa că se rezema acum într-un baston fosforescent, care îi arunca pe sub găvanele irisului atrofiat o urmă gelatinoasă, purpurie, cum lasă melcii pe frunzele de dud. Și purpuriul acela se prelingea prin iarba ce o auzea foșnind sub pasul său, ridicându-se ca un fuior de lumină, ca o viperă ce scosese capul ademenit de muzica ce-i atrofia simțurile. Și lumina aceea îl ajuta să dezghioace fir cu fir aerul moale și parfumat. Se putea bucura din nou de vederea cerului aplecat peste lume ca o pălărie cu boruri largi de nouri, de păsăretul ce inunda cu ciripitul lunca aceea plină de margarete. Zări o biserică și păși spre ea. Când intră, slujba se terminase. Printre mujicii ce se învârteau printre lumânările aprinse în toate colțurile bisericii, îl văzu pe tatăl său. Stiopa Karpin avea un colac în mâna stângă și o lumânare în dreapta. Un colac pe care voia să-l dea spre pomenirea sufletului Anasiei. Maica lui Savastie ce trecuse la Domnul cu mulți ani în urmă. Dar nimeni nu voia să primească colacul rumenit, acoperit de o pojghiță de miere amestecată cu susan. Și Stiopa Karpin plângea amarnic. Savastie veni lângă el, dar își dădu seama să taică-său nu putea să-l vadă prin bura amăgitoare a visului. Încercă să oprească câțiva săraci din biserică pentru ca tatăl său să le ofere prescura, dar nimeni nu se abătu din drumul său. Atunci, ca prin minune, Savastie începu și el să plângă. Nu o mai putuse face din copilărie. De atunci, când odată cu clinchetul cristalin al râsului său sub loviturile primite de la vechilii boierului Tomkin, la furatul cireșelor, două boabe de cristal sărate i se prelinseseră pe bărbia de copil neștiutor. Nici măcar la căpătâiul maicii sale, când se odihnea pe catafalc, nu putuse să plângă. Plângea acum și mâinile ce îi atingeau ochii realizau și palpabil minunea. El, Savastie, un orb, plângea! Auzii un glas care cobora din prea plinul naosului. Nu ridică privirea, căci simțea că acela era glasul Bunului Dumnezeu.
- Ce faci, Savastie?
- Plâng, Doamne! Plâng pentru că nimeni nu vrea să primească colacul de pomenire al maicii mele.
- Acum simți durerea unui fiu față de nepăsarea lumii?
- O simt, Doamne!
- Așa cum o simte de sute de ani Fanurie, când cei ca tine își râd de turtițele maicii sale păcătoase!
- Am greșit, Doamne, știu că am greșit! Dar acum e prea târziu...
- Niciodată nu e prea târziu să ne căim, Savastie!
- Pentru mine este, Doamne, căci sunt orb...
- Și dacă ești orb, asta înseamnă că nu mai poți vedea și simți frumusețile pe care le-am dăruit lumii?
- Cum să le simt și, mai ales, cum să le văd, Doamne, dacă sunt orb?
- De ce credeți voi, oamenii, Savastie, că ochii sunt singurele ferestre prin care vedeți sau vă imaginați lumea?
- Fiindcă așa ne-am născut...
- Privește, ce vezi pe fereastra bisericii?
- Un câmp de margarete, Doamne!
- Îl vezi fiindcă așa îți șoptesc ochii, nu?
- Da!
- Dar dacă eu ți-aș spune că dincolo de fereastră se întinde un munte cu creștetul nins, la poalele căruia se văd casele pitice dormitând sub spuza de jar a viselor.
- Cum poate fi adevărat, Doamne, așa ceva, dacă eu văd margarete?
- Închide ochii, Savastie! Închide-i și imaginează-ți că vrei să fii la poalele unui munte nins de zăpezi. Așa...Ce vezi cu ochii minții și ajutat de săgeata gândului?
- Văd muntele nins și căsuțele amorțite sub gheara gerului năpraznic.
- Vezi, vezi, Savastie, chiar și orbii pot vedea cu ochii minții. Orice om își poate întinde arcul gândului și poate ajunge cu imaginația sa oriunde...
Savastie privi spre înălțimea naosului pentru a se îndulci cu mireasma privirii lui Dumnezeu, dar nu zări decât fumul ce urca din cățuiul preotului ce tămâiase bucatele aduse de mujici pentru pomenirea morților săi. Își aminti de sărmanul lui tată și de lacrimile vărsate, fiindcă nimeni nu voia să primească colacul cu lumânare. Abia atunci observă cum în biserică intră un tânăr cu o privire vie, de apă curgătoare, îmbrăcat într-o pelerină de culoarea pietrei vinete. Acesta se intersectă cu Stiopa Karpin și, când bătrânul îmbrăcat în sumanul său ros și cu opinci prăfuite în picioare îi întinse colacul, tânărul îl primi. Luă în mâna stângă lumânarea și șopti stins: „Să fie în dreapta amintire a maicii lui Savastie”! Și se auzi din nou coborând glasul acela ca un freamăt de ape din înaltul naosului.
- Fanurie, ajută-l pe Savastie să poată vedea din nou...cu ochii minții...!
Tânărul, purtând în dreapta colacul spuzit de miere și de susan mărunt, ridică ochii spre înalt și spuse:
- Așa am să fac, Doamne!
Îl luă pe Savastie de mână cu blândețe și îl scoase afară din biserică. Contactul cu lumina zilei fu dur pentru Savastie, ai cărui ochi se închiseră din nou ca două guri de vulcan stins. Nu mai văzu nimic și era ghidat doar de brațul ocrotitor al tânărului. Savastie auzii un șopot de apă, simțind cum prin uscăciunea prânzului de vară mii de picături reci, binefăcătoare, se împrăștie prin aerul stătut.
- Apleacă-te, îi spuse cu glas domol Fanurie, căci vreau să-ți spăl ochii. Apa asta nu este apa Siloamului, unde Mântuitorul a vindecat orbul din naștere, și nici eu nu sunt asemenea Lui, dar prin puterea ce mi-a fost dată de Sus te voi ajuta să vezi cu ochii minții.
Savastie auzi clipocitul molcom al apei, apoi palma catifelată a Sfântului îi înmuie găvanele stinse cu apa aceea, care parcă i se lipea de retină și îi pătrundea prin toată fibra corpului său. Îl mai auzi apoi pe Sfânt spunându-i:
- Savastie, crezi în minuni?
- Minuni nu mai există azi, Sfinte...
- De ce, fiindcă voi, oamenii, nu mai credeți că se pot înfăptui? Dar incendiul în care a ars din temelii casa vecinului vostru, Groșkin, din care a fost scos viu și nevătămat pruncul de câteva luni al Ruslanei? Câți ani aveai atunci, Savastie?
- Zece, Sfinte, zece... Mi-amintesc că toată lumea a spus că a fost o minune salvarea copilului...
- Dar atelajul lui Vanicika, plin cu sfeclă, și căruia i s-a rupt oiștea în malul apei? Când soața lui aflată în vârful căruții a zburat prin aer, dar s-a oprit pe mica insulă de verdeață de lângă mal, nepățind nimic? Aceea nu a fost tot o minune? Icoana mea, Savastie, icoana mea...știi de ce se destrăma noaptea?
- Fiodor, pustnicul, mi-a zis...
- Fiodor știa ca și mine că tu nu crezi în minuni. De aceea, ți-a dat să alegi între pizma unui frate monah, ce ștergea noaptea culorile, sau uleiurile ieftine cumpărate din zgârcenie de economul bisericii, Condrat...Dar nu din cauza asta se ștergeau culorile de pe chipul meu. Privește și vei vedea ce se întâmpla la Kemerevo noapte de noapte...Fiindcă suflare de om nu ar fi putut să vadă cu ochii firii minunea aceea... Privește, chiar dacă nu crezi în minuni! Deși ele există, Savastie!
Și Sfântul își împreună palmele, pentru ca mai apoi să le desfacă, așa cum ai desface o perdea. Savastie văzu biserica și pe starețul Pamfilie de veghe. Bătrânul ațipise cu capul căzut într-o parte. Bastonul îi căzuse cu zgomot pe pardoseala vânătă. Se auzi întâi un foșnet ca o apă domoală ce se coboară la vale. Apoi pelerina sfântului se văluri, în timp ce crucea argintie strălucea prin întunericul tăiat în felii mărunte de flacăra tremurândă a lumânării sale. Sfântul coborî de pe peretele zgrumțuros și păși prin aburul de frig. Trecu pe lângă Pamfilie, apoi ieși prin ușile încuiate. Luna părea un felinar spart, iar sub pașii sfântului zăpada se topea pas cu pas. Pelerina mângâia omătul dându-i forme ondulate ca valurile unei mări potolite. Când sfântul ajunse la malul lacului de lângă zidurile mânăstirii se opri. Se aplecă și înfipse crucea în oglinda de gheață, aceasta topindu-se instantaneu. Apoi așeză într-un troian de zăpadă lumânarea de ceară pictată. Cu palmele amândouă luă apă din oglinda clară și își spălă culorile feței. Apoi pelerina și tunica roșie. Înmuie crucea și lumânarea în tăiușul apei, care parcă murmura o litanie străveche. Plecă spre lăcașul sfânt, în urma lui culorile topindu-se pe sub stratul moale de omăt și se așeză pe peretele rămas rece și sterp. În visul său strălucitor Savastie mai auzi doar aceste cuvinte plutind pe întinderea apei: „Acum, după ce ai aflat cât de multă durere se așează pe inima unui fiu pentru pierderea mamei sale păcătoase, poți să-mi termini icoana, Savastie! Fiindcă acum crezi și poți vedea cu adevărat!”.