agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ The oak
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-14 | [This text should be read in romana] | Submited by NC conform variantei din manuscris ARESTAREA Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineață arestat. ÃŽn dimineaÈ›a aceea, bucătăreasa doamnei Grubach, gazda lui, care îi aducea micul dejun în fiecare zi la opt, nu se ivi la ora obiÈ™nuită. Asemenea lucru nu se mai întâmplase niciodată până atunci. K. mai aÈ™teptă o clipă. Culcat pe pernă văzu cum bătrâna care locuia peste drum îl privea cu o curiozitate absolut neobiÈ™nuită. Apoi, flămând È™i mirat totodată, sună. Imediat se auzi o bătaie în ușă È™i în cameră intră un bărbat pe care până atunci nu-l mai văzuse niciodată prin casă. Bărbatul era zvelt dar solid È™i purta un costum negru, strâns pe corp, cum sunt cele de voiaj, legat cu un cordon È™i având tot felul de cute, buzunare, catarame È™i nasturi, care dădeau costumului o aparență deosebit de practică, fără să se înÈ›eleagă bine la ce ar putea servi. — Cine eÈ™ti dumneata? ÃŽl întrebă K. ridicându-se în coate. Omul trecu peste întrebare, ca È™i cum ar fi fost firesc să fie acceptat când intra undeva, È™i se mulÈ›umi doar să întrebe la rândul lui: — Ai sunat? — Anna trebuie să-mi aducă micul dejun, spuse K. È™i încercă mai întâi, atent È™i tăcut, să descopere prin observaÈ›ie È™i deducÈ›ie cine putea fi omul acela. Dar străinul nu se lăsă prea mult cercetat cu privirea, ci se îndreptă spre ușă, o întredeschise È™i spuse cuiva care, vădit lucru, se afla în imediata apropiere, chiar lângă prag: — Vrea să-i aducă Anna micul dejun. Din camera alăturată se auzi un chicotit uÈ™or; judecind după zgomot, s-ar fi putut ca acolo să se afle mai multe persoane. DeÈ™i râsul acesta nu i-ar fi putut spune străinului nici un lucru pe care să nu-l fi È™tiut până atunci, el îi declară lui K.: „E imposibilâ€, ca È™i cum i-ar fi dat un raport. — Asta e ceva nou, spuse K. È™i sări din pat punându-È™i repede pantalonii. Tare aÈ™ vrea să È™tiu cine sunt oamenii din camera de alături È™i cum o să se justifice doamna Grubach față de mine că i-a lăsat să mă deranjeze. Ce-i drept, o secundă îi trecu prin minte că n-ar trebui să spună asta cu glas tare pentru că, făcând-o, putea să lase impresia că-i recunoaÈ™te oarecum străinului dreptul de a-l supraveghea, dar pentru moment nu dădu importanță faptului acestuia. Celălalt înÈ›elese totuÈ™i exact ce n-ar fi trebuit, căci îi spuse: — Nu È›i-ar plăcea mai mult să rămâi aici? — Nu vreau nici să rămân aici È™i nici să-È›i mai aud glasul până nu mi te prezinÈ›i. — Aveam intenÈ›ii bune, spuse străinul È™i deschise brusc uÈ™a. Camera de-alături, în care K. pătrunsese mai încet decât ar fi dorit, avea, la prima vedere, aproape acelaÈ™i aspect ca în ajun. Acolo își avea doamna Grubach salonul; poate că astăzi în încăperea ticsită de mobile, dantelării, porÈ›elanuri È™i fotografii era ceva mai mult spaÈ›iu gol decât de obicei, dar lucrul acesta cu greu s-ar fi putut observa imediat, cu atât mai mult cu cât schimbarea esenÈ›ială o constituia prezenÈ›a unui bărbat care È™edea cu o carte în mână lângă fereastra deschisă È™i care, când intră K., își ridică privirea de pe carte. — Ar fi trebuit să rămâi în camera dumitale! Nu È›i-a spus Franz? — Și ce doriÈ›i? ÃŽntrebă K. uitându-se pe rând când la noua lui cunoÈ™tință, când la cel numit Franz, care se oprise în pragul uÈ™ii. Prin fereastra deschisă se vedea iar bătrâna, stăpânită de o curiozitate într-adevăr senilă, È™i care se instalase acum exact în față, nu cumva să piardă vreun amănunt din ce avea să se întâmple. — Ar trebui, totuÈ™i, ca doamna Grubach..., spuse K. Și făcând o miÈ™care de parcă ar fi încercat să se smulgă din mâinile celor doi bărbaÈ›i, deÈ™i aceÈ™tia stăteau departe, vru să-È™i continue drumul. — Nu, spuse omul de la fereastră, aruncând cartea pe o măsuță È™i ridicându-se. N-ai dreptul să ieÈ™i, eÈ™ti arestat. — AÈ™a mi se pare È™i mie, spuse K. Și de ce, mă rog? ÃŽntrebă el apoi. — Nu ne aflăm aici ca să-È›i spunem asta. ÃŽntoarce-te în camera dumitale È™i aÈ™teaptă. Ancheta e începută È™i ai să afli totul la momentul oportun. ÃŽmi calc datoria vorbindu-È›i atât de prietenos. Dar sper că nu ne aude nimeni în afară de Franz care, în ciuda instrucÈ›iunilor, se poartă È™i el prieteneÈ™te cu dumneata. Dacă È™i de-acum înainte o să ai tot atâta noroc pe cât ai avut când È›i-au fost numiÈ›i paznicii, poÈ›i să tragi nădejde. K. vru să se aÈ™eze, dar abia atunci observă că, în afară de scaunul de lângă fereastră, în toată încăperea nu se mai afla nimic pe care să se poată sta. — Ai să recunoÈ™ti mai târziu că È›i-am spus numai adevărul, începu Franz È™i se îndreptă spre el împreună cu celălalt bărbat. Pe K. îl uimi mai ales acesta din urmă, care îl bătu de mai multe ori, prieteneÈ™te, pe umăr. Amândoi paznicii îi examinară cămaÈ™a de noapte È™i-i spuseră că de-acum înainte va trebui să poarte una de calitate mult mai proastă, dar că ei îi vor păstra cu mare grijă atât cămaÈ™a aceasta, cât È™i restul lenjeriei, È™i că i le vor restitui dacă procesul se va încheia favorabil. — E mai bine să ne dai nouă lucrurile, spuseră ei, căci la magazie se fac mereu fraude si, în afară de asta, acolo, după un anumit timp, lucrurile sunt revîndute, fără să se È›ină seama dacă procesul s-a terminat sau nu. Și nu se È™tie cât pot dura asemenea procese, mai ales în ultima vreme. Până la urmă primeÈ™ti, fireÈ™te, din partea magaziei, contravaloarea lucrurilor, dar te alegi cu nimica toată, căci la vînzare nu valoarea ofertei hotărăște preÈ›ul, ci valoarea mitei, È™i-apoi È™tim prea bine, din experiență, că sumele cuvenite se micÈ™orează È™i ele, an de an, tot trecând dintr-o mână într-alta. K. abia dacă îi asculta; dreptul de-a mai putea dispune de lucrurile proprii i se părea de mică importanță; pentru el era mult mai urgent acum să-È™i clarifice situaÈ›ia. De față cu oamenii aceÈ™tia însă, nu putea nici măcar să-È™i adune gându-rile ca lumea; pântecul celui de-al doilea paznic — fiindcă, evident, numai paznici puteau să fie amândoi — se lipea mereu de el, extrem de prietenos, dar de cum ridica privirea întîlnea o față uscată È™i osoasă, deloc potrivită cu grăsimea trupului, È™i înarmată cu un nas mare È™i strâmb, care părea că se înÈ›elege, ca o persoană aparte, cu celălalt paznic. Ce fel de oameni erau aceÈ™tia? Despre ce vorbeau ei? Cărei autorități aparÈ›ineau? K. trăia doar într-un stat constituÈ›ional. Pretutindeni domnea pacea. Toate legile erau respectate. Cine îndrăznea să-l atace în propria lui locuință? Fusese totdeauna înclinat să privească lucrurile foarte uÈ™uratic, să nu creadă în rău decât dacă se lovea de el È™i să nu ia măsuri de prevedere pentru viitor, chiar când era ameninÈ›at din toate părÈ›ile. ÃŽn cazul de față însă, o asemenea atitudine i se părea nelalocul ei. Nici vorbă, totul putea fi o glumă, o glumă grosolană pusă la cale de colegii de la bancă, din cine È™tie ce motive — poate fiindcă azi era ziua lui, ziua când împlinea treizeci de ani — asta s-ar fi putut, fireÈ™te; poate că ar fi fost de ajuns doar să le rîdă în nas, într-un anumit fel, paznicilor, ca ei să rîdă împreună cu el; poate că paznicii erau, de fapt, niÈ™te comisionari culeÈ™i de pe stradă, cum de altfel È™i păreau să fie; È™i totuÈ™i, de data aceasta, chiar din clipa când dăduse cu ochii de Franz, K. hotărâse să nu lase din mână nici cel mai mic atu pe care l-ar fi putut folosi împotriva oamenilor acestora. PuÈ›in îi păsa dacă avea să se spună mai târziu că fusese incapabil să înÈ›eleagă o glumă; deÈ™i nu făcea parte dintre cei ce culeg învățăminte din experienÈ›ele vieÈ›ii, K. își amintea că de pe urma unor întîmplări aparent neînsemnate È™i în care, spre deosebire de prietenii lui, se purtase imprudent È™i se arătase voit nepăsător față de consecinÈ›e, avusese destule de îndurat. Asemenea lucruri nu trebuiau să se mai întîmple, măcar de data aceasta; dacă era vorba de o comedie, atunci avea să joace È™i el. Pentru moment, era încă liber. — ÃŽmi daÈ›i voie, spuse K. È™i, strecurându-se grăbit printre paznici, intră în camera lui. — Pare înÈ›elegător, îl auzi spunând pe unul din paznici. De cum se văzu în cameră, K. trase brutal sertarele biroului ; toate se aflau la locul lor în cea mai mare ordine; dar emoÈ›ia îl împiedica să găsească de la bun început tocmai legitimaÈ›iile pe care le căuta. Până la urmă dădu peste un permis de bicicletă È™i vru să-l ducă paznicilor, dar, gândindu-se mai bine, hîrtia i se păru prea neînsemnată È™i continuă să caute până își găsi actul de naÈ™tere. Când se întoarse în camera vecină, uÈ™a din față de deschise È™i doamna Grubach dădu să intre. ApariÈ›ia ei nu dură însă decât o clipă căci, zărindu-l pe K., gazda își ceru scuze, vădit jenată, È™i dispăru închizând uÈ™a cu cea mai mare grijă. — IntraÈ›i, vă rog! Atât apucă să spună K. È™i rămase în mijlocul salonului, cu actele în mână, privind uÈ™a care nu se mai deschise; apelul unuia dintre paznici îl făcu să tresară; paznicii È™edeau amândoi la măsuÈ›a din faÈ›a ferestrei deschise È™i, după cum observă K , îi mâncau micul dejun. — De ce n-a intrat? ÃŽntrebă el. — N-are voie, îi răspunse paznicul cel gras. Doar È™tii bine că eÈ™ti arestat. — De ce-aÈ™ fi arestat? Și încă în felul acesta! — Iar începi! spuse paznicul È™i muie o felie de pâine cu unt în borcănaÈ™ul cu miere. La asemenea întrebări nu răspundem. — O să fiÈ›i obligaÈ›i să-mi răspundeÈ›i, spuse K. Iată actele mele; arătaÈ›i-mi-le acum pe ale voastre È™i, înainte de toate, mandatul de arestare. — Doamne! Dar neînÈ›elegător mai eÈ™ti! se vaită paznicul. Parcă n-ai căuta decât să ne scoÈ›i din sărite, inutil, tocmai pe noi care în clipa de față îți suntem cei mai apropiaÈ›i dintre oameni. — AÈ™a e, întări Franz È™i, în loc să-È™i ducă la gură ceaÈ™ca de cafea pe care o È›inea în mână, îi aruncă lui K. o privire poate foarte semnificativă, dar din care acesta nu înÈ›elese nimic. Apoi, fără să vrea, K. intră într-un dialog al privirilor cu Franz. Până la urmă, K. își arătă totuÈ™i hîrtiile È™i spuse: — Iată-mi actele. — Ce ne interesează pe noi actele dumitale? strigă paznicul cel gras. Te porÈ›i mai rău ca un copil. Ce doreÈ™ti, la urma urmei? ÃŽÈ›i închipui cumva că vei face să È›i se termine mai repede blestematul de proces dacă discuÈ›i cu noi, paznicii, despre legitimaÈ›ii È™i despre mandate de arestare? Noi suntem slujbaÈ™i mărunÈ›i; nu prea ne pricepem la legitimaÈ›ii È™i nu ne priveÈ™te decât faptul că trebuie să te păzim zece ore pe zi È™i că suntem plătiÈ›i pentru munca noastră. Atâta tot; fireÈ™te, asta nu ne împiedică să ne dăm seama că înaltele autorități pe care le slujim, înainte de-a emite un mandat se informează precis asupra motivelor arestării È™i a persoanei arestate. ÃŽn privinÈ›a aceasta, orice eroare este exclusă. Autoritățile pe care le reprezentăm, după câte le È™tiu — È™i È›ine seama că eu nu cunosc decât gradele inferioare — nu caută delictele populaÈ›iei ci, după cum prevede legea, sunt atrase de delicte È™i ne trimit pe noi, paznicii. Asta este legea. Unde vezi că ar putea fi o eroare? — Legea asta eu n-o cunosc, spuse K. — Cu atât mai rău pentru dumneata, îi răspunse paznicul. — Sunt sigur că ea nu există decât în capetele voastre, adăugă K. Ar fi vrut să găsească un mijloc de-a pătrunde în gândurile paznicilor, de-a le întoarce în favoarea lui, sau măcar de-a le înÈ›elege pe deplin. Dar paznicul cel gras înlătură orice explicaÈ›ie spunând doar: — Ai s-o simÈ›i pe pielea dumitale. Franz se amestecă în vorbă: — Vezi, Willem, el recunoaÈ™te că ignoră legea, dar pretinde în acelaÈ™i timp că e nevinovat. — Ai dreptate, spuse celălalt; nu-i chip să-l faci să înÈ›eleagă ceva. K. nu le mai răspunse nimic. „Trebuie oare să mă las È™i mai mult tulburat de pălăvrăgelile slujbaÈ™ilor acestora mărunÈ›i — fiindcă ei înÈ™iÈ™i recunosc că asta sunt? se gândi el. ÃŽn orice caz, amândoi discută despre lucruri din care nici unul, nici altul nu pricepe o iotă. Iar suficienÈ›a cu care discută nu poate fi explicată decât prin prostie. Câteva cuvinte schimbate cu un funcÈ›ionar de rangul meu au să clarifice situaÈ›ia incomparabil mai bine decât cele mai lungi discuÈ›ii cu oamenii ăștia.†K. se plimbă de câteva ori de colo-colo, în spaÈ›iul liber al încăperii È™i văzu că bătrâna din față târâse la fe reastră un moÈ™neag È™i mai bătrân decât ea, pe care îl È›inea pe după mijloc. K. simÈ›i nevoia să pună capăt comediei acesteia. — DuceÈ›i-mă la superiorul vostru, spuse el. — Când o să te cheme, È™i numai atunci, îi răspunse paznicul pe care celălalt îl numise Willem. Și acum, adăugă el, te sfătuiesc să te duci în camera dumitale, să stai liniÈ™tit acolo È™i să aÈ™tepÈ›i ce-o să se hotărască. Nu te lăsa doborât de frământări inutile, ci mai degrabă adună-È›i forÈ›ele, căci o să ai mare nevoie de ele. E un sfat pe care È›i-l dăm. Nu te-ai purtat cu noi cum am fi meritat, ba chiar ai uitat că, oricine am fi, suntem măcar acum, față de dumneata, niÈ™te oameni liberi, ceea ce nu e puÈ›in lucru. TotuÈ™i, dacă ai bani, suntem dispuÈ™i să trimitem să È›i se aducă micul dejun de la cafeneaua de peste drum. K. rămase o clipă liniÈ™tit, fără să le răspundă la propunere. Poate că dacă ar fi încercat să deschidă uÈ™a camerei alăturate sau chiar a vestibulului, cei doi n-ar fi îndrăznit să-l oprească; poate că soluÈ›ia cea mai simplă a întregii probleme ar fi fost să împingă lucrurile cât mai departe. S-ar fi putut însă la fel de bine ca paznicii să-l înÈ™face È™i, o dată trântit la pământ, ar fi spus adio superiorității pe care, în anumite privinÈ›e, o mai păstra totuÈ™i asupra lor. De aceea preferă să aÈ™tepte soluÈ›ia mai puÈ›in nesigură, pe care desfășurarea firească a lucrurilor avea s-o aducă neapărat, È™i se întoarse în camera sa fără ca el sau paznicii să mai adauge vreun cuvânt. Acolo, se trânti pe pat È™i luă de pe noptieră un măr frumos pe care È™i-l pregătise de cu seară pentru micul dejun. Altceva în afară de măr nu mai avea È™i, oricum, după ce muÈ™că cu poftă își dădu seama că mărul era de preferat gustării pe care, din mila paznicilor, ar fi putut s-o capete de la cafeneaua aceea murdară. Acum se simÈ›ea mai bine dispus È™i mai sigur pe sine; fireÈ™te, ratase o dimineață de lucru, dar, dat fiind postul relativ important pe care îl ocupa la bancă, absenÈ›a avea să-i fie uÈ™or motivată. S-o explice spunând adevărul? AÈ™a avea de gând să facă. Iar dacă n-aveau să-l creadă — ceea ce ar fi fost normal, date fiind împrejurările — putea s-o ia ca martor pe doamna Grubach sau chiar pe cei doi bătrâni, care acum probabil că porniseră spre cealaltă fereastră. Privind lucrurile din punctul de vedere al paznicilor, pe K. îl mira cel mai mult faptul că fusese trimis în camera lui È™i lăsat singur acolo unde avea la îndemână atâtea posibilități de sinucidere. Totodată, judecind din punctul lui de vedere, se întreba ce motiv l-ar fi putut determina să se sinucidă. Nu cumva faptul că doi oameni, aflaÈ›i în încăperea de alături, îi mâncaseră micul dejun? Sinuciderea în asemenea condiÈ›ii i se părea atât de absurdă încât, chiar dacă ar fi vrut să-È™i pună capăt zilelor, l-ar fi împiedicat stupizenia ei. Dacă cei doi paznici n-ar fi fost, vădit, niÈ™te oameni cu mintea atât de mărginită, s-ar fi putut presupune că È™i lor, din aceleaÈ™i motive, nu li se părea deloc primejdios să-l lase singur. N-aveau decât să-l privească, dacă aveau chef. L-ar fi văzut îndreptându-se spre dulăpiorul din perete în care își păstra sticla cu rachiu vechi si bun, l-ar fi văzut golind un pahar ca să-È™i înlocuiască micul dejun, È™i apoi umplându-È™i încă unul ca să-È™i facă curaj, dar numai din prudență, pentru cazul puÈ›in probabil în care ar fi avut nevoie de curaj. ÃŽn clipa aceea, un glas din camera de alături îl făcu să tresară de spaimă È™i să-È™i ciocnească dinÈ›ii de pahar. — Te cheamă inspectorul, îi strigă cineva. Dar numai strigătul îl sperie, strigătul scurt, tăios, cazon, pe care nici în ruptul capului n-ar fi bănuit că ar fi în stare să-l scoată paznicul Franz. Ordinul în sine îi făcu plăcere; K. strigă È™i el „În sfârÈ™it!â€, cu un ton de uÈ™urare, închise dulăpiorul din perete È™i porni grăbit spre salon. Acolo dădu peste cei doi paznici care îl goniră imediat înapoi, în camera lui, de parcă lucrul acesta ar fi fost cât se poate de firesc! — Ia te uită ce-i dă prin minte! strigară ei. Nu cumva ai de gând să apari în cămașă, în faÈ›a inspectorului? Pesemne că vrei să ne cotonogească È™i pe dumneata, È™i pe noi. — Mai lăsaÈ›i-mă dracului! strigă K. pomenindu-se îmbrâncit înapoi, până la dulapul de haine. Dacă daÈ›i buzna peste mine când dorm, n-oÈ›i fi vrând să mă găsiÈ›i în È›inută de gală. — N-avem încotro, spuseră paznicii care, de câte ori K. ridica tonul, se liniÈ™teau È™i deveneau aproape triÈ™ti, iar din această cauză el fie că se simÈ›ea dezorientat, fie că se mai dezmeticea puÈ›in. — Stupid protocol, mai bombăni K.; dar luând o haină de pe spătarul unui scaun, o ridică o clipă cu amândouă mâinile È™i o È›inu aÈ™a de parcă ar fi vrut să afle părerea paznicilor. Ei clătinară din cap: — Trebuie haină neagră. K. aruncă atunci haina pe jos È™i spuse, fără să È™tie nici el cum au să-l înÈ›eleagă: — Doar n-are loc dezbaterea principală. Paznicii zâmbiră, dar își menÈ›inură pretenÈ›ia. — Trebuie neapărat haină neagră. — Dacă asta accelerează lucrurile, n-am nimic împotrivă, declară K.; apoi, deschizând singur dulapul, răscoli îndelung printre haine, alese cel mai frumos costum negru, o jachetă a cărei croială pe talie aproape că stârnise vâlvă printre cunoscuÈ›ii săi, scoase È™i o cămaÈ™a curată, È™i începu să se îmbrace cu grijă. In sinea lui, se gândea chiar că accelerase mersul lucrurilor, făcându-i pe paznici să uite că ar fi trebuit să-l oblige să facă baie. Și-i privi, căutând să-È™i dea seama dacă n-aveau să-i amintească de baie; dar ei, fireÈ™te, erau departe de a se gândi la asta; în schimb, Willem nu uită să-l trimită pe Franz la inspector pentru a-i raporta că arestatul se îmbracă. După ce termină cu îmbrăcatul, K. trebui să treacă prin salon, urmat la un pas de Willem, ca să ajungă în camera următoare, a cărei ușă cu două canaturi era larg deschisă. ÃŽn camera aceea, după cum K. È™tia prea bine, locuia de curând o domniÈ™oară, Bürstner, dactilografă, care pornea de cu zori la lucru È™i nu se întorcea decât foarte târziu; cu domniÈ™oara Bürstner, K. abia dacă schimbase câteva cuvinte de salut în treacăt. Acum, noptiera aflată de obicei la căpătâiul patului fusese împinsă în mijlocul camerei, ca să-i servească drept birou inspectorului care se instalase în dosul ei. Inspectorul È™edea picior peste picior È™i-È™i È›inea un braÈ› pe spătarul scaunului. ÃŽntr-un colÈ› al camerei, trei tineri priveau fotografiile domniÈ™oarei Bürstner, prinse pe perete peste o mică rogojină. O bluză albă atârna pe mânerul ferestrei deschise. La fereastra din față se aflau cei doi bătrâni, veniÈ›i să vadă; zăceau amândoi rezemaÈ›i de pervaz, dar grupul li se mărise acum; în spatele lor, depășindu-i cu mult în înălÈ›ime, se afla un bărbat cu cămaÈ™a descheiată la piept; bărbatul își răsucea cu două degete bărbiÈ›a roÈ™covană. — Josef K.? ÃŽntrebă inspectorul, poate numai ca să atragă asupra sa privirea distrată a lui K. El dădu din cap, afirmativ. — EÈ™ti foarte surprins de cele petrecute în dimineaÈ›a asta, nu-i aÈ™a? spuse inspectorul, mutînd cu amândouă mîinile puÈ›inele lucruri aflate pe noptieră — lumânarea, chibriturile, o carte È™i perniÈ›a cu ace de cusut — ca si cum ar fi fost niÈ™te unelte neapărat necesare pentru ancheta7. — FireÈ™te, spuse K. mulÈ›umit că se află în faÈ›a unui om inteligent si că poate, în sfîrÈ™it, să discute cu el despre cele petrecute. FireÈ™te, sunt surprins, dar n-aÈ™ putea spune că sunt foarte surprins. — Nu eÈ™ti foarte surprins? ÃŽntrebă inspectorul punând lumânarea la vechiul ei loc, în mijlocul măsuÈ›ei, È™i regrupând celelalte obiecte în jurul ei. — Poate că-mi înÈ›elegeÈ›i greÈ™it sensul cuvintelor, se grăbi să explice K. Vreau să spun... (aici K. se întrerupse să-È™i caute un scaun.) Pot să mă aÈ™ez? — Nu e obiceiul, îi răspunse inspectorul. — Vreau să spun, repetă K. fără să se mai întrerupă, că sunt, fireÈ™te, foarte surprins, dar că atunci când te afli de treizeci de ani pe lume È™i când ai fost nevoit să răzbaÈ›i singur, aÈ™a cum mi s-a intîmplat mie, te imunizezi È™i nu iei prea în tragic surprizele. Mai ales pe cea de astăzi. — De ce mai ales pe cea de astăzi? — Nu vreau să spun că socotesc toată întîmplarea drept o farsă, căci mijloacele folosite pentru ea mi se par prea importante. Ca să fie farsă ar însemna să participe fa ea toÈ›i ai casei, plus dumneavoastră, ceea ce ar depăși limitele unei farse. Nu vreau să spun deci că e o farsă. — Exact, spuse inspectorul, numărând chibriturile din cutie. — Dar pe de altă parte, continuă K. adresîndu-se tuturor — i-ar n plăcut ca È™i cei trei amatori de fotografii să se întoarcă spre el È™i să-l asculte — dar pe de altă parte, mi se pare că e vorba de ceva nu prea grav. Deduc asta din faptul că, deÈ™i sunt acuzat, nu izbutesc să-mi găsesc nici cea mai mică vină pentru care să pot fi dat în judecată. Dar nici asta n-are importanță; întrebarea esenÈ›ială este de cine sunt acuzat? Ce autoritate conduce procesul? Sunteti funcÈ›ionari? Nici unul dintre dumneavoastră nu poartă uniformă, dacă nu cumva numiÈ›i uniformă costumul acesta — È™i arătă îmbrăcămintea lui Franz — care e mai degrabă un costum de voiaj. Iată punctele asupra cărora doresc să fiu lămurit È™i sunt convins că după clarificarea lor ne vom putea lua un rămas bun cât se poate de cordial. Inspectorul trânti pe masă cutia de chibrituri. — Te înÈ™eli profund, spuse el. Și domnii aceÈ™tia, È™i eu jucăm un rol cu totul secundar în procesul dumitale. Aproape că nu È™tiu nimic despre el. Și chiar dacă am purta cele mai reglementare uniforme, situaÈ›ia dumitale n-ar fi deloc mai bună. N-aÈ™ putea să spun că eÈ™ti acuzat, sau mai bine zis, nu È™tiu dacă eÈ™ti. Adevărul e că eÈ™ti arestat, mai mult nu È™tiu. Dacă paznicii È›i-au spus altceva, să È™tii că au trăncănit pur È™i simplu. Dar deÈ™i nici eu nu-È›i răspund la întrebări, te-aÈ™ putea sfătui totuÈ™i să te gândeÈ™ti mai puÈ›in la noi È™i la ceea ce-o să È›i se întîmple, È™i să te supraveghezi mai mult. Și-apoi, nu mai tot da zor cu sentimentul dumitale de nevinovăție, fiindcă strici impresia mai degrabă bună pe care, altminteri, o faci. De asemenea, fii mai reÈ›inut la vorbă; chiar dacă te-ai fi mulÈ›umit să spui doar câteva cuvinte, din atitudinea dumitale am fi putut deduce tot ce-ai explicat adineauri È™i care, de altfel, nu pleda deloc în favoarea dumitale. K. îl privi cu ochi mari. Omul acesta, mai tînăr poate decât el, ii dădea lecÈ›ii ca unui È™colar. Era mustrat pentru sinceritatea lui. Si nu izbutea să afle nimic nici despre motivul arestării, nici despre autoritatea care emisese mandatul. Enervat, K. începu să se plimbe de colo-colo si nimeni nu-l împiedică să facă asta; își împinse manÈ™etele la locul lor, în mâneci, își pipăi plastronul, își trecu degetele prin păr, spuse trecând pe lângă cei trei domni: „E complet absurd†— din care pricină cei trei se întoarseră È™i-l priviră atenÈ›i — apoi se opri din nou în fata măsuÈ›ei inspectorului. — Procurorui Hasterer îmi e prieten bun, spuse el, pot să-i telefonez? — FireÈ™te, spuse inspectorul, deÈ™i nu prea văd ce sens ar avea, dacă tiu cumva È›ii să discuÈ›i cu el vreo chestiune particulară. — Ce sens? strigă K. mai mult uluit decât mâniat. Dar cine sunteÈ›i dumneavoastră care pretindeÈ›i că o convorbire telefonică să aibă sens È™i, în schimb, înscenaÈ›i stupizeniile cele mai lipsite de sens? E nemaipomenit! Mai intâi daÈ›i năvală peste mine, apoi mă È›ineÈ›i încercuit È™i începeÈ›i demonstraÈ›iile de înaltă È™coală. Ce sens ar avea să-i telefonez unui procuror, când mi se spune că sunt arestat? Bine, n-am să telefonez. — Ba da, spuse inspectorul arătînd cu mâna spre vestibul, unde se afla telefonul, te rog să telefonezi. — Nu, nu mai vreau, declară K. îndreptîndu-se spre geam. Peste drum, cei trei spectatori stăteau neclintiÈ›i la fereastra lor È™i nu părură tulburaÈ›i decât în clipa când „K. veni să-i privească. Bătrânii vrură să se ridice, dar bărbatul care se afla m spatele lor îi liniÈ™ti. — Avem niÈ™te spectatori grozavi, spuse K. destul de tare È™i se întoarse spre inspector, arătînd cu degetul spre fereastră. ȘtergeÈ›i-o de acolo! strigă el apoi. Cei trei se retraseră imediat cu câtiva paÈ™i; bătrânii încercară chiar să se ascundă în spatele bărbatului care îi acoperi cu trupul lui lat È™i, judecind după miÈ™carea buzelor, spuse ceva, de neînÈ›eles din pricina distanÈ›ei. Dar nu dispărură de tot; păreau că aÈ™teptă momentul cîrid vor putea să revină la fereastră fără să fie văzuÈ›i. — Oameni agasanÈ›i È™i lipsiÈ›i de bun-simÈ›, spuse K. È™i se întoarse cu spatele la ei. Aruncându-i o privire inspectorului, i se păru că acesta îi aprobă părerea. Dar se putea prea bine ca el nici să nu-l fi auzit măcar, căci își pusese o mână pe masă È™i părea ocupat să-È™i compare lungimea degetelor. Cei doi paznici se aÈ™ezaseră pe un cufăr acoperit cu un covor È™i-È™i frecau genunchii cu palmele. Cei trei tineri își puseseră mîinile în È™olduri È™i priveau în gol. ÃŽn cameră domnea o liniÈ™te adîncă È™i grea ca într-un birou uitat. — Domnilor, spuse K. — È™i i se păru o clipă că-i duce pe toÈ›i în spinare — judecând după atitudinea dumneavoastră aÈ™ putea conchide că ancheta s-a terminat. Cel mai bun lucru ar fi, cred, să nu ne mai gândim dacă procedeul dumneavoastră a fost sau nu îndreptățit È™i să încheiem toată povestea printr-o strângere de mână paÈ™nică È™i reciprocă. Dacă È™i dumneavoastră sunteÈ›i de aceeaÈ™i părere, poftiÈ›i! Și se apropie, cu mâna întinsă, de masa inspectorului. Inspectorul ridică din sprâncene, își muÈ™că buzele È™i privi mâna întinsă pe care K. tot mai credea că i-o va strânge. Apoi se ridică, își luă pălăria-melon de pe patul domniÈ™oarei Bürstner È™i È™i-o puse cu mare grijă pe cap, folosind ambele mîini, aÈ™a cum se face când probezi o pălărie nouă. — Cât de simple È›i se par lucrurile! ÃŽi spuse el, în acelaÈ™i timp, lui K. Ai fi de părere să încheiem frumuÈ™el toată povestea? Nu, nu. E imposibil. Asta nu înseamnă însă că trebuie să disperi. De ce ai dispera? EÈ™ti numai arestat, nimic mai mult. Eu asta am avut să-È›i comunic; mi-am făcut datoria, am văzut cum ai primit comunicarea. ÃŽmi ajunge pentru astăzi si putem să ne despărÈ›im, provizoriu, bineînÈ›eles. Acum fără îndoială că vrei să mergi la bancă, nu? — La bancă? ÃŽntrebă K. Credeam că sunt arestat. K. vorbea cam de sus căci, deÈ™i inspectorul îl lăsase cu mâna întinsă, se simÈ›ea din ce în ce mai independent fată de oamenii aceÈ™tia, mai ales de când inspectorul se ridicase în picioare. Se juca cu ei. Avea intenÈ›ia să-i urmeze până la poartă, dacă plecau, È™i să-i îndemne să-l aresteze. De aceea repetă: — Cum aÈ™ putea să mă duc la bancă, din moment ce sunt arestat? — Va să zică asta e, spuse inspectorul care tocmai ajunsese lângă ușă, m-ai înÈ›eles greÈ™it. EÈ™ti arestat, fireÈ™te, dar nimeni nu te împiedică să-È›i vezi mai departe de slujbă. De asemenea, nimeni nu te împiedică să-È›i duci mai departe traiul dumitale obiÈ™nuit. — Atunci nu-i chiar atât de rea situaÈ›ia de arestat, spuse K. apropiindu-se de inspector. — Sunt de aceeaÈ™i părere, răspunse inspectorul. — ÃŽn asemenea condiÈ›ii, comunicarea arestării mi se pare că nici n-ar fi fost necesară, adăugă K., apropiindu-se È™i mai mult. CeilalÈ›i se apropiară È™i ei. Formau acum lângă ușă un grup foarte strâns. __Mi-am făcut datoria, spuse inspectorul. — O datorie stupidă, spuse K. necruțător. — Tot ce se poate, răspunse inspectorul, dar n-avem timp de pierdut cu asemenea discuÈ›ii. ÃŽmi închipuiam că ai vrea să te duci la bancă. Fiindcă nu-È›i scapă nici cele mai neînsemnate cuvintele, adaug că nu te oblig să te duci; credeam doar că doreÈ™ti asta È™i, ca să-È›i uÈ™urez întoarcerea la birou, ca s-o fac să atragă cât mai puÈ›in atenÈ›ia, È›i-i adusesem pe aceÈ™ti trei domni, care îți sunt colegi de birou, rugându-i să-È›i stea la dispoziÈ›ie. — Cum? strigă K., privindu-i mirat pe cei trei. Tinerii aceÈ™tia, È™terÈ™i È™i anemici, pe care memoria lui nu-i înregistra încă decât grupaÈ›i în jurul fotografiilor domniÈ™oarei Bürstner, erau funcÈ›ionari ai băncii la care lucra È™i el, nu colegi — cuvântul coleg însemna prea mult È™i se datora numai unei lacune în atotÈ™tiinÈ›a inspectorului — dar erau într-adevăr funcÈ›ionari mărunÈ›i ai băncii. Cum de nu băgase de seamă? Ce mult îl impresionaseră inspectorul È™i paznicii dacă nu-i recunoscuse pe cei trei tineri! Iată-l pe Rabensteiner cel bățos, care dădea mereu din mîini, È™i pe blondul Kullich, cu ocfiii înfundaÈ›i adînc în orbite, È™i pe Kaminer care, din pricina unui tic nervos, avea mereu pe buze un zâmbet insuportabil. — Bună dimineaÈ›a, domnilor, spuse K. după o clipă È™i le întinse mâna celor trei tineri care se înclinară corect. Nu vă recunoscusem. Mergem la slujbă, nu? Domnii aprobară dînd din cap È™i rîzând cu mult zel, ca si cum de la început n-ar fi aÈ™teptat decât asta; iar când K. observă că își uitase pălăria în camera lui, dădură fuga unul după altul s-b caute, ceea ce arăta o oarecare jenă. K. rămase liniÈ™tit locului È™i se uită după ei prin cele două uÈ™i larg deschise; ultimul porni, fireÈ™te, nepăsătorul Rabensteiner, adoptînd un fel de trap mărunt È™i elegant, dar numai de formă. Kaminer îi aduse pălăria si, pe cmd i-o dădea, K. se văzu silit să-È™i spună cu tot dinadinsul, cum îsi spunea È™i în orele de serviciu, ca să se poată stăpâni, că zimbetul lui Kaminer nu era intenÈ›ionat, ba chiar că bietului Kaminer i-ar fi fost imposibil să zambească vreodată intenÈ›ionat. ÃŽn vestibul, doamna Grubach, care părea că nu-È™i dă seama de vinovăția ei, deschise uÈ™a pentru întregul grup. K. îi privi ca de obicei panglica de la È™orÈ›, care îi tăia pântecul puternic până la o adîncime într-adevăr fără rost. Ajuns afară, K. se uită la ceas È™i hotărî să ia o maÈ™ină ca să nu-È™i mărească inutil întârzierea de o jumătate de oră. Kaminer dădu fuga spre colÈ›ul străzii, după maÈ™ină, pe când ceilalÈ›i doi făceau, vizibil, toate eforturile ca să-l distreze pe K.; deodată, Kullich arătă spre poarta casei de peste drum unde tocmai se ivise bărbatul cel înalt, cu barbiÈ™onul blond; în prima clipă, omul, puÈ›in stînjenit că se arăta acum în toată lungimea lui, se trase brusc înapoi È™i se rezemă de perete. Bătrânii probabil că se mai aflau încă pe scară. K. simÈ›i că-l cuprinde ciuda împotriva lui Kullich, fiindcă îi atrăsese atenÈ›ia asupra individului pe care el îl văzuse încă dinainte È™i la a cărui apariÈ›ie se aÈ™teptase chiar. — Nu vă uitaÈ›i într-acolo, izbucni K. fără să È›ină seama de faptul că asemenea observaÈ›ii nu-È™i aveau rostul față de niÈ™te cetățeni în stare să È™tie singuri ce au de făcut. Dar maÈ™ina, care sosi tocmai atunci, îl scuti de explicaÈ›ii; se urcară toÈ›i È™i porniră la drum. Abia atunci K. își aminti că nu-l văzuse plecând pe inspector si pe cei doi paznici; inspectorul îi acoperise pe cei trei funcÈ›ionari; acum, ei îl acopereau pe inspector. Cum faptul acesta îi dovedea că n-ayusese prezenÈ›a de spirit, K. se hotărî să se supravegheze mai atent în această privință. TotuÈ™i, neputîndu-se stăpâni, se mai întoarse o dată È™i se aplecă spre spatele maÈ™inii, ca să poată vedea eventual plecarea inspectorului È™i a paznicilor. Dar reveni îndată la loc, fără să încerce măcar să-i caute cu privirea, È™i se rezemă comod de perna maÈ™inii. ÃŽn ciuda aparentelor, ar fi avut mare nevoie să fie încurajat în clipa aceea, dar domnii care îl însoÈ›eau păreau obosiÈ›i; Rabensteiner se uita spre dreapta, Kullich spre stînga È™i numai Kaminer rămăsese disponibil, cu neclintitul lui rânjet despre care, din păcate, omenia nu îngăduia nici un fel de glumă. CONVORBIRI CU DOAMNA GRUBACH. APOI DOMNIȘOARA BÃœRSTNER. ÃŽn primăvara acelui an, după ce rămânea de obicei la birou până pe la orele nouă, K. obiÈ™nuia să-È™i petreacă serile în felul următor: dacă putea, ficea mai întâi o mică plimbare, fie singur, fie cu vreun coleg, apoi intra într-o berărie unde stătea până pe la unsprezece, la o masă rezervată, împreună cu cîțiva domni mai în vîrstă. Dar existau È™i abateri de la programul acesta: directorul băncii, care îi aprecia foarte mult puterea de muncă È™i seriozitatea, îl lua uneori la o plimbare cu maÈ™ina sau îl invita să cineze în vila sa. ÃŽn plus, K. se mai ducea o dată pe săptămână la o fată numită Elsa, care servea toată noaptea într-o circiumă, iar ziua nu primea vizite decât în pat. ÃŽn seara aceea — ziua trecuse repede datorită muncii asidue È™i numeroaselor felicitări respectuoase È™i amicale primite cu ocazia zilei de naÈ™tere — K hotărî să se întoarcă imediat acasă. La asta se gândise mereu în scurtele pauze pe care i le îngăduise munca; i se părea, fără să-È™i dea exact seama de ce, că evenimentele din cursul dimineÈ›ii trebuie neapărat să fi provocat o mare dezordine în casa doamnei Grubach, È™i că prezenÈ›a lui era necesară ca să restabilească ordinea. Cu aceasta , orice urmă a incidentelor de dimineață avea să dispară, iar viaÈ›a avea să-È™i reia cursul ei obiÈ™nuit. Din partea celor trei funcÈ›ionari ai băncii n-avea de ce să se teamă: se scufundaseră toÈ›i trei în oceanul funcÈ›ionărimii È™i nimic nu părea schimbat în atitudinea lor. Kîi convocase de mai multe ori în biroul lui, fie separat, fie împreună, numai ca să-i observe. Și de fiecare dată le dăduse drumul satisfăcut. La nouă È™i jumătate seara, când sosi acasă, K. descoperi în gang un flăcău care stătea acolo cu picioarele răscrăcărate È™i-È™i fuma liniÈ™tit pipa. — Cine eÈ™ti dumneata? ÃŽl întrebă K imediat, apropiindu-È™i cât putea mai mult faÈ›a de el, căci în penumbra gangului nu se vedea prea clar. — Sunt fiul portarului, domnule, îi răspunse flăcăul scoțîndu-È™i pipa din gură È™i făcându-i loc. — Fiul portarului? ÃŽntrebă K , izbind nerăbdător în pământ cu vîrful bastonului. — Domnul doreÈ™te ceva? Să-l chem pe tata? — Nu, nu, spuse K. È™i vocea îi sună oarecum iertătoare, de parcă flăcăul ar fi săvîrÈ™it cine È™tie ce faptă rea. E bine, adăugă el pornind, dar înainte de-a pune piciorul pe prima treaptă a scării se mai întoarse o dată. Ar fi putut să se ducă direct în camera lui, dar fiindcă voia să stea de vorbă cu doamna Grubach bătu mai întâi la uÈ™a ei. Doamna Grubach stătea pe-un scaun È™i cîrpea un ciorap, lângă o masă pe care se mai afla un maldăr de ciorapi vechi. K. se scuză în treacăt că o vizita atât de târziu, dar doamna Grubach se arătă foarte înÈ›elegătoare È™i nici nu vru să audă de scuze; cu el era oricând dispusă să stea de vorbă; È™tia doar foarte bine că era chiriaÈ™ul ei cel mai bun, la care È›inea cel mai mult. K. cercetă cu privirea întreaga cameră, care își recăpătase acum, până la cele mai mici amănunte, vechiul ei aspect; până È™i vesela pentru micul dejun, aflată azi-dimineață pe măsuÈ›a de lângă fereastră, fusese strânsă. „Câte lucruri nu fac mîinile femeilor fără să le auziâ€, se gândi K. El, unul, de pildă, ar fi fost în stare să spargă vesela acolo unde se afla, dar în nici un caz n-ar fi putut s-o ducă la locul ei. Și o privi pe doamna Grubach cu oarecare recunoÈ™tință. — De ce lucraÈ›i atât de târziu? ÃŽntrebă el. Ședeau acum amândoi la masă, È™i K își îngropa din când în când palmele în maldărul de ciorapi. — Am atât de lucru, spuse ea. ÃŽn timpul zilei sunt la dispoziÈ›ia chiriaÈ™ilor; dacă vreau să-mi văd È™i de treburile mele, nu-mi rămân decât serile. — Astăzi v-am dat mai multă bătaie de cap decât de obicei. — Cum aÈ™a? ÃŽntrebă ea, însufleÈ›indu-se; È™i-È™i lăsă în poală ciorapul la care lucra. — Mă refeream la domnii care au fost azi-dimineață aici. — A, la asta vă referiÈ›i! spuse doamna Grubach recăpătîndu-È™i liniÈ™tea obiÈ™nuită. Da de unde! N-a fost nici o bătaie de cap. K. o privi tăcut cum își relua ciorapul. „Pare mirată că vorbesc despre asta, gândi el; ba chiar ai zice că mă dezaprobă; e un motiv în plus să vorbesc. Numai cu o femeie în vîrstă aÈ™ putea discuta asemenea lucruri.†— TotuÈ™i, spuse el după câteva clipe, povestea de azi-dimineață v-a dat niÈ›ică bătaie de cap, dar n-o să se mai repete. — Sigur, nu poate să se mai repete, aprobă ea, zâmbind cu un aer aproape trist. — CredeÈ›i asta serios? ÃŽntrebă K. — Da, spuse ea aproape în È™oaptă, dar mai întâi nu trebuie să luaÈ›i lucrurile prea în tragic. Câte nu se întîmplă pe lume! Fiindcă-mi arătaÈ›i atâta încredere, domnule K , am să vă mărturisesc că am tras niÈ›el cu urechea la ușă. Și-apoi, cei doi paznici mi-au făcut È™i ei unele confidenÈ›e. E vorba de fericirea dumneavoastră, È™i la lucrul acesta eu È›in din toată inima, poate mai mult chiar decât s-ar cuveni, căci nu vă sunt decât gazdă. AÈ™adar, am auzit câte ceva, dar nimic despre care să se poată spune că ar fi prea grav. Asta nu! Ce-i drept, sunteÈ›i arestat, dar nu cum e arestat un hoÈ›. Când eÈ™ti arestat ca hoÈ›, e grav, pe când arestarea dumneavoastră... mi se pare un lucru savant — iertaÈ›i-mă dacă spun prostii — mi se pare un lucru savant, pe care nu-l înÈ›eleg, ce-i drept, dar nici nu trebuie înÈ›eles. — Nu e nici urmă de prostie în ce-aÈ›i spus, doamnă Grubach, răspunse K. Vă împărtășesc în mare măsură părerea, dar merg ceva mai departe decât dumneavoastră; nu e nici măcar ceva savant, ci un haos ridicol. Am fost victima unei agresiuni, atâta tot. Dacă m-as fi dat jos din pat imediat ce m-am trezit, fără să mă las amăgit de lipa Annei, dacă aÈ™ fi pornit să vă caut, fără să mă sinchisesc de ce mi-a ieÈ™it în cate, dacă mi-as fi luat micul dejun de data aceasta în bucătărie, dacă aÈ™ fi lăsat să-mi aduceÈ›i dumneavoastră hainele din cameră, într-un cuvânt dacă aÈ™ fi acÈ›ionat raÈ›ional, nu s-ar fi întîmplat nimic È™i totul ar fi fost înăbuÈ™it încă din fașă. Dar omul e atât de puÈ›in pregătit! La bancă, de pildă, sunt totdeauna gata; acolo ar n imposibil să mi se întimple asemenea lucruri; am la îndemână un om de serviciu, special pentru mine, È™i apoi am pe birou, în faÈ›a mea, telefonul pentru exterior È™i telefonul interior. Și vin mereu oameni, clienÈ›i sau funcÈ›ionari, È™i mai ales sunt mereu prins în iureÈ™ul muncii, de aceea am toată prezenÈ›a de spirit; ar fi o adevărată plăcere să mă pomenesc acolo în faÈ›a unei întîmplări cum a rost cea de azi-dimineață. Ei, dar s-o lăsăm, acum a trecut È™i, de fapt, nici n-am vrut să discut despre ea; voiam doar să vă aflu părerea, părerea unei femei cu judecată, È™i sunt fericit când văd că suntem de acord. Acum daÈ›i-mi mâna ; un asemenea acord trebuie întărit printr-o st rângere de mână. „O să-mi dea oare mâna? se gândi el. Inspectorul nu mi-a dat-o.†Și o privi pe doamna Grubach altfel decât până atunci, atent È™i cercetător. Cum el se ridică de pe scaun, doamna Grubach se ridică È™i ea, puÈ›in jenată, căci nu tot ce-i explicase K. fusese pe înÈ›elesul ei. Și jena aceasta o făcu să spună un lucru nedorit È™i nelalocul lui: — N-o luaÈ›i prea în serios, domnule K. Doamna Grubach avea lacrimi în glas È™i, fireÈ™te, uitase de strângerea de mână. — Pe cât se pare n-o iau prea în serios, spuse K. simÈ›in-du-se deodată obosit È™i înÈ›elegând inutilitatea încurajărilor acestei femei. La ușă o mai întrebă: — DomniÈ™oara Bürstner e acasă? — Nu, răspunse doamna Grubach È™i zâmbi cu un fel de compătimire întârziată È™i justificată pe când îi dădea informaÈ›ia aceasta seacă: E la teatru. AveÈ›i treabă cu ea? Să-i transmit eu ceva? — Voisem doar să schimb câteva cuvinte cu domniÈ™oara Bürstner. — Din păcate, nu È™tiu când vine; de obicei, când se duce la teatru vine destul de târziu... — N-are nici o importanță, spuse K., îndreptîndu-se spre ușă cu capul plecat È™i dînd apoi să iasă; voiam pur È™i simplu să-i cer scuze că i-am împrumutat azi-dimineață camera. — Nu e nevoie, domnule K., sunteÈ›i prea atent, domniÈ™oara nu È™tie nimic, azi a plecat cu noaptea în cap de-acasă È™i toate au fost puse din nou la locul lor, după cum puteÈ›i vedea È™i dumneavoastră. Și se duse să deschidă uÈ™a odăii domniÈ™oarei Bürstner. — MulÈ›umesc, vă cred pe cuvânt, spuse K., ducându-se totuÈ™i să se uite. Luna lumina slab camera întunecoasă. Pe cât se putea vedea, toate se aflau într-adevăr la locul lor; bluza nu mai atârna de minerul ferestrei, pernele din pat păreau uimitor de înalte, luminate în parte de razele lunii. — DomniÈ™oara se întoarce de multe ori foarte târziu, spuse K È™i o privi pe doamna Grubach de parcă ea ar fi fost vinovată de întârzieri. — AÈ™a-i tinereÈ›ea, spuse doamna Grubach pe un ton de scuză. — FireÈ™te, fireÈ™te, spuse K , dar asta poate să ducă departe. — Sigur, spuse doamna Grubach, câtă dreptate aveÈ›i, domnule K.! Poate chiar că a È™i dus cam prea departe. N-aÈ™ vrea deloc s-o bîrfesc pe domniÈ™oara Bürstner, e o fată bună, drăguță, cuviincioasa, amabilă, ordonată È™i harnică; îi preÈ›uiesc toate calitățile acestea; dar, ce-i drept, ar trebui să fie mai mândră È™i mai rezervată; am văzut-o de două ori în luna asta pe niÈ™te străduÈ›e dosnice, È™i de fiecare dată cu alt bărbat. Mi-e penibil È™i, zău, nu vă povestesc asta decât dumneavoastră, domnule K., dar n-o să am încotro È™i-am să discut si cu domniÈ™oara. De altfel, nu e singurul lucru care mă face s-o suspectez. — SunteÈ›i pe-un drum cu totul greÈ™it, spuse K. furios È™i aproape incapabil să-È™i ascundă mânia ; de altfel e vădit că mi-aÈ›i înÈ›eles pe dos remarca în privinÈ›a domniÈ™oarei. Nu voiam să spun ce-aÈ›i înÈ›eles; vă sfătuiesc chiar, sincer, să nu-i vorbiÈ›i deloc domniÈ™oarei. Vă aflaÈ›i într-o mare eroare. Eu o cunosc foarte bine; nimic din tot ce spuneÈ›i nu-i adevărat. Dar poate că merg prea departe, n-aÈ™ vrea să vă împiedic, spuneÈ›i-i ce poftiÈ›i. Noapte bună. — Domnule K., spuse doamna Grubach cu glas rugător, alergând lângă uÈ™a pe care el o È™i deschisese, nu mai am deloc intenÈ›ia să-i vorbesc domniÈ™oarei; fireÈ™te, trebuie în primul rând s-o supraveghez mai departe; numai că dumneavoastră v-am încredinÈ›at ce È™tiam. La urma urmei, vreau să-mi păstrez pensiunea fără pată numai în interesul chiriaÈ™ilor. Și chiar asta mă străduiesc să fac. — Fără pată! mai strigă K. înainte de-a închide uÈ™a; dacă aÈ›i vrea să vă păstraÈ›i pensiunea fără pată ar trebui mai întâi de toate să mă daÈ›i afară pe mine. Apoi trânti uÈ™a È™i nu luă în seamă bătaia uÈ™oară care se auzi imediat după aceea. TotuÈ™i, fiindcă n-avea deloc chef să doarmă, se hotărî să nu se culce; în felul acesta putea totodată să constate È™i la ce oră se întoarce domniÈ™oara Bürstner. Poate că atunci ar mai fi putut să schimbe È™i câteva cuvinte cu ea, oricât de deplasat ar fi părut. Cum stătea la fereastră, se gândi o clipă, în oboseala lui, s-o pedepsească pe doamna Grubach convingând-o si pe domniÈ™oara Bürstner să se mute o dată cu el. Imediat însă procedeul acesta i se păru îngrozitor de exagerat È™i se bănui pe sine că urmăreÈ™te să-È™i schimbe locuinÈ›a din cauza incidentului întâmplat de dimineață. Nimic n-ar fi fost mai stupid È™i în primul rând mai inutil È™i mai demn de dispreÈ›uit. Când se plictisi să tot privească strada pustie, se întinse pe canapea, după ce avu grijă să crape puÈ›in uÈ™a dinspre vestibul, ca să poată vedea din prima clipă pe oricine ar fi intrat în apartament. Și rămase aÈ™a, întins pe canapea, fumând liniÈ™tit o È›igară de foi, cam până pe la unsprezece. Apoi, pierzându-È™i răbdarea, ieÈ™i să se plimbe puÈ›in prin vestibul, ca È™i cum ar fi putut să grăbească astfel întoarcerea domniÈ™oarei Bürstner. Nu-i era dor de ea — de fapt nici nu putea măcar să-È™i aducă aminte cum arăta la față —, dar È›inea acum să-i vorbească È™i-l enerva faptul că întârzierea ei îi aducea o notă de neliniÈ™te È™i dezordine la sfârÈ™itul zilei. Și apoi, tot din vina domniÈ™oarei Bürstner nu luase masa în seara aceea, iar în timpul zilei nu se dusese în vizită la Elsa. La drept vorbind, ca să-È™i recupereze È™i cina È™i vizita, n-ar fi avut decât să se ducă acum la cârciuma unde servea Elsa. Și chiar aÈ™a avea de gând să facă, imediat ce-o vorbi cu domniÈ™oara Bürstner. Era trecut de unsprezece si jumătate când se auziră paÈ™i pe scări. Absorbit de gânduri, K. se plimba de colo-colo, prin vestibul, făcând un zgomot de parcă s-ar fi plimbat la el în odaie; auzind paÈ™i, se pomeni surprins È™i se refugie după uÈ™a camerei lui. Sosise domniÈ™oara Bürstner. Pe când încuia uÈ™a de la intrare, zgribulindu-se de frig, își aruncă un È™al do mătase pe umerii înguÈ™ti. DomniÈ™oara Bürstner era gata-gata să intre din clipă în clipă în camera ei, unde K., fireÈ™te, nu putea s-o viziteze la miezul nopÈ›ii; trebuia deci să-i vorbească imediat; dar, din nefericire, K. uitase să-È™i aprindă lumina È™i dacă ar fi ieÈ™it din odaia întunecată ar fi părut un tâlhar care se năpusteÈ™te, iar fata s-ar fi putut speria groaznic. NeÈ™tiind ce să facă È™i cum nu mai avea timp de pierdut, K. È™opti prin crăpătura uÈ™ii: — DomniÈ™oară Bürstner! Șoapta lui semăna mai mult a rugă decât a chemare. — E cineva aici? ÃŽntrebă domniÈ™oara Bürstner, privind mirată în jurul ei. — Eu sunt, spuse K. înaintând. — A, domnule K., zâmbi domniÈ™oara Bürstner, bună seara, domnule. Și-i întinse mâna. — AÈ™ dori să stăm puÈ›in de vorbă. ÃŽmi permiteÈ›i, acum? — Acum? se miră domniÈ™oara Bürstner. E neapărată nevoie să stăm de vorbă chiar acum? Nu vi se pare cam ciudat? — Vă aÈ™tept de la nouă. — Zău, am fost la teatru È™i n-aveam cum să È™tiu... — Motivele pentru care vreau să vă vorbesc s-au ivit abia astăzi. — Ei, în principiu, n-as avea nimic împotrivă să stăm de vorbă, numai că sunt frântă de oboseală. IntraÈ›i o clipă la mine. Nu putem discuta aici: i-am putea trezi pe toÈ›i, È™i asta ar fi mai neplăcut pentru mine decât pentru ceilalÈ›i. AÈ™teptaÈ›i aici È™i stingeÈ›i lumina în vestibul, imediat ce aprind la mine. K. făcu aÈ™a cum i se ceruse, ba chiar zăbovi o clipă în plus; până la urmă, domniÈ™oara Bürstner îl chemă pe È™optite în camera ei: — LuaÈ›i loc, îi spuse ea, arătându-i un divan. Ea însăși rămase în picioare, sprijinită de tăblia patului, în ciuda oboselii despre care vorbise; È™i nici nu-È™i scoase măcar pălăriuÈ›a împodobită din belÈ™ug cu flori. — Ce doriÈ›i de la mine? Zău că sunt curioasă să aflu. Și își încruciÈ™a niÈ›eluÈ™ picioarele. — O să spuneÈ›i poate că motivele nu erau atât de urgente, încât să trebuiască să vă vorbesc acum, începu K., dar... — Nu ascult niciodată introducerile, îl întrerupse domniÈ™oara Bürstner. — Asta îmi uÈ™urează sarcina, spuse K. Azi-dimineață, camera dumneavoastră a fost puÈ›in deranjată, din vina mea oarecum; niÈ™te străini au făcut asta, împotriva voinÈ›ei mele, dar totuÈ™i din pricina mea, după cum v-am spus: iată de ce voiam să vă cer scuze. — Camera mea? ÃŽntrebă domniÈ™oara Bürstner È™i în loc să se uite prin cameră se uită atentă la faÈ›a lui K.. — Trebuie să recunosc, spuse K. Se priviră amândoi în ochi, pentru prima oară. — Felul în care s-au petrecut lucrurile nu merită să fie discutat în sine. — Si totuÈ™i e cel mai interesant. — Da de unde! spuse K. — Dacă e aÈ™a, răspunse domniÈ™oara Bürstner, nu vreau să vă împing la confidenÈ›e, să admitem că nu e deloc interesant, n-o să am nimic împotrivă. Cât despre scuzele pe care mi le cereÈ›i, le primesc bucuroasă, cu atât mai uÈ™or cu cât nu văd nici urmă de deranj. DomniÈ™oara Bürstner își lăsă ceva mai Jos pe È™olduri palmele întinse È™i făcu astfel ocolul camerei. Dar când ajunse în faÈ›a micii rogojini de care erau prinse fotografiile, se opri. — Ia te uită! exclamă ea, fotografiile mi-au fost într-adevăr deranjate. Asta e urât! Cineva care n-avea dreptul a pătruns într-adevăr în camera mea? K dădu din cap aprobativ È™i-l blestemă în gând pe funcÈ›ionarul Kaminer, care nu putea să-È™i stăpânească niciodată neastâmpărul inutil È™i stupid. — E ciudat, continuă domniÈ™oara Bürstner, că sunt obligată să vă interzic un lucru pe care singur ar trebui să vi-l interziceÈ›i È™i că mă văd silită să vă spun să nu intraÈ›i niciodată aici în lipsa mea. — Dar v-am explicat, domniÈ™oară, spuse K., apropiindu-s« È™i el ca să privească fotografiile, v-am explicat că nu eu le-am deranjat; fiindcă văd că nu mă credeÈ›i, sunt silit să vi mărturisesc că anchetatorii au adus cu ei trei funcÈ›ionari de la bancă, È™i unul dintre funcÈ›ionari È™i-a permis să se atingă de fotografii; am să-l dau afară, la prima ocazie. Da, domniÈ™oară, a fost aici o comisie de anchetă, continuă K., văzând că domniÈ™oara Bürstner îl privea întrebătoare. — Pentru dumneavoastră? — Sigur, răspunse K. — Ei, nu! făcu domniÈ™oara Bürstner izbucnind în râs. — Da, da! spuse K. Dumneavoastră mă socotiÈ›i nevinovat? — Ei, nevinovat! făcu domniÈ™oara Bürstner. N-aÈ™ vrea să mă pripesc dându-mi o părere ca re ar putea să aibă consecinÈ›e grave, È™i-apoi nici nu vă cunosc; dar mi se pare totuÈ™i că nu i se trimite cuiva pe cap o comisie de anchetă decât dacă a săvârÈ™it cine È™tie ce crimă È™i, cum dumneavoastră sunteÈ›i liber — căci, judecind după calmul pe care-l aveÈ›i, nu s-ar zice că aÈ›i evadat din închisoare —, îmi permit să cred că n-aÈ›i săvârÈ™it o crimă prea mare. — Comisia de anchetă putea foarte bine să recunoască după ce-a venit că sunt nevinovat sau măcar că sunt mai puÈ›in vinovat decât se credea, spuse K. — FireÈ™te că putea, spuse domniÈ™oara Bürstner, devenind dintr-o dată foarte atentă. — VedeÈ›i, spuse K., n-aveÈ›i prea multă experiență în chestiunile juridice. — ÃŽntr-adevăr, n-am, recunoscu domniÈ™oara Bürstner, si-am regretat asta de multe ori, căci aÈ™ vrea să È™tiu de toate, iar chestiunile juridice mă interesează în mod deosebit, justiÈ›ia are o ciudată putere de atracÈ›ie, nu vi se pare È™i dumneavoastră? De altfel, cu siguranță că îmi voi completa cunoÈ™tinÈ›ele în domeniul acesta, începând de luna viitoare, când voi intra să lucrez la un birou de avocatură. __Excelent! spuse K. Poate o să mă ajuÈ›i È™i pe mine puÈ›in, în legătură cu procesul. — De ce nu? spuse domniÈ™oara Bürstner. ÃŽmi place să-mi utilizez cunoÈ™tinÈ›ele. — Eu vorbesc serios, spuse K., sau măcar pe jumătate serios, cum vorbiÈ›i È™i dumneavoastră. Chestiunea e prea măruntă ca să recurg la un avocat, dar un sfătuitor mi-ar fi binevenit. — Ca să pot juca rolul de sfătuitoare, spuse domniÈ™oara Bürstner, ar trebui măcar să È™tiu despre ce e vorba. — Tocmai aici e încurcătura, spuse K. Nici eu însumi nu È™tiu. — Va să zică v-aÈ›i bătut ioc de mine, spuse domniÈ™oara Bürstner cumplit de dezamăgită. Pentru asta vă puteaÈ›i alege altă oră, mai puÈ›in târzie. Și se depărta de fotografiile în faÈ›a cărora stătuseră atâta vreme unul lângă altul. — Dar eu nu glumesc deloc, domniÈ™oară! spuse K. Iar dumneavoastră nu vreÈ›i să mă credeÈ›i f V-am spus tot ce È™tiam, ba chiar mai mult decât È™tiu, fiindcă poate nici n-a fost o comisie de anchetă; i-am dat eu denumirea asta, fiindcă nu È™tiu alta. N-a avut loc nici un fel de anchetă; am fost pur È™i simplu arestat, dar de-o întreagă comisie. DomniÈ™oara Bürstner, care se aÈ™ezase pe canapea, începu iar să râdă: — Cum s-au petrecut lucrurile? ÃŽntrebă ea. — A fost îngrozitor, spuse K. Dar acum se gândea la cu totul altceva; îl tulbura înfățiÈ™area domniÈ™oarei Bürstner care, cu cotul lăsat pe perna canapelei È™i cu capul sprijinit într-o mână, își mângâia cu cealaltă mână, agale, È™oldul. — E prea general, spuse domniÈ™oara Bürstner. — Ce e prea general? ÃŽntrebă K. Apoi își aminti È™i întrebă: — VreÈ›i să vă arăt cum s-au petrecut lucrurile? Voia să facă puÈ›ină miÈ™care, dar fără să plece. Sunt prea obosită, spuse domniÈ™oara Bürstner. V-aÈ›i întors atât de târziu, spuse K. Acum îmi mai faceÈ›i reproÈ™uri! spuse domniÈ™oara Bürstner. La urma urmei, aveÈ›i dreptate, nu trebuia să vă las să intraÈ›i: de altfel, după cum se pare, nici n-ar fi fost necesar. Era necesar, o să vedeÈ›i imediat, spuse K. îmi daÈ›i voie să trag puÈ›in noptiera de lângă pat? Ce v-a apucat? se miră domniÈ™oara Bürstner. FireÈ™te că nu vă dau voie. — Atunci n-o să vă pot arăta nimic, spuse K. mâhnit, de parcă i s-ar fi făcut o mare nedreptate. — Dacă e nevoie pentru explicaÈ›ii, atunci mutaÈ›i-o un pic se învoi domniÈ™oara Bürstner; apoi adăugă, ceva mai încet: astă-seară sunt atât de obosită, încât vă îngădui mai mult decât s-ar cuveni. K. împinse noptiera până în mijlocul camerei È™i se aÈ™eză în spatele ei. — Trebuie să vă imaginaÈ›i exact poziÈ›ia actorilor. Asta e foarte interesant. Eu îl reprezint pe inspector, cei doi paznici stau acolo, pe cufăr, iar cei trei tineri sunt colo, în fata fotografiilor. De mânerul ferestrei atârnă o bluză albă, pe care n-o menÈ›ionez decât în treacăt. Si acum, începe. Ah, era să uit de mine, personajul cel mai important! Eu, deci, mă aflu aici, în picioare, în faÈ›a noptierei. Inspectorul sade cât poate mai comod, picior peste picior, cu o mână atârnată peste spătarul scaunului, după cum am să vă arăt. Un bădăran nemaipomenit. Si acum, începe cu adevărat. Inspectorul zbiară de parcă ar fi nevoie să mă scoale din somn, scoate un adevărat răcnet; dar din păcate, ca să vi-l imaginaÈ›i exact, trebuie să încep să răcnesc È™i eu; de altfel, inspectorul nu făcea decât să-mi rostească numele. DomniÈ™oara Bürstner, care asculta râzând explicaÈ›iile, duse un deget la buze ca să-l oprească pe K. să strige, dar era prea târziu; K. se È™i simÈ›ea intrat în pielea personajului pe care îl juca. Și strigă rar: „Josef K. , ceva mai încet decât ameninÈ›ase, dar suficient totuÈ™i ca strigătul, o dată lansat, să se împrăștie treptat prin cameră. Și atunci, cineva bătu de câteva ori în uÈ™a camerei de alături, puternic, scurt, ritmic. DomniÈ™oara păli È™i-È™i duse mâna la inimă. K. se sperie cu atât mai mult cu cât mai rămăsese câteva clipe incapabil să se gândească la altceva decât la evenimentele din dimineaÈ›a aceea È™i la fata căreia i le prezenta. Dar imediat ce se liniÈ™ti, alergă la domniÈ™oara Bürstner È™i-i luă mâna: — Nu vă temeÈ›i, È™opti el. Aranjez eu totul. Dar cine poate să fie? Acolo e salonul È™i nu doarme nimeni. — Ba da, îi È™opti la ureche domniÈ™oara Bürstner, de ieri doarme în salon un nepot de-al doamnei Grubach, un căpitan, fiindcă nu mai e nici o cameră liberă. Și eu uitasem. Cine v-a pus să strigaÈ›i aÈ™a! Vai, ce nefericită sunt! — N-aveÈ›i nici un motiv să fiÈ›i nefericită, spuse K. È™i o sărută pe frunte, pe când ea se lăsa să cadă pe perne. Dar domniÈ™oara Bürstner sări în picioare: — PlecaÈ›i de-aici! PlecaÈ›i imediat! PlecaÈ›i odată! Ce mai vreÈ›i? El ascultă la ușă È™i aude tot. Vai, cum mă chinuiÈ›i! — N-am să plec până nu vă mai calmaÈ›i un pic, spuse K. VeniÈ›i în celălalt colÈ›, acolo n-o să ne poată auzi. DomniÈ™oara Bürstner se lăsă dusă în celălalt colÈ› al camerei. — Poate e neplăcut ce vi s-a întâmplat, dar nu vă paÈ™te nici un pericol. ȘtiÈ›i bine că doamna Grubach, de care depinde totul în privinÈ›a aceasta, are un adevărat cult pentru mine È™i ia drept literă de evanghelie tot ce-i spun. Iar căpitanul e nepotul ei. De altfel, o am la mână, căci i-am împrumutat o sumă destul de mare de bani. Vă făgăduiesc să-i justific întâlnirea noastră cum veÈ›i dori, numai să fie utilă justificarea, È™i mă oblig s-o fac pe doamna Grubach nu numai să pară convinsă față de ceilalÈ›i că mă crede, ci chiar să mă creadă într-adevăr; pe mine nu trebuie să mă cruÈ›aÈ›i deloc; dacă vreÈ›i să se spună că am dat buzna peste dumneavoastră, aÈ™a am să-i spun doamnei Grubach, È™i ea o să creadă, fără să-È™i piardă încrederea în mine, într-atât îmi e de ataÈ™ată. DomniÈ™oara Bürstner se ghemuise pe scaun È™i privea tăcută podeaua. — De ce n-ar crede doamna Grubach că am intrat cu forÈ›a la dumneavoastră? adăugă K. Vedea în faÈ›a lui părul roÈ™cat È™i aspru al fetei, uÈ™or înfoiat Și pieptănat cu cărare. Se gândea că domniÈ™oara Bürstner o să-È™i întoarcă privirea spre el, însă ea îi spuse fără să-È™i schimbe poziÈ›ia: — IertaÈ›i-mă, dar m-a speriat mai mult bătaia neaÈ™teptată în ușă, decât toate consecinÈ›ele pe care le-ar putea avea prezenÈ›a căpitanului. Se făcuse atâta liniÈ™te după ce-aÈ›i strigat! Și în liniÈ™tea aceea s-a auzit deodată ciocănitura. De-asta m-am speriat aÈ™a tare, mai ales că mă aflam lângă ușă; a bătut chiar lângă mine. Vă mulÈ›umesc pentru propunerile dumneavoastră, dar nu le pot accepta; ce se întâmplă la mine în cameră mă priveÈ™te È™i n-am de dat socoteală nimănui; mă mir că nu observaÈ›i ce e jignitor în propunerile pe care mi le-aÈ›i făcut, cu toate bunele intenÈ›ii pe care, evident, vi le recunosc. Dar plecaÈ›i o dată È™i lăsaÈ›i-mă singură; acum am nevoie mai mult decât oricând să fiu singură. Cele câteva minute pe care mi le-aÈ›i cerut au devenit peste jumătate de oră. K. îi prinse mai întâi braÈ›ul, apoi încheietura mâinii. — SunteÈ›i supărată pe mine? ÃŽntrebă el. DomniÈ™oara Bürstner îi dădu mâna la o parte È™i-i răspunse: — Nu, nu; nu mă supăr niciodată, pe nimeni. ÃŽi prinse din nou încheietura mâinii; de data aceasta ea îl lăsă È™i-l conduse aÈ™a până la ușă. K. era hotărât să plece. Dar când ajunse acolo È™ovăi de parcă nu s-ar fi aÈ™teptat să întâlnească o ușă în cale; domniÈ™oara Bürstner folosi prilejul ca să-È™i elibereze mâna, să deschidă uÈ™a È™i să se strecoare în vestibul de unde îi È™opti: — VeniÈ›i o dată, vă rog. VedeÈ›i si arătă uÈ™a căpitanului pe sub care trecea o dâră de lumină — si-a aprins lumina si se distrează pe socoteala noastră. — Vin imediat, spuse K., ieÈ™ind grăbit. Și prinzând-o în braÈ›e, o sărută pe gură, apoi pe toată faÈ›a, ca un animal însetat care hăpăie cu limba apa izvorului, găsită în sfârÈ™it. La urmă o mai sărută odată pe gât, lângă beregată, È›inându-È™i îndelung buzele lipite de pielea ei. Un zgomot venit din camera căpitanului îl întrerupse. — Acum mă duc, spuse el. Ar fi vrut să-È™i ia rămas bun de la domniÈ™oara Bürstner alintând-o cu numele ei mic, dar nu i-l È™tia. Ea clătină din cap, obosită si pe jumătate întoarsă, gata să plece, îi lăsă mina să i-o sărute ca È™i cum nici n-ar fi È™tiut ce se întâmplă apoi intră, cu spinarea încovoiată, în camera ei. K. se culcă È™i el foarte curând È™i adormi repede; înainte de a se cufunda în somn, se mai gândi o clipă la felul cum se purtase. Se simÈ›i mulÈ›umit, dare se miră că nu e încă È™i mai mulÈ›umit; prezenÈ›a căpitanului îl îngrijora serios pentru domniÈ™oara Bürstner. PRIMUL INTEROGATORIU K, fu anunÈ›at telefonic că duminica următoare avea să aibă loc o mică anchetă în legătură cu cazul lui. I se atrase atenÈ›ia că instrucÈ›ia își urma cursul È™i că de acum înainte asemenea anchete aveau să aibă loc regulat, dacă nu în fiecare săptămână, totuÈ™i destul de des. Era necesar ca procesul să se încheie cât mai repede, în interesul tuturor, dar asta nu însemna că interogatoriile n-aveau să fie cât mai minuÈ›ioase cu putință, rămânând însă destul de scurte ca să cruÈ›e excesul de oboseală datorat prea marii încordări care îl însoÈ›eÈ™te. Iată de ce fusese ales sistemul interogatoriilor scurte È™i dese. Cât despre fixarea zilelor de interogatoriu, se dăduse preferință duminicilor, pentru ca nu cumva K. să fie stânjenit în activitatea lui profesională. Se presupusese că el va fi de acord; dacă dorea totuÈ™i alte termene, se va încerca, pe cât posibil, să i se facă această concesie, luându-i-se interogatorii noaptea, de pildă; dar un asemenea sistem nu era prea bun, pentru că noaptea K. n-ar fi fost suficient de odihnit; rămâneau deci duminicile, atâta timp cât el n-avea nimic de obiectat. FireÈ™te că trebuia să se prezinte neapărat; în privinÈ›a aceasta orice insistență era inutilă. I se dădu numărul casei unde trebuia să vină, un imobil situat pe-o stradă dintr-un cartier mărginaÈ™, în care K. nu mai fusese niciodată până atunci. Când primi comunicarea, K. puse receptorul în furcă fără să răspundă; era hotărât ca duminică să se ducă la adresa indicată; i se părea absolut necesar să procedeze aÈ™a, acum când acÈ›iunea fusese pornită È™i când el trebuia să facă față situaÈ›iei. Trebuia ca acest prim interogatoriu să fie È™i ultimul. Și rămase gânditor lângă aparat până când auzi în spatele lui vocea directorului-adjunct care ar fi vrut să telefoneze dacă nu l-ar fi împiedicat el. — VeÈ™ti proaste? ÃŽntrebă într-o doară directorul-adjunct, nu ca să afle ceva, ci pur È™i simplu ca să-l îndepărteze Pe K. de lângă aparat. — Nu, nu, răspunse K. È™i se dădu la o parte, dar plecă. Directorul-adjunct luă receptorul È™i-i spuse peste umăr lui K., pe când aÈ™tepta legătura: — O întrebare, domnule K.; vrei să-mi faci plăcerea să participi duminică dimineaÈ›a la o plimbare cu iahtul meu; O să fie multă lume È™i sunt sigur că ai să-È›i găseÈ™ti multe cunoÈ™tinÈ›e printre oaspeÈ›i. Printre alÈ›ii, vine È™i procurorii Hasterer. Vrei să vii? Hai, spune da. K. încercă să fie atent la ce-i spunea directorul-adjunct. InvitaÈ›ia era aproape un eveniment, căci însemna o tentativă de împăcare din partea superiorului său, cu care el nu se avusese niciodată prea bine, È™i dovedea importanÈ›a locului pe care K. îl ocupa în bancă; ea arăta preÈ›ul pe care al doilea conducător al băncii îl punea pe prietenia lui K. sau, cei puÈ›in, imparÈ›ialitatea acestuia. DeÈ™i directorul rostise invitaÈ›ia pe când aÈ™tepta legătura telefonică È™i fără să lase receptorul din mână, ea constituia o umilire pentru rangul lui superior; dar K. îl făcu să îndure È™i a două umilire răspunzându-i: — Vă mulÈ›umesc foarte mult, dar din păcate duminică dimineață n-am timp, am de îndeplinit o obligaÈ›ie luată dinainte. — Păcat, spuse directorul-adjunct întorcându-se spre telefon, căci obÈ›inuse legătura. Urmă o convorbire destul de lungă, dar K., distrat rămase tot timpul lângă telefon. Abia când directorul-adjunct puse receptorul în furcă, tresări È™i spuse, ca să-È™i scuze cât de cât prezenta inutilă: — Mi s-a telefonat să mă duc undeva, dar s-a uitat să mi se comunice la ce oră. — Mai cheamă o dată, spuse directorul-adjunct. — Nu e chiar atât de important, spuse K., deÈ™i afirmaÈ›ii lui diminua valoarea, È™i aÈ™a insuficientă, a scuzei de adineauri . Directorul-adjunct mai schimbă câteva cuvinte cu el înainte de-a pleca È™i K. se sili să-i răspundă, deÈ™i se gândea la cu totul altceva. ÃŽÈ™i spunea că, duminica, ar fi fost cel mai bine să se prezinte la ora nouă, căci în zilele de lucru asta e ora la care încep să lucreze tribunalele. Duminică, vremea fu mohorâtă. K. se simÈ›i foarte obosit, fiindcă în ajun stătuse până târziu la restaurant, unde avusese loc sărbătorirea unuia dintre cunoscuÈ›ii de la masa la care obiÈ™nuia să se aÈ™eze, iar dimineaÈ›a se trezise târziu. De aceea nu mai avu timp să chibzuiască È™i să-È™i combine diversele „planuri făcute în timpul săptămânii, ci se îmbrăcă repede È™i porni grăbit, fără să-È™i mai ia micul dejun, spre cartierul care îi fusese indicat. DeÈ™i pe drum nu prea avu timp să se uite în jurul lui, dădu cu ochii — în mod ciudat — de Rabensteiner, de Kullich È™i de Kaminer, cei trei funcÈ›ionari ai băncii, amestecaÈ›i în procesul lui. Pe primii doi îi zări într-un tramvai care-i tăia drumul; dar cel de-al treilea, Kaminer, È™edea pe terasa unei cafenele împrejmuită cu o balustradă, È™i se plecă, plin de curiozitate, când K. trecu prin faÈ›a lui. ToÈ›i trei îl urmăriseră cu privirea, miraÈ›i că-È™i văd superiorul alergând atât de grăbit; dintr-un fel de spirit de bravadă, K. refuzase să ia tramvaiul; simÈ›ea că i-ar fi silă să folosească pentru proces cel mai mic ajutor, din partea oricui ar fi venit; nu voia să recurgă la nimeni, ca să fie sigur că nu iniÈ›iază pe nimeni în tainele lui; în fine, n-avea deloc chef să se umilească în faÈ›a comisiei de anchetă printr-un exces de punctualitate. Până una, alta, făcea tot posibilul să ajungă la ora nouă, deÈ™i nu fusese convocat la o oră precisă. Crezuse că o să recunoască de departe casa, după vreun indiciu despre care nici el nu È™tia nimic precis sau după vreo miÈ™care mai deosebită în faÈ›a intrării. Dar strada Julius, pe care trebuia să se afle imobilul È™i la capătul căreia K. se opri o clipă, avea pe ambele părÈ›i câte un È™ir lung de clădiri înalte, uniforme È™i cenuÈ™ii, un soi de cazărmi închiriate È™i locuite de oameni săraci. ÃŽn dimineaÈ›a asta de duminică, majoritatea ferestrelor erau ocupate de bărbaÈ›i care stăteau în cămăși, cu mânecile suflecate È™i fumau, sau își rezemau cu grijă È™i cu duioÈ™ie pruncii de marginea pervazelor. La celelalte ferestre se înălÈ›au maldăre de cearÈ™afuri, plăpumi, pături È™i perne, peste care se ivea din când în când capul zburlit al vreunei femei. Locatarii se strigau sau glumeau între ei, de pe o parte pe alta a străzii; o astfel de glumă stârni hohote de râs deasupra lui K. De-a lungul imobilelor, la intervale regulate, se aflau mici prăvălioare cu fructe, carne sau legume, aÈ™ezate ceva mai jos de nivelul străzii; ca să ajungi la ele trebuia să cobori câteva trepte. ÃŽn faÈ›a lor era un neîntrerupt dute-vino de femei; câteva dintre ele se opreau pe trepte, ca să flecărească. Un vânzător ambulant, care-È™i striga marfa către ferestrele de sus, la fel de neatent ca si K., aproape că-l răsturnă cu căruciorul lui plin de fructe È™i legume. La un moment dat, un gramofon, care-È™i trăise traiul prin alte cartiere mai bogate, începu să cânte, hârâind îngrozitor. K. înainta agale pe stradă, ca È™i cum n-ar mai fi avut de ce să se grăbească, sau ca È™i cum judecătorul de instrucÈ›ie l-ar fi văzut prin vreo fereastră È™i ar fi È™tiut că e prezent. Era ora nouă È™i câteva minute. Casa indicată se afla cam depărtiÈ™or, avea o faÈ›adă neobiÈ™nuit de lungă È™i, mai ales, o poartă de-o lățime È™i de-o înălÈ›ime uriașă. Se vedea cât de colo că poarta fusese construită pe măsura vehiculelor cu mărfuri ale diverselor magazine închise la ora aceea, dar care împrejmuia curtea È™i aveau firme cunoscute lui K. prin legătura lor cu banca. Contrar obiceiului, K. studie minuÈ›ios toate amănuntele acestea, ba chiar se opri o clipă înainte de-a intra în curte. Lângă el, pe-o ladă, un bărbat desculÈ› citea ziarul. Mai încolo, doi băieÈ›i se dădeau în leagăn într-o roabă. ÃŽn faÈ›a ciÈ™melei stătea în picioare o fată firavă, îmbrăcată într-un fel de cămașă de noapte, È™i se uita la K. în timp ce apa îi umplea găleata. ÃŽntr-un colÈ› al curÈ›ii, pe o frânghie prinsă între doua geamuri, o familie își întindea rufele; jos, sub frânghie, se afla un bărbat care dirija munca aceasta prin strigăte. K. se È™i apropiase de-o scară, convins că pe-acolo trebuia să fie drumul spre camera de anchetă, când se opri deodată observând că, în afară de scara aceea, mai existau în curte încă trei scări, plus un mic gang care probabil răspundea într-o a doua curte. Și se enervă la gândul că nu-i fusese indicat cu precizie locul unde trebuia să meargă; oricum, fusese tratat cu o neglijență ciudată È™i cu o indiferență revoltătoare; lucrul acesta avea de gând să-l spună tare È™i răspicat. Până la urmă, porni totuÈ™i pe prima scară, repetându-È™i în gând expresia paznicului Willem care-i spusese că justiÈ›ia „e atrasa de delicteâ€, din care ar fi reieÈ™it că biroul căutat trebuia neapărat să se afle la capătul scării aleasă din întâmplare de el. Pe când urca scara, K. deranjă câțiva copii care se jucau pe palier È™i-l priviră urât când trecu printre ei. „Dacă mai vin pe-aci, își spuse el, trebuie sau să le aduc bomboane ca să-i îndulcesc, sau să-mi aduc bastonul ca să-i bat.†Cu puÈ›in înainte de-a ajunge la primul etaj, K. trebui chiar să aÈ™tepte până când o bilă își încheie traiectoria; doi băieÈ›aÈ™i, care aveau de pe acum feÈ›e de vagabonzi maturi, îl siliră să stea locului, È›inându-l de pantaloni; ca să se descotorosească de ei, K. ar fi trebuit să-i lovească È™i se temea de È›ipetele lor. Adevărata căutare începu însă abia la primul etaj. Cum nu putea să întrebe de biroul comisiei de anchetă, K. inventă un tâmplar Lanz — numele acesta îi veni în minte fiindcă nepotul doamnei Grubach, căpitanul, se numea Lanz — È™i se hotărî să întrebe la toate uÈ™ile dacă nu locuia acolo un tâmplar Lanz, ca să aibă astfel un pretext să se uite înăuntru. Dar își dădu seama că de cele mai multe ori putea să facă asta mult mai uÈ™or decât s-ar fi aÈ™teptat, căci aproape toate uÈ™ile erau deschise È™i copiii alergau de colo-colo. Prin uÈ™ile deschise se puteau vedea, în general, niÈ™te odăiÈ›e cu câte o singură fereastră. OdăiÈ›ele acelea serveau È™i de bucătărie È™i de dormitor. Femeile, cu prunci în braÈ›e, se îndeletniceau cu cratiÈ›ele de pe plite. Fetele ceva mai măriÈ™oare, îmbrăcate doar cu câte un simplu È™orÈ›, alergau harnice, părând că rezolvă toate treburile gospodăriei. ÃŽn unele camere paturile mai erau încă ocupate de bolnavi, de cei care nu se treziseră încă din somnul de peste noapte, sau de cei care se odihneau îmbrăcaÈ›i. Când întâlnea vreo ușă încuiată, K. bătea în ea È™i întreba dacă nu locuia acolo tâmplarul Lanz. Cel mai adesea îi deschidea vreo femeie; după ce-i asculta întrebarea, femeia se adresa cuiva care se ridica în coate, pe pat: — Domnul întreabă dacă nu locuieÈ™te aici un tâmplar Lanz. — Un tâmplar Lanz? ÃŽntreba cel din pat. — Da, răspundea K., deÈ™i comisia nu se afla acolo È™i deci nu mai avea ce căuta la uÈ™a aceea. MulÈ›i credeau că el È›ine cu tot dinadinsul să-l găsească pe tâmplarul Lanz, de aceea se gândeau îndelung È™i-i spuneau până la urmă unde locuia vreun tâmplar, pe care însă nu-l chema Lanz, sau îi spuneau vreun nume vag asemănător cu al lui Lanz, sau întrebau vecinii, sau îl conduceau pe K. până la cine È™tie ce ușă depărtată unde, după părerea lor, s-ar fi putut să locuiască un asemenea om ca subchiriaÈ™, sau unde locuia cineva-care ar fi putut să-i dea indicaÈ›ii mai precise. Până la urmă, K. aproape că nu mai trebui să întrebe; binevoitorii îl târâră din etaj în etaj. K. începuse chiar să regrete că folosise metoda aceasta care la început i se păruse atât de bună. De aceea, înainte de a urca la etajul cinci se hotărî să nu mai caute, își luă rămas bun de la tînărul lucrător care È›ine cu multă amabilitate să-l ducă sus, È™i coborî. Dar se întoarse imediat, mâhnit de inutilitatea încercărilor de până atunci, È™i bătu la o ușă de la etajul cinci. Primul lucru pe care-l văzu prin uÈ™a deschisă fu o pendulă care arăta că se È™i făcuse ora zece. — Aici locuieÈ™te tâmplarul Lanz? ÃŽntrebă K. — PoftiÈ›i înauntru. ÃŽi spuse o femeie tânără, cu ochi negri, care tocmai clătea într-un lighean rufele unui copil; È™i i arătă cu mâna plină de săpun, uÈ™a deschisă a camerei de alături. — K. crezu că nimerise la o întrunire publică. O mulÈ›ime de oameni, cât se poate de feluriÈ›i, umplea o încăpere nu prea mare, cu două ferestre, înconjurată, la mică distanță de tava, de-o galerie, înÈ›esată È™i ea de lume, È™i unde spectatorii nu puteau sta decât încovoiaÈ›i, cu cefele È™i spinările lipite de plafon. Nimeni nu se sinchisi de intrarea lui. Găsind ca aerul e prea greu, K. ieÈ™i din încăpere È™i i spuse femeii care, făfă îndoială, îl înÈ›elesese greÈ™it: — V am întrebat de un anume Lanz, tâmplar de meserie. — Sigur, îi răspunse femeia. Vă rog să intraÈ›i. K. n ar fi ascultat o dacă ea n ar fi apucat tocmai atunci clanÈ›a uÈ™ii È™i nu i ar fi spus: — După dumneata trebuie să încui; nu mai are voie nimeni să intre. — Foarte cuminte, spuse K., dar încăperea e È™i aÈ™a plină. Apoi intră, totuÈ™i. Printre doi bărbaÈ›i care discutau în dreptul uÈ™ii — unul făcea cu amândouă mâinile gestul numărării banilor, celălalt îl privea drept în ochi — o mână îl prinse pe K. Era mâna unui băieÈ›aÈ™ cu bujori în obraji. — Vino, vino, îi spuse el. K. se lăsă condus; observă că în furnicarul de lume exista un spaÈ›iu liber, destul de îngust, care poate că despărÈ›ea două tabere; lucrul acesta părea cu atât mai verosimil cu cât în primele rânduri, atât în dreapta cât È™i în stânga, nu văzu nici o față întoarsă spre el, ci numai spatele unor oameni ale căror gesturi È™i cuvinte se adresau doar celor din tabăra lor. Cei mai mulÈ›i dintre ei erau îmbrăcaÈ›i în negru È™i purtau redingote lungi, de ceremonie, care le atârnau lălâi pe corp. Pe K. numai îmbrăcămintea aceasta îl deruta; dacă n-ar fi fost ea, s-ar fi crezut la o întrunire politică de cartier. La celălalt capăt al sălii, unde îl conduse băieÈ›aÈ™ul, de-a curmeziÈ™ul unei estrade mici È™i înÈ›esate de lume, fusese aÈ™ezată o măsuță; în dosul măsuÈ›ei, lîngă marginea estradei, stătea un bărbat mărunt, gras È™i fornăit, care tocmai vorbea — în mijlocul unor hohote de rîs asurzitoare — cu un alt bărbat care stătea în spatele lui, cu picioarele încruciÈ™ate È™i cu coatele sprijinite de spătarul scaunului interlocutorului său. Din cînd în cînd își miÈ™ca braÈ›ele în aer de parcă ar fi vrut să deseneze caricatura cuiva. BăieÈ›aÈ™ul care îl condusese pe K. izbuti cu greu să-È™i ducă la capăt misiunea. încercase de două ori, zadarnic,'ridicîndu-se pe vîrfurile picioarelor, să-È™i anunÈ›e vizitatorul, fără ca omuleÈ›ul cel gras È™i fornăit să-1 ia în seamă. Abia cînd una dintre persoanele de pe estradă îi atrase atenÈ›ia, omuleÈ›ul se întoarse spre băiat È™i ascultă, aplecîndu-se, comunicarea pe care acesta i-o făcu în È™oaptă. Apoi își scoase ceasul È™i-i aruncă lui K. o privire scurtă. — Ar fi trebuit să vă prezentaÈ›i acum o oră È™i cinci minute, spuse el. K. vru să-i răspundă ceva, dar n-avu timp, căci de îndată ce omuleÈ›ul sfîrÈ™i de vorbit, un murmur general se ridică din jumătatea dreaptă a sălii. — Ar fi trebuit să vă prezentaÈ›i acum o oră È™i cinci minute, repetă omuleÈ›ul ridicînd glasul È™i privind spre public. Murmurul se intensifică imediat, apoi însă, cum omuleÈ›ul nu mai zise nimic, se stinse, treptat. Acum, în sală era mai multă liniÈ™te decît la intrarea lui K. Numai cei de la galerie continuau să facă observaÈ›ii. Atît cît se putea distinge în penumbra, praful È™i fumul de sus, cei de la galerie păreau mult mai prost îmbrăcaÈ›i decît cei de jos. MulÈ›i dintre ei își aduseseră perne, pe care È™i le puseseră între cap È™i plafon, ca să nu-È™i lovească È›estele. K., hotărît mai mult să observe decît să vorbească, renunță să se justifice pentru pretinsa lui întîrziere È™i se mulÈ›umi doar să spună: — S-ar putea să fi venit tîrziu, dar acum sînt aici. ÃŽn partea dreaptă a sălii se auziră din nou aplauze. „Oamenii aceÈ™tia sînt uÈ™or de cîștigat," se gîndi K-, îngrijorat acum numai de jumătatea stîngă a sălii, în faÈ›a căreia se afla È™i de la care nu auzi decît aplauze izolate. Și se întreba ce-ar fi trebuit să spună ca să-i cîștige pe toÈ›i odată sau, dacă asta nu era posibil, să atragă măcar pentru cîtva timp È™i simpatia celor care nu-1 aplaudaseră. — Da, îi răspunse omuleÈ›ul, dar acum nu mai sunt obligat să te anchetez. Murmurul reîncepu, dar de data aceasta ar fi putut să fie greÈ™it interpretat, căci omuleÈ›ul continuă să vorbească, în timp ce le făcea oamenilor semn cu mîna să tacă : — TotuÈ™i, astăzi, în mod excepÈ›ional, am să te anchetez. Dar altă dată să nu se mai repete întîrzterea. Și acum, apropie-te. Cineva sări jos de pe estradă lăsînd astfel un loc liber. Ocupîndu-1, K. se pomeni atît de lipit de marginea mesei si împins cu atîta putere de învălmășeala celor din spate, încît se văzu silit să se încordeze ca să nu răstoarne masa judecătorului de instrucÈ›ie È™i poate chiar persoana acestuia. Dar judecătorului de instrucÈ›ie puÈ›in îi păsa; el stătea comod pe scaun È™i, după ce-i È™opti ceva omului din spatele său, luă un mic registru, singurul obiect aflat pe măsuță. Registrul părea un caieÈ›el de È™coală, vechi È™i făcut ferfeniță de mult ce fusese răsfoit. — AÈ™adar, începu judecătorul de instrucÈ›ie întorcînd paginile registrului È™i adresîndu-se lui K. pe un ton de constatare, dumneata'eÈ™ti zugrav. — Nu, spuse K., sînt prim-procurist la o mare bancă. Răspunsul acesta fu salutat de jumătatea dreaptă a sălii cu un rîs atît de cordial, încîl K. nu se putu împiedica să nu rîdă È™i el. Oamenii își puseră palmele pe genunchi È™i se scuturau de parcă i-ar fi apucat un acces grav de tuse; cîțiva de la galerie începură È™i ei să rîdă ; judecătorul de instrucÈ›ie, furios È™i neputînd, fără îndoială, să le facă nimic celor de jos, căută să se despăgubească pe spinarea galeriei È™i o amenință, sărind în picioare È™i încruntîndu-È™i sprîncenele care, dacă de obicei nu se prea observau, în clipa aceea, de furie, i se zburliseră, negre È™i cumplite, deasupra ochilor. Jumătatea stîngă a sălii își păstră întreg calmul; cei aflaÈ›i acolo stăteau perfect aliniaÈ›i, cu feÈ›ele întoarse spre estradă È™i ascultau la fel de liniÈ™tiÈ›i È™i gălăgia de sus, È™i vacarmul de-alături; ba chiar, din cînd în cînd, le îngăduiau unora dintre ei să iasă din rînduri È™i să se amestece cu cei din partida adversă. Oamenii aceÈ™tia din jumătatea stîngă, de fapt mai puÈ›in numeroÈ™i, poate că în fond nu erau mai tari decît cei din dreapta, dar calmul purtării lor Ie dădea mai multă autoritate. Cînd K. începu să vorbească, era convins că-i are de partea lui. — M-aÈ›i întrebat, domnule judecător, dacă sînt zugrav; sau, mai bine zis, nu m-aÈ›i întrebat nimic, ci mi-aÈ›i trîntit constatarea dumneavoastră ca pe un adevăr indiscutabil; iată un lucru semnificativ pentru întreaga procedură a procesului intentat împotriva mea. AÈ›i putea obiecta că, de fapt, nu e vorba de nici un proces. în cazul acesta, v-aÈ™ da de-o sută de ori dreptate: procedeele dumneavoastră nu constituie o procedură decît dacă eu le recunosc ca atare. Și le recunosc pentru moment, dar oarecum numai din milă; căci numai mila ar putea îndemna pe cineva să le dea vreo atenÈ›ie. Nu spun că ele reprezintă o abatere de la justiÈ›ie, dar îmi place să vă ofer expresia aceasta, ca să vă vină È™i dumneavoastră în minte dacă vă veÈ›i gîndi mai adînc. K. se întrerupse apoi ca să privească sala. Cuvintele lui fuseseră aspre, mai aspre decît intenÈ›ionase să le spună, dar rămîneau, totuÈ™i, adevărate. Ar fi meritat aprobarea È™i a unei tabere È™i a celeilalte, dar toată lumea tăcu; era vădit că oamenii aÈ™teptau cu cea mai mare încordare urmarea; poate că se pregătea pe ascuns o izbucnire care să pună capăt întregii dezbateri. De aceea K. se simÈ›i contrariat văzînd cum se deschide uÈ™a de la capătul sălii È™i cum spălătoreasă cea tînără — care probabil își terminase treburile — veni să asiste la spectacol; cu toate precauÈ›iile luate ca să nu tulbure adunarea, ea tot făcu să se întoarcă vreo rîteva capete. Singur judecătorul de instrucÈ›ie îi pricinui Iui K. o adevărată bucurie, căci părea trăsnit de cele auzite. Surprins de interpelarea lui K. tocmai în clipa cînd se ridicase să apostrofeze galeria, judecătorul o ascultase stînd în picioare, pînă la capăt. Și profită de întrerupere ca să se aÈ™eze cît mai neluat în seamă, ca È™i cum ar fi trebuit să nu i se observe gestul. Apoi, probabil ca să-È™i recapete È›inuta necesară, luă din nou caieÈ›elul. — Asta nu vă ajută cu nimic, domnule judecător, continuă K. Iar registrul dumneavoastră nu face decît să-mi confirme spusele. MulÈ›umit că nu-È™i aude decît vocea lui calmă în adunarea aceasta străină, K. îndrăzni chiar să ia imediat registrul ju decătorului de instrucÈ›ie, să-1 ridice È™i să-1 agite în aer, È›inîndu-1 cu două degete de-o filă de la mijloc, ca È™i cum i-ar fi fost scîrbă să-1 atingă; È™i etala astfel, în văzul tuturor, filele gălbejite, care atîrnau de ambele părÈ›i, rupte È™i pline de pete. — Iată documentele domnului judecător de instrucÈ›ie, spuse K., lăsînd registrul să cadă pe masă. ContinuaÈ›i să-1 pigăliÈ›i mai departe, domnule judecător, eu nu mă tem de caietelul acesta, deÈ™i îmi e inaccesibil, căci nu pot să-1 apuc decît cu vîrful degetelor È™i nu l-aÈ™ lua în mînă. Judecătorul de instrucÈ›ie luă registrul aÈ™a cum picase pe masă, încercă să-1 netezească puÈ›in cu palma, È™i reîncepu să-1 citească. Gestul lui era un semn de adîncă umilire, sau cel puÈ›in trebuia interpretat ca atare. Cei din primele rînduri își întinseră spre K. feÈ›ele pline de atîta curiozitate, încît el zăbovi o clipă ca să-i privească. Erau, în genere, oameni vîrstnici, mulÈ›i dintre ei aveau bărbi albe; poate că totul depindea de bătrîmi aceÈ™tia, poate că ei ar fi izbutit cel mai bine să influenÈ›eze adunarea pe care umilirea judecătorului de instrucÈ›ie nu reuÈ™ise s-o scoată din impasibilitatea în care căzuse după cuvîntarea lui K. — Ceea ce mi s-a întîmplat mie, continuă K. mai încet decît înainte È™i neslăbind o clipă din ochi feÈ›ele bătrînilor din primele rînduri, din care pricină părea că vorbeÈ™te ca distrat — ceea ce mi s-a întîmplat mie e numai un caz izolat n-ar avea deci mare importanță È™i nu l-aÈ™ lua în serios da n-ar rezuma felul în care se procedează È™i împotriva mult altora. Pentru ei vorbesc eu aici, È™i nu pentru mine. Fără să vrea, ridicase glasul. Cineva din sală îl aplaudă c braÈ›ele ridicate, strigînd: — Bravo! De ce nu ? Bravo È™i iar bravo! Pe ici, pe colo, cîte un bătrîn din primele rînduri își mîngîia barba, dar strigătul nu făcu pe nimeni să se întoarcă. Nici K. nu-i dădu importanță, dar se simÈ›i, totuÈ™i, încurajat; acum nu mai socotea necesar să fie aplaudat de toÈ›i; era suficient ca majoritatea să înceapă să cugete È™i numai din cînd în cînd să fie convins vreun ins. — Nu caut succese de orator, continuă K., urmîndu-È™i firul gîndurilor; de altfel, nici nu le-aÈ™ putea dobîndi Domnul judecător de instrucÈ›ie vorbeÈ™te fără îndoială mul mai bine decît mine, aÈ™a cum îi cere meseria. Vreau pur È™i simplu să supun dezbaterii publice o anomalie publică. AscultaÈ›i-mă: am fost arestat acum zece zile — arestarea în sine mă face să rîd, dar nu despre asta e vorba. Am fost luat prin surprindere, dimineaÈ›a, din pat; poate că — judecînd după spusele judecătorului de instrucÈ›ie nu mi s-ar părea exclus — poate că se dăduse ordin să fie arestat vreun zugrav, la fel de nevinovat ca È™i mine, dar, în orice caz, am fost ales eu pentru treaba aceasta. Camera vecină cu a mea a fost ocupată de doi paznici grosolani. Nici pentru un tîlhar periculos nu s-ar fi putut lua mai multe măsuri de prevedere. ÃŽn plus, paznicii, erau niÈ™te canalii, fără pic de moralitate, care mi-au împuiat urechile cu trăncăneala lor, cerîndu-mi să-i mituiesc, încercînd să capete prin escrocherie hainele È™i rufăria mea; mi-au cerut bani ca să-mi aducă, după cum spuneau, micul-dejun, după ce-au înghiÈ›it fără ruÈ™ine, sub ochii mei, propria mea gustare de dimineață. Și asta nu-i totul. M-au dus în faÈ›a inspectorului, într-o a treia încăpere a apartamentului. Camera aceea e a unei doamne pe care o stimez foarte mult; È™i a trebuit să văd cum, din pricina mea, deÈ™i fără vina mea, camera i-a fost pîngărită de prezenÈ›a paznicilor È™i a inspectorului. Cu greu mi-am putut păstra sîngele rece. Dar am izbutit È™i l-am întrebat pe inspector, cît se poate de calm — dacă s-ar afla aici, inspectorul ar fi nevoit să recunoască el însuÈ™i asta — de ce fusesem arestat. Ce credeÈ›i că mi-a răspuns inspectorul, pe care parcă-1 văd È™i acum în faÈ›a mea, stînd pe scaunul doamnei, ca un simbol al celui mai stupid orgoliu ? Nu mi-a răspuns, în fond, nimic, domnilor; poate pentru că într-adevăr nici el nu È™tia nimic; mă arestase È™i atîta îi era de ajuns. Ba, mai mult chiar, adusese în camera doamnei aceleia trei funcÈ›ionari inferiori de la banca unde lucrez, toÈ›i trei preocupaÈ›i să privească fotografiile aparÈ›inînd doamnei È™i să le răvășească. PrezenÈ›a acestor funcÈ›ionari avea, fireÈ™te, È™i un alt scop: ca È™i gazda mea, ca È™i servitoarea casei, ei trebuiau să răspîndească zvonul arestării, să-mi strice reputaÈ›ia, È™i, mai ales, să-mi zdruncine poziÈ›ia la bancă. Dar nimic din toate acestea n-a i euÈ™it, cît de cît măcar; însăși gazda mea, o persoană foarte simplă — È›in să-i rostesc numele aici, în semn de omagiu, ea se numeÈ™te doamna Grubach — însăși doamna Grubach deci, a fost destul de rezonabilă ca să spună că o asemenea arestare n-are mai multă importanță decît un atac în plină stradă săvîrÈ™it de niÈ™te derbedei. Toate acestea, repet, mie personal nu mi-au adus decât neplăceri È™i supărări trecătoare, dar consecinÈ›ele n-ar fi putut oare să fie mult mai grave? ÃŽntrerupându-se ca să-i arunce o privire judecătorului de instrucÈ›ie, K. observă că acesta tocmai îi făcea cu ochiul cuiva din sală. De aceea zâmbi È™i spuse: — Domnul judecător de instrucÈ›ie, aflat lângă mine tocmai îi făcea cuiva dintre dumneavoastră un semn secret. Există deci printre dumneavoastră oameni care sunt dirijaÈ›i de-aici, de sus. Nu È™tiu dacă semnul trebuie să provoace huiduieli sau aplauze, È™i, deoarece îl dau în vileag, renunÈ› să-i aflu semnificaÈ›ia. ÃŽmi e perfect indiferent È™i-i las deplină libertate domnului judecător de instrucÈ›ie să comande cu glas tare oamenilor pe care îi plăteÈ™te, È™i să nu folosească semne secrete. N-are decât să le spună deschis: „Acum fluieraÈ›i!†sau „Acum aplaudaÈ›i!†Fie din jenă, fie din nerăbdare, judecătorul de instrucÈ›ie se foia de colo-colo pe scaun. Omul din spatele lui, cu care stătuse de vorbă È™i mai înainte, se plecă din nou spre el, o să-l încurajeze în general, sau ca să-i dea vreun sfat mai deosebit. Jos, oamenii vorbeau în È™oaptă, dar cu însufleÈ›ire Cele două tabere, care până mai adineauri păreau animate di păreri atât de diferite, se amestecară; câțiva ii arătau cu degetul pe K.; alÈ›ii arătau spre judecătorul de instrucÈ›ie. Fumul È™ praful stârnit formau acum o ceață nespus de supărătoare È™i-făceau aproape invizibili pe cei aflaÈ›i în fundul sălii. Și mai ales, probabil că-i incomodau grozav pe cei de la galerie cari erau nevoiÈ›i, ca să se È›ină la curent cu desfășurarea dezbaterii să-i întrebe pe cei de jos, È™i nu făceau asta decât pe È™optite după ce în prealabil priveau neliniÈ™tiÈ›i spre judecătorul di instrucÈ›ie. Iar răspunsurile veneau la fel de È™optite, de dup: palmele cu care cei întrebaÈ›i își acopereau gura. — Am să termin imediat, spuse K. È™i, fiindcă lipsei clopoÈ›elul, izbi cu pumnul în masă. Tresărind de spaimă la auzul zgomotului, judecătorul di instrucÈ›ie È™i omul cu care se sfătuia își despărÈ›iră cât ai clip capetele. — Chestiunea aceasta nu mă priveÈ™te nici cât negru sub unghie, de aceea judec cu sânge rece È™i, presupunând că da! vreo importanță acestui pretins tribunal, vă e de mare folos să mă ascultaÈ›i. Vă rog, deci, să vă amânaÈ›i pentru mai târziu părerile asupra spuselor mele, căci nu prea mai am timp È™i-am să plec curând. Se făcu imediat liniÈ™te, într-atât reuÈ™ise K. să-È™i stăpânească ascultătorii. Nu se mai striga ca la început, ba chiar nici nu se mai aplauda È™i oamenii păreau de pe acum convinÈ™i sau pe cale de a fi convinÈ™i. — Nu există îndoială, domnilor, continuă K., foarte încet, căci îl bucura atenÈ›ia încordată a mulÈ›imii — ÃŽn liniÈ™tea care domnea se iscase un fel de zumzet, mai excitant decât cele mai entuziaste aplauze — nu există îndoială, domnilor, că în dosul manifestărilor acestui tribunal, în dosul arestării mele deci, ca să vorbesc despre mine, È™i în dosul interogatoriului la care sunt supus astăzi, se află o mare organizaÈ›ie, o organizaÈ›ie care plăteÈ™te nu numai paznici venali, inspectori È™i judecători de instrucÈ›ie nerozi, dar mai întreÈ›ine È™i judecători de rang înalt È™i foarte înalt, cu numeroasa È™i inevitabila lor suită de valeÈ›i, de scribi, jandarmi È™i alÈ›i auxiliari, poate chiar È™i călăi, nu mă sfiiesc să rostesc cuvântul. Iar sensul acestei mari organizaÈ›ii, domnii mei, în ce constă? ÃŽn a aresta oameni nevinovaÈ›i cărora li se intentează procese stupide — ca în cazul meu — adesea fără nici un rezultat. Și cum s-ar putea oare, dat fiind nonsensul total al unui asemenea sistem, să fie evitată cea mai reprobabilă corupÈ›ie a funcÈ›ionărimii care-l slujeÈ™te? E cu neputință, domnilor, să fie evitată. Nici cel mai mare judecător n-ar putea s-o facă, atunci când el este în cauză. Iată de ce paznicii caută să fure hainele de pe oameni, iată de ce inspectorii se introduc prin efracÈ›ie în locuinÈ›e străine, iată de ce nevinovaÈ›ii sunt siliÈ›i să se vadă dezonoraÈ›i în faÈ›a unor adunări întregi, în loc să fie interogaÈ›i normal. Paznicii nu mi-au vorbit decât despre magazii în care sunt aduse lucrurile aparÈ›inând arestaÈ›ilor; tare aÈ™ dori să văd È™i eu aceste magazii unde bunurile arestaÈ›ilor, agonisite cu atâta trudă, putrezesc fără rost, aÈ™teptând să fie furate de niÈ™te funcÈ›ionari necinstiÈ›i. ÃŽntrerupt de un urlet venit din celălalt capăt al sălii, K. își puse palma streaÈ™ină la ochi ca să poată privi într-acolo, căci lumina tulbure a zilei dădea un ton albicios cetii din sală È™i te orbea când încercai să vezi. Urletul venea din direcÈ›ia spălătoresei pe care K. o bănuise, încă de când intrase în sală, ca va fi un serios element de dezordine. TotuÈ™i, ar fi fost greu 4e spus dacă acum ea era vinovată sau nu. K. vedea doar că un bărbat o înghesuia în colÈ›ul de lângă ușă È™i o strângea în braÈ›e. Dar nu spălătoreasă urla, ci bărbatul care își căscase larg gura È™i privea spre tavan. ÃŽn jurul lor se formase un mic cerc, iar spectatorii de la galerie păreau încântaÈ›i că diversiunea aceasta punea capăt seriozității pe care K. o adusese în adunare. Sub imboldul primei impresii, K. vru să se repeadă imediat într-acolo È™i să restabilească ordinea, gândindu-se mai întâi că toÈ›i vor fi interesaÈ›i să-l susÈ›ină sau măcar să gonească perechea din sală; dar se ciocni de primele rânduri ale mulÈ›imii, care nu se clintiră È™i nu-l lăsară să treacă. Dimpotrivă, toÈ›i căutau să-l împiedice, oameni în vârstă întindeau braÈ›ele, ba chiar o mână — K. n-avu timp nici măcar să se întoarcă — ÃŽl înÈ™facă de guler. K. încetă să se mai gândească la perechea care provocase dezordinea; acum i se păru că se încearcă un atentat la libertatea lui È™i că arestarea devenea într-adevăr serioasă, de aceea, fără să mai È›ină seama de nimic, sări jos de pe estradă. Și se pomeni față în față cu mulÈ›imea. Apreciase oare cum trebuie oamenii? Nu contase prea mult pe efectele discursului È›inut? Iar ei se prefăcuseră tot timpul cât vorbise È™i acum, când trebuia să se treacă la fapte, își lepădau măștile? Ce mutre vedea în jurul lui! Ochi mici È™i negri licărind în penumbră, obraji buhăiÈ›i, atârnând ca la beÈ›ivi, bărbi lungi, È›epene È™i rare pe care dacă le apucai aveai impresia că zgârii vidul cu degetele È™i nu că atingi niÈ™te bărbi. Sub bărbi însă — È™i aceasta fu adevărata descoperire făcută de K. — pe gulerele hainelor, luceau insigne de diferite culori È™i mărimi. ToÈ›i purtau asemenea insigne, după cât se putea vedea, toÈ›i erau o apă È™i-un pământ, È™i cei din dreapta È™i cei din stânga ; întorcându-se brusc, K. văzu aceleaÈ™i insigne È™i pe gulerul judecătorului de instrucÈ›ie care, cu mâinile încruciÈ™ate pe pântec, privea liniÈ™tit sala. — AÈ™a! strigă K. ridicând braÈ›ele spre cer, căci descoperirea aceasta neaÈ™teptată cerea spaÈ›ii ca să se exprime, sunteÈ›i toÈ›i, după câte văd, funcÈ›ionari ai justiÈ›iei, faceÈ›i toÈ›i parte din banda coruptă împotriva căreia vorbeam adineauri, v-aÈ›i adunat toÈ›i aici ca să mă auziÈ›i È™i să mă spionaÈ›i, v-aÈ›i prefăcut că sunteÈ›i împărÈ›iÈ›i în două tabere ca să mă înÈ™elaÈ›i; m-aÈ›i aplaudat numai ca să mă puneÈ›i la probă: aÈ›i vrut sa învățaÈ›i cum trebuie ademeniÈ›i cei nevinovaÈ›i. Ei bine, v-aÈ›i ostenit degeaba: sau v-aÈ›i amuzat văzând cum cineva aÈ™tepta la voi să-i apăraÈ›i nevinovăția, sau (dă-mi drumul că te pocnesc! ÃŽi strigă K. unui bătrân tremurător care se vârâse prea mult în el) aÈ›i învățat realmente ceva. Oricum, vă felicit pentru frumoasa voastră meserie. Si, luându-È™i repede pălăria aflată pe marginea mesei, K. se grăbi să ajungă la ieÈ™ire în liniÈ™tea desăvârÈ™ită a sălii, liniÈ™te care nu se putea explica decât prin faptul că surpriza fusese totală. Dar judecătorul de instrucÈ›ie se dovedi a fi È™i mai rapid, căci îl aÈ™tepta la ușă. — O clipă, îi spuse el. K. se opri, fără să-l privească; n-avea ochi decât pentru uÈ™a a cărei clanță o È™i apucase. — Vreau numai să-È›i atrag atenÈ›ia, îi spuse judecătorul, că astăzi te-ai păgubit singur, fără să-È›i dai seama, de avantajul pe care un interogatoriu îl reprezintă oricând pentru un arestat. K. râse, privind spre ușă. — Bandă de golani! strigă el, vă dăruiesc toate interogatoriile! Apoi deschise uÈ™a È™i porni în goană pe scări. In urma lui, auzi cum creÈ™te vuietul adunării ce se reînsufleÈ›ea ca să discute evenimentele, ca o clasă care comentează un text. ÃŽN SALA GOALÃ. STUDENTUL. BIROURILE TRIBUNALULUI ÃŽn săptămâna care urmă, K. aÈ™teptă zi de zi o nouă convocare; nu-È™i putea închipui că renunÈ›area la interogatorii îi fusese socotită ca definitivă È™i, cum nu primi nimic până sâmbătă seară, presupuse că ar fi convocat în mod tacit pentru duminică, la aceeaÈ™i oră È™i în acelaÈ™i loc. De aceea, duminică dimineaÈ›a se duse din nou acolo, folosind de data aceasta scările È™i culoarele cele mai directe; câțiva locatari care își mai aminteau de el îl salutară din prag, dar el nu mai trebui să întrebe pe nimeni încotro să se îndrepte È™i ajunse curând la uÈ™a care se deschise imediat ce bătu în ea. Fără sa mai stea să privească femeia care îi deschise — aceeaÈ™i ca È™i data trecută — È™i care rămase lângă ușă, K. vru să treacă imediat în încăperea vecină. — Azi nu e È™edință, îi spuse femeia. — Și de ce n-ar fi? ÃŽntrebă el neîncrezător. Dar femeia îl convinse deschizându-i uÈ™a sălii. Sala era într-adevăr goală È™i, în goliciunea ei, părea È™i mai jalnică decât duminica trecută. Pe masa aÈ™ezată tot pe estradă, se aflau câteva cărÈ›i. — Pot să mă uit la cărÈ›ile astea? ÃŽntrebă K., nu din curiozitate, ci doar ca să-È™i poată spune că nu venise degeaba acolo. — Nu, îi răspunse femeia, È™i închise uÈ™a, nu e voie. CărÈ›ile sunt ale judecătorului de instrucÈ›ie. — AÈ™a! spuse K , È™i clătină din cap; pesemne că astea sunt codurile, iar justiÈ›ia noastră cere cu tot dinadinsul să te condamne nu numai nevinovat, dar È™i fără să cunoÈ™ti legea. — Tot ce se poate, spuse femeia, care nu prea îl înÈ›elesese. — Bine, atunci mă duc, spuse K. — Să-i spun ceva domnului judecător de instrucÈ›ie? ÃŽntrebă femeia. — ÃŽl cunoÈ™ti? ÃŽntrebă K. — FireÈ™te, spuse femeia, soÈ›ul meu e aprod la tribunal. K. remarcă abia atunci că vestibulul în care duminica trecută nu se afla decât un hîrdău pentru spălat rufe, era cuffl complet mobilat, ca o cameră de locuit. Femeia îi observă mirarea È™i-i spuse: — Da, avem aici locuinÈ›a gratuită, numai că trebuie să golim camera în zilele de È™edință. Slujba soÈ›ului meu are È™i unele incoveniente. — Nu mă miră atât camera, spuse K. privind-o răutăcios, cât mai ales faptul că eÈ™ti măritată. — Faci aluzie la întîmplarea din È™edinÈ›a trecută, cu care am întrerupt cuvântarea. — Evident, spuse K.; acum s-a terminat È™i aproape că am uitat-o, dar atunci mă înfuriasem grozav. Și spui că eÈ™ti măritată! — Nu È›i-am făcut deloc rău că te-am întrerupt. Și aÈ™a te-au judecat cu destulă asprime după ce ai plecat. — Se prea poate, spuse K. făcându-se că nu-i aude ultimele cuvinte, dar asta nu te scuză deloc. — Față de toÈ›i cei care mă cunosc sunt scuzată, spuse femeia; bărbatul care m-a îmbrățiÈ™at duminica trecută se È›ine de capul meu de multă vreme. Poate că n-oi fi părând prea ispititoare, dar pentru el aÈ™a sunt. Și nu se poate face nimic împotriva lui, soÈ›ul meu a trebuit să se împace cu ideea asta; dacă vrea să-È™i păstreze slujba trebuie să îndure, căci băiatul acela e student È™i pesemne că o să ajungă la un post înalt. Se È›ine mereu după mine; când ai intrat dumneata, el tocmai plecase. — Nu mă miră deloc, spuse K., se potriveÈ™te È™i el, de minune, cu toÈ›i ceilalÈ›i. — Vrei cumva să schimbi lucrurile pe-aici? ÃŽntrebă agale femeia, privindu-l cercetătoare, ca È™i cum ar fi spus ceva primejdios atât pentru ea cât È™i pentru K. Asta am È™i înÈ›eles din cuvintele dumitale care mie, uneia, mi-au plăcut foarte mult, deÈ™i n-am ascultat decât o parte, căci începutul l-am pierdut, iar când ai ajuns la sfîrÈ™it zăceam cu studentul pe podea. Dezgustător mai e aici! adăugă ea după o clipă, apucând mâna lui K. Crezi că o să poÈ›i aduce îmbunătățiri? K. zâmbi È™i își suci puÈ›in mâna în palmele moi ale femeii. — La drept vorbind, spuse el, nu m-a angajat nimeni ca să aduc aici îmbunătățiri, cum le spui dumneata, È™i dacă o să-i vorbeÈ™ti cuiva despre asta, de pildă judecătorului de instrucÈ›ie, o să rîdă de dumneata sau o să te pedepsească; nu m-aÈ™ jj amestecat din proprie iniÈ›iativă în asemenea treburi, ia, nevoia de-a aduce îmbunătățiri justiÈ›iei nu mi-ar fi tulburai niciodată somnul. Dar prin faptul că am fost arestat, căci sîut arestat, m-am văzut silit să mă amestec, ce-i drept, pentru propriul meu interes. Dacă însă cu prilejul acesta aÈ™ putea să-È›i fiu în vreun fel de folos, aÈ™ face-o, fireÈ™te, cu mare plăcere, nu numai din dragoste față de aproape, ci È™i pentru că, la rândul dumitale, mi-ai putea fi de folos. — Cum aÈ™ putea? ÃŽntrebă femeia. — Arătîndu-mi, de pildă, acum, cărÈ›ile de pe masă. — Nici vorbă să nu È›i le arăt, strigă femeia È™i-l trase grăbită după ea. CărÈ›ile erau de fapt niÈ™te gioarse vechi, uzate; una dintre ele avea coperÈ›ile făcute ferfeniță, iar peticele cotorului abia i se mai È›ineau în câteva aÈ›e. — Ce murdar e aici totul, spuse K. È™i clătină din cap. Femeia È™terse cărÈ›ile cu poala È™orÈ›ului, înainte de a-l lăsa să le atingă. K. luă volumul de deasupra, îl deschise È™i dădu cu ochii de-o gravură indecentă: un bărbat È™i o femeie È™edeau goi pe o canapea; intenÈ›ia gravorului fusese vădit obscenă, dar stîngăcia desenului făcea să se vadă doar un bărbat È™i-o femeie exagerat de È›epeni, care păreau că ies din cadru È™i nu izbuteau decât cu greu să se privească, din pricina perspectivei greÈ™ite. K. nu răsfoi volumul mai departe, ci deschise un altul, la pagina titlului; avea acum în față un roman intitulat: Torturile pe care Grete le-a îndurat de la soÈ›ul ei Hans. — AÈ™adar, iată cărÈ›ile legii studiate aici, spuse K. Iată ce fel de oameni trebuie să mă judece. — Am să te ajut, vrei? spuse femeia. — PoÈ›i, într-adevăr, să faci asta fără să te vîri singură în primejdie? Mai adineauri spuneai că soÈ›ul dumitale se teme de superiori. — Am să te ajut totuÈ™i, spuse femeia; vino, trebuie s2 stăm de vorbă. Nu mai pomeni de primejdii; nu mă tem de ele decât când vreau eu. ÃŽi arătă estrada È™i-l rugă să se aÈ™eze lângă ea, pe treaptă. — Ai ochi frumoÈ™i, negri, spuse ea, după ce se aÈ™ezară, privind de jos în sus faÈ›a lui K. Mi s-a spus că È™i eu am ochi frumoÈ™i, dar ai dumitale sunt mult mai frumoÈ™i. Am observat asta din prima clipă, atunci când ai venit întâia oară; ba chiar din pricina ochilor dumitale am intrat apoi în sala de È™edinÈ›ie, lucru pe care nu-l fac niciodată È™i, într-o oarecare măsură, mie interzis. „Iată deci care era tot misterul, se gândi K. Femeia asta mi se oferă, e È™i ea la fel de coruptă ca toÈ›i cei de-aici; fiindcă s-a săturat de oamenii justiÈ›iei, lucru, altminteri, lesne de înÈ›eles, se leagă de primul venit, lăudîndu-i frumuseÈ›ea ochilor.†Și se ridică fără să spună un cuvânt, ca È™i cum ar fi gândit cu gîas tare Ș* astfel i-ar fi explicat femeii atitudinea lui. — Nu cred că m-ai putea ajuta, spuse el; ca să mă poÈ›i ajuta cu adevărat ar trebui să ai relaÈ›ii cu funcÈ›ionarii superiori; iar dumneata probabil că nu cunoÈ™ti decât slujbaÈ™ii mărunÈ›i care miÈ™ună cu duiumul pe-aici. Pe aceÈ™tia nu mă îndoiesc că-i cunoÈ™ti foarte bine È™i că ai putea obÈ›ine câte ceva de la ei, dar cele mai mari servicii pe care È›i le-ar putea ei face n-ar avea nici o importanță pentru deznodământul final al procesului; n-ai reuÈ™i decât să-È›i pierzi cîțiva prieteni, È™i eu nu doresc asta. Păstrează-È›i relaÈ›iile pe care le-ai avut până acum cu ei; mi se pare că- È›i sunt absolut necesare; nu È›i-o spun fără regret căci, ca să-È›i răspund la compliment, È›i-aÈ™ mărturisi că È™i dumneata îmi placi, mai ales când mă priveÈ™ti ca în clipa asta, cu atâta tristeÈ›e, de altfel nemotivată prin nimic. AparÈ›ii grupului de oameni împotriva cărora trebuie să lupt, dar te simÈ›i foarte bine în el È™i chiar îl iubeÈ™ti pe student sau, dacă nu-l iubeÈ™ti, măcar îl preferi soÈ›ului dumitale. Asta se poate vedea uÈ™or din cuvintele pe care le spui. — Nu, strigă ea rămânând mai departe pe treaptă È™i apucă mâna lui K., pe care acesta nu izbuti să È™i-o tragă destul de repede. Să nu pleci acum; n-ai dreptul să pleci cu o părere greÈ™ită. Ai fi într-adevăr în stare să pleci chiar în momentul ăsta? Sunt chiar atât de neînsemnată încât să nu vrei să-mi faci măcar plăcerea de-a mai rămâne o clipă cu mine? — M-ai înÈ›eles greÈ™it, spuse K. aÈ™ezându-se din nou pe treaptă. Dacă È›ii într-adevăr să mai rămân, o fac cu plăcere; timp am suficient, doar am venit pentru interogatoriu. Cuvintele mele de adineauri aveau doar scopul să te roage să iu întreprinzi nimic în favoarea mea. N-a existat nimic jignitor ta ele, mai ales dacă È›ii seama că deznodământul procesului îmi este absolut indiferent È™i că o condamnare m-ar face sj rîd, presupunând, fireÈ™te, că s-ar ajunge în mod real la u, sfîrÈ™it al procesului, ceea ce mi se pare însă foarte îndoieli^ Mai degrabă cred că lenea, neglijenÈ›a sau chiar teanij funcÈ›ionarilor justiÈ›iei a È™i dus la întreruperea acÈ›iunii, saj va duce în curând; fireÈ™te, mai există posibilitatea ca ei $j continue procesul, sperând să se aleagă cu o mită serioasă a la mine; dar au să-È™i piardă vremea de pomană, pot s-o spu, de pe acum, fiindcă n-am să dau mită nimănui. Mi-ai pute; face un mare serviciu comunicându-i judecătorului & instrucÈ›ie sau oricărei alte persoane căreia îi place si răspândească veÈ™tile mai importante că niciodată, nici unu din trucurile pe care domnii aceÈ™tia le posedă din belÈ™ug n-t să mă poată îndupleca să dau mită vreunuia dintre ei. ÃŽÈ™ pierd vremea de pomană, le poÈ›i spune asta deschis. Dt altfel, poate că È™i-au È™i dat singuri seama, iar dacă nu È™i-at dat, n-au decât să afle acum. Astfel, au să-È™i mai scutească t parte din muncă. E drept că È™i eu aÈ™ fi scutit de câteva mic neajunsuri pe care însă le-aÈ™ suporta cu plăcere dacă aÈ™ È™ti ci fiecare dintre ele înseamnă în acelaÈ™i timp È™i o contralovitur! dată împotriva lor. Și aÈ™ avea grijă ca aÈ™a să fie. ÃŽl cunoÈ™ti pt judecătorul de instrucÈ›ie? — FireÈ™te, spuse femeia, la el mă gândeam în primul rând când È›i-am oferit ajutorul meu. Nu È™tiam că e toi funcÈ›ionar inferior, dar dacă spui dumneata, aÈ™a trebuie si fie. TotuÈ™i, cred că raportul pe care îl trimite mai-marilor să; are o oarecare influență. Și scrie atâtea rapoarte! Spui ci funcÈ›ionarii sunt leneÈ™i, dar asta nu-i adevărat pentru toÈ›i È™i mai ales pentru judecătorul nostru de instrucÈ›ie, care scrie enorm. Duminica trecută, de pildă, È™edinÈ›a a durat până seara Toată lumea plecase, dar el a rămas aici; i-a trebuit lumini È™i eu n-aveam decât o lampă mică, de bucătărie, dar el s-> mulÈ›umit È™i cu ea È™i a început imediat să scrie. SoÈ›ul meu care duminică tocmai era liber, a venit È™i el între timp; ne-afl dus amândoi după mobile È™i am aranjat camera la loc; pe urmă au mai venit niÈ™te vecini È™i-am mai stat împreună de vorbă, la lumina luminării. Ce să-È›i mai spun, uitasem de judecător È™i ne-am dus la culcare. Deodată, în bezna nopÈ›ii — trebuie că era foarte târziu — mă trezesc È™i-l văd pe judecător lângă pat, cu palma pusă în faÈ›a lămpii ca să nv cadă lumina peste soÈ›ul meu; precauÈ›ia lui n-avea nici un rost căci soÈ›ul meu doarme atât de adînc, încât lumina nu-l trezeÈ™te niciodată. M-am speriat aÈ™a de tare, că era cât pe-aci È›ip; dar judecătorul de instrucÈ›ie a fost amabil, m-a -ndemnat să fiu prudentă, mi-a È™optit că scrisese până atunci, că-mi aducea lampa înapoi, È™i că n-o să uite niciodată cum arăt când dorm. ÃŽÈ›i povestesc toate astea numai ca să-È›i spun ca judecătorul de instrucÈ›ie scrie cu adevărat multe rapoarte, mai ales despre dumneata, căci interogatoriul dumitale a fost, desigur, punctul principal al È™edinÈ›ei de duminică. Iar rapoartele atât de lungi nu pot trece totuÈ™i, fără să fie luate în seamă; apoi, din cele povestite, poÈ›i vedea că judecătorul îmi face curte È™i că pot avea o mare influență asupra lui, mai ales acum, la început, căci am impresia că si-a pus ochii pe mine abia de câteva zile. Mai am È™i alte dovezi că È›ine mult la mine. Chiar ieri mi-a trimis prin student, care e omul de încredere È™i colaboratorul lui principal, o pereche de ciorapi de mătase, fiindcă fac curățenie în sala de È™edinÈ›e; dar curățenia sălii e un pretext, căci soÈ›ul meu e obligat s-o facă È™i e plătit pentru asta. Sunt niÈ™te ciorapi frumoÈ™i, ia priveÈ™te-i — È™i ridică fusta până peste genunchi, întinzând picioarele ca să È™i-i admire singură — sunt niÈ™te ciorapi frumoÈ™i, ba prea fini chiar, È™i nu mi se potrivesc deloc mie. Deodată se întrerupse, puse mâna pe mâna lui K. de parcă ar fi vrut să-l liniÈ™tească È™i-i È™opti: — AtenÈ›ie, Berthold ne priveÈ™te. K. își ridică ochii, încet. ÃŽn uÈ™a sălii de È™edinÈ›e stătea un tînăr mărunt, cu picioarele strâmbe È™i cu o barbă scurtă, rară È™i roÈ™cată, prin care își trecea tot timpul degetele, încercând astfel să capete o oarecare demnitate. K. îl privi curios; era prima oară când întîlnea de la om la om, ca să zicem aÈ™a, un student specializat în È™tiinÈ›a aceasta juridică pe care o ignora complet, un bărbat care probabil că într-o bună zi avea să ocupe o slujbă înaltă. Studentul, dimpotrivă, părea că nu-i dă nici o atenÈ›ie lui K.; scoțîndu-È™i pentru o clipă un deget adăugă: Nu trebuie să crezi tot ce-È›i spun ei; teama je bătaie i-a îndobitocit puÈ›in; tot ce povesteÈ™te ăsta, de pildă, despre cariera lui — È™i-l arătă cu degetul pe Willem — e absolut ridicol. Uită-te numai ce gras e; primele lovituri de nuia au să i se piardă în osînză. Știi cum s-a îngrășat aÈ™a? fnfulecând mâncarea tuturor celor pe care i-a arestat. Nu È›i-a mâncat-o È™i pe-a dumitale? Ce-È›i spuneam eu! Un om cu un pântec ca al lui n-o să ajungă în vecii vecilor bătăuÈ™. E absolut imposibil. — Ba există È™i bătăuÈ™i care seamănă cu mine, spuse Willem desfăcându-È™i cureaua de la pantaloni. — Nu, spuse bătăuÈ™ul trecându-i nuiaua peste gât în aÈ™a fel încât celălalt se cutremură, treaba ta nu e să asculÈ›i, ci să te dezbraci. — Te-aÈ™ răsplăti bine dacă le-ai da drumul, spuse K. scoțîndu-È™i portofelul, fără să-l privească pe bătăuÈ™, căci e mai bine să tratezi asemenea afaceri cu ochii plecaÈ›i. — Ai vrea să mă denunÈ›i È™i pe mine, spuse bătăuÈ™ul, È™i să mă vezi bătut, ca pe ei. Nu, nu... — Fii rezonabil, spuse K.; dacă aÈ™ fi vrut să fie pedepsiÈ›i, crezi că aÈ™ căuta acum să-i scap de pedeapsă? N-aÈ™ avea decât să trântesc uÈ™a, pur È™i simplu, ca să nu văd È™i să n-aud, È™i să plec acasă; vezi bine că nu fac asta, ba, dimpotrivă, È›in să-i scap; dacă as fi bănuit cât de cât că au să fie pedepsiÈ›i sau măcar că ar fi posibilă pedepsirea, nu le-aÈ™ fi rostit niciodată numele, căci nu-i socotesc deloc vinovaÈ›i! Vinovată e instituÈ›ia, vinovaÈ›i sunt funcÈ›ionarii superiori. — AÈ™a e! strigară paznicii È™i primiră imediat câte o lovitură de nuia peste spinările acum goale. — Dacă ai avea aici, sub nuia, vreun înalt magistrat, spuse K. aplecând, în timp ce vorbea, nuiaua pe care bătăuÈ™ul o ridicase din nou, pe legea mea că nu te-aÈ™ împiedica să loveÈ™ti, ba, dimpotrivă, te-aÈ™ plăti ca să capeÈ›i forte pentru o treabă atât de bună. — Ceea ce spui pare demn de crezare, spuse bătăuÈ™ul, dar eu nu mă las mituit. Sunt plătit ca să bat, aÈ™a că bat. Paznicul Franz care, aÈ™teptîndu-se poate ca intervenÈ›ia ii K. să aibă succes, stătuse până atunci ceva mai la o parte, veni acum spre ușă, îmbrăcat numai cu pantalonii, È™i înge. nunchind în faÈ›a lui K., să agăță de braÈ›ul lui È™i-i È™opti: — Dacă nu poÈ›i să ne scapi pe amândoi, încearcă să fiu eu cruÈ›at. Willem e mai bătrân decât mine, e mai puÈ›in sensi-bil în toate privinÈ›ele È™i a mai încasat o dată, acum cîțiva ani, o pedeapsă uÈ™oară , pe când eu n-am fost încă dezonorat È™i n-am greÈ™it decât îndemnat de Willem, fiindcă el mă învață È™i ia bine È™i la rău. Biata mea logodnică aÈ™teaptă deznodământul, jos, îiî faÈ›a băncii, È™i-mi vine să intru în pământ de ruÈ™ine. Cu poala hainei lui K., Franz își È™terse faÈ›a plină de lacrimi. — Gata, nu mai aÈ™tept, spuse bătăuÈ™ul apucând cu amândouă mîinile nuiaua È™i lovindu-l pe Franz, pe când Wii-lem, ghemuit într-un colÈ›, privea pe furiÈ™ fără a îndrăzni măcar să-È™i miÈ™te capul; È™i atunci țîșni È›ipătul lui Franz, neîntrerupt, pe un singur ton, scos parcă nu de-un om ci de-o maÈ™ină de suferință; È›ipătul acesta care umplu coridorul, probabil că făcea să răsune întreaga clădire. — Nu mai È›ipa aÈ™a, strigă K., scos din fire. Și, privind încordat în direcÈ›ia de unde trebuiau să vină oamenii de serviciu, îl îmbrânci pe Franz, nu prea tare, dar suficient ca acesta să se prăbuÈ™ească; Franz căzu grămadă È™i, o clipă, își agită mîinile, ca într-un spasm, căutînd podeaua; dar nu scăpă de bătăuÈ™; nuiaua îl găsi È™i pe jos; vîrful ei se ridica È™i se cobora ritmic, pe când el se tăvălea de durere. Þipătul făcu să se È™i ivească unul dintre cei doi oameni de serviciu, urmat la cîțîva paÈ™i de celălalt. K. abia apucă să închidă uÈ™a, apoi alergă către o fereastră care dădea spre curte, È™i o deschise. Acum, È›ipătul încetase de tot. Ca să-i împiedice pe cei doi oameni de serviciu să se apropie, K. le strigă: — Eusunt! — Bună seara, domnule procurist, răspunseră ei. S-a întîmplat ceva? — Nu, nu, răspunse K. A urlat un cîine, în curte. Dar, cum cei doi nu se clinteau din loc, adăugă: — VedeÈ›i-vă mai departe de treburile voastre. Și, ca să nu fie nevoit să înceapă o discuÈ›ie cu ei, se aplecă spre curte. Peste o clipă, când se uită din nou pe coridor, nu-i mai văzu pe cei doi. K. mai zăbovi un timp la fereastră; nu îndrăznea să se întoarcă în camera cu vechituri È™i nici acasă nu voia să se ducă. Curtea pe care o privea era mică, pătrată j înconjurată de birouri; toate ferestrele erau întunecate; cele de la etajele superioare reflectau, totuÈ™i, lumina slabă a lunii- K. încercă să desluÈ™ească într-un ungher întunecat roabele care trebuiau să se afle acolo, vîrâte unele într-altele. ÃŽl chinuia gândul că nu izbutise să-i scape de bătaie pe cei doi paznici; dar nu era el de vină; dacă Franz n-ar fi È›ipat — fireÈ™te, loviturile dureau cumplit, dar în momentele hotărâtoare trebuie să È™tii să te stăpâneÈ™ti — dacă Franz n-ar g È›ipat, K. poate că ar fi găsit alt mijloc să-l convingă pe bătăuÈ™. Dacă toÈ›i funcÈ›ionarii inferiori ai justiÈ›iei erau niÈ™te canalii, de ce ar fi făcut excepÈ›ie tocmai bătăuÈ™ul, care avea funcÈ›ia cea mai neomenească? K. văzuse bine cum îi licăriseră ochii de poftă când îi arătase bancnotele. BătăuÈ™ul, vădit lucru, lovise numai ca să ridice suma destinată mitei È™i K. nu s-ar fi zgîrcit, căci È›inea din toată inima să-i scape de bătaie pe paznici. Din moment ce începuse lupta împotriva corupÈ›iei justiÈ›iei, i se părea firesc să intervină È™i în cazul de față! Dar din clipa când Franz începuse să È›ipe, lui K. îi fusese cu neputință să mai încerce ceva, căci nu putea să riÈ™te ca oamenii de serviciu, È™i poate încă mulÈ›i alÈ›ii, să-l surprindă negociind mituirea, în camera cu vechituri. Un asemenea sacrificiu nimeni n-ar fi avut dreptul să i-l ceară. Dacă ar fi să se sacrifice pe sine, ar fi putut s-o facă mult mai simplu; n-ar fi avut decât să se dezbrace el însuÈ™i È™i să-È™i ofere spinarea, încasînd bătaia în locul paznicilor. Dar bătăuÈ™ul nici vorbă că n-ar fi acceptat o substituire care, pe lângă că nu i-ar fi adus nici un profit, ar fi fost o gravă abatere de la îndatoririle slujbei, ba încă o abatere dublă căci, pe toată durata procedurii judiciare, K. devenise persoană inviolabilă pentru toÈ›i salariaÈ›ii justiÈ›iei. FireÈ™te, s-ar fi putut să existe È™i în privinÈ›a aceasta unele dispoziÈ›ii cu caracter explicativ. Oricum însă, K. nu putuse decât să închidă uÈ™a, dar È™i aÈ™a nu înlăturase întregul pericol. Faptul că la sfîrsit îl îmbrâncise pe Franz era regretabil È™i nu putea fi explicat decât prin emoÈ›ia care îl cuprinsese. Departe, se auziră paÈ™ii oamenilor de serviciu; ca să nu fie observat, K. închise atunci fereastra È™i se îndreptă spre scara principală. Când ajunse lângă camera cu vechituri, se °pri o clipă È™i ascultă; dinspre cameră nu venea nici un zgomot; bătăuÈ™ul putuse foarte bine să-i ucidă în bătaie pe cei doi paznici; nu erau ei oare cu totul la cheremul lui? K. se È™i pomeni întinzând mâna spre clanță, dar È™i-o trase imediat înapoi. Nu mai putea să ajute pe nimeni, oamenii de serviciu aveau să sosească dintr-o clipă într-alta. ÃŽn schimb, își făgădui să vorbească despre cele întîmplate È™i să facă, pe cât îi va sta în putere, să fie pedepsiÈ›i adevăraÈ›ii vinovaÈ›i, adică funcÈ›ionarii superiori, dintre care nici unul nu îndrăznise încă să i se arate. Ajuns în stradă privi atent, de pe scara cea mare, toÈ›i trecătorii; dar oricât de departe se uită, nu văzu nici o fată care să aÈ™tepte pe cineva. AfirmaÈ›ia lui Franz că l-ar fi aÈ™teptat logodnica se dovedea deci a fi o minciună, scuzabilă, e drept, căci nu urmărea decât să-i sporească mila. A doua zi, amintirea paznicilor îl obseda tot timpul. Din pricina ei, nu izbuti să se concentreze È™i, ca să-È™i termine lucrările, se văzu nevoit să rămână la birou ceva mai mult decât în ajun. La plecare, pe când trecea prin faÈ›a camerei cu vechituri, obsesia îl împinse să deschidă uÈ™a, iar ceea ce văzu în locul întunericului la care se aÈ™tepta îl făcu să-È™i iasă din minÈ›i. Totul era exact cum fusese în seara trecută, când deschisese uÈ™a: imprimatele vechi, călimările, bătăuÈ™ul cu nuiaua în mână, cei doi paznici complet îmbrăcaÈ›i încă È™i luminarea de pe raft. Iar paznicii începură să se vaite È™i să strige ca în ajun: — Dumnule, domnule!... K. închise imediat uÈ™a, bătu chiar cu pumnii în ea, ca È™i cum ar fi vrut s-o È›intuiască definitiv. Apoi, aproape plângând, intră în odaia în care cei doi oameni de serviciu lucrau calmi la maÈ™ina de multiplicat; ei se opriră miraÈ›i din lucru. — CurățaÈ›i o dată È™i camera cu vechituri! le strigă K. Te îneci în murdărie! Cei doi oameni de serviciu îi spuseră că au s-o cureÈ›e a doua zi; K. aprobă dînd din cap, căci, într-adevăr, era prea târziu ca să-i oblige să cureÈ›e camera, cum avusese de gând. Se aÈ™eză o clipă lângă ei ca să-i aibă sub ochi, răsfoi un teanc de copii crezând că astfel va părea că se interesează de ele, apoi plecă năuc È™i obosit, dîndu-È™i seama că bieÈ›ii oameni nu vor îndrăzni să plece acasă o dată cu el. UNCHIUL. LENI ÃŽntr-o după-amiază — tocmai la ora de primire a corespondenÈ›ei, când era foarte ocupat — K. îl văzu intrând pe unchiul său, un mic proprietar agricol atunci sosit de la È›ară, È™i care pătrunse în birou strecurându-se printre cei doi oameni de serviciu, în momentul când aceÈ™tia aduceau hîrtiile. Când fl văzu, K. se simÈ›i mai puÈ›in speriat decât fusese acum câtăva vreme când se gândise că unchiu-său va trebui să sosească. De vreo lună È™tia că vine. Atunci îl văzuse parcă aievea, puÈ›in adus de spate, cu panamaua în mâna stîngă È™i întinzându-i de departe mâna dreaptă, căci unchiul obiÈ™nuia să-i întindă mâna repezind-o brutal pe deasupra biroului È™i răsturnând tot ce-i stătea în cale. Unchiul se grăbea totdeauna, urmărit de ideea nefericită că trebuie să-È™i rezolve, în scurta lui trecere de-o zi prin capitală, tot ce- È™i propusese È™i, în plus, să nu scape nici o întîlnire de afaceri sau de plăcere care i s-ar fi ivit. Pentru că unchiul îi fusese tutore, K., simÈ›indu-se foarte îndatorat, trebuia să-l ajute în toate acestea È™i , pe deasupra, să-l È™i găzduiască la el peste noapte. De aceea își poreclise unchiul „Fantoma de la È›arăâ€. După primele cuvinte de salut, unchiul, care nici nu apucase să se aÈ™eze pe fotoliul oferit de nepotu-său, îl rugă pe K. să-i acorde b scurtă convorbire între patru ochi. — E necesar, spuse el înghiÈ›ind din greu, e necesar pentru liniÈ™tea mea. K. îi concedie imediat pe cei doi oameni de serviciu, spunându-le să nu lase pe nimeni să intre la el. — Ce-am auzit, Josef? strigă unchiul de cum rămaseră singuri, È™i se aÈ™eză pe masă, vîrându-È™i sub el, ca să stea mai bine, tot felul de acte la care nici nu se uită măcar. K. tăcea; È™tia ce-o să urmeze, dar, ieÈ™it brusc dintr-o muncă istovitoare, se lăsă fără voie prins* de-o toropeală plăcută È™i privi pe fereastră spre partea cealaltă a străzii unde nu putea să vadă, de pe scaunul lui, decât o porÈ›iune triunghiulară a unui perete gol, între două vitrine. — Te uiÈ›i pe fereastră! strigă unchiul ridicând braÈ›ele; pentru Dumnezeu, răspunde-mi, Josef! Spune-mi, te rog, e adevărat? Poate să fie adevărat? — Dragă unchiule, spuse K. smulgându-se din toropeala care îl cuprinsese, nici nu È™tiu măcar ce doreÈ™ti de la mine. — Josef, spuse unchiul cu un ton de avertizare, după câte È™tiu mi-ai spus totdeauna adevărul. Să iau ultimele tale cuvinte drept un semn de schimbare? — Bănuiesc puÈ›in la ce te gândeÈ™ti, spuse K. supus: fără îndoială că ai auzit de procesul meu. — AÈ™a e, răspunse unchiul clătinând încet din cap, am auzit de proces. — De la cine ai auzit? ÃŽntrebă K. — Mi-a scris Erna, răspunse unchiul; tu n-o vezi mai deloc, puÈ›in îți pasă de ea! Dar ea a aflat, totuÈ™i; astăzi am primit scrisoarea È™i am venit, fireÈ™te, imediat, încoace; n-aveam alt motiv să vin, dar văd că È™i acesta e de ajuns. Pot să-È›i citesc partea din scrisoare care te priveÈ™te — unchiul scoase scrisoarea din buzunar — iată, aici, Erna îmi scrie: „Pe Josef nu l-am mai văzut de mult; săptămâna trecută m-am dus să-l văd la bancă, dar era atât de ocupat încât nu m-a primit; am aÈ™teptat aproape o oră, pe urmă am fost nevoită să mă duc acasă, fiindcă aveam lecÈ›ia de pian. Mi-ar fi plăcut să schimb o vorbă cu el, dar poate o să am prilejul curând. De ziua mea, Josef mi-a trimis o cutie mare cu ciocolată; drăguÈ› din partea lui, nu-i aÈ™a? Uitasem să-È›i scriu atunci È™i nu mi-am adus aminte decât acum, când m-ai întrebat. Asta numai fiindcă la pension ciocolata dispare ca prin farmec; cum se află de existenÈ›a ei, a È™i zburat. Dar în privinÈ›a lui Josef aÈ™ vrea să-È›i mai spun încă ceva; după cum È›i-am scris mai sus, n-am putut să-l văd la bancă fiindcă tocmai ducea niÈ™te tratative cu un domn. După ce am aÈ™teptat liniÈ™tită un timp, am întrebat omul de serviciu dacă tratativele vor mai dura mult. El mi-a spus că s-ar putea să dureze, căci era vorba, probabil, despre procesul înaintat domnului procurist. L-am întrebat despre ce proces poate fi vorba È™i dacă nu cumva se înÈ™ală; omul mi-a răspuns că nu se înÈ™ală deloc, că există un proces, ba încă unul grav, dar că mai mult nu È™tie nici el. Spunea că ar fi vrut cu dragă inimă să-l ajute pe domnul procurist care e bun È™i drept, dar că nu È™tie ce-ar putea să facă È™i ar fi de dorit ca niÈ™te oameni mai cu influență să se ocupe de lucrul acesta. De altfel, era convins că chiar aÈ™a o să se întîmple È™i toate se vor termina cu bine dar, până una-alta, judecind după starea sufletească a domnului procurist, lucrurile nu păreau să stea «rea bine. FireÈ™te, n-am dat prea mare importanță vorbelor lui È™i am încercat să-l liniÈ™tesc pe bietul naiv; i-am interzis să mai repete asemenea lucruri pe care eu le socotesc simple palavre. TotuÈ™i, dragă tată, poate că ar fi bine, la viitoarea vizită, să vezi È™i tu despre ce e vorba; n-o să-È›i fie greu să afli amănunte È™i să intervii, dacă va fi cazul, doar ai atîția prieteni cu influență. Dacă n-o să fie nevoie, ceea ce mi se pare mai probabil, vizita aceasta o să-i dea măcar fiicei tale un prilej să te îmbrățiÈ™eze, ceea ce o va bucura mult.†— Copil bun! spuse unchiul când termină de citit, È™i își È™terse câteva lacrimi. K. clătină din cap, gânditor; supărările din ultima vreme îl făcuseră s-o uite de tot pe Erna; ba chiar neglijase s-o felicite de ziua ei. Povestea cu ciocolata era, evident, inventată ca să-l apere de mustrările unchiului È™i ale mătuÈ™ii. ÃŽnduioșător gest, pe care el n-o să-l poată răsplăti pe cât ar fi meritat; fireÈ™te, o să-i trimită de-acum încolo Ernei, în mod regulat, bilete de teatru; dar să facă, în situaÈ›ia în care se găsea, vizite la pension È™i conversaÈ›ii cu o liceana de È™aptesprezece ani, nu se simÈ›ea în stare. — Ei, tu ce spui? ÃŽntrebă unchiul care, din cauza scrisorii, își uitase graba È™i emoÈ›ia È™i părea dispus să mai citească o dată. — Ce să spun? răspunse K. Totul e adevărat. — Adevărat? strigă unchiul. Ce e adevărat? Ce fel de proces? Doar nu un proces penal! — Ba un proces penal, spuse K. — Și stai aici liniÈ™tit, când ai pe cap un proces penal? strigă unchiul din ce în ce mai nervos. — Cu cât sunt mai liniÈ™tit, cu atât e mai bine, spuse K. obosit. Nu-È›i fie teamă. — Asta nu mă poate liniÈ™ti! strigă unchiul. GândeÈ™te-te la tine, Josef, la rudele tale, la bunul nostru nume! Tu ne-ai fost până acum mândria È™i onoarea; n-ai dreptul să devii ruÈ™inea noastră. Atitudinea ta nu-mi place — È™i unchiul, plecându-È™i capul spre umăr, își privi nepotul; nu aÈ™a se poartă un acuzat fără vină, care mai e în plină putere. Spune-mi repede despre ce e vorba, ca să te pot ajuta. Desigur, e în legătură cu banca. — Nu, spuse K., ridicându-se; dar tu vorbeÈ™ti prea tare, unchiule dragă; sunt sigur că omul de serviciu stă după ușă È™i trage cu urechea; asta mi-e foarte neplăcut; mai bine să plecăm È™i am să-È›i răspund atunci la toate întrebările; È™tiu foarte bine că sunt dator să dau socoteală familiei. — Perfect, spuse unchiul, perfect. GrăbeÈ™te-te, Josef, grăbeÈ™te-te. — O secundă, să dau câteva dispoziÈ›ii, spuse K. È™i-È™i chemă la telefon locÈ›iitorul care veni imediat. ÃŽn agitaÈ›ia lui, unchiul îi arătă cu mâna locÈ›iitorului că nu el, ci K., îl chemase, lucru pe care nimeni nu-l punea la îndoială. ÃŽn picioare în faÈ›a biroului, vorbind încet È™i arătînd diferite hîrtii, K. îi explică locÈ›iitorului ce trebuia să facă în lipsa lui; tînărul îl ascultă atent, dar rezervat. Unchiul începu să devină stingheritor: la început stătu ca împietrit holbîndu-È™i ochii È™i miÈ™cându-È™i nervos buzele, fără să asculte, dar părând c-o face; pe urmă începu să umble de colo-colo prin cameră oprindu-se din când în când în faÈ›a ferestrei sau vreunui tablou È™i exclamând: „Eu, unul, nu înÈ›eleg nimic!†sau: „Tare aÈ™ vrea să È™tiu ce-o să iasă din toate astea!†Tînărul se prefăcu că nu observă nimic, ascultă liniÈ™tit, până la capăt, dispoziÈ›iile date de K., luă câteva note È™i plecă după ce făcu o scurtă plecăciune spre K., apoi spre unchiul care, din păcate, tocmai atunci se întorsese cu spatele ca să se uite pe geam È™i să mototolească cu amândouă mîinile colÈ›urile perdelei. — ÃŽn sfîrÈ™it, a plecat marioneta! Acum putem să facem È™i noi ca el, strigă unchiul, aproape înainte ca uÈ™a să se închidă. Pe când străbăteau holul unde miÈ™unau funcÈ›ionarii È™i oamenii de serviciu È™i pe unde directorul adjunct trecea tocmai în momentul acela, nici o metodă nu se dovedi aptă, din păcate, să-l facă pe unchi să-È™i întrerupă întrebările cu privire la proces. — Hai, Josef, începu unchiul, răspunzând cu un uÈ™or salut la plecăciunile celor care treceau pe lângă ei, acum spune-mi deschis despre ce fel de proces e vorba. K. îi răspunse prin câteva banalități, chiar râse puÈ›in È™i abia când ajunseră pe scară îi explică unchiul că nu voise să vorbească de față cu ceilalÈ›i. — Foarte bine, spuse unchiul, dar acum, vorbeÈ™te. Și se pregăti să asculte, cu capul plecat, pufăind grăbit din È›igară. — Mai întâi de toate, unchiule, trebuie să-È›i spun că nu e vorba de un proces în faÈ›a unui tribunal obiÈ™nuit. — Asta e rău, făcu unchiul. — Cum? ÃŽntrebă K. privindu-l. — Am spus că e rău, repetă unchiul. ÃŽn clipa aceea se aflau amândoi pe scara peronului, în faÈ›a intrării È™i, pentru că portarul părea că trage cu urechea, K. își duse repede unchiul până jos, pe trotuar. Acolo, animaÈ›ia străzii îi învălui îndată. Unchiul, care se agățase de braÈ›ul lui K., își mai slăbi întrebările; un timp, merseră chiar fără să schimbe o vorbă. — Dar cum de s-a întîmplat? ÃŽntrebă în cele din urmă unchiul, oprindu-se atât de brusc, încât trecătorii din spate îi ocoliră speriaÈ›i. Doar asemenea lucruri nu vin pe neaÈ™teptate ; ele sunt pregătite vreme îndelungată. Tu n-ai observat nici un fel de indicii? Și de ce nu mi-ai scris? Știi bine că fac totul pentru tine; îți sunt încă oarecum tutore, È™i până azi m-am mândrit cu asta. FireÈ™te, È™i acum sunt gata să te ajut, numai că e foarte greu după ce procesul a fost pornit. Cel mai bine ar fi să-È›i iei un mic concediu È™i să vii la noi, la È›ară. Observ că ai cam slăbit. La È›ară te-ai întări si È›i-ar prinde bine, căci te mai aÈ™teaptă încă multe osteneli. ÃŽn plus, concediul te-ar smulge puÈ›in È™i din mîinile justiÈ›iei. Aici, au la îndemână toate mijloacele de constrângere posibilă, È™i au să le folosească neapărat împotriva ta; asta se întîmplă în mod automat. La È›ară ar fi nevoiÈ›i mai întâi să trimită oameni după tine sau să te cheme prin scris, telegrafic sau telefonic. O să-È›i fie în orice caz mai uÈ™or È™i dacă în felul acesta nu te eliberezi, în schimb mai poÈ›i să răsufli un pic. — Dar s-ar putea să-mi interzică să plec, spuse K. atras oarecum de raÈ›ionamentul unchiului său. — Nu cred s-o facă, îi răspunse unchiul, gânditor; le mai rămâne destulă putere de constrângere, chiar dacă îți îngăduie să pleci. — Credeam că tu ai să dai È™i mai puÈ›ină importanță întregii poveÈ™ti, spuse K. luîndu-È™i unchiul de braÈ› ca să -i împiedice să se oprească; dar văd că tu iei lucrurile È™i mai în serios. — Josef! strigă unchiul căutînd să scape de strânsoarea lui ca să se poată opri, te-ai schimbat, Josef; ai avut totdeauna o judecată sigură È™i tocmai acum începi să n-o mai ai? Vrei să pierzi procesul? Știi ce-ar însemna asta? Ai fi pur È™i simplu È™ters din societate, împreună cu toate rudele tale; în orice caz, ar fi cea mai cumplită umilire. Josef, adună-È›j minÈ›ile, te rog; nepăsarea ta mă înnebuneÈ™te. Cine te vede, aproape că ar putea să dea crezare zicalei: „Când ai un asemenea proces înseamnă de fapt că l-ai È™i pierdutâ€. — Unchiule dragă, spuse K., te enervezi È™i enervarea nu ne e deloc folositoare, nici È›ie, nici mie. Procesele nu se cîștigă enervîndu-te; dă-mi voie să mă bizui puÈ›in pe experienÈ›a mea, doar È™tii bine că È™i eu ascult È™i respect experienÈ›a ta, chiar când mă surprinde uneori. Fiindcă spui că È™i rudele vor avea de suferit de pe urma procesului, lucru pe care eu, personal, nu-l prea înÈ›eleg — dar asta n-are prea multă importanță — aÈ™ vrea să fac tot ce m-ai sfătuit, dar È™ederea la È›ară n-o socotesc avantajoasă în sensul în care te gândeÈ™ti tu, căci fuga ar însemna È™i recunoaÈ™terea vinovăției. De altfel, dacă rămânând aici sunt mai expus urmăririlor, în schimb pot să mă apăr mult mai bine. — Perfect, spuse unchiul pe-un ton care parcă arăta mai multă căldură, È›i-am făcut propunerea asta numai fiindcă te vedeam compromițîndu-È›i cauza aici, prin indiferenÈ›a ta, È™i fiindcă socoteam că ar fi mai bine să mă ocup eu de ea, în locul tău; dar dacă vrei să-È›i dai tu însuÈ›i toată osteneala, fireÈ™te că e mult mai bine. — Iată-ne deci de acord în privinÈ›a aceasta, spuse K. Și acum, ai putea să-mi spui ce s-ar cuveni să fac, în primul rând? — Ar trebui să-mi dai un răgaz să mă gândesc, spuse unchiul ; nu uita că sunt douăzeci de ani de când trăiesc aproape numai la È›ară; în asemenea condiÈ›ii îți cam pierzi flerul È™i nu prea È™tii la ce ușă să baÈ›i. RelaÈ›iile noastre cu personalitățile care probabil ar fi dat de rostul întregii chestiuni s-au cam slăbit de la sine. Trăiesc retras la È›ară, după cum È™tii, È™i doar în asemenea ocazii se observă asta . Pe de altă parte, procesul tău a picat cu totul pe neaÈ™teptate pentru mine, deÈ™i scrisoarea Ernei mă făcuse să bănuiesc ceva, iar întîlnirea cu tine mi-a confirmat bănuielile. Dar asta n-are nici o importanță; principalul, acum, e să nu pierdem nici un minut. ÃŽn timp ce vorbea, unchiul se ridică pe vîrfurile picioarelor È™i făcu semn unui taxi; apoi, pe când îi striga o adresă È™oferului, îl trase pe K. după el, în maÈ™ină. — Merg chiar acum la avocatul Huld, spuse el; e unul dintre foÈ™tii mei colegi de È™coală; sunt sigur că ai auzit de el. Nu? Curios lucru! Are totuÈ™i o mare faimă ca apărător È™i ca avocat al săracilor. Dar mie îmi inspiră încredere mai ales ca om. — Sunt de acord cu tine pentru tot ce faci, spuse K., deÈ™i graba È™i brutalitatea cu care acÈ›iona unchiul îl cam indispunea. Pentru un acuzat, nu prea era plăcut să meargă la avocatul săracilor. — Nu È™tiam că se poate lua un avocat pentru asemenea chestiuni. — Vai de mine! spuse unchiul, asta se înÈ›elege de la sine. De ce n-ai lua? Și acum povesteÈ™te-mi ce s-a întîmplat până azi, ca să fiu la curent cu întreaga afacere. K. începu imediat să-i povestească, fără să treacă nimic sub tăcere, sinceritatea lui totală fiind singurul protest pe care È™i-l putea permite față de părerea unchiului că procesul e o mare ocară. Nu rostidecât o dată, È™i în treacăt, numele domniÈ™oarei Bürstner; dar discreÈ›ia aceasta nu-i È™tirbea cu nimic sinceritatea, căci domniÈ™oara Bürstner n-avea nici o legătură cu procesul. Uitîndu-se pe fereastră în timp ce povestea, observă că se apropiau de mahalaua în care se aflau birourile tribunalului È™i-i atrase atenÈ›ia unchiului său, dar acestuia coincidenÈ›a nu i se păru deloc curioasă. MaÈ™ina se opri în faÈ›a unei clădiri întunecoase. Unchiul sună la prima ușă de la parter È™i, pe când aÈ™teptau să li se răspundă, zâmbi arătîndu-È™i dinÈ›ii lui mari È™i-i È™opti nepotului: — E opt, o oră cam nepotrivită pentru primirea clienÈ›ilor ; dar Huld n-o să mi-o ia în nume de rău. Doi ochi mari, negri, se iviră în vizorul uÈ™ii, priviră o clipă spre nou-veniÈ›i È™i dispărură; dar uÈ™a nu se deschise. Unchiul È™i K. își confirmară reciproc faptul că văzuseră cei doi ochi. — E o servitoare nouă, care se teme de străini, spuse unchiul È™i mai bătu o dată. Cei doi ochi se iviră iar; păreau puÈ›in triÈ™ti chiar, dar poate că impresia aceasta era doar o iluzie optică pricinuită de flacăra gazului care ardea suierând deasupra capetelor ce. lor doi, luminând totuÈ™i destul de slab. — Deschide, strigă unchiul lovind cu pumnii în ușă, suntem prieteni ai domnului avocat. — Domnul avocat e bolnav, È™opti cineva în spatele lor. ÃŽn pragul unei uÈ™i, la celălalt capăt al culoarului, stătea în picioare un domn mărunÈ›el, îmbrăcat într-un halat de casă; el vorbise, cu o voce extrem de înceată. ÃŽnfuriat de aÈ™teptarea care începuse să i se pară exagerată, unchiul se întoarse brusc È™i strigă: — Bolnav? Spui că e bolnav? È™i se îndreptă spre el cu un aer atât de amenințător de parcă domnul acela ar fi reprezentat boala însăși. — Vi s-a deschis, spuse domnul arătînd uÈ™a avocatului; apoi își strânse halatul pe corp È™i dispăru. UÈ™a fusese într-adevăr deschisă. O fată — K. recunoscu ochii de adineauri, negri si puÈ›in bulbucaÈ›i — o fată îi aÈ™tepta în vestibul, înfășurată fntr-un È™orÈ› alb È™i lung, È™i cu o luminare în mână. — Altă dată să deschizi ceva mai repede, spuse unchiul în loc de salut, pe când fata făcea o uÈ™oară plecăciune. Hai, Josef, îi spuse el apoi lui K. — Domnul avocat e bolnav, spuse fata văzând că unchiul se È™i îndrepta spre una din uÈ™i, fără să mai stea s-o întrebe. K. o privea lung, uimit, deÈ™i ea se întorsese cu spatele, ca să închidă uÈ™a. Fata avea un cap ca de păpușă, complet rotund ; nu numai obrajii palizi È™i bărbia, ci È™i tîmplele îi erau rotunde, È™i marginile frunÈ›ii. — Josef! strigă unchiul din nou; apoi o întrebă pe fată: boala de inimă, nu-i aÈ™a? — Cred că da, spuse fata care trecu înaintea lor cu luminarea È™i le deschise uÈ™a. ÃŽntr-un colÈ› al camerei, unde razele lumânării nu ajungeau încă, o față împodobită cu o barbă lungă se săltă puÈ›in pe pat: — Cine e, Leni? ÃŽntrebă avocatul care, orbit de lumină, nu-È™i recunoscu musafirii. — E Albert, vechiul tău prieten, spuse unchiul. — Vai, Albert! oftă avocatul, lăsîndu-se să cadă iar pe perne, ca È™i cum n-ar fi avut de ce să se prefacă față de acest vizitator. — EÈ™ti chiar atât bolnav? ÃŽntrebă unchiul, aÈ™ezându-se pe marginea patului. Eu nu prea cred; ai o criză de inimă, cum ai mai avut de-atâtea ori, È™i o să-È›i treacă, aÈ™a cum È›i-au trecut È™i celelalte. — S-ar putea, spuse încet avocatul, dar de data aceasta e mai rău decât a fost până acum; abia pot să respir, nu mai dorm È™i-mi pierd zi de zi puterile. — AÈ™a! făcu unchiul apăsîndu-È™i cu mâna lui mare panamaua pe genunchi; iată niÈ™te vesti rele! EÈ™ti, măcar, îngrijit ca lumea? E atât de trist È™i de întunecat aici! E mult de când n-am mai fost pe la tine, dar mi se pare că odinioară locuinÈ›a ta arăta ceva mai vesel. Și domniÈ™oara asta e destul de tristă, dacă nu cumva se preface. Fata stătea nemiÈ™cată, lângă ușă, cu luminarea în mână È™i, judecind după vagul privirii, părea că-l priveÈ™te mai degrabă pe K. decât pe unchi, chiar acum când acesta din urmă vorbea despre ea. K. se rezemase de-un scaun pe care îl împinsese aproape de fată. — Când eÈ™ti bolnav ca mine, spuse avocatul, ai nevoie de odihnă; pentru mine liniÈ™tea aceasta nu e tristă. Și adăugă, după o clipă: Și-apoi, Leni mă îngrijeÈ™te bine; se poartă foarte drăguÈ› cu mine. Dar unchiul nu păru deloc convins; vădit lucru, era pornit împotriva tinerei infirmiere; cu toate că nu-i răspunse nimic bolnavului, n-o slăbi o clipă din ochi È™i o privi cu asprime când ea se apropie de pat, puse luminarea pe noptieră È™i se plecă spre bolnav ca să-i È™optească ceva la ureche în timp ce-i aranja pernele. Uitînd aproape cu totul că ar fi trebuit să-l menajeze pe bolnav, unchiul se ridică È™i începu să umble de colo-colo în spatele infirmierei; părea atât de furios, încât K. nu s-ar fi mirat deloc dacă l-ar fi văzut apucând-o pe fată de fustă È™i topingând-o departe de pat; cât despre K., el privea totul cu liniÈ™te; boala avocatului nu i se părea chiar o nenorocire căci, neputîndu-se opune zelului pe care unchiul È›inea să-l desfășoare pentru proces, accepta bucuros ca zelul acesta să fie atenuat fără intervenÈ›ia lui. Poate numai ca s-o jignească pe infirmieră, unchiul spuse: — DomniÈ™oară, lasă-ne singuri o clipă, te rog: am de discutat o chestiune personală cu prietenul meu. Infirmiera, care tocmai netezea marginea dinspre perete a cearÈ™afului È™i era, deci, mult aplecată peste bolnav, întoarse doar capul È™i răspunse cu un ton liniÈ™tit, care contrasta ciudat cu vorbele când bolborosite furios, când rostite curgător, ale unchiului: — VedeÈ›i bine că domnul e atât de bolnav încât nu poate discuta nici un fel de chestiuni în momentul de față. Fără îndoială că repetase expresia unchiului numai din comoditate, dar răspunsul ei putea să pară ironic chiar È™i unei persoane indiferente; de aceea unchiul sări ca ars: — Ce diavoliță! bîigui el cu vocea înecată de primele sufocări ale furiei. K. se sperie, deÈ™i se aÈ™teptase la o asemenea izbucnire, È™i se repezi spre unchiu-său cu intenÈ›ia precisă de a-i astupa gura cu amândouă mîinile; dar, din fericire, silueta bolnavului se înălță în clipa aceea de după fată; unchiul se strâmbă groaznic, de parcă ar fi înghiÈ›it ceva dezgustător, apoi spuse puÈ›in mai liniÈ™tit: — Nu mi-am pierdut încă minÈ›ile, domniÈ™oară. Dacă lucrul pe care È›i l-am cerut n-ar fi posibil, nu È›i l-aÈ™ fi cerut. Acum lasă-ne, te rog. Infirmiera stătea în picioare, la căpătâiul patului, cu capul spre unchi; lui K. i se păru că o vede mângîind mâna avocatului: — PoÈ›i să spui tot față de Leni, È™opti bolnavul cu glas rugător. — Ceea ce vreau să spun nu mă priveÈ™te pe mine È™i nu e vorba de-un secret al meu, vorbi unchiul È™i se răsuci de parcă ar fi vrut să arate că nu mai voia să discute, dar că-i mai acorda celuilalt un minut de gândire. — De cine e vorba atunci? ÃŽntrebă avocatul, cu voce stinsă, culcându-se la loc. — De nepotul meu, spuse unchiul. L-am adus È™i pe el. Și-l prezentă: domnul procurist Josef K. — Of! făcu bolnavul ceva mai înviorat, È™i-i întinse mâna lui K.; scuzaÈ›i-mă, nu vă observasem. Du-te, Leni, îi spuse el apoi infirmierei care nu se împotrivi deloc, È™i-i întinse mâna ca È™i cum s-ar fi despărÈ›it de ea pentru multă vreme. — N-ai venit deci, îi spuse unchiului care se apropiase, mai împăcat, n-ai venit deci să vizitezi un bolnav, ci pentru afaceri. Ideea că veniseră să-l vadă ca pe-un bolnav părea că-l paralizase până atunci, într-atât păru de viguros începând din clipa aceea. Rămase tot timpul sprijinit într-un cot, ceea ce nu se putea să nu fie obositor, È™i-È™i frământă tot timpul o È™uviță din barbă. — Ai È™i început să arăți mai bine de când a ieÈ™it vrăjitoarea, începu unchiul. Dar se întrerupse È™i È™opti: Fac prinsoare că ascultă, È™i se repezi la ușă. Dar după ușă nu se afla nimeni È™i unchiul se întoarse, nu dezamăgit, căci absenÈ›a infirmierei i se părea un lucru È™i mai rău, ci enervat. — Te înÈ™eli în privinÈ›a ei, spuse avocatul fără s-o apere mai mult — poate vrând să arate astfel că infirmiera n-avea nevoie de apărare. Apoi continuă pe-un ton ceva mai prietenos: Cât despre afacerea nepotului dumitale, fireÈ™te că m-aÈ™ socoti fericit să mă pot ocupa de ea, dacă puterile îmi vor îngădui o sarcină atât de dificilă; tare mă tem însă că nu sunt la înălÈ›imea cerinÈ›elor, dar n-am să mă dau în lături de la nimic ; dacă n-am să pot face față situaÈ›iei, o să putem angaja oricând încă un coleg. Sincer vorbind, afacerea în cauză mă interesează prea mult ca să renunÈ› dinainte să mă ocup personal de ea. Dacă inima n-o să-mi reziste până la capăt, măcar o să aibă un prilej demn să-È™i înceteze bătăile. K. se gândea că nu înÈ›elege un cuvânt din tot ce-È™i spuneau ei; își privea întruna unchiul, sperând să găsească la el vreun sens, dar acesta È›inea lumânarea de pe noptiera de unde o sticluță cu medicamente se È™i rostogolise pe covor; unchiul aproba clătinând din cap tot ce spunea avocatul, se arăta de acord asupra tuturor punctelor È™i-È™i privea din când în când nepotul, cerându-i parcă aceeaÈ™i aprobare. ÃŽi vorbise cumva unchiul, mai înainte, avocatului, despre proces? Nu; ar fi fost imposibil, căci tot ce se petrecuse adineauri anula o asemenea presupunere. De aceea spuse: — Nu înÈ›eleg nimic. — Să mă fi înÈ™elat oare? ÃŽntrebă avocatul, la fel de mirat È™i de stînjenit ca È™i K.; să mă fi dus graba pe o cale greÈ™ită? — Despre ce doriÈ›i să-mi vorbiÈ›i? Credeam că e vorba despre procesul dumneavoastră. — Despre proces, fireÈ™te, spuse unchiul È™i-l întrebă pe K.: atunci ce doreÈ™ti? — Dar de unde È™tiÈ›i oare cât de cât despre mine È™i despre procesul meu? ÃŽntrebă K. — A! Asta era! zâmbi avocatul. Doar È™tiÈ›i bine că sunt avocat: frecventez cercuri juridice în care se vorbeÈ™te totdeauna despre procese È™i le reÈ›in pe cele mai neobiÈ™nuite, mai ales când e vorba de nepotul unui prieten. Cred că nu-i nimic de mirare în asta. — Ce doreÈ™ti? ÃŽl întrebă unchiul pe K. Pari neliniÈ™tit. — FrecventaÈ›i cercuri juridice? ÃŽntrebă K. — Sigur că da, spuse avocatul. Iar unchiul adăugă: — ÃŽntrebi ca un copil. — Cu cine să mă văd, spuse avocatul, dacă nu cu colegii mei de breaslă? Tonul lui era atât de convingător, încât K. nu-i răspunse nimic. „LucraÈ›i totuÈ™i, ar fi vrut el să spună — dar nu izbuti să-È™i învingă reÈ›inerea de-a rosti cuvintele, lucraÈ›i totuÈ™i pentru justiÈ›ia obiÈ™nuită È™i nu pentru cea din pod. — GândiÈ›i-vă, continuă avocatul cu tonul cuiva care explică printr-o paranteză un lucru de la sine înÈ›eles, gândiÈ›i-vă că asemenea relaÈ›ii aduc mari avantaje clientelei mele, în multe privinÈ›e. Asta nici n-ar mai fi nevoie să v-o spun. FireÈ™te, pentru moment boala mă stinghereÈ™te destul, dar am încă printre oamenii justiÈ›iei cîțiva prieteni care vin să mă vadă È™i de la care mai aflu ce e nou. Ba poate că aflu mai repede chiar decât unii perfect sănătoÈ™i, care stau toată ziua la tribunal. AÈ™a se face că am, chiar în clipa de față, un oaspete care mi-e foarte drag. Și arătă spre un colÈ› întunecos al încăperii. — Unde? ÃŽntrebă K. aproape cu grosolănie, din pricina uimirii. Și se uită nedumerit în jurul lui; fiÈ™ia de raze a luminării era departe de-a răzbate până la peretele din față. Dar, într-adevăr, ceva începu să se miÈ™te în colÈ›ul acela. Iar când unchiul ridică luminarea, descoperiră acolo un domn în vîrstă, aÈ™ezat lângă o măsuță. Pesemne că domnul acela își È›inuse până È™i răsuflarea ca să poată rămâne atâta vreme neobservat; acum , el se ridică ceremonios È™i vădit supărat că se atrăsese atenÈ›ia asupra lui. Și își agită mîinile ca pe niÈ™te aripioare, ca să arate că refuză orice prezentare È™i orice plecăciune, că nu tine cu nici un chip să-i deranjeze pe ceilalÈ›i È™i că-i roagă să-l lase în întuneric È™i să-i uite prezenÈ›a. Dar lucrul acesta nu mai era cu putință. — Ne-aÈ›i luat prin surprindere, spuse avocatul, ca să se explice. Și, cu un gest, îl încuraja pe domnul cel vîrstnic să se apropie, iar domnul se apropie încet, privind în jurul lui, extrem de È™ovăitor, dar cu oarecare demnitate. — Domnule È™ef de birou... Ah, dar iertaÈ›i-mă! nu v-am prezentat încă. Iată l pe prietenul meu Albert K. È™i pe nepotul său, domnul procurist Josef K.; iar dumnealui e domnul sef de birou. Domnul È™ef de birou a avut amabilitatea să vină să mă vadă. Un profan nu È™i-ar putea da seama de valoarea unei asemenea vizite; ca s-o poÈ›i aprecia trebuie să fii iniÈ›iat, trebuie să cunoÈ™ti mulÈ›imea de treburi care îl copleÈ™esc pe domnul È™ef de birou. Dar el a venit totuÈ™i, È™i eram pe cale de-a sta de vorbă liniÈ™tit, atât cât îmi îngăduie slăbiciunea pricinuită de boală. De fapt nu-i interzisesem lui Leni să deschidă uÈ™a eventualilor vizitatori, pentru că nu aÈ™teptam pe nimeni, credeam că o să rămânem singuri. Și tocmai atunci, dragul meu Albert, ai început tu să baÈ›i cu pumnii în ușă, iar domnul È™ef de birou s-a retras într-un colÈ› cu scaunul È™i cu măsuÈ›a; dar observ că, dacă am vrea, am avea un subiect de discuÈ›ie comun; să ne adunăm deci la un loc... Domnule È™ef de birou..., adăugă el înclinându-È™i capul cu un zâmbet slugarnic È™i arătînd un fotoliu de lângă pat. — Din păcate, vai! nu pot să rămân decât câteva clipe, spuse È™eful de birou, amabil, adîncindu-se în fotoliu È™i uitîndu -se la ceas. Treburile nu-mi dau răgaz. Dar nu vreau să scap prilejul de-a face cunoÈ™tință cu prietenul unui prieten de-al meu; È™i dădu uÈ™urel din cap către unchiul care păru foarte satisfăcut de noua lui cunoÈ™tință; la drept vorbind, temperamentul îl împiedica pe unchi să-È™i exprime sentimentele ; de aceea însoÈ›i cu un râs pe cât de zgomotos pe atât de jenat cuvintele È™efului de birou. Oribil tablou! K. putu să-l privească în voie, căci de el nu se ocupa nimeni! Șeful de birou, din moment ce fusese chemat să ia parte la discuÈ›ie, prelua, după cum îi era obiceiul, frîiele convorbirii. Avocatul, a cărui slăbiciune de mai adineauri poate că avusese doar rostul de-ai alunga pe noii oaspeÈ›i, începu să as. culte atent, cu mâna pîlnie la ureche, iar unchiul, care nu lăsase luminarea — o balansa pe pulpă È™i avocatul privea adesea, îngrijorat, jocul acesta — unchiul uită curând orice urmă de jenă È™i se lăsă cu totul cucerit de încântarea pe care i-o produceau elocinÈ›a È™efului de birou È™i gesturile unduitoare cu care acesta își însoÈ›ea cuvintele. Rezemat de tăblia patului, K. se pomeni cu totul neglijat, poate chiar dinadins, de È™eful de birou, È™i nu le mai servi decât ca auditor bătrânilor domni. De altfel, abia dacă È™tia despre ce vorbeau ei È™i-si lăsă gândurile să-i rătăcească în voie, când la infirmieră, cind la purtarea grosolană a unchiului față de ea, când la întrebarea dacă-l mai văzuse vreodată pe È™eful de birou. Nu cumva se aflase È™i el în publicul venit la primul lui interogatoriu? S-ar putea să se înÈ™ele; oricum, È™eful de birou s-ar fi putut perfect situa printre bătrânii cu bărbi rare aflaÈ›i în primul rând al publicului. La aceasta se gândea K. în clipa când un zgomot ca de porÈ›elan spart îi făcu pe toÈ›i să ciulească urechile, atenÈ›i. — Mă duc să văd ce s-a întîmplat, spuse K. È™i porni încet, vrând parcă să le dea celorlalÈ›i posibilitatea de a-l reÈ›ine. Abia ieÈ™ise în vestibul È™i tocmai încerca să se orienteze în beznă, când o mână mică se aÈ™eză pe mâna lui, care încă nu dăduse drumul clanÈ›ei, È™i închise încetiÈ™or uÈ™a. Era mâna infirmierei, care îl aÈ™tepta acolo. — Nu s-a întîmplat nimic, îi È™opti ea. Am aruncat doar o farfurie în perete, ca să te scot de-acolo. Stingherit, K. îi spuse: — Și eu mă gândeam la dumneata. — Cu atât mai bine, spuse infirmiera. Vino! După cîțiva paÈ™i ajunseră în faÈ›a unei uÈ™i de sticlă mată, pe care tînăra o deschise. — Intră, spuse ea. Se aflau, fără îndoială, în biroul avocatului. Atât cât se putea desluÈ™i la lumina lunii care lumina un mic pătrat pe podea în faÈ›a celor două ferestre mari, încăperea era mobilată cu lucruri masive È™i grele. — Aici, spuse infirmiera arătînd un fel de ladă întunecată, cu un spătar de lemn sculptat. De îndată ce se aÈ™eză, K. își continuă cercetarea; se afla într-o sală înaltă, în mijlocul căreia clientela avocatului săracilor pesemne că se simÈ›ea absolut pierdută. I se păru că È™i vede câtiva clienÈ›i apropiindu-se cu paÈ™i mărunÈ›i de biroul imens, bar uită imediat senzaÈ›ia aceasta È™i nu mai avu ochi decât pentru tînăra care se ghe muise lângă el È™i aproape că-l strivea de spătar. — Credeam, spuse ea, că ai să vii singur, fără să te chem. E ciudat, totuÈ™i: mai întâi, când ai intrat, nu È›i-ai mai luat ochii de la mine, È™i acum mă faci să te aÈ™tept. Spune-mi Leni, adăugă ea repede, ca È™i cum n-ar fi trebuit să piardă nici o secundă a întîlnirii. — Cu plăcere, îi răspunse K., dar ciudățenia despre care vorbeai, Leni, e foarte uÈ™or de explicat. Mai întâi trebuia să ascult pălăvrăgeala bătrânilor È™i nu puteam pleca fără motiv; apoi, nu sunt obraznic de felul meu, am o fire mai mult timidă, È™i nici dumneata, Leni, nu pari să te laÈ™i cucerită de la prima vedere. — Asta nu, spuse Leni punând mâna pe spătar È™i privin-du-l pe K. drept în ochi, asta nu, dar nu È›i-am plăcut È™i probabil că nu-È›i plac nici acum. — Să-mi placi, spuse K. ocolind un răspuns direct, să-mi placi ar fi cam puÈ›in. — Oh! zâmbi ea. Spusele lui K.., urmate de exclamaÈ›ia aceasta, îi dădeau lui Leni o oarecare superioritate. De aceea K. tăcu un timp. Și, pentru că se obiÈ™nuise cu întunericul din încăpere, putu să distingă unele amănunte ale mobilierului. Remarcă, mai ales, un tablou imens atârnat în dreapta uÈ™ii È™i se aplecă înainte să-l vadă mai bine. Tabloul înfățiÈ™a uri bărbat în robă de judecător, stînd pe un jilÈ› înalt, a cărui poleială aurie părea că împroaÈ™că întreaga pânză. Partea ciudată a portretului o constituia însă atitudinea judecătorului: în loc să stea în jilÈ›, cu demnitate calmă, judecătorul își apăsa cu putere braÈ›ul stîng pe spătarul È™i pe braÈ›ul jilÈ›ului, pe când braÈ›ul drept îl È›inea complet degajat, sprijinit doar cu palma de una din rezemătoarele laterale, de parcă s-ar fi pregătit să țîșnească în sus, împins de o violentă indignare, ca să spună un lucru decisiv, poate chiar să rostească sentinÈ›a definitivă. Acuzatul trebuia presupus la picioarele scării ale cărei trepte de sus, acoperite cu un covor galben, se desluÈ™eau destul de bine. — Poate că e judecătorul meu, spuse K. arătînd cu degetul tabloul. — Eu îl cunosc, spuse Leni, privind È™i ea tabloul. Vine destul de des pe aici. Portretul e din tinereÈ›e, dar nu se poate să-i fi semănat vreodată; în realitate, judecătorul este extrem de mărunt. Asta nu-l împiedică să ceară portrete în care să arate ca un personaj imens, căci e cumplit de vanitos, cum de altfel suntem toÈ›i aici. Și eu sunt vanitoasă, È™i sunt foarte supărată că nu-È›i plac. La cuvintele ei, K. îi răspunse cuprinzând-o în braÈ›e È™i trăgând-o cât mai aproape. Leni își rezemă, tăcută, capul pe umărul lui. Iar K., mereu cu gândul la judecător, o întrebă: — Ce grad are? — E judecător de instrucÈ›ie, îi răspunse ea apucându-i mâna cu care K. îi cuprinsese talia È™i jucându-se cu degetele lui. — Și el e tot un simplu judecător de instrucÈ›ie, spuse K., dezamăgit. FuncÈ›ionarii superiori se ascund, iar el s-a instalat într-un jilÈ›! — Nu-i nimic adevărat, spuse Leni cu faÈ›a culcată pe palma lui K. în realitate, judecătorul stă pe- un scaun de bucătărie, peste care se aÈ™ază o pătură veche, de grajd, împăturită în patru. Dar nu te mai poÈ›i gândi È™i la altceva, în afară de procesul dumitale? adăugă ea, încet. — ÃŽmi e cu neputință, spuse K. Ba chiar cred că mă gândesc prea puÈ›in la el. — Nu prin asta greÈ™eÈ™ti, spuse Leni. Am auzit însă că eÈ™ti grozav de îndărătnic. — De la cine ai auzit? ÃŽntrebă K. ÃŽi simÈ›ea pe piept apăsarea trupului È™i privea bogatul È™i densul È™uvoi al părului ei brun. — Nu pot să-È›i spun mai mult, îi răspunse Leni. Nu-mi cere nume, ci înlătură-È›i defectul, nu fi atât de încăpățînat; tribunalului acestuia nu i te poÈ›i opune È™i eÈ™ti silit să mărturiseÈ™ti. MărturiseÈ™te, deci, la prima ocazie. Abia după aceea ai să poÈ›i încerca să găseÈ™ti vreo posibilitate de scăpare. Abia după aceea. Și nici atunci n-o să izbuteÈ™ti, decât dacă o să-È›i cineva în ajutor. Dar nu-È›i face griji: am să mă ocup eu de asta. — S-ar părea că È™tii multe despre tribunal È™i despre toate tertipurile necesare aici, spuse K. È™i È™i-o aÈ™eză pe Leni pe genunchi, căci se lipise prea tare de el. — AÈ™a e bine, spuse Leni instalându-se comod pe genunchii liii, după ce-È™i netezise pliurile fustei È™i-È™i aranjase bluza. Apoi i se agăță cu amândouă mîinile de gât, își lăsă capul pe spate È™i-l privi îndelung. — Dacă nu mărturisesc, nu mă poÈ›i ajuta? o întrebă el, ca s-o încerce. Și se gândi, aproape mirat: Ia te uită! ÃŽmi recrutez ajutoare; mai întâi domniÈ™oara Bürstner, apoi nevasta aprodului È™i acum această mică infirmieră care s-ar părea că are o ciudată nevoie de mine. Și îmi stă pe genunchi de parcă aici ar fi adevăratul ei loc! — Nu, îi răspunse Leni clătinând încet din cap, dacă nu mărturiseÈ™ti n-am să te pot ajuta. Dar dumneata nu-mi doreÈ™ti deloc ajutorul, puÈ›in îți pasă de el, eÈ™ti îndărătnic È™i nu te laÈ™i convins... Ai o iubită? ÃŽl întrebă ea peste o clipă. — Nu, răspunse K. — Ba ai! făcu Leni. — Da, e-adevărat, spuse K., tăgăduiam È™i, totuÈ™i, îi port fotografia în buzunar. Și, la rugămintea lui Leni, îi arătă o fotografie a Elsei; ghemuită pe genunchii lui K., Leni privi poza: un instantaneu. Elsa fusese fotografiată după unul din dansurile vijelioase pe care îi plăcea să le danseze în localul unde servea; fusta îi unduia în aer, din pricina piruetelor ; mîinile È™i le È›inea pe È™olduri È™i rîdea, cu gâtul întins; în poză nu se putea vedea spre cine rîde. — Poartă corset È™i se strânge prea tare, spuse Leni arătînd locul unde, după părerea ei, lucrul acesta se vedea clar; nu-mi place; e vulgară È™i neîndemânatică. Dar poate că față de dumneata e blândă È™i drăguță, aÈ™a s-ar părea din fotografie. Adeseori, fetele acestea solide È™tiu să fie blânde È™i drăguÈ›e; dar să se sacrifice pentru dumneata, ar fi în stare? — Nu, spuse K., nu e nici blândă, nici drăguță, È™i nici n-ar fi capabilă să se sacrifice pentru mine. De altfel, nu i-am cerut niciodată asemenea lucruri È™i nici măcar fotografia n-am privit-o până acum atât de atent, ca dumneata. — Asta fiindcă nu È›ii prea mult la ea, spuse Leni. Deci nu-È›i este iubită. — Ba da, spuse K. Nu-mi retrag cuvintele. — Acum, s-ar putea să-È›i fie iubită, dar n-ai regreta-0 prea mult dacă ai pierde-o sau dacă ai înlocui-o cu alta, de pildă cu mine. — FireÈ™te, poÈ›i gândi aÈ™a, spuse K. zâmbind, dar Elsa are un mare avantaj fată de dumneata; ea nu È™tie nimic despre procesul meu, È™i chiar dacă ar È™ti ceva nu s-ar gândi niciodată la el. Și n-ar căuta niciodată să mă convingă să cedez. — Asta nu-i deloc un avantaj, spuse Leni; dacă nu mai are È™i altele, pot să sper. Are vreun defect fizic? — Un defect fizic? ÃŽntrebă K. — Da, spuse Leni, eu am un mic defect fizic. Iată-l. Și-È™i depărta degetul mijlociu de inelarul mîinii drepte: ÃŽntre aceste două degete pielea crescuse până la jumătatea celei de-a doua falange. Din pricina întunericului, K. nu observă imediat ce voia să-i arate, dar Leni îi conduse mâna, orbeÈ™te, È™i-l făcu să-i pipăie pieliÈ›a. — Ce ciudățenie! se miră K. Și, după ce-i privi toată mâna, adăugă: — Drăguță gheară! Leni acceptă ca un fel de mândrie mirarea lui K.; acesta îi lipi È™i-i dezlipi de nenumărate ori cele două degete; în cele din urmă, i le sărută înainte de-a le da drumul. — Oh! strigă ea atunci, m-ai sărutat. Grăbită, cu gura deschisă, se cocoță cu genunchii pe genunchii lui. K. o privea uluit. Acum, când erau atât de aproape, observă că Leni răspândea un parfum amar È™i iute, o aromă ca de piper; ea îi luă capul È™i i-l culcă pe sîni, se aplecă deasupra lui, apoi îi muÈ™că È™i-i sărută gâtul, ba își trecu dinÈ›ii È™i prin părul lui. — M-ai luat pe mine în schimb! gemea Leni din când în când; bagă de seamă, m-ai luat pe mine în schimb! Dar genunchiul îi alunecă È™i, cu un uÈ™or È›ipăt, Leni aproape se prăbuÈ™i pe covor. Ca s-o È›ină, K. o prinse de talie, dar se pomeni È™i el tras în cădere. — Acum eÈ™ti al meu, spuse Leni. Iată cheia casei. Vino când vrei, îi mai È™opti ea, ca încheiere. Și-i mai aruncă, din fugă, o sărutare, pe când el pleca. Afară, începuse să cadă o burniță măruntă. K. se gândea să se ducă în mijlocul străzii ca s-o mai vadă pe Leni, încă o dată, la fereastră, când unchiu-său țîșni dintr-un automobil care aÈ™tepta în faÈ›a casei È™i pe care el, distrat, nu-l observase; unchiul își apucă nepotul de braÈ› È™i-l împinse spre poartă, ca si cum ar fi vrut să-l È›intuiască acolo. — Cum ai putut să faci una ca asta! ÃŽi strigă el. Ai dăunat enorm procesului tău, care se urnise pe calea cea bună! Te duci È™i te ascunzi cu scîrnăvia aia mică È™i stricată care, culmea, mai e, fireÈ™te, È™i amanta avocatului; lipseÈ™ti ore întregi, È™i nu cauÈ›i măcar un pretext, nu ascunzi nimic, faci totul pe față, dai fuga la ea È™i rămâi cu ea! Și ne uiÈ›i acolo pe toÈ›i trei: pe unchiul care se speteÈ™te alergând pentru tine, pe avocatul care-È›i trebuie ca să cîștigi, È™i mai ales pe È™eful de birou, personajul acesta atât de puternic, de care depinde întregul tău proces în faza actuală! Noi căutăm un mijloc ca să te ajutăm; eu mă văd silit să discut cât se poate de prudent cu avocatul; avocatul, la rândul său, nu È™tie cum să se mai poarte cu È™eful de birou; în faÈ›a atâtor greutăți, datoria ta ar fi măcar să mă susÈ›ii pe cât posibil! Iar tu rămâi cu ea! Și vine, vrând-nevrând, momentul când lucrul acesta nu mai poate fi tăinuit! FireÈ™te, oamenii sunt politicoÈ™i È™i nu pomenesc nimic despre lipsa ta, încearcă să mă cruÈ›e; dar până la urmă nu se mai pot stăpâni, È™i fiindcă nu putem vorbi despre ce ne interesează, nu mai scot un cuvânt! Am stat un sfert de ceas fără să ne spunem nimic, ascultînd dacă nu cumva te întorci. Degeaba! Până la urmă, È™eful de birou, care zăbovise mai mult decât ar fi dorit, s-a ridicat să-È™i ia rămas bun; se vedea cât de colo că-i părea rău pentru mine, dar n-avea cum să mă ajute; È™i a mai întârziat câteva clipe la ușă, cu o amabilitate de necrezut, apoi s-a dus. ÃŽÈ›i închipui ce mult m-a uÈ™urat plecarea lui: simÈ›eam că mă sufoc. Iar avocatul, care e bolnav, a suferit È™i mai mult din pricina ta; omului acestuia cumsecade aproape că-i pierise graiul când mi-am luat rămas bun de la el. Probabil că ai contribuit la prăbuÈ™irea lui totală, ai grăbit moartea unui om de care aveai nevoie. Iar pe mine, unchiul tău, mă laÈ™i să te aÈ™tept aici, în ploaie, ore È™i ore. Pune mâna să vezi ce ud sunt. AVOCATUL, INDUSTRIAȘUL ȘI PICTORUL ÃŽntr-o dimineață de iarnă — afară ningea, în lumina tulbure a zilei — K. È™edea la birou; deÈ™i era încă devreme, se simÈ›ea extrem de obosit. Ca să scape de funcÈ›ionarii mai mărunÈ›i, îi spusese omului de serviciu că are de terminat o lucrare mai importantă È™i-i poruncise să nu lase pe nimeni să intre. Dar, în loc să lucreze, se frământa pe scaun È™i muta de colo-colo obiectele de pe masă; în cele din urmă își întinse, fără să-È™i dea seama, mîinile pe masă È™i rămase aÈ™a, fără miÈ™care, cu capul plecat. Ideea procesului nu-l slăbea o clipă; se întrebase adeseori dacă n-ar fi fost mai bine să se apere întocmind un raport scris pe care să-l trimită tribunalului: È™i-ar fi expus în el biografia, pe scurt, È™i ar fi explicat, în legătură cu toate evenimentele cât de cât importante din viaÈ›a lui, motivele care îl determinaseră să procedeze aÈ™a cum procedase, judecind apoi motivele acestea după opiniile lui actuale; în încheiere, ar fi arătat motivele acestei ultime hotărîri. Un asemenea raport i se părea cu mult superior față de obiÈ™nuita metodă de apărare a avocaÈ›ilor pe care, de altfel, îi socotea cam dubioÈ™i, într-adevăr, K. nici nu È™tia ce întreprinde avocatul; fără îndoială că nu făcea mare lucru, din moment ce trecuse mai mult de-o lună de când maestrul Huld încetase să-l mai cheme È™i, de altfel, nici la consultaÈ›iile precedente nu avusese deloc impresia că omul acesta ar fi putut să-l ajute prea mult. Maestrul Huld aproape că nu-l întrebase nimic, deÈ™i ar fi avut atâtea întrebări de pus. ÃŽntrebările acestea erau esenÈ›iale. K. simÈ›ea el însuÈ™i ce-ar fi fost necesar să fie întrebat. Dar avocatul, în loc să-l întrebe, se lansa în discursuri interminabile, sau stătea ca mut în faÈ›a lui, plecându-se uÈ™or peste masă, probabil din cauză că îi slăbise auzul, È™i își frământa o È™uviță din barbă, privind desenele de pe covor, în locul unde K. se culcase cu Leni. Din când în când îi dădea niÈ™te sfaturi seci, cum se dau copiilor. DiscuÈ›ii pe cât de lungi pe atât de plictisitoare, pentru care K. se gândea să nu dea nici un ban când va veni vremea plății. Când avocatul socotea că-l umilise îndeajuns, încerca, de obicei, să-l mai îmbărbăteze un pic. Și-i povestea atunci că mai cîștigase, total sau în parte, multe procese asemănătoare È™i că procesele acelea, deÈ™i în realitate mai puÈ›in dificile, păreau totuÈ™i mai disperate decât procesul lui. Are lista lor aici, în sertar — È™i lovea în masă — dar secretul profesional îl împiedică, din nefericire, să arate dosarele. Marea experiență dobîndită în cursul dezbaterilor o să-i folosească neapărat lui K.; fireÈ™te că a È™i început imediat, să lucreze: prima întîmpinare e gata făcută. ÃŽntîmpinarea aceasta e foarte importantă, căci întreg procesul depinde, adeseori, de prima impresie pe care o face apărarea. Din păcate — È™i asupra acestui lucru trebuie în orice caz să-i atragă de pe acum atenÈ›ia lui K. — se întîmplă destul de des ca primele întîmpinări să nu fie citite de tribunal. Sunt pur È™i simplu clasate, sub cuvânt că interogatoriul acuzatului e, până una alta, mai important decât toate întîmpinările scrise. Tribunalul mai spune chiar, uneori, atunci când inculpatul stăruie prea mult, că întîmpinarea îi va fi citită o dată cu toate celelalte acte, înaintea hotăririi definitive, când dosarul va fi complet. Dar, din păcate, lucrul acesta nu e totdeauna adevărat, adăuga avocatul; în genere, prima întîmpinare zace în vreun sertar, sau până la urmă se pierde È™i, chiar dacă e păstrată, de obicei nu e citită, după cum a aflat el, deÈ™i, cinstit vorbind, din surse nu prea autorizate. SituaÈ›ia aceasta e regretabilă, dar își are temeiurile ei. K. nu trebuie să piardă din vedere că dezbaterile nu sunt publice, că pot deveni publice dacă tribunalul socoteÈ™te necesar, dar că legea nu prevede acest caracter public. De aceea dosarele tribunalului, È™i mai ales actul de acuzare, rămân secrete È™i pentru acuzat, È™i pentru apărătorul său, prin urmare, în genere, e greu de È™tiut împotriva cui trebuie îndreptată prima întîmpinare, È™i nu i se permite, în fond, întîmpinării acesteia să furnizeze elementele utile, decât prin vreo întîmplare fericită. ÃŽntîmpinări cu adevărat utile nu se pot face decât ceva mai târziu, în cursul interogatoriilor, dar întrebările puse inculpatului lasă să se întrevadă sau să se ghicească diferitele capete de acuzare È™i motivele pe care sunt întemeiate. ÃŽn asemenea condiÈ›ii apărarea se găseÈ™te, nici vorbă, într-o situaÈ›ie foarte defavorabilă, ba chiar penibilă, dar asta È™i intenÈ›ionează tribunalul. Legea nu admite în mod expres apărarea, ci doar o îngăduie, È™i se poate pune chiar întrebarea dacă paragraful din lege care pare că o îngăduie, o îngăduie È™i în realitate. De aceea nu există propriu-zis avocaÈ›i recunoscuÈ›i de tribunalul în cauză; toÈ›i cei care se prezintă la bară nu sunt decât avocaÈ›i de contrabandă. Evident, faptul acesta dezonorează întreaga breaslă; K. n-are decât să privească sala rezervată avocaÈ›ilor, data viitoare când s-o duce în birourile tribunalului, È™i probabil că o să se îngrozească văzându-i pe cei adunaÈ›i acolo; numai aspectul odăiÈ›ei rezervate avocaÈ›ilor ar fi suficient să arate dispreÈ›ul tribunalului pentru oamenii aceÈ™tia. OdăiÈ›a e luminată printr-un ochi de geam mic È™i atât de înalt încât ca să priveÈ™ti prin el — respirând fumul hornului aÈ™ezat alături È™i mânjindu-È›i față cu funingine — trebuie mai întâi să găseÈ™ti un confrate pe†ai cărui umeri să te poÈ›i cocoÈ›a; în plus — È™i asta numai ca un exemplu pentru starea în care se află încăperea — podeaua are de mai bine de-un an o gaură prin care poate că un om n-ar izbuti să treacă, dar e suficient de mare, totuÈ™i, ca să È›i se scufunde piciorul în ea; È™i cum sala avocaÈ›ilor se află la etajul al doilea al podului, dacă se nimereÈ™te ca vreunul dintre avocaÈ›i să calce în gaură, piciorul îi atârnă prin tavanul primului etaj al podului, exact deasupra culoarului în care aÈ™teaptă inculpaÈ›ii. AvocaÈ›ii nu exagerează deci când declară că situaÈ›ia aceasta este de-a dreptul ruÈ™inoasă. ReclamaÈ›iile lor n-au însă nici un fel de audiență în faÈ›a administraÈ›iei. Și le e strict interzis să facă vreo modificare pe cheltuiala lor; altminteri, există motive temeinice ca avocaÈ›ii să fie trataÈ›i aÈ™a: tribunalul caută să elimine pe cât posibil apărarea È™i È›ine ca acuzatul să răspundă el însuÈ™i de toate. In fond, punctul acesta de vedere nu e rău: dar să se tragă de aici concluzia inutilității avocaÈ›ilor pentru inculpat, în faÈ›a acestui tribunal, ar fi cât se poate de greÈ™it. Dimpotrivă, nicăieri avocaÈ›ii nu le pot fi mai de folos, căci, în genere, dezbaterile nu sunt secrete numai pentru public, ci È™i pentru acuzat; fireÈ™te, în măsura în care secretul e posibil, dar într-o largă măsură, totuÈ™i, într-adevăr, acuzatul n-are dreptul să vadă dosarele tribunalului, iar după interogări ar fi foarte dificil de ghicit ce conÈ›in dosarele, mai ales pentru acuzatul intimidat È™i copleÈ™it de grijile care-i sustrag atenÈ›ia. Aici intervine apărarea. De obicei, avocaÈ›ii n-au dreptul să asiste la întrevederile cu judecătorul de instrucÈ›ie, de aceea sunt nevoiÈ›i să-l descoasă pe acuzat imediat după interogatoriu È™i pe cât se poate chiar în uÈ™a încăperii unde se iau interogatoriile, ca să poată descifra, din explicaÈ›iile lui adesea confuze, ce ar putea deveni util pentru apărare. Dar nici cele aflate nu sunt prea importante, căci, în condiÈ›iile date, nu se poate afla mare lucru, deÈ™i, la drept vorbind, un om competent s-ar descurca mai bine decât un novice. Atuul principal îl constituie relaÈ›iile personale ale avocatului; pe ele se bazează adevărata valoare a apărării. Din propriile lui experienÈ›e, K. È™i-a dat seama că organizarea tribunalului lasă de dorit în ceea ce priveÈ™te gradele inferioare, că printre salariaÈ›ii mărunÈ›i se află destui venali È™i coruptibili; în privinÈ›a aceasta, zidul justiÈ›iei are numeroase spărturi. La spărturile acestea se înghesuie majoritatea avocaÈ›ilor, aici mituiesc, aici trag cu urechea È™i spionează ; aici au avut loc, cel puÈ›in în trecut, furturi de acte. Și e de netăgăduit că unii apărători obÈ›in în felul acesta rezultate de moment, uimitor de favorabile acuzatului; ele constituie mândria avocaÈ›ilor È™i momeala cu care își atrag clienÈ›ii noi; dar asemenea rezultate nu însemnează nimic sau aproape nimic pentru evoluÈ›ia ulterioară a proceselor. Numai relaÈ›iile personale cinstite, È™i anume cu funcÈ›ionarii mai importanÈ›i — fireÈ™te, funcÈ›ionari superiori ai instanÈ›elor inferioare — pot avea o reală valoare; la început pe nesimÈ›ite, iar mai apoi din ce în ce mai vădit. Sigur, puÈ›ini avocaÈ›i izbutesc pe calea aceasta; iată de ce alegerea lui K. fusese cât se poate de fericită. Nu există, spunea doctorul Huld, apărătorul său, decât unul sau doi avocaÈ›i care să se poată lăuda cu relaÈ›ii ca ale lui. Acestora puÈ›in le pasă, fireÈ™te, de cunoÈ™tinÈ›ele pe care le-ar putea face în camera avocaÈ›ilor; cu oamenii de acolo ei nu vor să aibă a face; dar cu funcÈ›ionarii tribunalului au relaÈ›ii cât se poate de strânse. Maestrul Huld nu mai avea nevoie să pândească apariÈ›ia veÈ™nic problematică a judecătorilor de instrucÈ›ie în anticamerele domniilor lor, ca să încerce să obÈ›ină de la ei, după cum aveau chef, răspunsuri aproape totdeauna mincinoase È™i fanteziste. Nu, K. însuÈ™i putuse să constate că funcÈ›ionarii — È™i câteodată chiar unii de rang înalt — vin din proprie iniÈ›iativă să-l informeze pe față, sau măcar într-un fel uÈ™or interpretabil, È™i discută cu el despre viitoarea evoluÈ›ie a dezbaterilor ; în unele cazuri izolate, ei se lasă chiar convinÈ™i È™i adoptă uneori părerile avocatujuj.jn privinÈ›a aceasta însă e bine să n-ai prea multă încredere în ei; oricât de categoric È™i-ar exprima noua poziÈ›ie favorabilă apărării, imediat după aceea se întorc, poate, la birou ca să dea, pentru dezbaterile din ziua următoare directive cu totul diferite È™i câteodată mult mai severe pentru acuzat decât fuseseră cele de până atunci, datorate tocmai punctului de vedere pe care pretindeau ca l-au lepădat definitiv. ÃŽmpotriva unor asemenea lucruri nu se poate întreprinde nimic, căci promisiunile făcute între patru ochi rămân mai departe promisiuni făcute între patru ochi È™i nu pot impune nici un fel de obligaÈ›ie, chiar dacă apărarea n-ar fi obligată să păstreze relaÈ›ii cât mai bune cu domnii funcÈ›ionari. Ar mai trebui spus de asemenea că atunci când domnii funcÈ›ionari intră în legătură cu apărătorii — È™i când au a face cu oameni competenÈ›i — nu fac asta numai din prietenie sau din filantropie, ci pentru că, într-o anumită privință, depind È™i ei de avocaÈ›i. Tocmai aici iese la iveală defectul unui organism al justiÈ›iei care decretează de la bun început judecarea secretă. FuncÈ›ionarii sunt lipsiÈ›i de contactul cu societatea; pentru procesele obiÈ™nuite, ei sunt bine înarmaÈ›i; asemenea procese pot să se desfășoare aproape de la sine, pe făgaÈ™ul cunoscut, È™i abia dacă e nevoie să se intervină pe K i, pe colo, uÈ™urel, pentru ca lucrurile să meargă normal; dar în faÈ›a cazurilor fie extrem de simple, fie deosebit de dificile, funcÈ›ionarii se pomenesc adeseori dezorientaÈ›i; trăind zi È™i noapte închistaÈ›i în literele legii, ei sfîrÈ™escprin a pierde sensul exact al relaÈ›iilor umane, È™i pierderea aceasta îi face să dea greÈ™ în cazurile mai sus-pomenite. Și atunci vin să ceară sfat avocaÈ›ilor, urmaÈ›i de vreun servitor care poartă actele de obicei atât de secrete. La fereastra aceasta ai putea vedea mulÈ›i domni, È™i ultimii pe care te-ai aÈ™tepta să-i vezi, privind pe stradă cu un aer deznădăjduit, în timp ce avocatul cercetează dosarele de pe masa lui ca să le poată da un sfat. ÃŽn asemenea ocazii se vede bine, de altfel, cât de serios își privesc domniile lor meseria È™i la ce disperare îi împing piedicile pe care prin însăși natura lor nu le pot învinge. In orice caz, adăuga avocatul, situaÈ›ia lor nu e prea uÈ™oară È™i nu trebuie să le faci nedreptatea de-a o socoti astfel. Ierarhia justiÈ›iei este infinită È™i printre treptele ei chiar iniÈ›iaÈ›ii abia dacă se descurcă. Și cum, în genere, dezbaterile tribunalelor rămân secrete atât pentru funcÈ›ionarii mai mărunÈ›i cât È™i pentru public, ele nu pot fi niciodată urmărite până la capăt; procesele intră deci adeseori în resortul vreunei instanÈ›e, fără să se È™tie de unde vin, È™i dispar fără să se È™tie încotro. De aceea funcÈ›ionarii sunt lipsiÈ›i de învățămintele pe care le-ar putea trage din studiul diverselor faze ale unui proces, din verdict È™i din motivările lui. Ei n-au dreptul să se preocupe decât de partea procedurii pe care le-o rezervă legea È™i, adeseori, È™tiu despre ce urmează, adică despre rezultatele propriei lor munci, mai puÈ›in chiar decât È™tie apărarea care, în genere, rămâne în contact cu acuzatul până la sfârÈ™itul dezbaterilor. Deci È™i în privinÈ›a aceasta funcÈ›ionarii justiÈ›iei au multe de învățat de la avocaÈ›i. ÃŽn faÈ›a unei asemenea situaÈ›ii, cum mai poate să se mire K. văzând iritabilitatea funcÈ›ionarilor, care se manifestă adeseori jignitor la adresa acuzaÈ›ilor — căci fiecare face experienÈ›a aceasta? ToÈ›i funcÈ›ionarii sunt veÈ™nic iritaÈ›i, chiar dacă par calmi. FireÈ™te, de pe urma acestui fapt au mult de suferit avocaÈ›ii mărunÈ›i. ÃŽn legătură cu asta se povesteÈ™te chiar o anecdotă care pare cât se poate de adevărată: un vechi funcÈ›ionar, altminteri om liniÈ™tit È™i de treabă, studiase o zi È™i o noapte, fără întrerupere — căci funcÈ›ionarii aceÈ™tia sîrit extrem de sîrguincioÈ™i — o afacere judiciară dintre cele mai dificile È™i încîlcită mai ales de întîmpinările avocaÈ›ilor. DimineaÈ›a, după douăzeci È™i patru de ore de muncă ingrată, funcÈ›ionarul nostru se aÈ™ază la pândă în dosul uÈ™ii È™i-i aruncă în josul scării pe toÈ›i avocaÈ›ii care voiau să intre. AvocaÈ›ii se adunară pe unul din paliere ca să se sfătuiască ce-i de făcut; pe de-o parte, n-aveau dreptul real de-a intra în tribunal, È™i asta îi împiedica să întreprindă vreo acÈ›iune legală împotriva funcÈ›ionarului — pe care, de altfel, aveau tot interesul să-l menajeze, după cum s-a mai arătat; dar, pe de altă parte, cum fiecare zi petrecută în afara tribunalului era complet pierdută pentru ei, È›ineau grozav să intre. Până la urmă căzură de acord că trebuia să-l istovească pe bătrânul funcÈ›ionar. Urcară deci, pe rând, treptele; ajuns sus, fiecare dintre ei se lăsa aruncat jos, după o lungă rezistență pasivă; la capătul scării, avocatul era cules de colegii săi. Jocul acesta dură cam o oră, după care bătrânul domn, obosit È™i de munca de peste noapte, se simÈ›i într-adevăr istovit È™i se întoarse în biroul unde lucra. Cei de jos È›inură mai întâi să se convingă că bătrânul plecase. De aceea îl trimiseră pe unul dintre ei cu misiunea de-a cerceta dacă locul era într-adevăr gol. Și nu intrară în sală decât după reîntoarcerea celui trimis, fără să îndrăznească a spune un cuvânt, căci avocaÈ›ii nu È›in deloc să aducă vreo îmbunătățire sistemului judiciar, pe când oricare dintre acuzaÈ›i, chiar È™i cel mai slab la minte — È™i lucrul acesta e foarte semnificativ — de la primul contact cu justiÈ›ia începe totdeauna să se gândească la proiecte de reforme, risipindu-È™i astfel timpul È™i energia pe care le-ar putea folosi pentru sine într-un mod cu mult mai folositor. Singura metodă cuminte, spunea maestrul Huld, e să iei lucrurile aÈ™a cum sunt. Chiar dacă ar fi posibilă îmbunătățirea unor aspecte mărunte — ceea ce, de fapt, ar însemna o neghiobie — ÃŽn cel mai fericit caz nu s-ar putea obÈ›ine rezultate decât pentru procesele viitoare, iar faptul că atragi asupra ta atenÈ›ia unor funcÈ›ionari ranchiunoÈ™i îți este extrem de dăunător. Trebuie să eviÈ›i pe cât posibil să fii remarcat, să stai liniÈ™tit chiar dacă lucrul acesta e împotriva raÈ›iunii, să încerci să înÈ›elegi că imensul organism judiciar va rămâne totdeauna oarecum în aer È™i dacă încerci din proprie iniÈ›iativă să-l schimbi cât de cât, îți tai singur craca de sub picioare È™i te poÈ›i prăbuÈ™i, pe când imensul organism poate cu uÈ™urință — totul È›inându-se legat în sistemul lui — să-È™i găsească o rotiță de schimb È™i rămâne cum a fost, dacă nu cumva — È™i lucrul acesta e cel mai probabil — devine mai viguros, mai atent, mai sever È™i mai rău. Cel mai bun lucru e deci să-l laÈ™i pe avocat să-È™i vadă de treaba lui È™i nu să-l deranjezi. ReproÈ™urile, sigur, sunt aproape cu totul inutile, mai ales când nu-i poÈ›i face pe oameni să înÈ›eleagă întreaga lor importanță, dar lui K. se vedea silit totuÈ™i să-i spună că își păgubise propria cauză purtîndu-se aÈ™a cum se purtase față de È™eful de birou. De acum înainte numele omului aceluia influent aproape că trebuia È™ters de pe lista celor care ar fi putut să facă ceva pentru K.; orice aluzie la proces, cât de uÈ™oară, È™eful de birou se prefăcea dinadins că n-o aude, asta era clar. ÃŽn multe privinÈ›e, funcÈ›ionarii justiÈ›iei se poartă ca niÈ™te copii. Cel mai nevinovat lucru — È™i, din păcate, atitudinea lui K. nu putea fi socotită ca atare — putea uneori să-i rănească atât de mult încât să-i facă să nu mai vorbească nici cu cei mai buni prieteni, să le întoarcă spatele când îi întîlnesc È™i să lucreze cât pot împotriva lor. Dar se mai întîmplă câteodată ca o glumă de doi bani, riscată când crezi că totul e pierdut, să-i facă să rîdă fără nici un motiv si să-i împace brusc, în modul cel mai neaÈ™teptat. RelaÈ›iile cu ei sunt, totodată, È™i foarte complicate È™i foarte simple; nici un principiu nu le-ar putea reglementa. In asemenea condiÈ›ii, ar fi de mirare să-È›i ajungă o viață de om ca să admiÈ›i că ai putea izbuti din când în când. Și, nici vorbă, ai ore de melancolie, ca toÈ›i oamenii, ore când crezi că nu È›i-a izbutit nimic, când È›i se pare că n-ai cîștigat decât procesele destinate de când lumea să fie cîștigate È™i care ar fi ajuns È™i fără tine la bun sfîrÈ™it, pe câtă vreme celelalte procese le-ai pierdut pe toate, în ciuda zbuciumului, a grijilor È™i a succeselor aparente care te-au bucurat atât. Și în asemenea momente È›i se pare că nu trebuie să te încrezi în nimic È™i că, de-ar trebui să răspunzi la unele întrebări precise, n-ai îndrăzni măcar să negi faptul că atâtea procese care ar fi ajuns de la sine la un deznodământ favorabil, au fost, cu cele mai bune intenÈ›ii din lume, îndrumate de tine pe căi greÈ™ite. FireÈ™te, până È™i în sentimentul acesta mai există un soi de certitudine, dar ea e singura care-È›i mai rămâne. Crizele acestea de scepticism — căci, evident, nu sunt decât niÈ™te crize — ti amenință pe avocaÈ›i mai ales când li se ia din mână un proces pe care îl duseseră destul de departe È™i în mod satisfăcător. Iată, fără îndoială, cel mai rău lucru care i se poate întîmplă unui avocat. O asemenea nenorocire nu e pricinuită niciodată din vina acuzatului; un inculpat care È™i-a ales apărătorul e silit să-l păstreze orice s-ar întîmplă. Căci, altfel, cum s-ar putea descurca singur după ce a recurs la apărător? Asta nu se întîmplă niciodată, dar se întîmplă uneori ca procedura să ia o direcÈ›ie pe care avocatul nu mai are dreptul s-o urmeze! Și i se retrage în acelaÈ™i timp È™i procesul, È™i acuzatul, È™i totul; cele mai utile relaÈ›ii nu-i mai folosesc atunci la nimic, căci funcÈ›ionarii înÈ™iÈ™i ignoră cele petrecute. Procesul intră într-o fază în care nu mai există dreptul la apărător, È™i se află în mîinile unor instanÈ›e inaccesibile, iar avocatul nu-l mai poate vedea pe inculpat Iar într-o bună zi, când te întorci acasă, găseÈ™ti pe masă toate întîmpinările pe care le-ai redactat cu atâta rîvnă È™i cu cele mai justificate speranÈ›e; ele È›i-au fost înapoiate fiindcă nu mai au dreptul să figureze în noua fază a procesului. Acum, au devenit simple petice de hîrtie, fără nici o valoare. Asta nu înseamnă însă că È™i procesul e pierdut, sau cel puÈ›in nu există nici un motiv categoric ca să admiÈ›i o asemenea presupunere: atâta doar că nu se mai È™tie nimic despre proces È™i nu se va mai È™ti niciodată nimic. Din fericire, cazurile de acest fel nu sunt decât excepÈ›ii È™i chiar dacă procesul lui K. o să intre vreodată pe o asemenea cale, pentru moment e încă departe de ea È™i îi lasă avocatului destul teren de activitate. K. putea fi sigur că ocazia n-o să fie pierdută. După cum i s-a spus, întîmpinarea n-a fost încă trimisă, dar nu-i nici o grabă căci, în momentul de față, e mult mai important să se stabilească primele contacte cu funcÈ›ionari competenÈ›i, ceea ce s-a È™i făcut — cinstit vorbind, nu totdeauna cu prea mult succes — È™i e mult mai bine, deocamdată, să nu fie divulgate amănunte care nu l-ar putea influenÈ›a pe K. decât într-un sens nefavorabil, dîndu-i prea multe speranÈ›e sau speriindu-l prea tare; se È™tie doar că unii funcÈ›ionari se arătaseră foarte binevoitori È™i alÈ›ii se arătaseră mai puÈ›in favorabili, dar nu refuzaseră să-l ajute. ÃŽn total, rezultatul era deci cât se poate de satisfăcător, dar nu trebuiau încă trase concluzii pe baza aceasta, căci toate negocierile preliminare începeau la fel È™i numai desfășurarea ulterioară a dezbaterilor putea să arate în ce măsură fuseseră de folos. ÃŽn orice caz, nimic nu e încă pierdut È™i dacă, în ciuda celor întîmplate, vom reuÈ™i să-l cîștigăm pe È™eful de birou — câteva încercări fuseseră făcute în acest sens — rana va fi curată, cum spun chirurgii, È™i vom putea aÈ™tepta liniÈ™tiÈ›i viitoarea desfășurare a lucrurilor! Când se lansa în asemenea discursuri, avocatul nu mai isprăvea. Și, la fiecare vizită, le lua de la capăt. Existau mereu progrese, dar în ce constau ele n-avea voie să spună. Lucra de zor la prima întîmpinare, dar încă n-o terminase, fapt care se dovedea a fi cât se poate de favorabil la consultaÈ›ia următoare, căci momentul — imposibil de prevăzut — ar fi fost rău ales pentru trimiterea întîmpinării. Iar când, obosit de-atâtea vorbe, K. observa că lucrurile merg extrem de încet, chiar È›inând seama de toate dificultățile existente, avocatul îi răspundea că ele merg biniÈ™or pe micul lor făgaÈ™, dar că, fireÈ™te, ar fi ajuns mult mai departe dacă el, K., i s-ar fi adresat mai devreme. Din păcate, întârziase, È™i neglijenÈ›a aceasta avea să-i mai aducă pe viitor È™i alte necazuri, mult mai mari decât simpla pierdere de timp. Singura întrerupere binefăcătoare a consultaÈ›iilor era venirea lui Leni, care È™tia totdeauna să potrivească în aÈ™a fel lucrurile încât să-i aducă maestrului Huld ceaiul de câte ori K se afla la el. Leni rămânea apoi în spatele lui K., având aerul că-l priveÈ™te pe avocat — care se apleca foarte mult deasupra ceÈ™tii ca să-È™i toarne ceaiul È™i să-l soarbă cu lăcomie. Și, pe furiÈ™, ea își lăsa mâna în mâna lui K. Atunci se făcea liniÈ™te deplină; avocatul bea, K. îi strângea mâna lui Leni, iar Leni îndrăznea uneori să mângîie încetiÈ™or părul lui K. — Mai eÈ™ti aici, Leni? ÃŽntreba avocatul când termina. — Voiam să duc ceaÈ™ca, spunea Leni. Urma apoi o ultimă strângere de mână; avocatul se È™tergea la gură È™i începea, cu puteri noi, să-i vorbească lui K. Ce voia oare? Să-l încurajeze? Sau să-l aducă la disperare? K. nu-È™i dădea seama; dar, curând, un lucru îi apăru vădit: apărarea lui nu se afla în mîini bune. S-ar fi putut foarte bine ca avocatul să spună adevărul, deÈ™i se vedea cât de colo că vrea să-È™i dea aere È™i că nu mai avusese niciodată ocazia să se ocupe de-un proces atât de important pe cât părea să fie cel al lui K. Dar relaÈ›iile pe care le scotea mereu în evidență păreau, într-adevăr, suspecte; oare le folosea numai pentru K.? Avocatul nu uita niciodată să spună că era vorba de funcÈ›ionari inferiori, deci de slujbaÈ™i extrem de mărunÈ›i È™i cărora desfășurarea procesului putea, într-o anumită măsură, să le favorizeze avansarea. La urma urmei, n-ar fi fost posibil ca tocmai ei să-l folosească pe avocat ca să îndrume procesul după dorinÈ›a lor, pe căi cu totul nefavorabile inculpatului? Poate că nu acÈ›ionau aÈ™a în toate procesele, fireÈ™te, un asemenea lucru n-ar fi fost posibil; cu siguranță că existau È™i cazuri în care funcÈ›ionarii dădeau o mână de ajutor avocatului, ca să-l răsplătească pentru serviciile aduse, căci aveau tot interesul să-i păstreze reputaÈ›ia; dar dacă lucrurile stăteau într-adevăr aÈ™a, în ce sens interve-neau ei în procesul lui K., proces extrem de spinos, după cum spunea maestrul Huld, menit să constituie un eveniment senzaÈ›ional È™i care atrăsese de la bun început întreaga atenÈ›ia a tribunalului? Din păcate, în privinÈ›a aceasta nu prea încăpeau multe îndoieli. Se vedea clar că prima întîmpinare nu fusese înaintată, deÈ™i procesul dura de luni de zile. După spusele avocatului, totul se afla încă la început; ȘreÈ™te, metoda era excelentă, dacă urmau să-l adoarmă pe inculpat È™i să-l menÈ›ină inactiv, ca să-l atace prin surprindere cu verdictul, sau măcar cu rezultatele anchetei, când i se va aduce la cunoÈ™tință că au fost defavorabile È™i că procesul va fi trimis în faÈ›a unei instanÈ›e superioare. Era absolut necesar să intervină inculpatul însuÈ™i. Convingerea că trebuie să acÈ›ioneze el însuÈ™i devenea imperioasă pentru K., mai ales când se simÈ›ea foarte obosit, ca în dimineaÈ›a aceasta de iarnă, când totul i se părea atât de nesigur. Uitase dispreÈ›ul pe care-l avea la început față de proces; dacă ar fi fost singur pe lume, È™i-ar fi putut foarte uÈ™or neglija procesul, admițînd că i-ar fi fost intentat, ceea ce cu siguranță că nu se putea întîmpla într-un asemenea caz. Acum însă unchiul îl È™i dusese la avocat, obligaÈ›iile familiale intrau în joc; situaÈ›ia lui încetase de-a mai fi cu totul independentă de evoluÈ›ia procesului, avusese el însuÈ™i imprudenÈ›a să le vorbească unor cunoscuÈ›i, cu o inexplicabilă satisfacÈ›ie, despre cele întîmplate; alÈ›ii aflaseră, nu se È™tie cum; relaÈ›iile cu domniÈ™oara Bürstner păreau rămase în suspensie, ca È™i procesul ; pe scurt, nu mai avea de ales dacă să accepte sau să refuze procesul; se afla engrenat în el din plin È™i trebuia să se apere; dacă obosea, putea să ajungă rău. Pentru moment, n-avea de ce să fie prea îngrijorat. Izbutise într-un timp relativ scurt È™i fără să-È™i cruÈ›e eforturile să ocupe un post însemnat la bancă; È™tiuse să se menÈ›ină în postul acesta înconjurat de stima tuturor, È™i acum nu trebuia, deci, decât să-i consacre procesului o parte din calitățile care îi înlesniseră ascensiunea; È™i atunci, fără doar È™i poate că totul avea să se termine cu bine; dacă voia să ajungă la È›intă era mai ales necesar să elimine a priori orice idee de culpabilitate. Nu exista delict, procesul nu era altceva decât o mare afacere aidoma afacerilor pe care le tratase adeseori în mod avantajos pentru bancă, o afacere în cadrul căreia, ca de obicei, te pândeau diferite primejdii ce trebuiau parate. Prin urmare, nu-i era îngăduit să-È™i fixeze mintea la ideea că s-ar putea să aibă vreo vină, ci trebuia să se gândească numai la propriul său interes. ÃŽn privinÈ›a aceasta era necesar să-i retragă avocatului dreptul de a -l reprezenta È™i, cu cât ar fi făcut-o mai curând, poate chiar în seara aceea, cu atât ar fi fost mai bine; faptul în sine ar fi constituit poate, după cum spunea avocatul, un lucru nemaiauzit È™i-un gest extrem de jignitor, dar K. nu putea admite ca eforturile pentru proces să i se ciocnească de obstacole provenite de la propriul său apărător. O dată descotorosit de avocat, trebuia să depună urgent întîmpinarea È™i să insiste hotărât, chiar zilnic dacă putea, să fie luată în considerare. Pentru asta, fireÈ™te, n-o să fie deloc suficient să se aÈ™eze lângă ceilalÈ›i inculpaÈ›i, pe gang, È™i sa-È™i pună pălăria pe bancă; va trebui să-i sîcîie zilnic pe funcÈ›ionari, să-i asedieze cu ajutorul femeilor sau al altor persoane, să-i constrângă să se aÈ™eze la birou È™i să-i studieze întîmpinarea, în loc să se uite în gang printre gratiile de lemn. N-avea dreptul să-È™i cruÈ›e nici o clipă eforturile, totul trebuia organizat È™i supravegheat perfect. Trebuia ca justiÈ›ia să întîlnească odată un inculpat care È™tia să se folosească de drepturile lui. Dar deÈ™i K. avea destulă încredere în sine pentru îndeplinirea acestui program, dificultățile întocmirii primei întîmpinări îl copleÈ™eau. Cu o săptă mână înainte mai roÈ™ea încă la gândul că ar putea fi obligat într-o bună zi să scrie cu mina lui documentul, dar că o să-i mai fie È™i greu să-l redacteze, nu se gândise niciodată. ÃŽÈ™i amintea că într-o dimineață, când avea enorm de lucru, lăsase totul baltă È™i, pe neaÈ™teptate, își luase blocnotesul ca să încerce schiÈ›area planului unei întîmpinări destinate greoiului său avocat, È™i că exact în clipa aceea uÈ™a se deschisese È™i directorul-adjunct intrase în biroul lui, rîzând cu hohote. Râsul acesta fusese cât se poate de penibil pentru K., deÈ™i, fireÈ™te, n-avea nici o legătură cu întîmpinarea despre care directorul-adjunct habar n-avea, ci se datora unei anecdote despre bursă, auzită tocmai atunci. Ca să facă înÈ›eleasă gluma fusese nevoie de-un desen È™i directorul-adjunct, aplecându-se peste masa de lucru a lui K. È™i luîndu-i creionul din mână, executase desenul pe hîrtia pregătită pentru întîmpinare. Astăzi, K. nu mai simÈ›ea nici pic de ruÈ™ine; întîmpinarea trebuia făcută. Dacă n-o izbuti să găsească timp la birou pentru ea, ceea ce părea foarte probabil, o s-o redacteze acasă, noaptea. Iar dacă nici nopÈ›ile n-au să-i fie de ajuns, o să ceară un concediu. EsenÈ›ial era să evite jumătățile de măsură, căci metoda aceasta e cea mai rea, nu numai în afaceri, ci totdeauna È™i pretutindeni. ÃŽntîmpinarea constituia, nici vorbă, o muncă aproape interminabilă. Chiar dacă ai fi fost cât se poate de optimist, tot È›i-ai fi dat lesne seama că o s*-È›i fie cu neputință s-o duci vreodată la capăt. Nu din lene sau din neîncredere (asemenea motive puteau să-l împiedice doar pe maestrul Huld), ci pentru că, ignorând cu totul natura delictului È™i a tuturor complicaÈ›iilor posibile, trebuia să-tj recapitulezi întreaga viață, până la cele mai mici amănunte, È™i s-o expui cu toate colÈ›iÈ™oarele ei, s-o discuÈ›i sub toate aspectele. Iar pe deasupra, cât de jalnică era o asemenea muncă! Poate ar fi fost bună pentru mintea senilă a unui pensionar, căruia să-i ajute să-È™i treacă zilele prea lungi. Dar acum, când K. avea nevoie să-È™i adune toate forÈ›ele cerebrale pentru muncă, acum, când fiecare oră trecea prea repede — căci era în plină ascensiune È™i începuse să reprezinte un pericol pentru directorul-adjunct — acum, când voia să se bucure, ca orice tînăr, de serile È™i de nopÈ›ile prea scurte, tocmai acum trebuia să înceapă redactarea întîmpinării! K. începu să se tînguie, în gând. Și ca să pună capăt frământărilor, apăsă fără să-È™i dea seama pe butonul soneriei electrice instalată în anticameră. Când făcu gestul acesta, dădu cu ochii de pendulă. Era ora unsprezece: pierduse deci două ore, un timp enorm de preÈ›ios, gândindu-se È™i visînd, iar acum fireÈ™te că se simÈ›ea mai obosit decât înainte. Dar, la urma urmei, nu-È™i pierduse timpul de pomană; în orele acestea luase hotărîri care puteau să-i fie foarte utile. Oamenii de serviciu îi aduseră, o dată cu corespondenÈ›a, È™i două cărÈ›i de vizită ale unor domni care îl aÈ™teptau de multă vreme pe K. Iar cei doi domni făceau parte dintre clienÈ›ii cei mai importanÈ›i ai băncii, pe care K, n-ar fi trebuit în nici un caz să-i lase să aÈ™tepte. De ce picaseră într-un moment atât de nepotrivit? Și de ce — asta păreau că întrebă È™i ei, de dincolo de uÈ™a închisă — de ce sîrguinciosul K. risipea cele mai bune ore de muncă, ocupându-se de treburile lui personale? Istovit de grijile de până atunci È™i plictisit dinainte de cele care aveau să urmeze, K. se ridică È™ i-l întîmpină pe primul vizitator. Noul venit era un omuleÈ› vioi, un industriaÈ™ pe care îl cunoÈ™tea bine. Se scuză că-l deranjează pe K. de la o muncă atât de importantă, iar K. se scuză, la rândul său, că-l lăsase să aÈ™tepte. Dar o făcu atât de distrat È™i cu un ton atât de nepotrivit, încât industriaÈ™ul ar fi observat, fără doar È™i poate, dacă n-ar fi fost prea absorbit de propriile lui probleme. IndustriaÈ™ul începu să scoată de prin toate buzunarele hîrtii cu calcule È™i cu tabele È™i le etala în faÈ›a lui K. explicându-i câteva cifre; îndreptă apoi o mică greÈ™eală de calcul care-i sărise în ochi în ciuda examinării rapide È™i, amintindu-i lui K. o afacere similară încheiată cu el anul trecut, menÈ›iona, în treacăt, că de data aceasta o altă bancă È›inea cu tot dinadinsul să se ocupe de ea, după care tăcu, vrând să afle părerea lui fc. Acesta urmărise la început cu mult interes cuvintele industriaÈ™ului ; înÈ›elesese importanÈ›a afacerii È™i ideea îi absorbise atenÈ›ia, dar din păcate pentru prea puÈ›ină vreme; curând, încetase să mai asculte È™i începuse să dea pur È™i simplu din cap la fiecare exclamaÈ›ie a celuilalt, apoi nu mai făcu nici gestul acesta, ci se mărgini să privească È›easta cheală, aplecată peste hîrtii, È™i să se întrebe când o să-È™i dea seama omul din faÈ›a lui că vorbeÈ™te în gol. De aceea, când industriaÈ™ul tăcu, K. rămase un timp convins că tăcerea aceasta n-avea alt rost decât să-i permită lui să-È™i recunoască incapacitatea de-a asculta. Dar după privirea atentă a industriaÈ™ului — vizibil gata la orice răspuns — observă, cu regret, că trebuia să continue discuÈ›ia. K. își înclină deci fruntea, ca È™i cum ar fi primit un ordin, È™i începu să-È™i plimbe agale creionul peste hîrtii, oprindu-se din când în când ca să puncteze vreo cifră oarecare. IndustriaÈ™ul încercă să-i ghicească obiecÈ›iile; poate că cifrele nu erau exacte, poate că nu erau convingătoare, în orice caz acoperi hîrtiile cu palma È™i, apro-piindu-se foarte mult de K., reîncepu expunerea generală a afacerii. — E dificil, spuse K. strâmbînd din buze. Nemaiavînd de ce să se agate, din moment ce hîrtiile erau acum acoperite, se lăsă, istovit, să cadă în braÈ›ele fotoliului. Și abia dacă ridică privirea când uÈ™a direcÈ›iei se deschise È™i directorul-adjunct se ivi, nedesluÈ™it, ca prin ceață. O clipă, K. își uită preocupările, cu gândul numai la rezultatul imediat al intervenÈ›iei acestuia care îl uÈ™ura enorm, căci industriaÈ™ul, ridicând u-se dintr-un salt, pornise grăbit în întîmpinarea directorului-adjunct. Temându-se ca directorul-adjunct să nu dispară aÈ™a cum se ivise, K. ar fi dorit ca industriaÈ™ul să se grăbească de zece ori mai mult. Dar teama lui se dovedi a fi neîntemeiată, căci cei doi domni se întîlniră, își strânseră mîinile È™i se apropiară împreună de biroul lui. IndustriaÈ™ul se plânse de lipsa de interes a procuris-tului față de afacerea propusă È™i arătă spre K.; acesta se -adînci din nou în studierea hîrtiilor, sub privirea directorului-adjunct. Când cei doi domni se plecară peste masa lui de lucru È™i când industriaÈ™ul se porni să-i explice directorului-adjunct cât de interesante îi erau propunerile, lui K. i se păru că amândoi — È™i-i vedea acum exagerat de mari — duc pe deasupra lui tratative privind propria-i persoană; de aceea, ridicând ochii prudent È™i încercând cu încetul să vadă ce se petrece sus, luă la întîmplare una dintre hîrtiile de pe birou, o puse pe latul palmei È™i le-o întinse, ridicându-se domol È™i fără grabă. Gestul nu corespundea nici unei necesități; K. se supunea pur È™i simplu sentimentului că aÈ™a va trebui să facă atunci când, în sfirÈ™it, va termina marea întîmpinare care avea să-l dezvinovățească total. Directorul-adjunct, atent la discuÈ›ie, abia dacă aruncă o privire distrată spre hîrtie — ceea ce era important pentru K. n-avea mare importanță pentru el — luă pur È™i simplu hîrtia din mâna lui K. È™i spuse: „MulÈ›umesc, È™tiu despre ce-i vorbaâ€, È™i o puse liniÈ™tit la locul ei, pe masă; amărât, K îl privi pieziÈ™, dar directorul-adjunct nu observă nimic, sau, dacă observă, se simÈ›i încurajat, căci râse de câteva ori cu hohote, îl puse în încurcătură pe industriaÈ™ printr-un răspuns subtil, apoi îl scoase imediat din încurcătură făcându-È™i singur o nouă obiecÈ›ie, după care își invită clientul la el în birou ca să discute încheierea afacerii. — E un lucru deosebit de important, îi spuse el industriaÈ™ului, îmi dau perfect seama. Domnul procurist — È™i chiar în momentul acela directorul-adjunct i se adresă tot numai industriaÈ™ului — domnul procurist va fi, desigur, încântat să-l scăpăm de grija aceasta, căci afacerea cere să fie gândită cu mintea limpede, iar el pare astăzi mai mult decât obosit; de altfel, îl È™i aÈ™teaptă în anticameră câteva persoane, cam de multă vreme. K. mai avu suficientă prezență de spirit să-È™i întoarcă faÈ›a de la directorul-adjunct È™i să nu-i adreseze decât industriaÈ™ului un zâmbet destul de amabil, deÈ™i îngheÈ›at; altceva nu mai făcu, ci rămase aplecat înainte, cu amândouă mîinile sprijinite de birou, ca un funcÈ›ionar la masa de luau, È™i-i privi pe cei doi domni care luară hîrtiile de sub ochii lui, continuînd să vorbească È™i dispărând în biroul direcÈ›iei. La ușă, industriaÈ™ul se mai întoarse o dată È™i-i spuse că nu-È™i ia încă rămas bun fiindcă avea de gând să revină ca să-l informeze pe domnul procurist despre rezultatele negocierii. De altfel, adăugă el, avea să-i facă o mică comunicare. K. rămase, în sfirÈ™it, singur; nu-i trecu nici o clipă prin minte să primească alÈ›i clienÈ›i È™i nu se gândi decât vag la È™ansa de care profita: cei de afară credeau că el mai discută încă cu industriaÈ™ul, È™i nimeni, nici chiar omul de serviciu, n-avea să-È™i permită să intre. K. se îndreptă spre fereastră, se aÈ™eză pe pervaz, È›inându-se cu mâna de-un ivăr, È™i privi piaÈ›a. Zăpada continua să cadă, cerul nu se înseninase deloc. Șezu aÈ™a multă vreme, fără să È™tie exact ce-l neliniÈ™tea; nu se întorcea decât din când în când, cu o uÈ™oară teamă, spre aÈ™a vestibulului, atunci când i se părea că aude vreun zgomot. Dar, cum nu intră nimeni, se calmă, se duse la lavabou, se spălă cu apă rece È™i reveni din nou la fereastră, cu capul ceva mai limpede. Hotărîrea pe care o luase, de-a se apăra singur, i se părea mult mai grea decât își închipuise la început. Atâta vreme cât lepădase grija apărării pe spinarea avocatului, nu se simÈ›ise, de fapt, decât foarte puÈ›in atins de proces; îl privise de la distanță, fără contact direct; avusese timp suficient să-i examineze în voie desfășurarea sau să se dezintereseze de el. Dar acum, când își asumase el însuÈ™i sarcina de-a se apăra, trebuia să se expună singur la toate loviturile tribunalului, cel puÈ›in provizoriu. Rezultatul urma să fie, mai apoi, liberarea totală È™i definitivă; până atunci însă trebuia să facă față unei primejdii cu mult mai mari decât cele de până acum. Dacă nu crezuse că va fi aÈ™a, întîlnirea de astăzi cu industriaÈ™ul È™i cu directorul-adjunct putea să-i dovedească din plin contrariul. Și el, cum se purtase, buimăcit numai la ghidul că luase hotărîrea de-a se apăra singur! Ce-o să mai fie? Ce viitor își pregătea? O să găsească oare calea cea bună, calea care să-l scoată la liman, în ciuda tuturor obstacolelor? O apărare atentă È™i minuÈ›ioasă — altfel, nici n-ar fi avut sens — n-o să-i ceară neapărat să renunÈ›e la orice fel de activitate? O să poată face față? Iar banca în cel fel o să reacÈ›ioneze? Nu era vorba numai de întîmpinarea pentru care un concediu poate că i-ar fi ajuns, deÈ™i o cerere de concediu i se părea riscantă în momentul de față; era vorba de-un întreg proces, cu o durată imposibil de prevăzut. Ce piedică, ivită pe neaÈ™teptate, în cariera lui K.! Și trebuia să lucreze pentru bancă! ÃŽÈ™i privi biroul. Să primească acum clienÈ›i È™i să discute cu ei? ÃŽn timp ce procesul lui continua, în timp ce, sus, în pod, funcÈ›ionarii tribunalului rămâneau aplecaÈ›i peste dosarul procesului, el trebuia să aibă grijă de afacerile băncii! Nu era asta oare un fel de tortură aprobată de tribunal, ca un adaos la proces? Și-o să È›ină cineva seama, la bancă, de situaÈ›ia lui specială, atunci când îi va aprecia munca? Nimeni! Niciodată! Procesul lui era mai mult sau mai puÈ›in cunoscut aici. Dar de cine? Și în ce măsură? Existau speranÈ›e ca directorul-adjunct să nu 6 aflat încă nimic; altminteri, să fi văzut numai cum l-ar fi folosit împotriva lui K.! Fără pic de omenie sau de colegialitate. Dar directorul? Sigur, avea intenÈ›ii bune față de K.; dacă zvonul despre proces ar fi ajuns până la el, probabil că ar fi încercat să-i uÈ™ureze munca, atât cât i-ar fi fost posibil, dar nici vorbă că până la urmă n-ar fi răzbit; căci acum când contragreutatea reprezentată de K. începea să slăbească, directorul se afla din ce în ce mai mult sub influenÈ›a directo-rului-adjunct, care exploata în profitul lui starea precară a sănătății conducătorului băncii. Ce putea deci să spere K.? Rumegându-È™i astfel gândurile, poate că nu făcea decât să-È™i slăbească puterea de rezistență; dar era cât se poate de necesar să nu se amăgească singur È™i să vadă lucrurile cât mai clar cu putință. Fără nici un motiv special, ci pur È™i simplu ca să mai zăbovească puÈ›in înainte de-a începe lucrul, K. încercă să deschidă fereastra. Ivărul se lăsă greu È™i trebui să-l apuce cu amândouă mîinile. De afară năvăli vălul de ceață amestecată cu fum È™i răspândi în cameră un uÈ™or miros de ars. Cîțiva fulgi de zăpadă intrară È™i ei, împinÈ™i de vânt. — Urâtă toamnă! spuse, în spatele lui K., industriaÈ™ul care intrase neobservat, întorcându-se de la directorul-adjunct. K. aprobă clătinând din cap È™i privi neliniÈ™tit servieta din care industriaÈ™ul se pregătea să-È™i scoată hîrtiile ca să-i comunice rezultatul negocierilor cu directorul-adjunct. Dar industriaÈ™ul, care-i urmărise privirea, izbi cu palma în servietă È™i spuse, fără s-o deschidă: — VreÈ›i să È™tiÈ›i rezultatele? Am contractul gata sau aproape gata. Directorul dumneavoastră adjunct e un om încântător. Numai că nu-i bine să te încrezi prea mult în el. Și începu să rîdă, strângându-i mâna lui K., vrând să-l facă È™i pe el să rida. Dar K. găsi acum suspect faptul că nu voia să-i arate hîrtiile; iar în observaÈ›ia industriaÈ™ului nu i se păru nimic de râs. — Domnule procurist, îi spuse acesta, cu siguranță că suferiÈ›i din pricina vremii. Astăzi păreÈ›i cam prost dispus. — Da, spuse K. ducându-È™i palmele la tîmple, am dureri de cap, necazuri familiale. — Exact, spuse industriaÈ™ul care era un om nerăbdător È™i nu izbutea să asculte niciodată o frază până la capăt. Fiecare om își are de purtat crucea... Fără să-È™i dea seama, K. făcu un pas spre ușă ca È™i cum ar fi vrut să-È™i conducă vizitatorul, dar acesta continuă să-i vorbească: — AÈ™ mai avea ceva de spus, domnule procurist. Tare mă tem să nu vă necăjesc vorbindu-vă despre asta tocmai astăzi, dar am mai trecut de două ori pe aici în ultima vreme È™i am uitat de fiecare dată. Iar dacă mai amân, cine È™tie dacă o să mai aibă rost să vă spun vreodată. Și poate ar fi păcat căci, la urma urmei, comunicarea mea s-ar putea să aibă oarecare valoare. Până să apuce K. să-i răspundă, industriaÈ™ul se apropie de el cât putu mai mult, îl lovi cu latul degetului peste piept È™i-l întrebă încet: — AveÈ›i un proces, nu-i aÈ™a? K. se dădu înapoi strigând: — Asta v-a spus-o directorul-adjunct! — Da de unde! răspunse industriaÈ™ul. Cum ar putea directorul-adjunct să afle? — Dar dumneavoastră? ÃŽntrebă K., mai stăpân pe sine. — Mie mi se mai întîmplă să aflu, ici-colo, câte ceva de la tribunal, spuse industriaÈ™ul. Tocmai în legătură cu asta aÈ™ vrea să vă spun câteva cuvinte. — Atîția oameni au legătură cu tribunalul! spuse K. plecându-È™i fruntea. Și îl conduse pe industriaÈ™ spre birou. După ce se aÈ™ezară ca mai înainte, industriaÈ™ul începu: — Din păcate, ceea ce am să vă comunic poate că nu e prea important. Dar în asemenea chestiuni, nimic nu trebuie neglijat. Și apoi, È›ineam È™i eu să vă fac un serviciu, oricit de neînsemnat ar fi el. Nu ne-am înÈ›eles oare noi doi totdeauna în afaceri? Ei bine... K. vru atunci să-È™i ceară scuze pentru felul în care se purtase, dar industriaÈ™ul, neadmițînd nici o întrerupere, își săltă servieta sub braÈ› ca să arate că era grăbit È™i continuă: — Am auzit vorbindu-se despre procesul dumneavoastră de la un oarecare Titorelli. Un pictor. Titorelli e pseudonimul lui, habar n-am cum îl cheamă în realitate. Dar de ani de zile vine din când în când să mă vadă la birou È™i-mi aduce niÈ™te mici tablouri — e aproape cerÈ™etor — È™i-i dau totdeauna un fel de pomană. Altminteri, tablourile sunt drăguÈ›e, cîmpii, peisaje, în sfîrÈ™it, vă închipuiÈ›i cum. Târgul ăsta, cu care ne obiÈ™nuisem amândoi, mergea totdeauna cât se poate de bine; până la urmă însă, pictorul a început să mă viziteze cam prea des È™i i-am spus-o. AÈ™a am început să discutăm ; eram curios să È™tiu cum poate trăi numai din pictură, È™i-atunci am aflat, spre marea mea mirare, că se întreÈ›ine mai ales din portrete. Mi-a spus că lucrează pentru tribunal. L-am întrebat pentru care. Și atunci a început să vorbească despre lucrurile acestea. Dumneavoastră sunteÈ›i mai în măsură decât oricine să vă daÈ›i seama cât m-au uimit povestirile lui. De-atunci aflu mereu, la fiecare vizită de-a lui, noutăți de la tribunal È™i încet, încet, am căpătat o oarecare experiență în privinÈ›a aceasta. La drept vorbind Titorelli e cam palavragiu È™i de multe ori trebuie să-i închid gura nu numai fiindcă e mincinos, ci mai ales pentru că un om de afaceri ca mine, care abia poate să-È™i ducă povara propriilor lui griji, n-are timp să se ocupe È™i de poveÈ™tile altora. Dar să lăsăm asta. Mi-am spus că Titorelli v-ar putea fi de folos; cunoaÈ™te mulÈ›i judecători È™i cu toate că el, personal, nu poate avea mare influență, v-ar putea sfătui asupra modului cel mai sigur de-a ajunge la unii magistraÈ›i cu influență. Și chiar dacă sfaturile lui n-ar fi hotărâtoare, părerea mea este că dumneavoastră tot aÈ›i putea trage mari foloase din ele. Căci sunteÈ›i aproape avocat. Eu totdeauna am spus: domnul pro-curist K. e aproape avocat. Zău, nu-mi fac deloc griji în privinÈ›a procesului dumneavoastră. VreÈ›i să vă duceÈ›i la Titorelli? Recomandarea mea o să-l decidă să facă tot ce-i va sta în putință. Cred că ar trebui, într-adevăr, să vă duceÈ›i. Nu neapărat astăzi; când doriÈ›i, ocazional. De altfel, faptul că vă sfătuiesc eu nu vă obligă deloc să vă duceÈ›i la pictor. Dacă socotiÈ›i că e mai cuminte să vă lipsiÈ›i de el, fireÈ™te că e mai bine să-l lăsaÈ›i încolo. Poate că v-aÈ›i È™i trasat un plan precis, pe care Titorelli ar putea să-l strice. ÃŽn cazul acesta, nu vă duceÈ›i la el, vă rog. De altfel, trebuie să-È›i învingi sila ca să-i ceri sfaturi unei asemenea pramatii. ÃŽn fine, faceÈ›i cum doriÈ›i. Iată o scrisoare de recomandare È™i adresa pictorului. Dezamăgit, K. luă scrisoarea È™i o vîrî în buzunar. Avantajul pe care i l-ar fi putut aduce recomandarea însemna, în cel mai fericit caz, o nimica toată pe lângă plictiseala pricinuită de faptul că industriaÈ™ul aflase despre proces È™i că pictorul putea oricând să răspândească zvonul. De aceea, abia dacă izbuti să-È™i învingă sila È™i să-i mulÈ›umească, prin câteva cuvinte, industriaÈ™ului care se È™i îndrepta spre ușă. — Am să mă duc, spuse el pe când își lua, la ușă, rămas bun de la industriaÈ™, sau am să-i scriu să treacă pe la birou să mă vadă, căci sunt prea ocupat în momentul de față. — Știam că veÈ›i găsi soluÈ›ia cea mai bună, spuse industriaÈ™ul. La drept vorbind, credeam că aÈ›i prefera să evitaÈ›i venirea la bancă a unor oameni de teapa lui Titorelli È™i discuÈ›iile cu ei, aici, despre proces. Și să È™tiÈ›i că nu e niciodată bine să laÈ™i scrisori în mîinile unor asemenea personaje. Dar cu siguranță că aÈ›i cântărit totul È™i È™tiÈ›i mai bine ce trebuie să faceÈ›i. K- dădu din cap È™i-l conduse pe industriaÈ™ până în anteca-meră. Dar, deÈ™i părea liniÈ™tit, începuse să se teamă. De fapt, nu spusese că o să-i scrie lui Titorelli decât ca să-i arate industriaÈ™ului că-i aprecia recomandarea si că È›inea să se gândească pe loc la posibilitatea de a-l întâini pe pictor; dar, dacă i s-ar fi părut util ajutorul pictorului, n-ar fi È™ovăit să-i scrie imediat. Ca să-È™i dea seama însă de primejdiile la care l-ar fi putut duce această scrisoare, fusese nevoie de remarca industriaÈ™ului. Trebuia deci să aibă atât de puÈ›ină încredere în propria lui putere de judecată? Dacă era posibil să invite cu bună È™tiință la bancă un individ dubios È™i să-i vorbească despre proces, la doi paÈ™i de uÈ™a directorului -adjunct, nu era posibil, ba chiar foarte probabil, să treacă È™i pe lângă alte primejdii fără să bage de seamă È™i să dea buzna în capcane invizibile? Doar nu se afla totdeauna lângă el câte cineva care să-l prevină. Și tocmai acum, când voia să-È™i adune toate puterile ca să intre în luptă, tocmai acum începuse, ca niciodată, să aibă îndoieli asupra propriei sale vigilenÈ›e. Era necesar ca dificultățile întîlnite în munca profesională să constituie piedici È™i pentru proces? Nu mai înÈ›elegea deloc cum de-i trecuse prin minte să-i scrie lui Titorelli È™i să-l invite la bancă. K. mai clătina încă din cap când omul de serviciu se apropie de el ca să-i atragă atenÈ›ia asupra a trei domni care stăteau pe-o banchetă, în antecameră. Domnii aÈ™teptau demult să fie primiÈ›i. Văzând că omul de serviciu vorbeÈ™te cu K., se ridicară toÈ›i trei, căutînd fiecare prilejul să se strecoare primul. Fiindcă banca îi trata cu atâta nepăsare, făcându-i să-È™i piardă vremea prin antecamere, nu mai voiau nici ei să È›ină seama de nimic. — Domnule procurist! ÃŽncepu să strige unul dintre ei. Dar K. ceru servitorului să-i aducă paltonul È™i le răspunse celor trei, pe când se îmbrăca: — Vă rog să mă iertaÈ›i, domnilor, îmi pare foarte rău că nu vă pot primi în clipa de față. Vă cer mii de scuze, dar am de rezolvat niÈ™te treburi foarte urgente È™i sunt nevoit să plec chiar acum în oraÈ™. AÈ›i văzut singuri cât am fost reÈ›inut. VreÈ›i să fiÈ›i amabili È™i să reveniÈ›i mîine sau în altă zi? Dacă nu cumva preferaÈ›i să aranjăm telefonic treburile. Dacă doriÈ›i, puteÈ›i să-mi spuneÈ›i È™i acum, în două cuvinte, despre ce e vorba È™i-am să vă trimit prin poÈ™tă răspunsurile amănunÈ›ite . FireÈ™te, cel mai bine ar fi să treceÈ›i iar pe aici. Propunerile lui K. provocară atâta uimire în rândurile domnilor care aflau că aÈ™teptaseră degeaba, încât aceÈ™tia se uitară unul la altul fără să poată scoate o vorbă. — Atunci suntem de acord, nu-i aÈ™a? ÃŽntrebă K. întorcându-se spre omul de serviciu care îi aducea pălăria. Prin uÈ™a deschisă a biroului se vedea zăpada care cădea tot mai din belÈ™ug. De aceea K. își ridică gulerul paltonului È™i-È™i încheie nasturele de sub bărbie. Tocmai atunci, directorul-adjunct ieÈ™i din camera vecină, privi zâmbind cum K., îmbrăcat în palton, discuta cu domnii din antecameră, È™i-l întrebă: — PlecaÈ›i acum, domnule procurist? — Da, spuse K. îndreptîndu-È™i spinarea, afacerile mă cheamă în oraÈ™. Dar directorul-adjunct se È™i întoarse spre cei trei domni: — Și dumnealor? ÃŽntrebă el. Cred că vă aÈ™teaptă demult. — Ne-am È™i înÈ›eles, spuse K. Dar domnii păreau cu totul nesatisfăcuÈ›i; îl încercuiră toÈ›i trei pe K. È™i-i spuseră că n-ar fi aÈ™teptat atâtea ore dacă treburile lor n-ar fi fost urgente È™i n-ar fi cerut să fie discutate imediat, pe îndelete È™i între patru ochi. Directorul-adjunct îi ascultă o clipă, apoi îl privi pe K. Acesta rămăsese locului, È›inându-È™i pălăria în mână È™i È™tergând-o din când în când, pe ici, pe colo, de praf. — Există o soluÈ›ie foarte simplă, domnii mei, spuse în cele din urmă directorul-adjunct. Dacă vă mulÈ›umiÈ›i cu mine, îmi iau bucuros sarcina de-a vă primi în locul domnului procurist. Toate acestea trebuiesc rezolvate imediat, fireÈ™te. Suntem oameni de afaceri, ca È™i dumneavoastră, È™i È™tim să preÈ›uim timpul. VreÈ›i să poftiÈ›i aici? Și le deschise uÈ™a care dădea în anticamera biroului său. Cum mai È™tia directorul-adjunct să ia în primire tot ce se vedea silit să sacrifice K.! Dar nu sacrifica oare K. mai mult decât ar fi fost absolut necesar? ÃŽn timp ce el se pregătea să alerge la un pictor necunoscut ca să satisfacă cerinÈ›ele unei SperanÈ›e nesigure È™i minime, după cum singur trebuia să recunoască, prestigiul lui suferea aici pagube ireparabile. Fără îndoială că ar fi făcut mai bine să-È™i scoată paltonul È™i să-i recîștige de partea lui măcar pe cei doi domni care pesemne mai aÈ™teptau încă în odaia de alături. Și K. poate ar fi încercat s-o facă dacă nu l-ar fi zărit, chiar în clipa aceea, pe directorul-adjunct care căuta ceva în clasor, ca È™i cum ar fi umblat în hîrtiile lui. Când K. se apropie iritat de ușă, directorul-adjunct îi strigă: — Ah! n-ai plecat încă! Și întoarse spre K. o față ale cărei riduri păreau să arate .nu vîrsta, ci forÈ›a. După care continuă imediat să scotocească printre hîrtii. — Caut, explică el, copia unui contract care trebuie să se afle la dumneavoastră, după cum spune reprezentantul firmei. VreÈ›i să-mi daÈ›i o mână de ajutor? K. făcu un pas, dar directorul-adjunct îi spuse: — MulÈ›umesc, am È™i găsit-o. Și se întoarse în biroul său, ducând un teanc de hîrtii care conÈ›ineau nu numai copia contractului, dar È™i multe alte acte. „Acum nu mă pot măsura cu ei, își spuse K., dar imediat ce voi termina cu necazurile personale o să fie primul care o să simtă de ce sunt în stare, È™i încă amarnic de tot.†Oarecum calmat de gândul acesta, K. îi ceru omului de «erviciu, care È›inea cam de multiÈ™or uÈ™a deschisă pentru el, *ă-i comunice directorului, dacă va avea ocazia, că el ieÈ™ise în oraÈ™ pentru niÈ™te afaceri, È™i părăsi banca aproape fericit că se va putea ocupa un timp numai de treburile lui personale. Afară, luă o maÈ™ină È™i porni imediat spre pictorul care locuia într-un cartier diametral opus celui în care se aflau birourile tribunalului. Cartierul acesta era È™i mai sărăcăcios decât cel al tribunalului, cu case È™i mai întunecoase, cu străzi pline de gunoaie care înnegreau zăpada topită. Poarta mare a casei în care locuia pictorul era deschisă numai pe jumătate; în zid se afla o spărtură; când se apropie K., din spărtură tîșni pe neaÈ™teptate un lichid oribil, galben È™i fu-megând; lichidul puse pe fugă câtiva È™obolani care se îndreptară spre canalul din apropiere. Lângă treapta de jos a scării plângea un țînc, culcat cu burta la pământ; dar plânsetul lui abia dacă se* auzea din pricina zgomotului asurzitor ieÈ™it din atelierul de tinichigerie aflat pe cealaltă parte a gangului. UÈ™a atelierului era deschisă; înăuntru se puteau vedea trei lucrători grupaÈ›i în semicerc în jurul nu se È™tie cărui obiect pe care îl loveau cu ciocanele. O placă mare de tinichea, atârnată de perete, arunca o lumină palidă printre doi din cei trei tinichigii, luminându-le feÈ›ele È™i È™orÈ›urile de lucru. K. privi doar în treacăt tabloul acesta; voia să termine cât mai repede cu putință, să schimbe câteva cuvinte cu pictorul, încercând să afle în ce măsură i-ar putea fi de folos, È™i să se întoarcă imediat la bancă. Cel mai mic succes obÈ›inut aici i-ar fi influenÈ›at în bine întreaga muncă de la bancă din ziua aceea. La etajul trei se văzu nevoit să-È™i încetinească pasul, începuse să gîfîie. Scara, ca È™i etajele, era neobiÈ™nuit de înaltă, iar pictorul locuia sus de tot, într-o mansardă. Aerul era înăbuÈ™itor; nu exista curte interioară, scara, strânsă de ambele părÈ›i între ziduri, avea doar câteva lucarne minuscule. ÃŽmprăștiate ici-colo, pe partea cea mai de sus a pereÈ›ilor. In clipa când K. se opri, câteva fetiÈ›e ieÈ™iră în goană prin uÈ™a unui apartament È™i începură să urce treptele, rîzând. K. le urmă încet, ajunse din urmă o fetiță care se împiedicase È™i o întrebă, pe când celelalte continuau să urce în grup: — Stă în casa asta un pictor Titorelli? FetiÈ›a, o puÈ™toaică de vreo treisprezece ani, niÈ›eluÈ™ cocoÈ™ată, îl lovi uÈ™urel cu cotul È™i-l privi galeÈ™, dintr-o parte. Nici vîrsta fragedă È™i nici infirmitatea nu putuseră s-o ferească de cea mai completă depravare. Acum nici nu zâmbea măcar, ci, gravă, îl examina pe K. privindu-l fix È™i provocator. Făcându-se că nu-i observă purtarea, K. o întrebă din nou: — ÃŽl cunoÈ™ti pe pictorul Titorelli? FetiÈ›a dădu din cap afirmativ, È™i întrebă la rândul ei: — Ce treabă ai cu el? K. se gândi că n-ar fi rău să se informeze rapid despre Titorelli. — Vreau să-mi facă portretul. — Portretul? ÃŽntrebă fetiÈ›a deschizând gura cât putea mai mare È™i lovindu-l pe K., uÈ™or, peste mână, de parcă ar fi spus un lucru deosebit de surprinzător sau de stîngaci; apoi își săltă cu amândouă mîinile fusta, È™i aÈ™a destul de scurtă, È™i porni în goană după celelalte fetite, ale căror strigăte începuseră să se piardă în susul scării. Dar la primul cot al scării K- le regăsi pe toate. Fuseseră, fără îndoială, informate de cocoÈ™ată asupra intenÈ›iei lui, È™i-l aÈ™teptau acolo, de-o parte È™i de alta a scării, lipindu-se de pereÈ›i, ca să-i facă loc să treacă printre ele, È™i netezindu-È™i cu palmele cutele È™orÈ›urilor. FeÈ›ele È™i atitudinea lor exprimau un amestec de puerilitate È™i depravare. Rîzând, fetiÈ›ele se regrupară în jurul lui K. È™i porniră după el. ÃŽn fruntea lor mergea cocoÈ™ată, care luase comanda. Datorită ei, K. găsi îndată drumul cel bun; fără ea, ar fi urcat drept înainte; dar cocoÈ™ată îi atrase atenÈ›ia că trebuie să apuce pe-o scară laterală ca să ajungă la Titorelli. Scara aceasta, È™i mai îngustă, foarte lungă È™i aproape dreaptă, vizibilă în toată lungimea ei, se oprea direct la uÈ™a pictorului. UÈ™a, relativ luminată, în contrast cu restul scării, primea lumina printr-o lucarnă strâmbă È™i era făcută din scânduri nevopsite pe care se etala numele lui Titorelli, pictat în roÈ™u cu latul pensulei. Nici n-apucase K. împreună cu alaiul lui să ajungă la mijlocul scării, când uÈ™a se deschise È™i un bărbat, îmbrăcat numai într-o cămașă de noapte È™i atras fără îndoială de tropăitul atâtor paÈ™i, se ivi sus, la capătul scării. — Oh! strigă el dînd cu ochii de întreaga mulÈ›ime, È™i dispăru imediat. CocoÈ™ată cea mică bătu din palme de plăcere, iar celelalte fetiÈ›e se îmbulziră în spatele lui K. silindu-l să înainteze mai repede. FetiÈ›ele nu apucaseră încă să ajungă sus când pictorul deschise larg uÈ™a È™i-l invită pe K. să intre, cu o adîncă reverență. Apoi le făcu semn fetiÈ›elor să plece È™i nu lăsă pe nici una înăuntru, cu toate rugăminÈ›ile È™i cu toate încercările lor de a pătrunde în cameră fără voie. Numai cocoÈ™ată cea mică reuÈ™i să se strecoare înăuntru trecând pe sub braÈ›ul pe care Titor elli îl întinsese de-a curmeziÈ™ul uÈ™ii, dar pictorul se repezi după ea, o prinse de fustă, o răsuci în jurul lui È™i-o duse afară, lângă celelalte fetiÈ›e, care nu îndrăzniseră, totuÈ™i, să treacă peste prag în timpul scurtei lui absenÈ›e. K. nu mai È™tia ce să creadă despre scena aceasta: într-adevăr, părea că totul se petrece în modul cel mai amical din lume. Din prag, fetiÈ›ele ridicau bărbiile una în spatele alteia È™i-i adresau pictorului tot felul de glume din care K. nu înÈ›elegea nimic; Titorelli rîdea È™i el balansînd-o în braÈ›e pe mica cocoÈ™ată. Apoi închise uÈ™a, se mai înclină o dată în faÈ›a lui K., îi întinse mâna È™i-i spuse: — Pictorul Titorelli. K. îi răspunse arătîndu-i uÈ™a în dosul căreia fetiÈ›ele È™uÈ™oteau: — Pari foarte agreat în casă. — Ah, È™trengăriÈ›ele! spuse pictorul È™i încercă zadarnic să-È™i încheie la gât cămaÈ™a de noapte. Altminteri, era È™i desculÈ› È™i nu apucase să-È™i pună pe el decât o pereche de p antaloni largi din pânză gălbuie, prinÈ™i la brîu cu un È™iret, È™i care i se bălăbăneau pe lângă călcîie, fiin-du-i prea lungi. — MonÈ™trii ăștia mici mă istovesc, continuă el re-nunțînd să-È™i încheie cămaÈ™a de noapte al cărei ultim nasture se rupse tocmai atunci. Apoi căută un scaun È™i-l invită pe K. să se aÈ™eze. — Am făcut odată portretul uneia dintre ele — azi nici măcar nu e aici — È™i de-atunci se È›in toate scai de mine. Când sunt acasă, nu intră decât dacă le dau voie; dar când nu sunt, atunci găseÈ™ti măcar una înăuntru. Și-au făcut o cheie de la uÈ™a mea È™i È™i-o împrumută una alteia; nu vă puteÈ›i închipui ce pacoste e asta. Vin acasă, de exemplu, cu o doamnă căreia trebuie sa-i fac portretul, descui uÈ™a, È™i-o găsesc acolo, lângă măsuță, pe cocoÈ™ată care își vopseÈ™te buzele cu pensula, în timp ce fraÈ›ii È™i surorile ei mai mici, pe care îi are în grijă, se zbenguiesc prin cameră È™i fac murdărie prin toate colÈ›urile. Sau se mai întîmplă, ca ieri seară, să mă întorc târziu acasă — iată motivul pentru care, È›inând seama È™i de starea sănătății mele e atâta dezordine aici, È™i vă rog să mă scuzaÈ›i — ieri seară, deci, mă întorc târziu acasă È™i mă vîr în aÈ™ternut, când simt că mă ciupeÈ™te cineva de picior; mă uit sub pat È™i scot de-acolo pe una dintre fetiÈ›ele astea. De ce m-or fi hărÈ›uind atâta, habar n-am; aÈ›i putut observa că eu nu caut să le atrag. FireÈ™te că mă deranjează È™i în muncă. Dacă nu mi-ar fi fost pus la dispoziÈ›ie gratuit atelierul acesta, m-aÈ™ fi mutat de mult. Exact în clipa aceea, de după ușă se auzi un glăscior suav care întrebă cu teamă: — Titorelli, putem intra? — Nu, răspunse pictorul. — Și nici eu singură n-am voie? ÃŽntrebă din nou glăsciorul. — Nici tu, spuse pictorul. Si se duse să încuie uÈ™a cu cheia. Intre timp, K. examina încăperea; nu i-ar fi venit niciodată ideea că odăiÈ›a aceasta sărăcăcioasă ar putea fi numită atelier; n-ai fi putut face acolo nici măcar doi paÈ™i, în lung sau în lat. Totul era din lemn, pereÈ›ii, podelele, tavanul. Fire subÈ›iri de lumină străbăteau prin crăpăturile dintre scânduri. ÃŽn faÈ›a lui K., la perete, se afla patul, încărcat cu cearÈ™afuri, perne È™i cuverturi de culori diferite. ÃŽn mijlocul odăiÈ›ei, pe un È™evalet, se afla un tablou acoperit cu o cămașă ale cărei mâneci atârnau până la podea. In spatele lui K. era o fereastră, dar din pricina cetii nu se putea vedea decât până la acoperiÈ™ul casei vecine, plin de zăpadă. Scrîșnetul cheii în broască îi aminti lui K. intenÈ›ia de a nu rămî ne mult la pictor; de aceea, scoțînd din buzunar biletul industriaÈ™ului, i-l întinse lui Titorelli È™i-i spuse: — V-am aflat adresa de la domnul acesta pe care îl cunoaÈ™teÈ›i È™i după al cărui sfat am venit să vă văd. Pictorul citi scrisoarea în grabă È™i o aruncă pe pat. Dacă industriaÈ™ul n-ar fi afirmat cu atâta siguranță că-l cunoÈ™tea pe Titorelli È™i n-ar fi vorbit despre el ca despre un nenorocit, silit să trăiască din pomeni, ai fi putut crede într-adevăr că Titorelli nu-l cunoÈ™tea deloc sau cel puÈ›in că nu-È™i aducea aminte de el. Și, ca o culme, pictorul întrebă: — DoriÈ›i să cumpăraÈ›i tablouri sau să vă fac portretul? K. îl privi mirat. Oare ce scria în bilet? FireÈ™te, își închipuise că industriaÈ™ul îi explica lui Titorelli că el venea pentru proces. AÈ™adar, prea se grăbise să vină aici È™i nu chibzuise înainte de-a porni. Dar trebuia să-i răspundă pictorului È™i, aruncând o privire spre È™evalet, îl întrebă: — AÈ›i început un nou tablou? — Da, spuse pictorul aruncând peste scrisoare, pe pat, È™i cămaÈ™a care acoperea È™evaletul. E un portret. E o lucrare bună, dar n-am terminat-o încă. Soarta părea că-l favorizează pe K.; n-ar fi putut găsi ocazia mai favorabilă să vorbească despre tribunal, căci portretul era al unui judecător. De altfel, tabloul semăna grozav cu cel pe care K. îl văzuse în cabinetul maestrului Huld. Fără îndoială, aici era vorba de-un cu totul alt judecător (un bărbat gras, cu o barbă neagră, stufoasă, care-i înghiÈ›ea obrajii), de asemenea, în timp ce tabloul avocatului era o pictură în ulei, cel de aici nu era decât o schiță făcută din dteva trăsături. Dar restul era asemănător: È™i aici judecătorul părea gata să se ridice amenințător de pe jilÈ›ul căruia îi È™i apucase braÈ›ele. K. era cât pe-aci să spună: „E un judecător!†dar se stăpâni o clipă È™i se apropie de tablou ca È™i cum ar fi voit să-l studieze amănunÈ›it. Spătarul jilÈ›ului era împodobit cu silueta unui mare personaj alegoric al cărui sens nu È™i-l putea explica. De aceea îl întrebă pe Titorelli. Pictorul îi răspunse că personajul mai trebuia finisat, se duse să ia o cretă colorată de pe măsuță È™i sublinie cu ea, destul de uÈ™or, marginile siluetei, fără ca prin aceasta s-o facă mai explicită pentru K. — E justiÈ›ia, spuse el apoi. — ÃŽntr-adevăr, acum încep s-o recunosc, răspunse K. Iată legătura de la ochi È™i iată È™i cumpăna. Dar parcă ar avea aripi la călcîie È™i-ar alerga. — Exact, spuse pictorul. E o comandă pe care a trebuit s-o execut aÈ™a: mi s-a cerut să înfățiÈ™ez în acelaÈ™i timp È™i JustiÈ›ia È™i Victoria. — E o alianță dificilă, spuse K. zâmbind. JustiÈ›ia trebuie să stea nemiÈ™cată, altfel cumpăna oscilează È™i nu mai poate cântări drept. — Am făcut-o cum a cerut clientul, spuse pictorul. — FireÈ™te, spuse K. È›inând să nu jignească pe nimeni. AÈ›i pictat alegoria aÈ™a cum e reprezentată ea de obicei, stînd pe jilÈ›ul ei adevărat. — Nu, spuse pictorul, n-am văzut niciodată nici alegoria I È™i nici jilÈ›ul, am pictat din imaginaÈ›ie, dar după unele indicaÈ›ii. — Cum? ÃŽntrebă K. prefăcându-se dinadins că nu înÈ›elege. Nu e, totuÈ™i, un judecător cel care stă pe jilÈ›ul acesta? — Ba da, spuse pictorul, dar nu e unul dintre cei mari È™i n-a stat niciodată pe-un asemenea jilÈ›. — Și vrea să fie pictat într-o atitudine atât de solemnă? Are È›inuta unui preÈ™edinte de tribunal. — Da, domnii aceÈ™tia sunt destul de vanitoÈ™i, spuse pictorul. Dar au aprobare de sus ca să fie pictaÈ›i aÈ™a. Fiecăruia i se prescrie exact cum are dreptul să fie pictat. Din păcate, tabloul de față nu permite observarea detaliilor costumului È™i nici a podoabelor jilÈ›ului. Pastelul nu prea se potriveÈ™te genului acestuia. — Adevărat, spuse K., mi se pare curios că aÈ›i folosit pastelul. — AÈ™a mi-a cerut judecătorul, spuse pictorul. E destinat unei doamne. Examinarea tabloului părea că-i deschisese pofta de lucru ; Titorelli își suflecă deci mânecile si luă câteva creioane, iar K. văzu formându-se în jurul capului judecătorului, sub vîrfurile tremurătoare ale creioanelor, o umbră roÈ™cată, a cărei aureolă se pierdea spre marginea tabloului. ÃŽncetul cu încetul, jocul acesta de umbre înconjura capul cu un fel de cunună sau de podoabă de mare distincÈ›ie. ÃŽn schimb, cu o slabă diferență de ton, totul rămase luminos în jurul imaginii alegorice; din pricina aceasta ea căpătă un relief deosebit, dar nu prea mai semăna nici cu zeiÈ›a JustiÈ›iei, nici cu zeiÈ›a Victoriei; acum semăna perfect cu zeiÈ›a Vînătorii. Munca pictorului îl atrăgea pe K. mai mult decât ar fi dorit; până la urmă își reproÈ™a faptul că zăbovise atâta fără să întreprindă nimic în legătură cu propria lui afacere? — Cum se numeÈ™te judecătorul? ÃŽntrebă el pe neaÈ™teptate. fi — N-am voie să spun, răspunse pictorul. Aplecat cu totul peste tablou, Titorelli își neglija în mod vizibil oaspetele pe care la început îl primise atât de respectuos. K. îi luă purtarea drept o toană È™i se necăji din cauza timpului pierdut. — SunteÈ›i, desigur, un om de încredere al tribunalului nu-i aÈ™a? ÃŽntrebă el. Titorelli lăsă imediat pastelurile la o parte, se ridică, își frecă mîinile È™i-l privi zâmbind pe K. — E bine totdeauna să începi cu adevărul, spuse el. AÈ›i venit ca să vă vorbesc despre tribunal, după cum scria È™i în recomandare, si-aÈ›i început prin a mă linguÈ™i, vorbindu-mi despre tablourile mele. Dar nu v-o iau în nume de rău; n-a-veaÈ›i de unde să È™tiÈ›i că la mine asemenea lucruri nu prind. Nu, vă rog! adăugă el ca să taie categoric obiecÈ›ia pe care K. se pregătea s-o facă. Și continuă: — De altfel, aveÈ›i perfectă dreptate. Sunt un om de încredere al tribunalului. Făcu o pauză ca pentru a-i lăsa lui K. timp să se acomodeze cu acest fapt. ÃŽn dosul uÈ™ii fetiÈ›ele se făcură din nou auzite. Pesemne că se înghesuiau să se uite prin gaura cheii; în cameră poate că se mai vedea È™i prin crăpăturile uÈ™ii. K. nu se scuză deloc, ca să nu-l abată pe pictor de la adevăratul subiect al conversaÈ›iei; dar cum nu voia nici ca Titorelli să exagereze È™i să devină astfel inaccesibil, îl întrebă simplu: — Postul dumneavoastră este recunoscut oficial? — Nu, răspunse scurt pictorul, ca È™i cum întrebarea lui K. l-ar fi împiedicat să continue. Dar K. nu voia să-l lase să tacă; de aceea adăugă: — Adeseori posturile acestea nerecunoscute oficial sunt mult mai influente decât cele oficiale. — AÈ™a e È™i cu postul meu, spuse pictorul clătinând din cap È™i încrun tîndu-È™i sprâncenele. Ieri, pe când discutam cu industriaÈ™ul respectiv despre cazul dumneavoastră, el m-a întrebat dacă n-aÈ™ putea să vă ajut; i-am răspuns: „N-are decât să treacă pe la mineâ€, È™i sunt fericit să constat că v-aÈ›i grăbit să veniÈ›i. Chestiunea pare să vă apese pe inimă È™i asta fireÈ™te că nu mă miră. Dar n-aÈ›i vrea mai întii să vă scoateÈ›i paltonul? DeÈ™i avusese intenÈ›ia să rămână cât mai puÈ›in aici, K. socoti binevenită invitaÈ›ia pictorului. Aerul devenise din ce în ce mai înăbuÈ™itor. Până acum, K. privise de câteva ori, mirat, sobiÈ›a de tuci aflată într-un colÈ› al odăii: sobiÈ›a aceasta n-a-vea foc în ea; zăpuÈ™eala din cameră era inexplicabilă. Pe când își scotea paltonul — ÃŽÈ™i descheie până È™i haina — pictorul îi spuse ca să se scuze: — Am nevoie de căldură. E foarte plăcut aici, nu-i aÈ™a? (n privinÈ›a asta, camera e foarte bine aÈ™ezată. K. nu-i răspunse nimic; de fapt, nu căldura îl jena, ci mai de grabă aerul greu care aproape îl împiedica să respire; odaia probabil că nu mai fusese aerisită de multă vreme. Și neplăcerea lui K. deveni È™i mai mare când pictorul îl rugă să ia loc pe pat în timp ce el însuÈ™i se aÈ™eză în faÈ›a È™evaletului, pe singurul scaun din încăpere. Titorelli păru chiar că nu înÈ›elege de ce K. rămânea pe marginea patului; îi spuse să nu se jeneze, să se aÈ™eze confortabil È™i, văzându-l că ezită, îl împinse el însuÈ™i între perne È™i pilote. Apoi se întoarse la scaunul lui si puse în sfîrÈ™it, pentru prima dată, o întrebare la obiect care ii făcu pe K. să uite de tot restul: — SunteÈ›i nevinovat? ÃŽntrebă el. — Da, spuse K. Se simÈ›i fericit să răspundă la întrebarea aceasta, cu atât mai mult cu cât nu se adresa unei persoane oficiale È™i deci nu se angaja cu nimic. Până acum nimeni nu-l întrebase atât de deschis. Ca să-È™i savureze È™i mai mult plăcerea, K. repetă: — Sunt complet nevinovat, f — AÈ™a! făcu pictorul plecând gânditor capul. Apoi îl ridică deodată È™i spuse: I — Dacă sunteÈ›i nevinovat, chestiunea e foarte simplă. Privirea lui K. se încruntă. Acest presupus om de încredere al tribunalului vorbea ca un copil neÈ™tiutor. — Nevinovăția mea nu simplifică nimic, spuse K. Apoi, neputîndu-È™i stăpâni un zâmbet, dădu încet din cap si adăugă: Există atâte a subtilități în care se pierde justiÈ›ia! Și, până la urmă, descoperă o crimă acolo unde iniÈ›ial n-a fost nimic. — FireÈ™te, fireÈ™te, spuse pictorul, ca È™i cum K. i-ar fi deranjat inutil È™irul gândurilor. Dar sunteÈ›i nevinovat? — Da, spuse K. — Acesta e esenÈ›ialul, spuse pictorul. ObiecÈ›iile nu-l influenÈ›au deloc, dar, deÈ™i avea un ton atât de hotărât , nu-È›i puteai da seama dacă vorbea aÈ™a din convingere sau numai* din indiferență. Dorind mai întâi să elucideze punctul acesta, K. îi spuse: 1 — Dumneavoastră, desigur, cunoaÈ™teÈ›i tribunalul mult ftai bine decât mine; eu nu È™tiu niciodată decât ceea ce aud despre el de la persoane cu totul diferite. Dar toată lumea de acord că nici o acuzaÈ›ie nu e adusă fără să fie bine dntărită È™i că, atund dnd acuză, justiÈ›ia e ferm convinsă de vinovăția acuzatului; iar convingerea aceasta, pe dt se pare, e foarte greu să i-o zdruncini. — Greu? ÃŽntrebă pictorul repezindu-È™i o mână în sus. Ai putea spune mai degrabă că tribunalul nu renunță nid în ruptul capului la ea. Dacă i-as picta aid pe toÈ›i judecătorii, unul lângă altul, È™i te-ai apăra în faÈ›a pânzei acesteia, cu siguranță că ai avea mai mult succes decât în faÈ›a adevăratului tribunal. — Da, spuse pentru sine, uitînd că singurul lui scop fusese să afle dte ceva de la pictor. ÃŽn dosul uÈ™ii, o fetiță începu iar să întrebe: — Titorelli! N-are de gând să plece o dată? — TăceÈ›i din gură, strigă pictorul spre ușă. Nu vedeÈ›i că discut cu dumnealui? Dar fetiÈ›a nu se mulÈ›umi cu atât È™i întrebă iar: — Vrei să-i fad portretul? Și cum pictorul nu-i răspunse, adăugă: — Te rog, nu i-l face! E prea urât! Pe scări se stârni o adevărată hărmălaie de strigăte aprobatoare. Pictorul se năpusti la ușă, o deschise puÈ›in — prin crăpătură se vedeau mîinile fetiÈ›elor întinse rugător — È™i spuse: — Dacă nu staÈ›i liniÈ™tite, vă arunc pe toate jos. AÈ™ezaÈ›i-vă aici, pe trepte, È™i staÈ›i cuminÈ›i. FetiÈ›ele se vede că nu-l ascultară imediat, căd trebui să le mai ordone o dată: — Hai, mai repede, aÈ™ezaÈ›i-vă. Abia atund se făcu tăcere. — Vă cer mii de scuze, spuse pictorul revenind lângă K. Dar acesta abia dacă se întorsese spre ușă; îi lăsase pictorului deplină libertate de a-i lua sau nu apărarea si de-a alege ce mijloace voia. Și rămase la fel de indiferent când Titorelli se aplecă spre el È™i-i È™opti la ureche, ca să nu fie auziÈ›i de-afară: — FetiÈ›ele aparÈ›in È™i ele justiÈ›iei. — Cum? ÃŽntrebă K. întordnd capul È™i privindu-l mirat. Dar Titorelli se aÈ™eză din nou pe scaun È™i spuse în glumă, ca pentru a se explica: — Doar totul purcede de la justiÈ›ie! — Asta n-o observasem încă, răspunse K., scurt. Caracterul general al observaÈ›iei pictorului înlătura tot ce putea fi neliniÈ™titor în remarca lui cu privire la fetiÈ›e. Cu toate acestea K. privi lung spre uÈ™a în dosul căreia fetiÈ›ele È™edeau acum liniÈ™tite. Numai una dintre ele vîrâse printr-o crăpătură un pai pe care îl tot plimba încet când în sus, dnd In jos. — S-ar părea că nu prea cunoaÈ™teÈ›i bine justiÈ›ia, spuse pictorul (își depărtase mult picioarele È™i bătea cu vîfful degetelor în podea). De altfel, nici n-aveÈ›i nevoie să o cunoaÈ™teÈ›i, din moment ce sunteÈ›i nevinovat; numai eu am să vă scot din încurcătură. — Cum veÈ›i proceda? ÃŽntrebă K. Nu spuneaÈ›i mai adineauri că justiÈ›ia nu admite nici un fel de probe? — JustiÈ›ia nu admite probe în faÈ›a tribunalului, spuse pictorul rididndu-È™i degetul arătător ca pentru a-l face pe K. să remarce o subtilă deosebire; dar lucrurile stau cu totul altfel dnd probele se produc neoficial, în sala de deliberare, pe culoare sau, de pildă, aici, în atelier. Ceea ce explica pictorul acum nu i se părea neverosimil lui K., dimpotrivă, se potrivea perfect cu cele auzite de la alÈ›ii. Și era totodată foarte încurajator. Dacă judecătorii puteau fi influenÈ›aÈ›i prin relaÈ›ii personale atât de uÈ™or pe cât spusese maestrul Huld, atunci relaÈ›iile pictorului cu magistraÈ›ii vanitoÈ™i puteau fi extrem de importante; nu trebuia ded să le treacă cu vederea. Titorelli își putea găsi locul firesc printre ajutoarele pe care K. le strângea încet, încet, în jurul lui. Oare nu erau lăudate, la bancă, talentele de organizator ale domnului procurist? Iată că i se ivize ocazia să le pună la încercare, acum, când nu se bizuia decât pe sine. Pictorul încercă un timp să-È™i dea seama de efectul pe care explicaÈ›iile lui îl făcuseră asupra lui K.; apoi spuse uÈ™or neliniÈ™tit: — Vă surprinde că vorbesc aproape ca un jurist? E rezultatul contactului meu permanent cu domnii de la tribunal. De pe urma lui trag mari foloase, dar îmi È™i pierd într-o mare măsură elanul artistic. — Cum aÈ›i intrat în relaÈ›ii cu judecătorii? ÃŽntrebă K. vrând să cîștige încrederea lui Titorelli înainte de a-l lua direct în slujba lui. — Cât se poate de simplu, răspunse pictorul. Am moÈ™tenit relaÈ›iile. Tata era È™i el pictor al tribunalului. SituaÈ›ia aceasta se moÈ™teneÈ™te totdeauna. Nou-veniÈ›ii n-au ce căuta în ea. Þinând seama de gradele ierarhice, te afli, într-adevăr, când e vorba să pictezi magistraÈ›i, în faÈ›a unor reguli atât de diferite, de multiple È™i mai ales atât de secrete. ÃŽncât nimeni nu le cunoaÈ™te, în afara unor anumite familii. In sertarul pe care-l vedeÈ›i acolo, jos, de exemplu, am regulamentul moÈ™tenit de la tata È™i pe care nu-l arăt nimănui. Și trebuie să-l cunoÈ™ti cât se poate de bine ca să fii autorizat să faci portretele judecătorilor. Chiar dacă l-aÈ™ pierde, È™tiu pe de rost atâtea lucruri, încât nimeni n-ar fi în stare să-mi ia locul. Orice judecător, vă daÈ›i seama, vrea să fie pictat ca marii judecători de odinioară, È™i numai eu È™tiu să fac asta. — Iată ceva de invidiat, spuse K, gândindu-se la postul lui de la bancă. AveÈ›i deci o situaÈ›ie de neclintit. — Da, de neclintit, spuse pictorul îndreptîndu-È™i mândru spinarea. De aceea îmi pot permite din când în când să ajut vreun biet inculpat. — Și cum faceÈ›i asta? ÃŽntrebă K. de parcă n-ar fi observat că eî era cel pe care pictorul îl numise „biet inculpatâ€. Dar Titorelli nu lăsă discuÈ›ia să se abată, ci spuse: — ÃŽn cazul dumneavoastră, fiindcă sunteÈ›i complet nevinovat, iată ce-aÈ™ face. Pe K. începuse să-l supere faptul că se pomenea întruna despre nevinovăția lui. I se părea uneori că pictorul făcea din achitare condiÈ›ia unei colaborări care devenea astfel inutilă prin însăși premisa ei. Dar se stăpâni È™i nu-l întrerupse. Nu voia să renunÈ›e la ajutorul pictorului, era ferm hotărât în privinÈ›a aceasta; de altfel, ajutorul lui Titorelli nu i se părea deloc mai problematic decât al avocatului. Ba chiar îl prefera celuilalt, fiindcă i se oferea mai inocent È™i mai pe față. Pictorul își trase scaunul lângă pat È™i continuă în È™oaptă: — Am uitat să vă întreb mai întâi ce fel de achitare doriÈ›i. Există trei posibilități: achitare reală, achitare aparentă È™i tărăgănarea la infinit. Achitarea reală este, fireÈ™te, cea mai bună, dar n-am pic de influență pentru soluÈ›ia aceasta. După părerea mea nu există nimeni care să poată determina o achitare reală. Probabil că numai nevinovăția acuzatului o poate provoca. Și cum dumneavoastră sunteÈ›i nevinovat, ar fi într-adevăr posibil să vă bizuiÈ›i numai pe factorul nevinovăției. Dar în acest caz n-aveÈ›i nevoie nici de ajutorul meu, nici de al altcuiva. La început, K. se simÈ›i complet uluit de expunerea aceasta metodică, dar, revenin du-È™i, spuse la fel de încet ca È™i pictorul: — Cred că vă contraziceÈ›i. — Cum aÈ™a? ÃŽntrebă pictorul, răbdător. Și-È™i lăsă capul pe spate, zâmbind. Zâmbetul lui trezi în K. sentimentul că ar trebui să descopere contrazicerile nu în cuvintele pictorului, ci în înseÈ™i procedeele justiÈ›iei. TotuÈ™i, nu dădu înapoi È™i spuse: — Mi-aÈ›i atras atenÈ›ia mai adineauri că justiÈ›ia nu admite probe, mai apoi aÈ›i restrâns valabilitatea afirmaÈ›iei acesteia spunând că nu e vorba decât de tribunalul oficial, iar acum ati ajuns să spuneÈ›i că un nevinovat se poate lipsi de ajutor, tată o primă contrazicere. ÃŽn plus, aÈ›i mai afirmat că judecătorii pot fi influenÈ›aÈ›i pe calea relaÈ›iilor personale, iar acum negaÈ›i faptul că achitarea reală, după cum o numiÈ›i, ar putea fi obÈ›inută pe calea relaÈ›iilor: iată o a doua contrazicere. — Amândouă contrazicerile sunt uÈ™or de explicat, spuse pictorul. E vorba de două lucruri diferite, de ceea ce spune legea, pe de-o parte, È™i de ceea ce am aflat eu, personal, pe de altă parte: feriÈ›i-vă să le confundaÈ›i. Legea, deÈ™i n-am citit-o, prevede, fireÈ™te, achitarea nevinovatului, dar nu arată că judecătorii pot fi influenÈ›aÈ›i. Iar eu, unul, am aflat tocmai contrariul: nu cunosc nici o achitare reală, dar cunosc, în schimb, numeroase cazuri de influenÈ›are. Evident, s-ar putea ca în toate cazurile pe care le cunosc să nu fi existat nici un nevinovat, dar o asemenea presupunere nu vi separe neverosimilă? Nici un nevinovat, în atâtea cazuri? ÃŽncă de pe când eram copil îl auzeam pe tata povestind acasă despre procese; judecătorii care veneau la atelier colportau intîmplări È™i fapte de la tribunal; de altfel, în mediul nostru nu se vorbeÈ™te decât despre asta. De cum am avut eu însumi posibilitatea să merg la tribunal, am folosit-o întruna; am asistat la toate dezbaterile mai importante, am urmărit, atât cât s-a putut, numeroase procese È™i, trebuie să vă mărturisesc, n-am văzut niciodată o achitare reală. — AÈ™adar, nici o achitare reală! spuse K. de parcă ar fi vorbit propriilor lui speranÈ›e. Asta confirmă părerea pe care o È™i aveam despre justiÈ›ie. Și în direcÈ›ia aceasta nu există nici o È™ansă. Un singur călău ar putea înlocui tot tribunalul. — Nu trebuie să generalizaÈ›i, spuse pictorul nemulÈ›umit; eu n-am vorbit decât despre experienÈ›a mea personală. — Și ea nu e de ajuns? spuse K. AÈ›i auzit vorbindu-se cumva despre achitări pronunÈ›ate în vremurile de demult? — Se spune că ar fi existat asemenea achitări, răspunse pictorul. Dar e foarte greu de È™tiut precis; sentinÈ›ele tribunalului nu sunt publicate niciodată; judecătorii înÈ™iÈ™i n-au voie să le vadă, de aceea nu s-au păstrat decât legende asupra justiÈ›iei din trecut. Ele vorbesc despre achitări reale, în majoritatea cazurilor, È™i nimic nu ne împiedică să le credem; dar, pe de altă parte, nimic nu le poate dovedi veracitatea. Cu toate acestea, nu se poate să le neglijăm complet; un pic de adevăr trebuie să fie în ele; altminteri, sunt foarte frumoase, eu însumi am pictat câteva tablouri care aveau ca temă asemenea legende. — NiÈ™te simple legende, spuse K-, n-au să-mi schimbe părerea. Nu e voie să apelezi la ele în faÈ›a tribunalului, nu-i aÈ™a? Pictorul râse: — Nu, nu e voie. — Atunci e inutil să mai vorbim de ele. Deocamdată, K. È›inea să accepte toate părerile pictorului, chiar dacă i se păreau neverosimile sau dacă vedea cum contrazic alte păreri; acum n-avea timp nici să verifice ce i se spunea; socotea că ar obÈ›ine un mare succes dacă l-ar putea hotărî pe pictor să-l ajute în vreun fel oarecare, măcar printr-o intervenÈ›ie cu rezultat îndoielnic. De aceea spuse: — Să lăsăm deci la o parte achitarea reală; aÈ›i mai pomenit È™i alte două soluÈ›ii. — Da: achitarea aparentă È™i tărăgănarea la infinit. Numai despre ele poate fi vorba. Dar n-aÈ›i vrea să vă scoateÈ›i haina, înainte de-a le discuta? Probabil că vă este foarte cald. — Adevărat, spuse K. Până în clipa aceea, atent numai la explicaÈ›iile pictorului, uitase de căldură; acum însă, când i se amintea de ea, simÈ›i cât de tare îi transpirase fruntea. Adevărat, e o căldură aproape insuportabilă, adăugă el. Pictorul dădu din cap, ca È™i cum i-ar fi înÈ›eles foarte bine indispoziÈ›ia. — N-am putea deschide fereastra? ÃŽntrebă K. — Nu, spuse pictorul; acolo nu-i o fereastră, ci un simplu geam prins în ramă. Nu se poate deschide. K. își dădu abia atunci seama că sperase tot timpul, de la început, să-l vadă pe pictor ridicându-se È™i deschizând larg fereastra ; se gândise chiar că ar putea el să facă asta. Ar fi fost gata să respire cu toată gura până È™i ceaÈ›a cea mai densă. SenzaÈ›ia că-i complet lipsit de aer în încăperea aceea îi producea ameÈ›eală. Lovi deci uÈ™or cu palma pilota de lângă el È™i spuse cu glas slab: — E foarte neplăcut È™i foarte nesănătos. — Da de unde, spuse pictorul, dornic să se apere; deÈ™i nu-i decât un simplu geam, fiindcă nu poate fi deschis niciodată, căldura e păstrată mult mai bine decât cu o fereastră dublă. Iară dacă vreau să aerisesc, ceea ce nu prea e necesar, căci aerul pătrunde prin toate crăpăturile, n-am decât să deschid una din uÈ™i, sau chiar pe amândouă. K., puÈ›in consolat de explicaÈ›ia aceasta, se uită în jur ca să găsească o a doua ușă. Pictorul îl observă È™i-i spuse: — E în spatele dumneavoastră; am fost nevoit s-o blo-chez cu patul. Abia atunci văzu K. uÈ™a cea mică din perete. — Da, totul e prea mic aici pentru un atelier, spuse pictorul ca È™i cum ar fi vrut să preîntîmpine o mustrare din partea lui K. A trebuit să mă instalez cum s-a putut. Evident, patul e foarte prost plasat în faÈ›a uÈ™ii. De fiecare dată când vine judecătorul pe care-l pictez acum, se izbeÈ™te de pat. I-am dat o cheie a uÈ™ii acesteia ca să mă poată aÈ™tepta aici când nu sunt acasă; dar de obicei vine cu noaptea în cap, când eu încă mai dorm È™i fireÈ™te că mă smulge din somnul cel mai adînc deschizându-mi uÈ™a la căpătâiul patului. AÈ›i pierde orice respect față de judecători dacă aÈ›i auzi înjurăturile cu care îl primesc când trece peste patul meu, dimineaÈ›a. Mi-ar fi uÈ™or să-i iau cheia, dar cu asta aÈ™ înrăutăți È™i mai mult situaÈ›ia. Aici, cu o lovitură de cot scoÈ›i toate uÈ™ile din țîțîni. ÃŽncă de când pictorul începuse să-È™i È›ină discursul, K. se întreba dacă să-È™i scoată sau nu haina ; în cele din urmă își dădu seama că n-o să mai poată rezista dacă n-o scoate imediat ; o dezbrăcă deci, dar o păstră pe genunchi ca s-o poată pune imediat ce s-o termina convorbirea. Abia rămăsese în cămașă, când una dintre fetiÈ›e strigă: — Și-a scos È™i haina. Și se auzi zgomotul tuturor fetiÈ›elor care se înghesuiau la crăpăturile uÈ™ii ca să vadă cu ochii lor spectacolul. — FetiÈ›ele cred că vă fac portretul È™i că pentru asta v-am pus să vă dezbrăcaÈ›i, spuse pictorul. — AÈ™a! făcu K., fără chef, căci nu se simÈ›ea deloc mai bine decât înainte, deÈ™i era mai uÈ™or îmbrăcat. Și întrebă, morocănos: — Cum numeaÈ›i celelalte două feluri de achitare? Uitase deja termenii pictorului. — Achitare aparentă È™i tărăgănare la nesBrÈ™it, răspunse Titorelli. Rămâne ca dumneavoastră să alegeÈ›i. Eu vă pot ajuta pentru amândouă, dar, fireÈ™te, nu fără strădanie: singura diferență din punctul acesta de vedere este că achitarea aparentă cere un efort puternic È™i concentrat, iar tărăgănarea la nesfîrÈ™it cere un efort slab È™i continuu. Să vorbim mai întâi, dacă doriÈ›i, despre achitarea aparentă. Dacă pe ea o preferaÈ›i, am să vă scriu pe-o coală de hîrtie o dovadă de nevinovăție. Formula dovezii mi-a fost transmisă de tata È™i e total inatacabilă. O dată scrisă dovada, dau o raită pe la toÈ›i judecătorii pe care îi cunosc. ÃŽncep, de pildă, prin a-i arăta astă-seară dovada scrisă judecătorului căruia îi fac portretul, când va veni să-mi pozeze. ÃŽi întind hîrtia, îi explic că sunteÈ›i nevinovat È™i garantez eu însumi pentru nevinovăția dumneavoastră. Garantarea aceasta nu e un simplu angajament formal, ci o adevărată cauÈ›iune, un lucru care obligă. Privirea pictorului exprima un fel de reproÈ™ față de omul care îl silea să-È™i ia povara unei asemenea garanÈ›ii. — Ar fi foarte amabil din partea dumneavoastră, spuse K, dar în felul acesta judecătorul v-ar crede È™i totuÈ™i nu m-ar achita în mod real? — După cum vă spuneam. De altfel nu e deloc sigur că au să mă creadă toÈ›i. Cîțiva dintre ei s-ar putea să-mi ceară să vă prezint lor mai întâi. Si atunci va trebui să mergeÈ›i cu mine. La drept vorbind, cind se întîmplă aÈ™a cauza e pe jumătate cîștigată, mai ales dacă vă învăț dinainte cum trebuie să vă purtaÈ›i față de ei. O să ne vină mai puÈ›in uÈ™or cu cei care mă vor refuza din principiu, È™i fără îndoială că vom întîlni È™i dintre aceÈ™tia. DeÈ™i sunt hotărât să facem toate încercările posibile, va trebui să renunțăm la ei. De altfel, n-o să fie nimic grav, căci cîțiva judecători izolaÈ›i nu pot să decidă într-o asemenea chestiune. Când voi strânge semnături suficiente pe dovada de nevinovăție, mă voi duce să-l văd pe [judecătorul care se ocupă personal de procesul dumneavoastră. S-ar putea ca până atunci să am È™i semnătura lui pe dovadă; în acest caz lucrurile se vor desfășura È™i mai rapid. Dar, în general, când operaÈ›iile ajung acolo, nu mai întîlneÈ™ti nici un fel de obstacole; e perioada în care acuzatul capătă cea mai mare încredere. Căci — e ciudat să constaÈ›i, dar nu se poate să nu admiÈ›i — oamenii au în momentul acela mai multă încredere decât după achitare. O dată ajuns acolo, nu mai e mare lucru de făcut. Judecătorul are pe dovadă garanÈ›ia câtorva alÈ›i judecători, È™i poate să vă achite fără teamă, ceea ce va È™i face, sigur, după împlinirea unor formalități, de dragul meu È™i ca să-i oblige pe ceilalÈ›i cunoscuÈ›i. Cât despre dumneavoastră, veÈ›i spune adio tribunalului È™i veÈ›i fi liber. — Și voi fi liber? ÃŽntrebă K. È™ovăitor. — Da, spuse pictorul, dar numai în aparență sau, mai bine zis, în mod provizoriu. De fapt, judecătorii inferiori, cum sunt cei pe care îi cunosc eu, n-au dreptul să pronunÈ›e o achitare definitivă; dreptul acesta nu aparÈ›ine decât tribunalului suprem, care vă e inaccesibil È™i dumneavoastră, È™i mie, È™i oricărei alte persoane. Ce se petrece acolo nu È™tim È™i, între noi fie vorba, nici nu vrem să È™tim. Judecătorii pe care vom încerca să-i prindem în joc n-au marele drept de a È™terge acuzarea inculpatului, ci numai pe acela de a-l elibera. Cu alte cuvinte, modul acesta de achitare înlătură provizoriu acuzarea, dar n-o împiedică să rămână mai departe atârnată deasupra capului dumneavoastră, cu toate consecinÈ›ele care pot surveni dacă intervine un ordin de sus. RelaÈ›iile mele îmi permit să vă explic cum se manifestă practic deosebirea dintre cele două moduri de achitare. Pentru o achitare reală, toate actele procesului trebuie distruse È™i dispar total din arhivele tribunalului; e distrus totul, nu numai actul de acuzare, ci È™i celelalte piese ale procesului, până È™i actul de achitare. Nimic nu rămâne. ÃŽn cazul achitării aparente, lucrurile stau cu totul altfel. Hotărîrea nu introduce în proces nici o altă modificare în afara îmbogățirii dosarului cu dovada de nevinovăție, cu textul achitării È™i cu temeiurile lui. ÃŽn rest, procedura se continuă. E înaintată mai departe, spre instanÈ›ele superioare, e readusă la cele inferioare, după cum cere continuitatea circularii actelor în birouri, È™i nu încetează să treacă prin tot soiul de urcuÈ™uri È™i coborîșuri, cu oscilaÈ›ii mai mult sau mai puÈ›in ample È™i cu stagnări mai mult sau mai puÈ›in mari. Nu poÈ›i să È™tii niciodată drumul pe care îl va urma. Privind dinafară, poÈ›i să-È›i închipui uneori că totul a fost uitat, că actele s-au pierdut È™i că achitarea e definitivă ; dar cei iniÈ›iaÈ›i È™tiu bine că nu- i aÈ™a. Nu există hîrtie care să se piardă, iar justiÈ›ia nu uită niciodată. Și într-o bună zi — când nimeni nu se mai aÈ™teaptă — un judecător oarecare priveÈ™te cu mai multă atenÈ›ie actul de acuzare, vede că nu È™i-a pierdut valabilitatea, È™i ordonă imediat arestarea. FireÈ™te, am presupus că între achitarea aparentă È™i noua arestare s-a scurs timp destul de îndelungat, ceea ce e posibil, È™i aÈ™ putea cita câteva asemenea cazuri, dar e la fel de posibil ca, în ziua când se întoarce de la tribunal, achitatul să È™i găsească oamenii care îl aÈ™teaptă pe trotuar să-l aresteze încă o dată. Atunci, evident, adio libertate. — Și procesul reîncepe? ÃŽntrebă K. aproape neîncrezător. — FireÈ™te, răspunse pictorul, procesul reîncepe, dar rămâne mai departe posibilitatea dobîndirii unei noi achitări aparente; atunci trebuie să reîncepi să-È›i aduni toate forÈ›ele; nu trebuie niciodată să capitulezi. Poate că pictorul rostise ultimele cuvinte sub impresia descurajării care începuse să-l copleÈ™ească pe K. — Dar a doua achitare nu-i mai greu de obÈ›inut decât prima? ÃŽntrebă K. vrând parcă să preîntîmpine anumite destăinuiri eventuale ale pictorului. — ÃŽn privinÈ›a asta nu se poate spune nimic precis, răspunse pictorul. Vă imaginaÈ›i cumva că judecătorii ar fi influenÈ›aÈ›i în defavoarea acuzatului prin cea de-a doua arestare? Asemenea lucruri nu se întîmplă. ÃŽn momentul achitării, judecătorii au È™i prevăzut cea de-a doua arestare. Ea nu-i influenÈ›ează, deci. Dar li se poate schimba dispoziÈ›ia sufletească, o mulÈ›ime de alte motive pot modifica opinia asupra acuzaÈ›iei, de aceea trebuie să te adaptezi noilor circumstanÈ›e ca să obÈ›ii a doua achitare; de aceea È›i se cer eforturi la fei de mari ca È™i pentru prima. — Și nici ea nu e, totuÈ™i, definitivă? spuse K., negând el însuÈ™i printr-o clătinare a capului. — Se înÈ›elege că nu, spuse pictorul. După a doua achitare vine a treia arestare, după a treia achitare a patra arestare, È™i aÈ™a mai departe. Aceasta decurge din natura achitării pare nte! K. tăcu. — Achitarea aparentă, spuse pictorul, s-ar părea că nu vă convine prea mult. Poate că preferaÈ›i tărăgănarea la infinit. Să vă explic esenÈ›a tărăgănării? K. făcu semn că da. Pictorul se instalase comod pe scaun, cu cămaÈ™a de noapte desfăcută la piept È™i, cu o mână trecută pe sub cămașă, își mângîia coastele. — Tărăgănarea la infinit... spuse el oprindu-se o clipă să priveastă drept înainte ca È™i cum ar fi căutat o explicaÈ›ie perfect inteligibilă, tărăgănarea la infinit menÈ›ine permanent procesul în prima lui fază. Ca s-o obÈ›ii, e necesar ca acuzatul È™i apărătorul lui, dar mai ales apărătorul, să rămână în contact permanent cu justiÈ›ia. Pentru aceasta, repet, nu e nevoie să cheltuieÈ™ti atâtea forÈ›e ca pentru achitarea aparentă, dar e nevoie deÈ™i mai multă atenÈ›ie. N-ai voie să scapi din vedere procesul, trebuie să te prezinÈ›i la intervale regulate în faÈ›a judecătorului, să-l mai vizitezi È™i în ocazii speciale È™i să cauÈ›i tot timpul să-i păstrezi bunăvoinÈ›a; dacă nu-l cunoÈ™ti personal, trebuie să faci presiuni asupra lui prin judecătorii pe care-i cunoÈ™ti, fără a renunÈ›a la convorbirile directe. Dacă nu neglijezi nimic, se poate spune cu destulă certitudine că procesul nu va ieÈ™i din prima fază. Nu se stinge, nici vorbă, dar acuzatul poate fi aproape la fel de sigur că n-o să fie condamnat pe cât e atunci când se află în libertate. Față de achitarea aparentă, tărăgănarea la infinit are avantajul că-i asigură inculpatului un viitor mai puÈ›in nesigur; ea îl apără de spaima unei arestări neaÈ™teptate; cu ea, acuzatul e ferit de teama de-a se pomeni din tr-o dată silit să facă demersuri penibile È™i să îndure eforturile È™i enervările pe care le cere totdeauna achitarea aparentă, tocmai în momentele cele mai puÈ›in favorabile lui. Evident, tărăgănarea la infinit are pentru inculpat È™i unele dezavantaje, care nu trebuie subapreciate. Nu mă gândesc la faptul că el nu e niciodată liber, căci liber în adevăratul sens al cuvântului n-ar fi nici în cazul achitării aparente. E vorba de altceva. ÃŽn fapt, procesul nu poate fi suspendat decât atunci când există un motiv aparent pentru asta. De aceea trebuie să continue, teoretic. E necesar deci, din când în când, să fie date unele dispoziÈ›ii, să fie organizate interogatorii, ordonate percheziÈ›ii etc, etc. ÃŽntr-un cuvânt, trebuie ca procesul să se învîrtească mereu în cer-culeÈ›ul restrâns la care i-a fost limitată în mod artificial acÈ›iunea. Pentru acuzat, fireÈ™te, aceasta aduce după sine unele neplăceri a căror gravitate n-ar trebui nici dumneavoastră s-o exageraÈ›i. Totul rămâne doar simplă aparență; interogatoriile, de exemplu, sunt foarte scurte; dacă n-ai timp sau chef să te duci la ele, te poÈ›i scuza uneori; cu unii judecători poÈ›i chiar să aranjezi dinainte zilele È™i orele pe-o întreagă perioadă; în fond, e vorba doar să treci din când în când pe la judecător, ca să-È›i faci datoria de inculpat. Pictorul nu terminase de vorbit când K. își puse haina pe braÈ› È™i se ridică să plece. — S-a ridicat de pe scaun! strigară fetiÈ›ele din dosul uÈ™ii. — Vă È™i gândiÈ›i să plecaÈ›i? ÃŽntrebă pictorul ridicându- se È™i el. Fără îndoială că aerul vă alungă de-aici, È™i asta mă necăjeÈ™te. AÈ™ mai avea încă o mulÈ›ime de lucruri să vă spun. A trebuit să mă rezum prea mult, dar sper că am fost destul de clar. — O, da! spuse K. ÃŽncepuse să-l doară capul din pricina atenÈ›iei cu care se silise să asculte. ÃŽn ciuda afirmaÈ›iei acesteia, pictorul mai repetă o dată, rezumând ca È™i cum ar fi vrut să-i lase lui K. o consolare: — Cele două metode au comun faptul că au menirea să împiedice condamnarea inculpatului. — Dar ele împiedică È™i achitarea lui reală, spuse K. încet, de parcă i-ar fi fost ruÈ™ine că a înÈ›eles. — AÈ›i prins miezul chestiunii, spuse repede pictorul. K. puse mâna pe palton, dar nu se putu hotărî să-si îmbrace haina. Dacă È™i-ar fi urmat dorinÈ›a, ar fi luat de-a valma în braÈ›e È™i haina È™i paltonul È™i ar fi ieÈ™it în stradă numai în cămașă; nici fetiÈ›ele nu izbutiră să-l hotărască să se îmbrace ca lumea, deÈ™i începuseră să-È™i strige, prematur, una alteia, că musafirul își pune hainele. Pictorul, È›inând cu tot dinadinsul să dea o interpretare atitudinii lui K., spuse: — ÃŽncă nu v-aÈ›i decis în privinÈ›a celor două propuneri pe care vi le-am făcut. Sunt de acord cu dumneavoastră. Eu însumi v-aÈ™ fi sfătuit să nu vă pripiÈ›i cu alegerea. Avantajele È™i dezavantajele sunt greu de cumpănit. Totul trebuie gândit cu de-amănuntul. Dar, pe de altă parte, nici nu trebuie pierdut prea mult timp. — Am să revin în curând, spuse K. Apoi, hotărându-se brusc, își îmbrăcă haina, își puse paltonul pe umeri È™i porni grăbit spre uÈ™a în dosul căreia fetiÈ›ele începură imediat să urle. Lui K. i se păru că le È™i vede prin scândurile crăpate ale uÈ™ii. — ÞineÈ›i-vă de cuvânt, spuse pictorul fără să-l urmeze; altminteri am să vin la bancă să vă întreb eu însumi. — Deschide uÈ™a! strigă K. trăgând de clanÈ›a pe care probabil că fetiÈ›ele b È›ineau strâns, căci nu se miÈ™ca. — VreÈ›i să vă plictisească fetiÈ›ele în tot lungul scării? ÃŽntrebă Titorelli. TreceÈ›i mai bine p e-aici. Și-i arătă uÈ™a care se afla în dosul patului. K. acceptă invitaÈ›ia È™i se îndreptă spre pat. Dar pictorul, în loc să-i deschidă, se strecură sub pat È™i-l întrebă din străfundurile unde se afla. — Numai o clipă! N-aÈ›i vrea să vedeÈ›i un tablou pe care vi l-aÈ™ putea vinde? K. nu voia să fie nepoliticos, căci pictorul se ocupase într-adevăr de el È™i chiar îi promisese să-l ajute în continuare, deÈ™i K., distrat, uitase să-i spună că-i va răsplăti ostenelile. De aceea nu putu să-i refuze invitaÈ›ia È™i se opri să vadă tabloul, deÈ™i ardea de nerăbdare să iasă din atelier. Pictorul scoase de sub pat un vraf de pânze neînrămate, acoperite de-atâta praf, încât când suflă peste tabloul aflat deasupra, K. rămase câtva timp învăluit parcă într-un nor È™i cu respiraÈ›ia tăiată. — E un peisaj de cîmpie, spuse pictorul întinzându-i tabloul. Tabloul reprezenta doi arbori sfrijiÈ›i, pe-o iarbă întunecoasă, la mare distantă unul e altul. ÃŽn fund, soarele amurgea într-o mare de culori. — Bine, spuse K., îl cumpăr. Vorbise prea sec, de aceea se bucură când văzu că pictorul, în loc să se formalizeze, îi întinse un al doilea tablou. — Iată perechea celuilalt, spuse Titorelli. Poate că peisajul fusese bine conceput ca pereche a celuilalt tablou, dar între ele nu se putea observa nici o deosebire; se aflau È™i aici copacii, iarba È™i apusul de soare. Dar lui K. puÈ›in îi păsa de similitudinea peisajelor. — Sunt frumoase, spuse el. Le cumpăr pe amândouă È™i-am să le pun în biroul meu. — Tema pare să vă placă, spuse pictorul luînd un al treilea tablou. S-a nimerit bine, căci mai am aici o pânză în acelaÈ™i gen. Pî nza nu era în acelaÈ™i gen, ci identică cu celelalte două. Pictorul folosea perfect ocazia ca să-È™i vîndă tablourile vechi. — ÃŽl iau È™i pe acesta, spuse K. VreÈ›i să-mi spuneÈ›i ce preÈ› au toate trei? — Vorbim noi altă dată, doar rămânem în legătură unul cu altul, spuse pictorul. Acum sunteÈ›i prea grăbit. Mă bucur că tablourile vă plac, am să vi le dau pe toate de aici. Sunt numai peisaje de cîmpie. Am pictat multe de acest fel, până acum. Unora nu le plac asemenea peisaje fiindcă li se par cam sumbre; dar există oameni, ca dumneavoastră, de pildă, care apreciază tocmai melancolia aceasta. K. nu era deloc dispus să se ocupe de experienÈ›ele profesionale ale pictorului-cerÈ™etor. — ÃŽmpachetaÈ›i-le pe toate, spuse el întrerupându-l în plin avânt oratoric. Omul meu de serviciu o să vină mîine să le ia. — Nu e nevoie, spuse pictorul. Sper să găsesc un hamal care să vă poată însoÈ›i chiar acum. Și deschise, în sfîrÈ™it, uÈ™a aplecându-se pe deasupra patului. — CălcaÈ›i fără grijă pe aÈ™ternut, continuă el. ToÈ›i cîți intră aici aÈ™a fac. K. n-ar fi avut nevoie de încurajare ca să calce fără milă pe aÈ™ternut; pusese chiar piciorul în mijlocul pilotei de puf când, privind prin uÈ™a deschisă, se dădu înapoi, mirat. — Ce e asta? ÃŽl întrebă el pe pictor. — De ce vă miraÈ›i? ÃŽntrebă pictorul, la fel de mirat. Sunt birourile tribunalului. Nu È™tiaÈ›i că tribunalul are birouri aici? Aproape în fiecare pod există birouri ale tribunalului; de ce n-ar exista È™i aici? Atelierul meu este de fapt unul dintre birouri, dar tribunalul mi l-a pus la dispoziÈ›ie. Pe K. nu-l speriase atât faptul că dăduse È™i în locul acesta peste birourile tribunalului, cât îl înspăimântase constatarea totalei lui ignorante în legătură cu justiÈ›ia. I se părea că, pentru un inculpat, legea de bază a comportării constă în a fi È› totdeauna pregătit la orice, în a nu se lăsa niciodată surprins,!} în a nu privi la dreapta când judecătorul se află la stînga; È™i tocmai împotriva legii acesteia de bază păcătuia el mereu. ÃŽn faÈ›a lui se întindea un coridor lung: prin coridorul acesta venea un aer pe lângă care cel din atelier părea proaspăt È™i înviorător. De-o parte È™i de alta a coridorului se aflau bănci, ca în sala de aÈ™teptare a secÈ›iei de care È›inea procesul lui K. Instalarea birourilor părea făcută pretutindeni după prescripÈ›ii minuÈ›ioase. ÃŽn momentul acela, pe coridor nu se afla prea multă lume. Un bărbat È™edea, sau mai degrabă părea că doarme, pe una din bănci, cu obrajii îngropaÈ›i în palmele lipite de bancă; un altul stătea în picioare, la capătul coridorului, în penumbră. K. se hotărî din nou È™i trecu peste pat. Pictorul u urmă, cu pânzele sub braÈ›. Curând, întîlniră un aprod. K. È™tia cum să-i recunoască după nasturele de aur pe care îl purtau printre nasturii obiÈ™nuiÈ›i ai costumului civil — È™i pictorul îi dădu aprodului dispoziÈ›ie să ducă tablourile. K. mai mult se clătina decât mergea. ÃŽÈ™i È›inea batista apăsată pe gură. Ajunseseră aproape de ieÈ™ire, când fetiÈ›ele se năpustiră în calea lor; coridorul din pod nu-l scutise pe K de întîlnirea aceasta. FetiÈ›ele văzuseră probabil că fusese deschisă cealaltă ușă a atelierului È™i făcuseră un ocol ca să ajungă în partea aceasta. — Nu mai pot să vă însoÈ›esc! strigă pictorul rîzând sub asaltul fetitelor. La revedere! Nu pierdeÈ›i prea mult timp până vă hotărîți. K. nici nu se uită la el. Ajuns în stradă, luă prima trăsură întîlnită în cale. Abia aÈ™tepta să scape de aprodul al cărui nasture de aur îi făcea rău la ochi, deÈ™i nimeni în afară de el probabil că nu l-ar fi observat. ÃŽndatoritor, aprodul voise să se urce È™i pe capră, lângă vizitiu, dar K. îl goni imediat. Amiaza trecuse de mult când trăsura se opri în faÈ›a băncii. K. ar fi lăsat bucuros tablourile unde se aflau, dar se temea ca nu cumva vreo ocazie să-l oblige să-i arate pictorului că le mai are. De aceea ceru să-i fie aduse în birou È™i le încuie în sertarul cel mai de jos al mesei lui de lucru ca să le ascundă, măcar pentru câteva zile, de privirea directorului-adjunct. NEGUSTORUL BLOCK. K. RENUNÞà LA SERVICIILE AVOCATULUI Până la urmă K. se hotărî totuÈ™i să renunÈ›e la serviciile avocatului. La drept vorbind nu se putea împiedica să se întrebe dacă făcea bine procedînd aÈ™a, dar convingerea că gestul acesta era necesar îi învinse ezitările. Efortul cerut de luarea hotărîrii îl consumă într-atât, încât în ziua când trebui să meargă la avocat abia dacă putu să lucreze la birou È™i trecuse de ora zece când ajunse în sfîrÈ™it în faÈ›a uÈ™ii maestrului Huld. ÃŽnainte de a suna, K. se mai întreba încă dacă n-ar fi fost mai bine să-l anunÈ›e pe avocat că renunță la serviciile lui, fie prin telefon, fie trimițîndu-i o scrisoare. Se gândea că discuÈ›ia va fi cu siguranță penibilă. Chibzuind bine, preferă totuÈ™i soluÈ›ia convorbirii personale; oricum avocatul n-ar fi răspuns decât prin tăcere sau prin câteva cuvinte formale, iar K. n-ar fi putut să È™tie niciodată — cel puÈ›in dacă nu reuÈ™ea Leni să afle câte ceva — cum a primit maestrul Huld vestea că renunță la serviciile lui È™i nici ce consecinÈ›e ar putea să aibă actuî renunțării, după datele previziunii acestui expert; dacă însă îl avea pe avocat în față È™i-i comunica vestea pe neaÈ™teptate, ar fi reuÈ™it uÈ™or să deducă, după faÈ›a È™i reacÈ›iile lui, tot ce voia să È™tie, chiar dacă maestrul Huld ar fi rămas zgîrcit la vorbă. Și n-ar fi fost exclus atunci să-È™i schimbe hotărîrea, dacă s-ar fi convins că e mai bine aÈ™a, È™i să lase mai departe apărarea pe seama avocatului. Ca de obicei, după ce sună prima dată nu se ivi nimeni. „Leni ar putea să se miÈ™te ceva mai repedeâ€, se gândi K. Dar tot era bine că nu se amestecau ceilalÈ›i locatari, cum făceau de obicei, căci se găsea totdeauna în asemenea ocazii vreun vecin care începea să protesteze, ca domnul în halat de la prima vizită. Apăsînd pentru a doua oară pe buton, K. se întoarse spre cealaltă ușă, dar de data aceasta È™i ea rămase închisă. ÃŽn cele din urmă, doi ochi se iviră la vizor; nu erau însă ochii lui Leni. Cineva răsuci cheia în broască, rămânând totuÈ™i proptit în ușă, apoi se întoarse spre interior È™i strigă: „El esteâ€, dar nu deschise complet decât după aceea. K. începuse să împingă uÈ™a, căci auzise cheia răsucindu-se în broasca vecinului; când uÈ™a se deschise de tot, năvăli direct în vestibul È™i mai avu timp s-o vadă pe Leni — căci ei i se adresase omul de la ușă — fugind în cămașă prin coridorul aflat între camere. După ce-o urmări o clipă cu privirea, K. îl cercetă pe cel ce-i deschisese: un bărbat mărunt, sfrijit, cu o barbă lungă È™i care È›inea o lumânare în mână. — EÈ™ti angajat aici? ÃŽl întrebă K. — Nu, răspunse omul, nu sunt de-al casei; avocatul nu mi-e decât apărător; mă aflu aici pentru o afacere juridică. — Fără haină? ÃŽntrebă K. arătînd cu mâna îmbrăcămintea sumară a celuilalt. — Vă cer scuze, spuse omul luminându-se cu luminarea, ca È™i cum până atunci n-ar fi observat cum era îmbrăcat. — Leni e amanta dumitale? ÃŽntrebă K., scurt. ÃŽÈ™i depărtase puÈ›in picioarele È™i-È›i È›inea pălăria la spate, cu mîinile cruciÈ™. Paltonul lui îmblănit îl făcea să se simtă superior omului acestuia mărunt È™i uscat. — Oh! Dumnezeule! făcu omul ridicând o mână ca să-È™i apere faÈ›a înspăimântată. Nu! Nu! Ce vă închipuiÈ›i? — Pari un om cumsecade, spuse K., totuÈ™i, vino cu mine. ÃŽi făcu semn cu pălăria È™i-l lăsă să treacă înaintea lui. — Cum te numeÈ™ti? ÃŽntrebă el din mers. — Block, negustorul Block, răspunse omuleÈ›ul întorcându-se spre K. cu gând să se prezinte. Dar K. nu-i dădu voie să se oprească. — E numele dumitale adevărat? ÃŽntrebă el. — Sigur, i se răspunse, de ce v-aÈ›i îndoi de asta? — Mă gândeam că ai putea avea motive să-È›i ascunzi adevărata identitate, răspunse K. Se simÈ›ea atât de liber sufleteÈ™te cum eÈ™ti numai printre străini, când vorbeÈ™ti cu oamenii fără importanță, păstrând pentru tine ceea ce te priveÈ™te È™i nevorbind decât cu seninătate despre interesele celorlalÈ›i, ceea ce îi ridică în ochii tăi, dar îți permite, în schimb, să-i laÈ™i să cadă când vrei. La uÈ™a camerei de lucru a maestrului Huld, K. se opri, deschise È™i-i strigă negustorului care continua să meargă mai departe, docil. — Mai încet! Fă lumină aici. Gândindu-se că Leni s-ar fi putut ascunde acolo, îl puse pe negustor să scotocească prin toate ungherele, dar camera era pustie. Când ajunse în faÈ›a portretului judecătorului, își opri însoÈ›itorul apucându-l de bretele. — ÃŽl cunoÈ™ti? ÃŽntrebă ridicând degetul arătător. La rândul său, negustorul ridică lumânarea, se uită o clipă în sus clipind din ochi È™i spuse: — E un judecător. — Un judecător de seamă? ÃŽl întrebă K. È™i se aÈ™eză în aÈ™a fel încât să poată vedea ce impresie îi face portretul. Dar negustorul ridică ochii, admirativ. — E un judecător de seamă, spuse el. — Nu prea te pricepi, spuse K. E cel mai neînsemnat dintre toÈ›i judecătorii de instrucÈ›ie inferiori. — Acum îmi aduc aminte, spuse negustorul È™i coborî lumânarea. Mi s-a mai spus asta. — Sigur! strigă K. Uitasem! Cum să nu È›i se spună! — Dar de ce? De ce? ÃŽntrebă negustorul în timp ce se apropia de ușă, împins de K. Pe coridor, K. îl întrebă: — Știi unde s-a ascuns Leni? — Ascuns? se miră negustorul. Nu. Dar s-ar putea foarte bine să fie la bucătărie È™i să pregătească supa pentru avocat. — De ce nu mi-ai spus asta imediat? ÃŽntrebă K. — Voiam să vă conduc acolo, dar m-aÈ›i chemat înapoi, răspunse negustorul năucit parcă de niÈ™te porunci contradictorii. — Te crezi tare È™iret, nu-i aÈ™a? Hai, condu-mă. K. nu mai fusese până atunci în bucătărie, o încăpere surprinzător de mare È™i plină cu tot felul de ustensile: numai plita era de trei ori mai mare decât o plită obiÈ™nuită, dar restul amănuntelor nu se puteau desluÈ™i clar, căci încăperea era luminată doar de-o lămpiță prinsă la intrare. ÃŽn faÈ›a plitei, Leni, în È™orÈ› alb ca totdeauna, spărgea ouă înr-o cratiță pusă pe-o spirtieră. — Bună seara, Josef, spuse ea aruncându-i o privire. — Bună seara, spuse K. È™i arătă cu degetul un scaun pe care negustorul se aÈ™eză imediat. Cât despre el, se apropie pe la spate de Leni, se plecă peste umărul ei È™i o întrebă: — Cine e ăsta? Leni îl cuprinse cu o mână pe după talie, în timp ce cu I cealaltă mână continua să bată ouăle, apoi îl făcu să vină în faÈ›a ei È™i-i spuse: — Un om necăjit, un biet negustor, un oarecare Block. Uită-te la el! Se întoarseră amândoi ca să-l privească. Negustorul, aÈ™ezat pe scaunul pe care i-l arătase K., suflase în lumânarea a cărei lumină nu mai era necesară, È™i-i strângea fitilul între degete ca să oprească fumul. — Erai în cămașă, îi spuse K. lui Leni, È™i-i întoarse capul cu mâna, spre plită. Leni tăcu. — E amantul tău? ÃŽntrebă el. Leni vru să apuce cratiță, dar K. îi prinse amândouă mîinile È™i-i spuse: — Hai, răspunde. Leni răspunse: — Vino în birou, am să-È›i explic totul. — Nu, spuse K, vreau să-mi explici aici. I se agăță de gât ca să-l sărute. Dar K. o respinse È™i-i spuse: — Nu vreau să mă săruÈ›i acum. — Josef, îi spuse Leni cu glas rugător dar privindu-l drept în ochi, doar n-oi fi gelos pe domnul Block! Apoi se întoarse spre negustor È™i adăugă: — Hai, Rudi, ajută-mă, vezi bine că mă bănuieÈ™te, lasă lumânarea. S-ar fi putut crede că Rudi nu dăduse nici o atenÈ›ie cuvintelor spuse de Leni, dar, de fapt, le auzise foarte bine. — Nu văd de ce aÈ›i fi gelos, spuse el fără prea multă promptitudine. — Nici eu nu văd, spuse K, È™i-l privi zâmbind. Leni izbucni în râs È™i, profitînd de neatenÈ›ia lui K., îl luă de braÈ› È™i-i È™opti. — Lasă-l acum, vezi bine ce fel de bărbat e. M-am ocupat puÈ›in de el fiindcă e un client important al avocatului, alt motiv nu există. Și tu? Vrei să-i vorbeÈ™ti astăzi? E foarte bolnav, dar, dacă vrei, am să te anunÈ›, totuÈ™i. Numai că noaptea asta va trebui să rămîi cu mine. E atâta vreme de când n-ai mai venit să mă vezi! Până È™i avocatul a întrebat de tine. Nu-È›i neglija procesul. Și eu am să-È›i comunic câteva Iucruri pe care le-am aflat. Dar mai întâi de toate scoate-È›i paltonul. Leni îl ajută să È™i-l scoată, îi luă pălăria, alergă să le atârne în vestibul, apoi se întoarse grăbită ca să vadă ce s-a întîmplat cu supa. — Să te anunÈ› sau să-i duc mai întâi supa? — Anunță-mă. K. era înciudat; prima lui intenÈ›ie fusese să discute mai întâi amănunÈ›it cu Leni despre ce-avea de gând să facă; prezenÈ›a negustorului îl împiedicase È™i-i tăiase cheful. Dar treburile lui i se păreau totuÈ™i prea importante pentru a-i permite acestui mic negustor să joace în ele un rol ce ar fi putut să fie decisiv. De aceea o chemă înapoi pe Leni, care ajunsese pe coridor. — Du-i totuÈ™i mai întâi supa, ordonă el. Trebuie să capete forÈ›e pentru întîlnirea care-l aÈ™teaptă, o să aibă nevoie de ele. — Și dumneavoastră sunteÈ›i un client al avocatului, întrebă încet, cu un ton de constatare, negustorul, din colÈ›ul unde se afla, dar nu găsi nici o înÈ›elegere. — Ce-È›i pasă? spuse K. Iar Leni adăugă: — Ce-ar fi să taci? ÃŽi duc supa, spuse ea întorcându-se spre K.; È™i turnă supa într-o farfurie. N-o să te mai poÈ›i teme decât că o să-l vezi adormind prea curând, căci după ce mănâncă adoarme imediat. — Ce-am să-i spun eu o să-l È›ină treaz, declară K. vrând s-o facă pe Leni să înÈ›eleagă că avea de gând să discute lucruri foarte importante cu avocatul. K. ar fi vrut ca mai întâi Leni să-l întrebe despre ce era vorba È™i apoi el să-i ceară sfatul. Dar ea se mulÈ›umea să-i execute orbeÈ™te ordinele. Trecând cu supa pe lângă el, Leni îl atinse intenÈ›ionat È™i-i È™opti: — Cum o mănâncă, te È™i anunÈ›, ca să ne întîlnim cât mai curând posibil. — Du-te, spuse K. — Fii mai amabil, îi răspunse ea întorcându-se încă o dată, din prag. K. o urmări cu privirea; acum era ferm decis să renunÈ›e la avocat; poate că ar fi fost mai bine să nu discute despre asta cu Leni; ea nu-i cunoÈ™tea destul de bine povestea È™i cu siguranță că l-ar fi sfătuit să nu renunÈ›e la avocat; iar dacă mai ezita È™i de data aceasta, K. ar fi rămas mai departe pradă neliniÈ™tii È™i îndoielilor È™i-apoi ar fi trebuit să ia din nou totul de la început, căci hotărîrea lui era definitivă. Cu cât avea s-o ducă mai repede la îndeplinire, cu atât avea să fie mai puÈ›in păgubit; în privinÈ›a asta poate că negustorul i-ar fi putut da un sfat. De aceea se întoarse spre Block; când observă că se uită la el, negustorul vru să se ridice în picioare. — Stai jos, îi spuse K. trăgând un scaun lângă al lui. EÈ™ti de multă vreme clientul avocatului? — Da, spuse negustorul, sunt un client foarte vechi. — De cîți ani te asistă? — Nu È™tiu la ce anume vă referiÈ›i, spuse Block. ÃŽn chestiunile legate de afaceri — am o importantă firmă de comerÈ› cu grâne — mă sfătuiesc încă de la înfiinÈ›area firmei, adică de vreo douăzeci de ani, iar în privinÈ›a procesului — fără îndoială că despre el vreÈ›i să vă vorbesc — mă asistă de la început, adică de peste cinci ani. Da, de peste cinci ani, adăugă el scoțînd din buzunar un protofel vechi. Am notat aici totul; dacă doriÈ›i, vă pot spune data exactă; e imposibil să È›ii minte tot. Procesul meu probabil că durează încă de È™i mai mult timp; a început curând după moartea soÈ›iei mele, întîmplată acum peste cinci ani È™i jumătate. K. se apropie È™i mai tare de Block. — Avocatul se ocupă deci È™i de chestiuni de drept curente? ÃŽntrebă el. Combinarea aceasta a afacerilor comerciale È™i a celor juridice i se părea foarte liniÈ™titoare. — FireÈ™te, spuse negustorul. I Apoi îi È™opti: — Se spune chiar că e mai capabil în problemele comerciale decât în celelalte. Dar, părând că regretă ce-a spus, puse o mână pe umărul lui K. È™i adăugă: — Vă rog foarte mult să nu mă trădaÈ›i. K. îl bătu peste coapsă ca să-l liniÈ™tească È™i-i spuse: — Nu, nu sunt trădător. ȘtiÈ›i, e foarte ranchiunos, spuse negustorul. — Unui client atât de credincios ca dumneata, precis că n-o să-i facă nimic, spuse K. — Ba da, spuse negustorul, când e înfuriat nu mai face deosebiri; de altfel, nu s-ar putea spune că-i sunt credincios. — Cum asta? ÃŽntrebă K. — Să mă destăinui? ÃŽntrebă la rândul său negustorul, oarecum È™ovăitor. — Cred că poÈ›i s-o faci, spuse K — Ei bine, spuse negustorul, am să vă destăinui o parte din secretul meu, dar va trebui ca, la rândul dumneavoastră, să vă destăinuiÈ›i mie, ca să rămânem solidari în faÈ›a avocatului. — Câtă prudență! spuse K. Dar fie, am să-È›i destăi-nuiesc un secret care o să te liniÈ™tească pe deplin. ÃŽn ce constă deci necredinÈ›a dumitale? — Am, spuse negustorul È™ovăind È™i cu acelaÈ™i ton cu care ar fi spus un lucru necinstit, am È™i alÈ›i avocaÈ›i în afară de el. — Dar asta nu e ceva prea grav, spuse K. uÈ™or dezamăgit. — Aici, nu, spuse negustorul care, de când făcuse destăinuirea, respira tot mai greu, dar după observaÈ›ia lui K. începuse să-È™i mai recapete încrederea. Numai că nu-i permis, È™i e È™i mai puÈ›in permis când e vorba de avocaÈ›i ilegali. Iar eu tocmai asta am făcut. Am cinci avocaÈ›i de contrabandă. — Cinci! exclamă K. Numărul îi stârnise mirarea. Cinci avocaÈ›i în afară de maestrul Huld? Negustorul făcu semn că da. — Sunt în tratative cu al È™aselea. — Dar de ce atîția avocaÈ›i? ÃŽntrebă K. — Am nevoie de toÈ›i! — Ai putea să-mi explici de ce? — E uÈ™or, spuse negustorul. ÃŽnainte de orice, evident, nu vreau să-mi pierd procesul. De aceea n-am voie să neglijez nimic din ce mi-ar putea folosi; chiar dacă speranÈ›a e foarte slabă, n-am voie să nu-mi încerc È™ansa. Am pus deci în slujba procesului tot ce am. Mi-am retras toÈ›i banii din afaceri; odinioară, birourile mele ocupau aproape un etaj întreg; astăzi mă mulÈ›umesc cu o odăiță mică È™i dosnică, în care lucrez cu un simplu ucenic. Decăderea aceasta nu mi-a pricinuit-o numai retragerea banilor ci, mai ales, scăderea puterii mele de muncă. Când vrei să faci ceva pentru procesul tău nu te mai poÈ›i ocupa de nimic. — Lucrezi deci chiar dumneata pentru proces? ÃŽntrebă jC Tocmai despre asta mi-ar plăcea să te aud vorbind. — Despre asta nu v-aÈ™ putea spune mare lucru, făspunse negustorul. La început, am încercat, dar am renunÈ›at repede. E o muncă istovitoare, din care nu te alegi jiproape cu nimic; curând, mi-a devenit cu totul imposibil să muncesc È™i să întreprind demersuri în birourile tribunalului. Numai statul pe-o bancă È™i aÈ™teptatul acolo cer un efort È›uiaÈ™; dar dumneavoastră cunoaÈ™teÈ›i personal aerul greu din birouri. — De unde È™tii că am fost acolo? ÃŽntrebă K. — Mă aflam în sala de aÈ™teptare când aÈ›i trecut. — Ce coincidență ciudată! strigă K. extrem de impresionat È™i uitînd complet, din pricina asta, cât de ridicol i se păruse până atunci negustorul. Prin urmare, m-ai văzut. Erai fn sala de aÈ™teptare în clipa când am trecut? Da, într-adevăr, am fost o dată acolo. — CoincidenÈ›a nu-i chiar atât de ciudată, spuse negustorul. Eu mă aflu aproape zilnic acolo. — Acum, spuse K., pesemne că va trebui să mă duc È™i eu mai des, dar probabil că voi fi primit cu mai puÈ›in respect decât data trecută. ToÈ›i se ridicaseră în picioare. Mă luaseră probabil drept judecător. — Nu, spuse negustorul, ne-am ridicat pentru aprod. Despre dumneavoastră È™tiam bine că eraÈ›i inculpat. Asemenea veÈ™ti se răspândesc ca fulgerul. — ȘtiaÈ›i? spuse K. în cazul acesta atitudinea mea trebuie că vi s-a părut extrem de arogantă. Nu s-a discutat despre asta? — Nu, spuse negustorul. Dimpotrivă. Dar astea sunt prostii. — Ce prostii? ÃŽntrebă K. — De ce mă întrebaÈ›i asemenea lucruri? spuse negustorul necăjit. S-ar părea că nu-i cunoaÈ™teÈ›i încă pe cei de-acolo È™i poate că-i înÈ›elegeÈ›i greÈ™it. Nu trebuie să uitaÈ›i că în decursul procedurilor nesfîrÈ™ite se spun adesea multe lucruri pe care logica nu le mai poate controla; de multe ori eÈ™ti prea obosit, sau unele subiecte nu te interesează, È™i-atunci, ca o compensaÈ›ie, ajungi la superstiÈ›ii. Vorbesc despre ceilalÈ›i, dar, în fond, nici eu nu sunt mai breaz. Una dintre superstiÈ›iile acestea constă în credinÈ›a că poÈ›i citi deznodământul procesului pe faÈ›a acuzatului, È™i mai ales pe tăietura buzelor lui. Cei ce cred în astfel de preziceri au spus deci că, judecind după buzele dumneavoastră, în curând veÈ›i fi cu siguranță condamnat. Vă repet, e o superstiÈ›ie ridicolă, pe care experienÈ›a o dezminte categoric în majoritatea cazurilor, dar când trăieÈ™ti într-un astfel de mediu, e greu să scapi de asemenea idei. Nu vă închipuiÈ›i câtă forță poate avea superstiÈ›ia aceasta. AÈ›i încercat acolo să vorbiÈ›i cu un om, nu-i aÈ™a? Și el abia a putut să vă răspundă. FireÈ™te, acolo poÈ›i avea multe motive să te tulburi, dar unul dintre ele, în cazul de față, era cu siguranță aspectul gurii dumneavoastră. Omul a povestit chiar, ceva mai târziu, că i se păruse că vede pe buzele dumneavoastră semnul propriei lui condamnări. — Pe buzele mele? ÃŽntrebă K. scoțînd o oglinjoară din buzunar È™i privindu-se în ea. Nu văd nimic neobiÈ™nuit pe buzele mele . Dumneata vezi? — Nu, răspunse negustorul, nici eu nu văd absolut nimic. — Ce oameni superstiÈ›ioÈ™i! exclamă K. — Nu v-am spus È™i eu? ÃŽntrebă negustorul. — InculpaÈ›ii se văd atât de des între ei? Discută È™i schimbă păreri? Eu până acum m-am È›inut complet deoparte. — ÃŽn general n-au relaÈ›ii prea strânse unii cu alÈ›ii; ar fi È™i imposibil, sunt prea mulÈ›i. De altfel, au È™i puÈ›ine interese comune. Dacă se întîmplă câteodată ca mai mulÈ›i să-È™i descopere vreun interes comun, își dau curând seama că s-au înÈ™elat, împotriva tribunalului nu se poate face nimic în comun. Fiecare caz e cercetat în parte; nu există tribunal mai minuÈ›ios. Nu ajungi la nimic unindu-te cu alÈ›ii. Izolat, mai izbuteÈ™ti să obÈ›ii în secret câte ceva, iar ceilalÈ›i nu află decât după aceea, È™i nimeni nu È™tie cum s-a făcut. Solidaritatea nu există deci; oamenii se întîlnesc din când în când în sălile de aÈ™teptare, dar acolo se vorbeÈ™te puÈ›in. Ideile superstiÈ›ioase există încă din vremurile de demult È™i se înmulÈ›esc pur È™i simplu de la sine. — I-am văzut pe domnii aceia făcând anticameră acolo, spuse K., È™i aÈ™teptarea lor mi s-a părut atât de inutilă! — AÈ™teptarea nu e inutilă, spuse negustorul. Inutil e doar să te amesteci personal în propriul tău proces. V-am spus că, în afară de maestrul Huld, mai am cinci avocaÈ›i. S-ar putea crede — aÈ™a credeam È™i eu la început — că las cu totul în seama lor grija procesului. Asta ar fi însă complet greÈ™it. fix fi o greÈ™eală È™i mai mare decât dacă aÈ™ avea unul singur, par dumneavoastră nu mă înÈ›elegeÈ›i, nu-i aÈ™a? — Nu, spuse K. punându-È™i palma peste mâna negustorului ca să-l calmeze, căci se înfierbîntase prea tare. Dar te-aÈ™ juga să vorbeÈ™ti ceva mai rar; tot ce-mi spui e foarte important pentru mine È™i nu izbutesc să te urmăresc. — FaceÈ›i bine că-mi amintiÈ›i, spuse negustorul, dumneavoastră sunteÈ›i un nou-născut, un novice, procesul dumneavoastră n-are decât È™ase luni, nu-i aÈ™a? — Da. — Am auzit despre el; ce proces tînăr! Dar mie, care jpn frământat de mii È™i mii de ori lucrurile acestea, mi se par toate foarte fireÈ™ti. — EÈ™ti fericit că procesul e atât de avansat? spuse K. nevrând să-l întrebe direct în ce stadiu se afla. Dar primi un răspuns la fel de neprecis ca È™i întrebarea. — Da, spuse negustorul plecându-È™i fruntea, sunt peste cinci ani de când îmi tot duc procesul È™i asta nu înseamnă puÈ›in. Apoi tăcu o clipă. K. pândea întoarcerea lui Leni. Pe de-o parte nu i-ar fi plăcut s-o vadă venind prea devreme, căci mai avea multe întrebări de pus È™i n-ar fi vrut să fie surprins în discuÈ›ia confidenÈ›ială cu negustorul; pe de altă parte însă îl enerva faptul că zăbovea atâta la avocat, È™tiind că el se afla acolo. Supa nu justifica o atare întârziere. — ÃŽmi mai aduc exact aminte vremea, spuse negusto-rul — È™i K. deveni imediat atent — ÃŽmi mai aduc exact aminte vremea când procesul meu era de vîrsta procesului dumneavoastră. Pe atunci îl aveam ca avocat numai pe maestrul Huld, dar nu eram prea mulÈ›umit de el. „Am să aflu totâ€, se gândi K. È™i clătină vioi din cap ca È™i pum gestul acesta l-ar fi putut încuraja pe negustor să spună tot ce merita să fie È™tiut. — Procesul meu, continuă domnul Block, nu avansa deloc; mi se fixau interogatorii, È™i nu lipseam niciodată de la ele, adunam acte, prezentam toate registrele firmei — ceea ce nu era deloc necesar, după cum am aflat mai târziu — veneam întruna la avocat, avocatul înaintase chiar mai multe întîmpinări către tribunal. — Mai multe întîmpinări? ÃŽntrebă K. — Sigur, făcu negustorul. — Asta mă interesează enorm, spuse K., în cazul meu încă mai lucrează la prima. N-a făcut nimic. Acum văd că mă neglijează în mod ruÈ™inos. — S-ar putea să aibă motive bine întemeiate ca întîmpi-narea să nu fie încă gata, spuse negustorul. Cât despre ale mele, am putut vedea mult mai târziu că nu serviseră absolut la nimic. Am putut citi eu însumi una, datorită unui funcÈ›ionar binevoitor. ÃŽntîmpinarea era — trebuie să mărturisesc — plină de erudiÈ›ie dar, în fond, nu conÈ›inea nimic; multă latină, pe care de altfel n-o înÈ›eleg, apoi pagini È™i pagini cu apeluri către tribunal, apoi linguÈ™iri către anumiÈ›i magistraÈ›i, fără nume precise, dar pe care iniÈ›iaÈ›ii îi puteau recunoaÈ™te; pe urmă propriul elogiu al avocatului, un elogiu în care el se tăvălea în faÈ›a tribunalului cu umilinÈ›a unui cîine, È™i în sfîrÈ™it examinarea câtorva vechi cazuri judiciare care, chipurile, semănau cu al meu. Cinstit vorbind, examinarea aceasta era făcută cu cea mai mare grijă, pe cât mi-am putut da eu seama. ObservaÈ›i că spunând acestea nu pretind că judec munca avocatului; de altfel, întîmpinarea pe care am citit-o nu era decât una dintre cele multe, dar, È™i aici e punctul despre care vreau să vă vorbesc, oricum, n-am putut constata nici un fel de progres în ceea ce priveÈ™te procesul meu. — Si ce fel de progrese aÈ›i fi vrut să constataÈ›i? ÃŽntrebă K. — ÃŽntrebarea dumneavoastră e foarte înÈ›eleaptă, spuse negustorul zâmbind; se poate observa foarte rar vreun progres în asemenea proceduri, dar pe-atunci eu încă nu È™tiam asta. Sunt negustor, iar în epoca aceea eram È™i mai negustor decât acum; aÈ™ fi dorit progrese palpabile, ar fi trebuit ca totul să se organizeze È™i să se îndrepte către un sfîrÈ™it sau măcar să văd procesul pornit pe-o cale bună. Dar nu aveau loc decât interogatorii care semănau aproape leit între ele; È™tiam dinainte răspunsurile, le cunoÈ™team pe de rost ca pe rugăciuni; de câteva ori pe săptămână cîțiva funcÈ›ionari de-ai tribunalului mă căutau fie la magazin, fie acasă, fie nu mai È™tiu unde, È™i asta era, fireÈ™te, supărător (în privinÈ›a aceasta e mai bine astăzi, telefonul deranjează mai puÈ›in); È™i apoi zvonul despre procesul meu începuse să se răspândească, negustorii, prieteni de-ai mei, È™tiau, rudele aflaseră È™i ele; eram păgubit din toate părÈ›ile, dar nici un semn nu-mi arăta că în curând au să aibă loc măcar primele dezbateri. M-am dus deci să mă plâng avocatului. El mi-a dat, ce e drept, explicaÈ›ii înde-I lungi, dar a refuzat categoric să facă cel mai mic lucru în sensul dorit de mine, spunând că nimeni nu poate influenÈ›a asupra datei dezbaterilor È™i că era absolut de neimaginat să le i grăbeÈ™ti printr-un memoriu, aÈ™a cum aÈ™ fi vrut eu, pentru că un asemenea lucru nu s-a mai pomenit È™i n-ar putea decât să ne piardă, È™i pe el È™i pe mine. M-am gân dit că un altul poate ar vrea È™i ar putea să facă ceea ce el nu voia sau nu putea. Am căutat deci alÈ›i avocaÈ›i. Dar e mai bine să vă spun din capul locului: nici unul dintre ei, niciodată, n-a cerut È™i n-a lobÈ›inut fixarea unui termen pentru dezbateri; lucrul acesta!este, cu o rezervă despre care am să vă vorbesc mai târziu, tjealmente imposibil de obÈ›inut; în privinÈ›a aceasta maestrul Huld nu mă înÈ™elase, deci; dar n-am avut nici de ce să regret faptul că mă adresam È™i altor avocaÈ›i. Maestrul Huld probabil că v-a vorbit despre avocaÈ›ii de contrabandă È™i vi i-a descris ca pe niÈ™te oameni demni de dispreÈ›, ceea ce, de alt->fel, este exact. Dar face, de câte ori se compară cu ei, o mică «eroare asupra căreia aÈ™ vrea să vă atrag în treacăt atenÈ›ia. Ca să-i deosebească de aceÈ™tia pe avocaÈ›ii din cercul său, el îi numeÈ™te totdeauna „avocaÈ›ii cei mari†pe cei care îi sunt cu-noscuÈ›i. Termenul e însă fals; fireÈ™te, oricine poate să spună că e „mare†dacă aÈ™a are chef, dar în cazul de față uzajul judiciar e cel care decide. Iar uzajul acesta arată clar că există, în afara avocaÈ›ilor de contrabandă, avocaÈ›i mari È™i avocaÈ›i , mărunÈ›i. Iar maestrul Huld È™i colegii săi nu sunt decât avocaÈ›i mărunÈ›i; marii avocaÈ›i, pe care nu-i cunosc decât din auzite È›i pe care n-am izbutit niciodată să-i văd, sunt de-un rang în-l comparabil superior față de avocaÈ›ii mărunÈ›i, cu mult mai presus decât sunt aceÈ™tia din urmă față de avocaÈ›ii de contrabandă pe care ei îi dispreÈ›uiesc. — Marii avocaÈ›i? ÃŽntrebă K. Cine sunt? Cum poÈ›i junge la ei? — N-aÈ›i auzit încă niciodată vorbindu-se despre ei? spuse negustorul. Aproape că nu există acuzat care, după ce-a auzit prima oară de existenÈ›a lor, să nu viseze câtăva vreme să fie apărat de ei. Nu vă lăsaÈ›i ispitit de slăbiciunea aceasta. Cine sunt? Habar n-am, iar ca să ajungi la ei, este imposibil. Nu cunosc nici un caz în care să se poată afirma cu certitudine că a intervenit un mare avocat. Apără È™i ei cîțiva clienÈ›i, dar asta nu depinde de dorinÈ›a inculpatului; marii avocaÈ›i nu apără decât pe cine vor ei; iar ca să se ocupe de vreun proces, trebuie neapărat ca procesul acela să fi depășit competenÈ›a micilor tribunale. De fapt, e mai bine să nu te gândeÈ™ti la ei; altminteri — È™tiu asta din experiență personală — consultaÈ›iile, eforturile È™i ajutorul pe care le primeÈ™ti de la ceilalÈ›i avocaÈ›i încep să È›i se pară atât de tîmpite È™i de inutile încât îți vine să dai dracului tot, să te culci È™i să nu mai È™tii de nimic, ceea ce, fireÈ™te, ar fi o tîmpenie È™i mai mare; È™i-apoi nici n-ai putea să ră mîi multă vreme liniÈ™tit în pat. — Dumneata, deci, n-ai visat niciodată avocaÈ›i mari? ÃŽntrebă K. — N-am visat multă vreme, spuse negustorul reîncepând să zâmbească. Din păcate, nu izbuteÈ™ti să-i uiÈ›i de tot; gândul la ei te chinuie, mai ales noaptea. Pe atunci însă voiam să obÈ›in rezultate imediate, iată de ce am început să caut avocaÈ›i de contrabandă. — Ce aproape sunteÈ›i unul de altul! strigă Leni care se întorsese cu farfuria È™i stătea în pragul uÈ™ii. Cei doi erau într-adevăr apropiaÈ›i unul de altul; la cea mai mică miÈ™care capetele li s-ar fi ciocnit; negustorul, care nu era numai mărunÈ›el, ci È™i foarte ghebos, îl obligă pe K. să se aplece foarte mult ca să audă ce-i spune. — ÃŽncă o clipă, strigă K. respingând-o pe Leni È™i făcând un gest de nerăbdare cu mâna pe care o mai È›inea încă pe mâna negustorului. — A vrut să-i povestesc despre procesul meu, îi spuse negustorul lui Leni. — PovesteÈ™te, povesteÈ™te, spuse ea. Leni îi vorbea negustorului pe un ton drăgăstos, dar È™i superior. Lucrul acesta nu-i plăcu lui K. După cum tocmai își dăduse seama, omul nu era de lepădat; avea mai ales o experiență despre care È™tia foarte bine să vorbească. Pesemne că Leni îl judeca greÈ™it. K. se uită mânios cum Leni luă din mâna domnului Block lumânarea pe care acesta o È›inuse strâns tot timpul, cum îi È™terse degetele cu un colÈ› al È™orÈ›ului È™i cum îngenunchease apoi lângă el ca să-i cureÈ›e cu unghia o picătură de ceară scursă pe pantaloni. — Te pregăteai să-mi vorbeÈ™ti despre avocaÈ›ii de contrabandă, spuse K., È™i fără să mai adauge altceva, dădu la o parte mâna lui Leni. — Ce vrei? ÃŽntrebă Leni lovindu-l uÈ™or cu palma ca să poată continua curățarea petei. — Sigur, despre avocaÈ›ii de contrabandă, spuse negustorul È™i-È™i trecu mâna peste frunte ca È™i cum ar fi cugetat. Vrând să-l ajute, K. îi aminti: — Voiai să obÈ›ii rezultate imediate, de-asta ai început să cauÈ›i avocaÈ›i de contrabandă. — Sigur, spuse negustorul, È™i tăcu. „Poate că nu vrea să vorbească față de Leniâ€, se gândi K. È™i, stăpânindu-È™i nerăbdarea de-a afla ce se întîmplase mai departe, nu mai stărui. — M-ai anunÈ›at? o întrebă el pe Leni. — FireÈ™te, făcu ea. Te aÈ™teaptă. Acum lasă-l pe Block, o să-i vorbeÈ™ti mai târziu, el rămâne aici. K. È™ovăia încă. — Rămîi aici? ÃŽl întrebă el pe negustor, căci voia să audă propriul lui răspuns. Lui K. i se părea inadmisibil ca Leni să vorbească despre Block ca despre un absent; astăzi simÈ›ea o pornire tainică È™i irezistibilă împotriva ei; dar tot ea răspunse pentru negustor. — Block doarme de multe ori aici. — Doarme aici? strigă K. Crezuse că negustorul nu va rămâne acolo decât până va tezolva el cu avocatul, că vor pleca apoi împreună È™i vor putea discuta pe îndelete, fără să-i tulbure nimeni, despre tot ce-l interesa. — Da, spuse Leni, nu oricine poate fi primit de avocat, la orice oră, ca tine, dragul meu Josef. Nu prea te miră faptul că te primeÈ™te la unsprezece noaptea, deÈ™i e bolnav. Þi se pare cam prea firesc, totuÈ™i, ce fac prietenii tăi pentru tine. In sfîrÈ™it... Prietenii tăi, È™i mai ales eu, facem asta cu plăcere. Și ca răsplată, nu vreau È™i n-am nevoie de nimic altceva decât să È™tiu că mă iubeÈ™ti. „Că te iubesc? se gândi K. în prima clipă; È™i abia apoi își spuse: ah! sigur, o iubesc.†Dar neglijînd tot restul, spuse: — Avocatul mă primeÈ™te fiindcă sunt clientul lui. Dacă È™i pentru a fi primit ar fi nevoie de ajutor străin, atunci nu s-ar mai putea face un pas fără să cerÈ™eÈ™ti È™i să mulÈ›umeÈ™ti. — Cât e de rău astăzi, nu-i aÈ™a? ÃŽl întrebă Leni pe negustor. „De data asta eu sunt cel absentâ€, se gândi K. È™i aproape că se înfurie pe Block când îl văzu preluînd impoliteÈ›ea lui Leni È™i răspunzându-i: — Avocatul îl primeÈ™te È™i pentru alte motive. Cazul lui e mai interesant decât al meu. Și-apoi, procesul lui e abia la început, nu poate să fie gata pierdut ca al meu, È™i avocatului pesemne că-i mai face plăcere să se ocupe de el. Cu timpul, o să se schimbe... — Și dă-i È™i dă-i! spuse Leni privindu-l pe negustor È™i rîzând ironic. Ia te uită ce-i mai merge gura! Știi, nu trebuie să crezi nimic din ce spune, adăugă ea întorcându-se spre K. Pe cât e de drăguÈ›, pe atât de mult îi place să trăncănească. Poate că ăsta e unul dintre motivele pentru care avocatul nu poate să-l sufere. ÃŽn orice caz, maestrul nu-l primeÈ™te decât dacă are chef. Mi-am dat toată silinÈ›a să schimb situaÈ›ia, dar nu-i nimic de făcut. Dă-È›i seama: se întîmplă să-l anunÈ› pe Block È™i maestrul îl primeÈ™te, dar abia după trei zile. Și dacă Block nu-i aici când i se spune să vină, totul e pierdut È™i trebuie luat din nou de la capăt. De-asta i-am permis să se culce aici, căci mi s-a întîmplat ca avocatul să mă sune noaptea ca să-l primească. Acum Block e gata chiar È™i noaptea. De fapt, se mai întîmplă ca avocatul să revoce primirea când observă că Block e aici. K. se uită întrebător la Block. Dar acesta se mulÈ›umi doar să dea din cap È™i să spună la fel de cinstit ca È™i până acum — probabil că umilinÈ›a îl tulburase: — Da, cu timpul devii foarte dependent de avocatul tău. — Se plânge numai de formă, spuse Leni. ÃŽi place grozav să se culce aici, mi-a mărturisit-o chiar el, adesea. Spunând acestea, Leni se duse spre o uÈ™iță È™i o deschise. — Vrei să vezi camera în care se culcă? ÃŽntrebă ea. K. se duse să vadă È™i descoperi din prag o singură încăpere joasă È™i fără ferestre, pe care un pat îngust o umplea în întregime. Ca să te poÈ›i urca în pat trebuia să încaleci tăblia. ÃŽn perete, ceva mai sus de căpătâi, se vedea o firidă în care se aflau, aliniate cu mare grijă, o lumânare, o călimară, un toc È™i un teanc de hîrtii, probabil actele procesului. — Te culci în camera servitoarei? ÃŽntrebă K. întorcându-se spre negustor. — Leni mi-a oferit-o, răspunse Block. E foarte avantajos. K. îl privi lung. Poate că prima impresie pe care i-o făcuse negustorul fusese cea adevărată; Block avea, desigur, experiență, căci procesul lui dura de foarte multă vreme; dar își plătise scump experienÈ›a. Și, deodată, K. nu mai putu suporta să-l vadă. — Culcă-l în pat! ÃŽi strigă el lui Leni care părea că nu înÈ›elege. Cât despre el, avea să intre la avocat È™i să scape, re-nunțînd la serviciile lui, nu numai de Huld, ci È™i de Leni È™i de negustor; dar n-apucă să ajungă bine la ușă când Block îl chemă cu vocea înceată: — Domnule procurist! K. se întoarse, cu un aer sever. — V-aÈ›i uitat promisiunea, spuse Block întinzând spre el o față rugătoare. Ar trebui să-mi spuneÈ›i È™i dumneavoastră un secret. — Adevărat, spuse K. uitîndu-se la Leni care îl privea atentă. Ei bine, ascultă-mă; de altfel, aproape că nu mai e un secret. Mă duc chiar acum la avocat ca să renunÈ› la serviciile lui. — Se duce să renunÈ›e la serviciile lui! strigă negustorul; «poi, ridicându-se dintr-un salt, începu să alerge prin bucătărie cu braÈ›ele ridicate spre cer. Și repeta întruna: — Renunță la serviciile avocatului! Leni vru imediat să sară la K., dar negustorul îi tăie calea; tea îl împinse cu un brtoci È™i, cu pumnii încă strânÈ™i, se repezi după K.; acesta însă avea un mare avans si intrase în camera avocatului când Leni îl ajunse din urmă. K încercă să închidă ;OÈ™a după el; Leni vîrî piciorul È™i-o È›inu deschisă; apoi, apucându-l pe K. de braÈ›, încercă să-l tragă înapoi. Dar el îi ptrânse cu atâta putere pumnul, încât se văzu silită să-i dea {drumul È™i gemu de durere. Leni nu mai îndrăzni să intre È™i K. încuie uÈ™a cu cheia. — Te aÈ™tept de multă vreme, spuse avocatul, din fundul patului, lăsînd pe noptieră actul pe care tocmai îl citea la lumina lumânării. Apoi, punându-È™i ochelarii, îl privi sever pe K. în loc de scuze, acesta îi spuse: — Am să plec curând. Cum însă cuvintele lui nu erau scuze, avocatul nu-î răspunse, ci se mulÈ›umi să declare: — Pe viitor, n-am să te mai primesc la o oră atât de târzie. — Tocmai asta doresc È™i eu, spuse K. Avocatul îl privi mirat. — Ia loc, spuse el. — Dacă vrei, spuse K. trăgând lângă noptieră un scaun pe care se aÈ™eză. — Mi se pare că ai încuiat uÈ™a, spuse avocatul. — Da, spuse K., din cauza lui Leni. N-avea de gând să cruÈ›e pe nimeni. Dar avocatul îl întrebă: — Iar a fost nelalocul ei? — Nelalocul ei? ÃŽntrebă K. — Da, spuse avocatul rîzând; apoi îl apucă un acces de tuse, urmat de noi chicoteli. Ai observat, totuÈ™i, că nu e totdeauna la locul ei, nu-i aÈ™a? ÃŽntrebă el lovind uÈ™or cu degetele mâna pe care K., distrat, È™i-o sprijinise de noptieră È™i pe care, la gestul avocatului, È™i-o retrase repede. Nu dai mare importanță unor asemenea lucruri, continuă maestrul Huld, în timp ce K. tăcea; cu atât mai bine; altminteri, ar fi trebuit poate să-È›i cer scuze. E o ciudățenie a lui Leni, pe care de altfel i-am iertat-o de multă vreme È™i nu È›i-aÈ™ fi vorbit despre ea dacă nu încuiai uÈ™a. Ciudățenia aceasta — dumneata eÈ™ti ultimul căruia ar trebui să i-o explic, dar pari atât de buimăcit încât am s-o fac, totuÈ™i — ciudățenia aceasta constă în faptul că Leni îi găseÈ™te frumoÈ™i aproape pe toÈ›i acuzaÈ›ii, se agață de toÈ›i, îi iubeÈ™te pe toÈ›i È™i pare să fie iubită, la rândul ei. Ca să mă distreze, îmi povesteÈ™te È™i mie toate acestea, uneori, când îi dau voie. Eu nu sunt atât de mirat când le aflu pe cât pari dumneata în clipa de față. Dacă È™tii să vezi, găseÈ™ti într-adevăr că toÈ›i acuzaÈ›ii sunt frumoÈ™i. Evident, e un fenomen curios, de natură întrucâtva fizică, dacă mă pot exprima aÈ™a. FireÈ™te, acuzaÈ›ia nu provoacă o schimbare clară È™i precisă a înfățișării acuzatului; în asemenea cazuri nu se întîmplă ca în celelalte afaceri judiciare; majoritatea clienÈ›ilor noÈ™tri își păstrează felul de trai obiÈ™nuit È™i, dacă au un avocat bun, care È™tie să se ocupe de ei cum trebuie, procesul nu prea-i deranjează. Cu toate acestea, când ai destulă experiență, recunoÈ™ti un acuzat din o mie de oameni. După ce? ai să mă întrebi; răspunsul n-o să te satisfacă; tocmai după faptul că acuzaÈ›ii sunt cei mai frumoÈ™i. Și poate că nu vina îi ÃŽnfrumuseÈ›ează , fiindcă nu toÈ›i sunt vinovaÈ›i — cel puÈ›in aÈ™a trebuie să spun eu, în calitatea mea de avocat — È™i poate că nici condamnarea neprimită încă nu le pune aureolă, căci nu toÈ›i sunt destinaÈ›i condamnării; cauza nu poate fi deci acÈ›iunea intentată împotriva lor, ale cărei reflexe ei le poartă într-un anumit fel. La drept vorbind, printre cei frumoÈ™i există È™i unii deosebit de frumoÈ™i. Dar toÈ›i sunt frumoÈ™i, pân ă È™i Block, viermele ăsta nefericit. Când avocatul termină, K. își revenise complet în fire; ba chiar clătinase vizibil din cap la ultimele cuvinte ale maestrului Huld ca să-È™i confirme pentru sine părerea — pe care o avea de multă vreme — că avocatul căuta totdeauna, de-bitînd generalități fără nici o legătură cu procesul, să-i abată atenÈ›ia de la adevărata problemă care consta în a È™ti ce făcuse practic maestrul Huld pentru el. Avocatul nu se putea să nu-È™i fi dat seama că de data aceasta K. îi opunea mai laultă rezistență decât de obicei, căci trecu un timp până să-l lase È™i pe el să vorbească, apoi, văzând că nu scoate o vorbă, îl întrebă: — Ai venit astăzi la mine cu un scop anumit? ; — Da, spuse K. punându-È™i mâna în faÈ›a luminării ca să-l rorivească mai bine pe avocat. Vreau să-È›i spun că de azi înainte te scutesc de osteneala de-a mă apăra. — Am înÈ›eles bine? ÃŽntrebă avocatul ridicându-se pe jumătate, cu o mână sprijinită în perne, ca să-È™i susÈ›ină greutatea corpului. — AÈ™a îmi închipui, spuse K. întins pe scaunul lui ca un vînător la pândă. — Sigur, e o propunere pe care am putea s-o discutăm, Spuse avocatul după o clipă. — Nu e numai o propunere, spuse K. — S-ar putea, spuse avocatul. TotuÈ™i, să nu ne pripim. Folosea cuvântul „ne†ca È™i cum ar fi vrut să-l lipsească pe K. de liberul lui arbitru È™i să i se impună ca un sfătuitor, dacă nu-i mai era avocat. — Nimic nu e pripit, spuse K. ridicându-se încet È™i trecând după scaun; totul e chibzuit îndelung È™i poate prea îndelung. Hotărîrea mea e definitivă. — Atunci permite-mi doar câteva cuvinte, spuse avocatul, dînd la o parte pilota ca să se aÈ™eze pe marginea patului. Picioarele lui goale, acoperite de fire de păr albe, tremurau. Maestrul îl rugă pe K. să-i dea o cuvertură de pe canapea. K. i-o dădu È™i-i spuse: — Te expui inutil la o răceală. — Am motive destul de serioase, spuse avocatul, acope-rindu-È™i umerii cu pilota È™i punându-È™i cuvertura peste picioare. Unchiul dumitale îmi e prieten, iar dumneata, cu timpul, mi-ai devenit drag, mărturisesc cinstit È™i n-am de ce să mă ruÈ™inez. Cuvintele duioase ale bătrânului îl plictiseau cumplit pe K., ele l-ar fi putut sili să se explice îndelung — ceea ce ar fi dorit să evite — ba îl mai È™i încurcau, după cum trebuia să-È™i mărturisească deschis, deÈ™i nu-i clinteau deloc hotărîrea. — ÃŽÈ›i mulÈ›umesc pentru sentimentele dumitale prieteneÈ™ti È™i recunosc că nu È›i-ai precupeÈ›it eforturile. Te-ai ocupat de procesul meu cât ai putut È™i în felul în care È›i s-a părut cel mai avantajos pentru mine; dar în ultima vreme am căpătat convingerea că eforturile acestea nu sunt suficiente. FireÈ™te, n-am să încerc niciodată să-mi impun părerea unui om ca dumneata, care eÈ™ti mult mai în vîrstă È™i ai mult mai multă experiență decât mine; dacă am încercat asta uneori, involuntar, te rog să mă scuzi, dar problema e, după cum ai spus-o È™i dumneata, mult prea importantă È™i socotesc necesar să se intervină pentru rezolvarea ei cu mult mai multă energie decât până în prezent. — Te înÈ›eleg, spuse avocatul, eÈ™ti nerăbdător. — Nu sunt deloc nerăbdător, spuse K. puÈ›in atins È™i pierzând într-o măsură controlul cuvintelor. Ai observat cred că la prima mea vizită, când am venit aici cu unchiul, puÈ›in îmi păsa de proces; dacă nu mi se aducea aminte de el cu forÈ›a, ca să zic aÈ™a, îl uitam complet. Dar unchiul È›inea să te ocupi dumneata de apărare È™i m-am supus ca să-i fac plăcere. M-aÈ™ fi aÈ™teptat după aceea ca procesul să mă preocupe mai puÈ›in ca oricând, căci, dacă-È›i iei avocat, faci asta, totuÈ™i, ca să-È›i mai uÈ™urezi puÈ›in povara obligaÈ›iilor. Dar s-a întîmplat tocmai invers. Niciodată procesul nu mi-a pricinuit atitea griji câte am avut din ziua când ai început dumneata să mă aperi. Când eram singur, nu mă ocupam de el È™i abia dacă-i simÈ›eam povara; apoi, avînd avocat, au fost create toate condiÈ›iile ca să se întîmple, în sfîrÈ™it, ceva È™i am aÈ™teptat din ce în ce mai nerăbdător intervenÈ›ia dumitale, dar nu s-a petrecut niciodată nimic. Sigur, mi-ai dat câteva informaÈ›ii despre tribunal pe care nimeni altul poate că n-ar fi fost în stare să mi le dea. Dar numai atât nu-mi e de ajuns când simt cum procesul rămâne în beznă tocmai când devine din ce în ce mai imenințător. K. dăduse scaunul la o parte È™i stătea cu amândouă mîinile în buzunare, în faÈ›a avocatului. — După un anumit timp de practică nu mai vezi producându-se nimic nou, spuse avocatul calm È™i încet. Cîți clienÈ›i n-au stat aÈ™a în faÈ›a mea, la aceeaÈ™i fază a procesului, È™i nu mi-au adresat aceleaÈ™i cuvinte! — Asta nu înseamnă că n-aveau tot atâta dreptate câtă iun È™i eu, spuse K. Argumentele dumitale nu-mi combat afirmaÈ›ia. — N-aveam intenÈ›ia să-È›i combat cuvintele, spuse avo-fcatul, dar aÈ™ vrea să adaug că m-aÈ™ fi aÈ™teptat la mai multă judecată din partea dumitale, mai ales dacă È›ii seama că È›i-am dat despre tribunal È™i despre rolul meu mai multe lămuriri decât celorlalÈ›i clienÈ›i. Și cu toate acestea trebuie să constat acum că n-ai suficientă încredere în mine! Nu-mi uÈ™urezi deloc sarcina. Cum se mai umilea în faÈ›a lui K.! Nu mai È›inea deloc seama de onoarea profesiunii, atât de susceptibilă în privinÈ›a demnității! Și de ce făcea asta? Ca avocat, părea că are mult de lucru; în plus, era bogat, deci nu se putea să-i pese prea mult de pierderea unor bani È™i nici de pierderea unui client; mai era È™i bolnăvicios È™i-ar fi trebuit să caute singur să scape We-o parte din muncă. Și totuÈ™i, ce strâns se È›inea de K.! De ce? Oare din simpatie personală față de unchiul lui K., sau mai degrabă fiindcă socotea într-adevăr procesul lui K. drept I o afacere senzaÈ›ională datorită căreia putea spera să se evidenÈ›ieze, fie față de K., fie — È™i posibilitatea aceasta nu tre-puie nici ea exclusă — față de prieteni È™i de tribunal? Cu foricâtă brutalitate l-ar fi examinat K., atitudinea maestrului jjHuld nu-i spunea nimic. Aproape s-ar fi putut crede că avo-fcatul își masca sentimentele dinadins, ca să aÈ™tepte efectul cuvintelor; luînd însă tăcerea lui K. drept mai favorabilă .decât era în realitate, maestrul Huld continuă: — Nu se poate să nu fi observat că deÈ™i am un cabinet atât de mare, nu folosesc secretari. Pe vremuri, era altfel; a fost un timp când aveam angajaÈ›i cîțiva tineri juriÈ™ti, dar astăzi lucrez singur. Asta se datoreÈ™te în parte modificării clientelei mele — căci mă limitez din ce în ce mai mult la cazuri asemănătoare cu al dumitale — È™i în parte experienÈ›ei pe care am dobîndit-o în aceste probleme. Mi-am dat seama că nu puteam încredinÈ›a nimănui grija de-a se ocupa de lucrări fără riscul de-a păcătui împotriva clientelei mele sau a îndatoririlor pe care mi le asumam. Pentru a face însă totul ei însumi, aÈ™a cum hotărâsem, eram silit să resping aproape toate solicitările oamenilor veniÈ›i să mă caute È™i să nu cedez decât celor pe care îi simÈ›eam apropiaÈ›i sufleteÈ™te; dar să lăsăm; nu-i nevoie să cauÈ›i prea departe ca să găseÈ™ti atîția indivizi în stare să se repeadă la cea mai mică firimitură. Și totuÈ™i, m-a îmbolnăvit munca prea intensă. Cu toate astea nu-mi regret hotărîrea; poate că trebuia să refuz È™i mai multe procese decât am refuzat, dar, oricum, am avut bucuria să constat că nu greÈ™isem deloc dăruindu-mă celor pe care le acceptasem; eforturile mi-au fost încununate de succes. Am citit într-o zi o frază foarte frumoasă, care caracterizează perfect deosebirea dintre un avocat de procese obiÈ™nuite È™i-un avocat de procese cum sunt cele de care mă ocup eu acum: primul își conduce clientul pe-un fir de ață, până la sentință; dar al doilea îl ia pe umeri de la bun început È™i-l duce în spinare, fără să-l lase, până la sentință È™i dincolo de ea. Și chiar aÈ™a este. Dar poate că mă înÈ™elam puÈ›in spunând că nu regret niciodată munca asta uriașă. Când ea nu e înÈ›eleasă cum trebuie, ca în cazul dumitale, atunci da, aproape că încep să regret. Cuvintele avocatului izbutiră mai mult să sporească nerăbdarea lui K., decât să-l convingă: după tonul maestrului Huld putea să bănuiască ce l-ar fi aÈ™teptat dacă ceda; aveau să reînceapă încurajările, să i se spună din nou că întîmpinarea progresează, că funcÈ›ionarii tribunalului par mai binevoitori, dar că există de asemenea È™i mari dificultăți care se pun în cale... ÃŽntr-un cuvânt, avea să-i fie scos din nou la iveală, pentru a suta oară, tot ce È™tia până la saturaÈ›ie; aveau să-i fie din nou legănate speranÈ›ele amăgitoare, avea să fie din nou chinuit de amenințări tainice È™i nesigure. Și pentru că trebuia să termine o dată, K. spuse: — Ce-È›i propui să faci dacă vei continua să te ocupi de procesul meu? Avocatul se mulÈ›umi chiar È™i cu întrebarea asta jigni-sare È™i-i răspunse: — Am să continui demersurile pe care le-am început entru dumneata. — Asta îmi È™i închipuiam, spuse K. Inutil să mai insiÈ™ti. — Am să mai fac o încercare, spuse avocatul, ca si cum el ar fi avut de suferit necazurile de care se plângea K. întradevăr, cred că dacă ai ajuns nu numai la aprecierea greÈ™ită a asistenÈ›ei mele juridice, ci chiar să te porÈ›i aÈ™a cum te porÈ›i în general față de proces, de vină e faptul că ai fost prea bine tratat, aÈ™a acuzat cum eÈ™ti, sau mai degrabă că ai fost tratat cu neglijență, o neglijență aparentă, se înÈ›elege. Un motiv a existat, evident, dar de multe ori e mai bine să fii în lanÈ›uri decât liber. Dacă È›i-aÈ™ arăta cum sunt trataÈ›i ceilalÈ›i acuzaÈ›i, te-ai alege poate cu o învățătură. Ai să vezi; îl chem acum pe Block, deschide uÈ™a È™i aÈ™ază-te aici, lângă noptieră. — Cu plăcere, spuse K. È™i făcu ce îi ceruse avocatul. Să înveÈ›e era dispus oricând. Dar, ca să nu lase nimic la voia întîmplării, îl mai întrebă pe maestrul Huld: — Știi că renunÈ› la serviciile dumitale? — Da, spuse avocatul, dar e o hotărîre asupra căreia poÈ›i să revii chiar astăzi. Maestrul Huld se întinse iar pe pat, se acoperi cu pilota până la genunchi, se întoarse cu faÈ›a la perete, apoi sună. Leni apăru imediat È™i aruncă b privire rapidă, încercând să vadă ce se întîmplase; faptul că-l văzu pe K. stînd liniÈ™tit la căpățîiul avocatului o făcu să creadă că totul era în ordine. K. o privea fix; ea îi zâmbi. — Caută-l pe Block, spuse avocatul. Dar în loc să se ducă după Block, Leni se mulÈ›umi să strige din prag: — Block! La avocat! Apoi, profitînd probabil de faptul că avocatul stătea me- reu cu faÈ›a la perete fără să-i pese de ce se întîmpla, se strecură după scaunul lui K. Din clipa aceea, îl enervă întruna , aplecându-se peste spătar sau mângîindu-i părul È™i obrajii, cu multă duioÈ™ie È™i, în orice caz, cu multă prudență. Scos din sărite, K. încercă s-o împiedice È™i-i apucă mâna pe care până la urmă, după oarecare rezistență, ea i-o lăsă. Block sosise imediat ce fusese chemat, dar rămăsese în prag È™i părea că se întreabă dacă să intre sau nu. ÃŽÈ™i ridica întruna sprâncenele È™i-È™i înclina capul de parcă ar fi pândit ceva, aÈ™teptînd, fără îndoială, să fie repetat ordinul. K. ar fi vrut să-l încurajeze să se apropie, dar hotărâse s-o rupă definitiv nu numai cu avocatul, ci È™i cu toÈ›i cîți se aflau în casa lui; de aceea rămase neclintit. Leni tăcea È™i ea. Văzând până la urmă că nu-l alungă nimeni, Block intră pe vîrful picioarelor, îngrijorat, crispându-È™i pumnii pe care îi È›inea la spate. UÈ™a o lăsase deschisă ca să poată fugi la primul semn de pericol. Pe K. nu-l văzu. N-avea ochi decât pentru pilota înaltă sub care nu putea nici măcar să-l zărească pe avocatul chircit lângă perete. Dar maestrul Huld făcu să i se audă glasul: — Block e aici? ÃŽntrebă el. ÃŽntrebarea aceasta îl izbi pe Block — care făcuse jumătate din drum — ÃŽn plin piept, apoi în plin spate: negustorul se clătină È™i, oprindu-se cu spinarea încovoiată, spuse: — La ordinele dumneavoastră. — Ce doreÈ™ti? ÃŽntrebă avocatul. Vii într-un moment cu totul nepotrivit. — N-am fost chemat? ÃŽntrebă Block mai mult pentru sine decât pentru avocat. Și, ridicând mîinile ca să se apere, se pregăti să fugă afară din cameră. — Ai fost chemat, spuse avocatul, dar asta nu te împiedică să vii într-un moment cât se poate de nepotrivit. Și după o clipă de tăcere, adăugă. — Vii totdeauna în momente nepotrivite. De când începuse avocatul să vorbească, Block nu se mai uita spre pat; holba ochii spre nu È™tiu care colÈ› al camerei È™i asculta; din când în când însă arunca spre pat o privire furișă, de parcă făptura avocatului ar fi fost prea oribilă ca s-o poată suporta. Dar nici de ascultat nu putea să asculte prea uÈ™or, căci maestrul Huld vorbea cu faÈ›a la perete, încet È™i foarte repede. — VreÈ›i să plec? ÃŽntrebă Block. — Dacă tot eÈ™ti aici, poÈ›i să rămîi, spuse avocatul. S-ar fi putut crede că maestrul Huld, în loc să îndeplinească dorinÈ›a clientului, l-ar fi ameninÈ›at cu bătaia, căci Block începu să tremure cu adevărat. — Am fost ieri să-l văd pe-al treilea judecător, care îmi e prieten, spuse avocatul, È™i, încet, încet, am adus vorba despre tine. Vrei să È™tii ce mi-a spus? — O, da, vă rog! spuse Block. Și cum avocatul nu se pregătea să-i spună, își repetă rugămintea aplecându-se înainte ca È™i cum ar fi vrut să îngenuncheze. Dar K. să răsti furios. — Ce faci acolo? strigă el. Și cum Leni încercă să-l împiedice să strige, K. îi apucă È™i cealaltă mână, cu un gest deloc drăgăstos, iar Leni începu să geamă, căutînd să scape din strânsoare. Dar cel care primi pedeapsa pentru strigătul lui K. fu Block, căci maestrul Huld îl întrebă: — Cine e avocatul tău? — Dumneavoastră. — Și în afară de mine? ÃŽntrebă avocatul. — Nimeni, spuse Block. — Atunci nu te mai supune nimănui în afară de mine. Block păru cu totul de acord; îi aruncă lui K. o privi înveninată È™i clătină din cap spre el. Dacă gestul i-ar fi fost tălmăcit în cuvinte, s-ar fi putut auzi o serie de injurii foarte Igrosolane. Și cu un asemenea om voise K. să discute prieteneÈ™te despre propriul lui proces! — N-am să te mai deranjez, îi spuse K., sprijinindu-se de l spătarul scaunului. Cazi în genunchi, târăște-te în patru labe, fă ce pofteÈ™ti. Mie nu-mi mai pasă. Dar Block avea simÈ›ul onoarei, cel puÈ›in față de K.; de ; aceea se repezi spre el agitîndu-È™i pumnii È™i ridicând glasul, atâta cât îndrăznea în faÈ›a avocatului: — Dumneata n-ai dreptul să-mi vorbeÈ™ti aÈ™a, asta nu È›i-e permis! De ce mă jigneÈ™ti? Și, culmea, aici, în faÈ›a domnului avocat care ne torelează È™i pe dumneata È™i pe mine, din milă! Nu-mi eÈ™ti cu nimic superior, căci È™i dumneata eÈ™ti acuzat, È™i dumneata ai un proces. Iar dacă rămîi totuÈ™i lin domn, să È™tii că È™i eu sunt un domn, dacă nu chiar mai mare decât dumneata. Și vreau, când vorbeÈ™te cineva cu mine, să mi se adreseze ca unui domn, mai ales dumneata. Dacă te consideri preferat, fiindcă aici È›i se dă voie să stai jos È™i să asculÈ›i liniÈ™tit pe când eu mă târăsc în patru labe (ca să folosesc expresia dumitale), îți amintesc vechiul dicton juridic: „Pentru un suspect miÈ™carea e mai bună decât repausul, căci cel care stă locului riscă totdeauna, fără să È™tie, să se afle pe un taler al balanÈ›ei È™i să fie cântărit cu greutatea păcatelor saleâ€. K. nu spuse nimic; rămase acolo, mirat, în faÈ›a tulburării clientului. De câte ori nu-È™i schimbase Block atitudinea numai de-o oră încoace! Oare procesul său îl arunca aÈ™a, de colo-colo, È™i-l împiedica să vadă cine-i e prieten È™i cine-i e duÈ™man? Nu vedea că avocatul îl umilea intenÈ›ionat, numai ca să se laude față de K., să-i arate câtă putere are È™i, poate, să încerce astfel să-l subjuge È™i pe el? Dar dacă Block nu e în stare să-È™i dea seama, sau dacă se teme atât de mult de maestrul Huld încât nici înÈ›elegerea situaÈ›iei nu-i foloseÈ™te la nimic, cum se face că rămâne, totuÈ™i, destul de viclean sau de curajos ca să-l înÈ™ele pe avocat, tăinuindu-i faptul că-È™i mai luase È™i alÈ›i apărători în aferă de el? Și cum de îndrăznea să-l atace pe K. deÈ™i È™tia foarte bine că acesta putea să trădeze în orice moment primejdioasa lui taină? Dar Block îndrăzni È™i mai mult căci, îndreptîndu-se spre patul maestrului Huld, începu chiar să se plângă de K.: — Domnule avocat, spuse el, aÈ›i auzit cum îmi vorbeÈ™te omul acesta? Durata procesului său mai poate fi încă socotită cu orele È™i el ar vrea de pe acum să-mi dea sfaturi, mie care am un proces de cinci ani. Ba are chiar curajul să mă insulte. Nu È™tie nimic È™i mă insultă, pe mine care, pe cât mi-au permis slabele mele puteri, am studiat, cu toată seriozitatea È™i buna-cuviință, datoria È™i tradiÈ›iile juridice. — Să nu-È›i pese de nimeni, spuse avocatul. Fă ce È›i se pare just. — Sigur, spuse Block ca pentru a se încuraja singur; È™i îndrăznind să arunce o privire spre avocat, îngenunche lângă patul lui. — Sunt în genunchi, avocatul meu! strigă el. Dar avocatul tăcu. Block mângîie prudent cu o mână pilota, în tăcerea care domnea, Leni, smulgându-se din mîinile lui K., spuse cu glas tare: — Mă doare, lasă-mă. Vreau să mă duc la Block. Și, îndreptîndu-se spre Block, se aÈ™eză pe marginea patului. Block, fericit de venirea ei, o rugă imediat prin gesturi extrem de agitate, să intervină pentru el pe lângă avocat. Vădit lucru, avea nevoie urgentă de comunicările maestrului îuld, dar poate că-i trebuiau numai ca să le pună pur È™i sim-jplu la dispoziÈ›ia celorlalÈ›i apărători. Leni probabil că È™tia , cum trebuie luat avocatul; arătă mâna maestrului Huld È™ i-È™i IÈ›uguie buzele ca pentru sărut. Block sărută imediat mâna I avocatului, ba chiar, la îndemnul lui Leni, repetă gestul aces-I ta încă de două ori. Dar avocatul tăcea întruna. Atunci Leni se plecă peste el — È™i în miÈ™carea aceasta i se văzură minunatele forme ale trupului — apoi, înclinată adînc peste faÈ›a maestrului Huld, îi mângîie părul lung È™i alb. Gestul ei îl obligă pe bătrân să-i răspundă: — Mă tem să-i spun. Iar ceilalÈ›i îl văzură miÈ™când din cap, poate ca să simtă mai bine mângîierea mîinii femeieÈ™ti. Block asculta, cu fruntea plecată, ca È™i cum ar fi făcut un lucru interzis. — De ce te temi? ÃŽntrebă Leni. K. avea impresia că asistă la un dialog pregătit dinainte, un dialog care pesemne că mai fusese repetat È™i se va mai repeta încă de multe ori, un dialog care nu putea să-È™i păstreze noutatea decât pentru Block. — Cum s-a purtat astăzi? ÃŽntrebă avocatul, în loc să răspundă. ÃŽnainte de-a vorbi, Leni se uită la Block È™i-l lăsă o clipă să-È™i întindă braÈ›ele spre ea È™i să-È™i frângă degetele într-un gest de rugă. ÃŽn cele din urmă clătină, serioasă, din cap; apoi se întoarse spre avocat È™i spuse: — A fost cuminte È™i sîrguincios. Acolo se afla un negustor în vîrstă, un om cu barbă mare; È™i omul acela se ruga de-o fată să-i dea notă bună la purtare! Orice intenÈ›ii ascunse ar fi avut, nimic nu putea să-l justifice față de cei care asistau la scena aceasta. K. nu putea pricepe cum de-i trecuse prin minte avocatului că l-ar putea cîștiga È™i pe el dîndu-i o asemenea reprezentaÈ›ie. Dacă nu l-ar fi convins până atunci să se despartă de el, ar fi izbutit acum s-o facă. Scena la care asista aproape că-l înjosea pe spectator. Iată deci rezultatul metodei avocatului la care, din fericire, K. nu fusese expus prea multă vreme: datorită ei, clientul sfîrÈ™ea prin a uita de întreaga lume È™i a nu mai spera decât să se târască până la capătul procesului prin labirintul acesta ruÈ™inos. Nu mai era un client, ci un cîine al avocatului. Iar dacă avocatul i-ar fi poruncit să se târască sub pat È™i să latre de-acolo ca din fundul unui coteÈ›, ar fi făcut-o cu plăcere. K. asculta È™i cântărea cuvintele, rămânând totodată deasupra scenei, ca È™i cum ar fi avut sarcina să înregistreze exact tot ce se spunea acolo, ca să raporteze mai sus. — Ce-a făcut toată ziua? ÃŽntrebă avocatul. — L-am încuiat în camera servitoarei, unde stă de obicei, ca să nu mă deranjeze, răspunse Leni. Din când în când am putut să văd prin lucarnă ce făcea. A stat tot timpul în genunchi, pe pat; pusese pe marginea ferestrei scrierile pe care i le-ai împrumutat È™i le citea de zor. Mi-a făcut o impresie bună, căci fereastra dă numai spre curtea interioară, de aerisire, È™i prin ea aproape că nu pătrunde lumina. Dar cum el citea, totuÈ™i, mi-am dat seama cât e de ascultător. — Asta mă bucură, spuse avocatul. Dar citea în mod inteligent? Pe când Leni È™i avocatul vorbeau, Block își miÈ™ca necontenit buzele; fără îndoială că formula răspunsurile pe care ar fi dorit să le dea Leni. — N-aÈ™ putea să răspund cu toată certitudinea, spuse Leni. ÃŽn orice caz, am văzut că studia sîrguincios. A citit toată ziua una È™i aceeaÈ™i pagină, urmărind rândurile cu degetul. De câte ori îl priveam ofta de parcă lectura i-ar fi pricinuit mari greutăți. Pesemne că scrierile pe care i le-ai împrumutat sunt greu de înÈ›eles. — Da, spuse avocatul, aÈ™a sunt; È™i nici nu cred că înÈ›elege mare lucru din ele. N-au alt rost decât să-i dea o idee despre dificultățile luptei pe care o duc în apărarea lui. Și pentru cine m-am aruncat eu în lupta aceasta grea? Pentru... e aproape ridicol să spun — pentru un oarecare Block. Trebuie să înveÈ›e să înÈ›eleagă ce înseamnă asta. A studiat fără întrerupere? — Aproape fără întrerupere, răspunse Leni. O singură dată m-a rugat să-i dau apă de băut. I-am întins un pahar, prin lucarnă. Apoi, la opt, i-am dat drumul È™i l-am pus să mănânce. Block îl privea pe K. dintr-o parte, de parcă s-ar fi povestit despre el că săvîrÈ™ise cine È™tie ce fapte glorioase, care nu se puteau să nu-i impresioneze pe cei ce le ascultau. Părea acum plin de speranÈ›e, își mai recăpătase încrederea în sine, se miÈ™ca, din când în când, în genunchi. De aceea se observă È™i mai clar cum încremeni când maestrul Huld spuse: — Tu îl lauzi, È™i tocmai din pricina asta îmi vine mai greu să vorbesc. Căci judecătorul nu s-a pronunÈ›at favorabil nici despre el, nici despre procesul lui. — Nu s-a pronunÈ›at favorabil? spuse Leni. Cum se poate? Block o privi atât de încordat, încât ai fi crezut că-i atri-buia lui Leni puterea de-a mai întoarce încă în favoarea lui I cuvintele pe care judecătorul le rostise totuÈ™i de multă vreme. — Nu, spuse avocatul, nu s-a pronunÈ›at favorabil. Ba chiar a părut neplăcut surprins când am început să-i vorbesc despre Block. „Nu-mi vorbiÈ›i despre Blockâ€, mi-a spus el. „E clientul meuâ€, i-am răspuns. „îl lăsaÈ›i să abuzeze de dumneavoastrăâ€, a mai spus el. „Nu cred că procesul lui e pierdutâ€, i-am replicat. „îl lăsaÈ›i să abuzeze de dumneavoastrăâ€, a repetat el. „Nu cred, i-am răspuns eu. Block lucrează cu multă sîrguință pentru procesul său, se ocupă tot timpul de el; aproape că locuieÈ™te la mine, ca să fie mereu la curent. O asemenea sîrguință nu se găseÈ™te pe toate drumurile. FireÈ™te, I ca persoană, e cam neplăcut; are maniere urâte È™i, pe deasu-Ipra, mai e È™i murdar, dar din punct de vedere procesual e ; într-adevăr ireproÈ™abil.†Spunând ireproÈ™abil exageram, intenÈ›ionat. Dar el mi-a răspuns: „Block e un È™mecher È™i atâta tot. A acumulat multă experiență È™i È™tie cum să-È™i tărăgăneze Iprocesul. Dar ignoranÈ›a îi e È™i mai mare decât viclenia. Ce-ar I zice dacă ar afla că procesul lui n-a început încă È™i nici n-a sunat măcar clopoÈ›elul de început?†LiniÈ™te, Block, adăugă maestrul Huld, căci Block începuse să se ridice pe genunchii lui nesiguri, fără îndoială ca să ceară o lămurire. Era pentru prima oară când avocatul i se adresa direct, yorbindu-i mai pe îndelete. Maestrul Huld privea cu ochi obosiÈ›i jumătate în gol, jumătate spre Block, care se lăsă din nou să cadă în genunchi sub impresia privirii acestuia. — DeclaraÈ›iile judecătorului, continuă maestrul Huld, n-au nici o importanță pentru tine. Nu te mai speria de fiecare cuvânt. Dacă mai văd că faci aÈ™a, nu-È›i mai spun niciodată nimic. Nu pot scăpa o frază fără să priveÈ™ti ca È™i cum È›i s-ar rosti condamnarea definitivă. Ar trebui să roÈ™eÈ™ti că te porÈ›i aÈ™a în faÈ›a clientului meu. ÃŽi zdruncini încrederea pe care o are în mine. Ce ai vrea? Nu eÈ™ti încă viu? Nu eÈ™ti încă sub ocrotirea mea? Stupidă spaimă! Ai citit nu mai È™tiu unde că sentinÈ›a de condamnare vine în multe cazuri cu totul pe neprevăzute È™i poate fi rostită de indiferent ce gură. Cu multe rezerve, evident, lucrul acesta e adevărat, dar la fel de adevărat, e că-mi e silă de spaima ta È™i văd în ea o regretabilă lipsă de încredere. ÃŽn definitiv, ce È›i-am spus? Am repetat cuvintele unui judecător. Știi bine că în jurul litigiilor se adună opiniile cele mai felurite. Judecătorul acesta, de pildă, consideră începutul procesului la un alt moment decât îl consider eu. Divergență de păreri, atâta tot. O veche tradiÈ›ie cere ca la un anumit moment al procesului să sune clopoÈ›elul, în ochii judecătorului, lucrurile abia atunci încep, Nâ€-o să-È›i înÈ™ir toate argumentele care infirmă părerea aceasta, de altfel nici n-ai înÈ›elege mare lucru; mulÈ›umeÈ™te-te doar să afli că există numeroase argumente împotriva ei. ÃŽncurcat, Block începu să scarpine blana aÈ™ternută în faÈ›a patului. Spaima pricinuită de spusele judecătorului îl făcea să-È™i uite din când în când sclavajul în care era È›inut de maestrul Huld, È™i atunci nu se mai gândea decât la sine È™i răsucea pe toate părÈ›ile cuvintele judecătorului. — Block, spuse Leni cu un ton de dojana, trăgându-l uÈ™or în sus de gulerul hainei, acum lasă blana È™i ascultă-l pe avocat... ÃŽN CATEDRALà Lui K. i se încredinÈ›a misiunea de a-i arăta câteva monumente artistice unui client italian foarte util băncii, venit tentru prima oară în oraÈ™. Altădată, misiunea aceasta l-ar fi morat fără doar È™i poate, dar acum, când își păstra numai cu lari eforturi prestigiul la bancă, o acceptă în silă. Fiecare ira petrecută în afara biroului îl umplea de griji chinuitoare; nu mai putea să-È™i folosească timpul de lucru dînd acelaÈ™i randament ca mai înainte; unele ore nu izbutea să È™i le pe-I treacă decât prefăcându-se că lucrează; dar neliniÈ™tea îi spo-B rea È™i mai mult când nu se afla la bancă. Atunci i se părea că-l fi vede pe directorul-adjunct, care stătea veÈ™nic la pândă, I intrând să facă o scurtă vizită în biroul lui, aÈ™ezându-se la masă, percheziÈ›ionându-i hîrtiile, primind clienÈ›i cu care K. era de multă vreme în relaÈ›ii aproape amicale, ademenindu-i să renunÈ›e la sfătuitorul lor obiÈ™nuit È™i chiar descoperind în munca domnului procurist greÈ™elile de care K. se simÈ›ea acum ameninÈ›at din toate părÈ›ile, fără să le mai poată evita. De aceea, de câte ori i se cerea să viziteze vreun client sau chiar să facă vreo scurtă călătorie — lucru care, întîmplător, se repeta destul de des în ultimul timp — K. bănuia totdeauna, oricât de onorabilă i-ar fi fost misiunea, că nu urmăreau decât să-l îndepărteze pentru o vreme de la birou, fie ca să-i controleze munca, fie socotind că se puteau lipsi uÈ™or de el. De altfel, nu i-ar fi fost greu să refuze majoritatea sarcinilor, dar nu îndrăznea căci, oricât de puÈ›in justificate i-ar fi fost temerile, refuzul ar fi însemnat recunoaÈ™terea lor. De aceea accepta totdeauna cu prefăcută nepăsare ieÈ™irile acestea. ÃŽn preajma unei călătorii obositoare, de două zile, ascunsese chiar faptul că răcise destul de grav, ca să evite pericolul de-a fi înlocuit sub pretextul vremii ploioase, de toamnă. Iar la întoarcerea din călătorie, când nevralgiile căpătate pe drum îl înnebuneau, aflase că a fost numit să-l însoÈ›ească a doua zi pe importantul client italian. De data aceasta ispita de-a refuza fusese mare, cu atât mai mult cu cât nu era vorba de o muncă strict profesională; obligaÈ›ia mondenă pe care trebuia s-o îndeplinească avea, desigur, mare importanță, dar nu pentru el. K. È™tia bine că nu se putea menÈ›ine decât prin succesele obÈ›inute în afaceri È™i că, dacă nu le obÈ›inea, nimeni n-ar fi luat în seamă eventuala încântare pe care i-ar fi putut-o produce clientului venit din Italia; K. È›inea să nu iasă nici o zi măcar din domeniul lui de activitate, temându-se foarte tare că n-o să mai fie reprimit; își dădea singur seama că teama aceasta era exagerată, dar ea îl apăsa, în ciuda lucidității lui. Și totuÈ™i, nu izbuti să găsească nici un pretext acceptabil. CunoÈ™tinÈ›ele lui de italiană, fără să fie prea mari, erau suficiente; dar marea nenorocire consta mai ales în faptul că la bancă se È™tia despre cele câteva cunoÈ™tinÈ›e pe care le avea în domeniul istoriei artei, È™i cărora li se exagerase importanÈ›a ; cei de la bancă È™tiau că fusese un timp membru în Comitetul de protecÈ›ie al monumentelor artistice ale oraÈ™ului — ce-i drept, numai din motive de afaceri. Aflându-se că italianul era mare amator de artă, alegerea însoÈ›itorului în persoana lui K. părea deci foarte firească. ÃŽn dimineaÈ›a aceea, când K. sosi la birou supărat dinainte pentru ziua care îl aÈ™tepta, vremea era urâtă È™i ploioasă. K. venise de la È™apte ca să poată termina totuÈ™i măcar câteva lucrări înainte de sosirea oaspetelui. Și se simÈ›ea foarte obosit, căci își petrecuse jumătate din noapte cu studiul unei gramatici italiene vechi, ca să-È™i mai reîmprospăteze câteva noÈ›iuni; fereastra la care se obiÈ™nuise să stea cam prea des în ultima vreme îl ispitea mai mult decât biroul, dar K. rezistă ispitei È™i începu să lucreze. Din nefericire omul de serviciu intră chiar în clipa aceea ca să-l anunÈ›e că domnul director îl trimisese să vadă dacă domnul procurist se afla acolo È™i că-l ruga, în caz că sosise, să fie amabil È™i să vină în salonul de primire, unde aÈ™tepta domnul din Italia. — Vin imediat, spuse K. Și, după ce-È™i vîrî în buzunar un mic dicÈ›ionar, luă sub braÈ› un album cu monumentele mai importante ale oraÈ™ului, pregătit pentru străin, È™i se îndreptă spre biroul directorului, trecând prin cel al directorului-adjunct. K. se felicită în gând că venise devreme È™i că se putea pune astfel imediat la dispoziÈ›ia băncii, căci nimeni nu s-ar fi aÈ™teptat în mod serios să-l găsească acolo la ora aceea. FireÈ™te, biroul directorului-adjunct era la fel de pustiu ca timpul nopÈ›ii; omul de serviciu intrase probabil È™i aici să-l caute pe È™ef, dar nu găsise nici È›ipenie de om. Când K. intră în salon, cei doi domni se ridicară din fotoliile moi È™i adînci în care stătuseră; directorul zâmbi prietenos, vizibil încântat de sosirea lui K. È™i făcu prezentările: italianul strânse energic mâna lui K. È™i glumi pe socoteala cuiva care se trezeÈ™te la primul cântat al cocoÈ™ilor. K. nu înÈ›elese exact la cine se referea aluzia aceasta; italianul folo-isise un cuvânt neobiÈ™nuit, al cărui sens nu-l prinse decât după ; câteva clipe. De aceea răspunse È™i el prin câteva formule de politeÈ›e, pe care italianul le primi tot rîzând, pe când își mângîia nervos mustaÈ›a cenuÈ™ie-albastră. MustaÈ›a aceasta era, se vede, parfumată, te simÈ›eai aproape ispitit s-o atingi cu mâna È™i s-o miroÈ™i. După ce se aÈ™ezară toÈ›i trei È™i începură discuÈ›iile preliminarii, K. își dădu seama, spre marea lui neplăcere, că nu înÈ›elege decât frânturi din frazele italianului. Când oaspetele vorbea rar, înÈ›elegea aproape tot; dar asemenea momente nu existau prea des; în majoritatea timpului cuvintele curgeau ca dintr-un izvor din gura italianului care clătina din cap, ca È™i cum ar fi fost încântat că vorbeÈ™te aÈ™a. Când vorbea cu viteză, oaspetele folosea totdeauna un dialect care nu mai avea pentru K. nimic italienesc, dar pe care directorul nu numai că-l înÈ›elegea, dar îl È™i vorbea curent, ceea ce K. ar fi trebuit să prevadă, căci clientul era din sudul Italiei, unde directorul petrecuse cîțiva ani. K. își dădu apoi seama cât de greu o să-i fie să se înÈ›eleagă cu străinul, căci È™i franÈ›uzeasca acestuia era la fel de încîlcită ca È™i italiana ; È™i-apoi mustaÈ›a È™i barba îi acopereau miÈ™cările buzelor, care poate ar fi înlesnit înÈ›elegerea cuvintelor rostite. K. începu deci să prevadă o mulÈ›ime de neplăceri, dar până una alta, renunță să mai încerce să înÈ›eleagă — ÃŽn prezenÈ›a directorului căruia îi era atât de uÈ™or efortul ar fi fost cu totul inutil — È™i se mulÈ›umi să privească înciudat cât de liber în miÈ™cări reuÈ™ea să rămână italianul, deÈ™i se afundase în fotoliu; oaspetele își îndrepta mereu hăinuÈ›a scurtă È™i strimtă, ba chiar, o dată, ridicând braÈ›ele È™i miÈ™cându-È™i pai-mele în aer, încercă să reprezinte ceva pe care K. nu izbuti lă-l priceapă, deÈ™i se aplecase înainte ca să privească mai (atent. Până la urmă, răpus de oboseală, K. nu-i mai urmări decât pasiv jocul cuvintelor, observîndu-i distrat miÈ™cările ochilor È™i, spre marea lui spaimă, se surprinse tocmai în clipa când, fără voia lui, se pregătea să se ridice, să întoarcă spatele È™i să plece, într-atât era de neatent È™i de obosit. Dar italianul, uitîndu-se în sfîrÈ™it la ceas, sări în picioare È™i, după ce-È™i luă rămas bun de la director, se apropie atât de mult de K., încât acesta trebui să-È™i împingă fotoliul înapoi ca să-È™i poată păstra libertatea miÈ™cărilor. Ghicind din privirea lui K., fără îndoială, cât de stingherit se simÈ›ea acesta față de italian, directorul se amestecă atunci în discuÈ›ie cu atâta fineÈ›e, încât ai fi zis că dă niÈ™te mici sfaturi, pe când în realitate îi explica pe scurt lui K. tot ce spunea clientul care îl întrerupea întruna. K. află astfel că italianul mai avea câteva treburi de rezolvat È™i că, din lipsă de timp, renunÈ›ase la intenÈ›ia de-a vedea toate curiozitățile oraÈ™ului; de aceea prefera să se limiteze — dacă, fireÈ™te, K. era de acord: ultimul cuvânt i-l lăsa lui — la vizitarea catedralei, dar făcută amănunÈ›it. Spunea că e o mare fericire pentru el să poată vizita catedrala în compania unui om atât de amabil È™i de erudit — complimentul i se adresă lui K., deÈ™i acesta făcea, din păcate, tot ce putea ca să nu-l audă pe italian È™i să prindă din zbor cuvintele directorului — È™i-l ruga, dacă n-avea nimic împotrivă, să vină la catedrală peste vreo două ore, adică aproximativ pe la zece. La ora aceea spera să poată fi negreÈ™it acolo. K. răspunse în sensul dorit; italianul strânse mâna directorului, apoi pe-a lui K., apoi din nou pe-a directorului, È™i plecă însoÈ›it de amândoi; din mers, întors numai pe jumătate spre ei, oaspetele continua să le vorbească; la ușă, K. mai rămase o clipă cu directorul, care în ziua aceea părea foarte bolnav È™i se simÈ›i obligat să se scuze: ba chiar îi spuse lui K. (stăteau prieteneÈ™te unul lângă altul) că la început avusese intenÈ›ia să-l însoÈ›ească el însuÈ™i pe italian, dar că — È™i nu dădu alt motiv mai precis — se hotărâse apoi să-l trimită mai degrabă pe K. Dacă deocamdată K nu l-a înÈ›eles prea bine pe italian, să nu-È™i piardă cumpătul, curând o să vină È™i asta, iar dacă n-o să înÈ›eleagă tot, n-o să fie nici o nenorocire, căci italianul nu dă prea mare importanță faptului că e înÈ›eles sau nu. De altfel, K. vorbea minunat italieneÈ™te È™i-avea să se descurce dt se poate de bine. Acestea fiind zise, K. plecă. Timpul rămas liber È™i-l petrecu căutînd în dicÈ›ionar È™i copiind într-un carnet cuvintele mai rare de care avea să aibă nevoie pentru explicaÈ›iile din catedrală. Treaba aceasta era extrem de plicticoasă; oamenii de serviciu aduceau corespondenÈ›a, funcÈ›ionarii veneau să-i pună diverse întrebări È™i, văzându-l adîncit în muncă, se opreau în prag, dar nu se miÈ™cau de-acolo până dnd nu erau ascultaÈ›i; iar directorul-adju nct, vrând să nu piardă cumva prilejul de a-l deranja pe K., intră de ne-numărate ori, îi luă de fiecare dată dicÈ›ionarul din mână È™i-l răsfoi, vizibil fără nici un motiv; de câte ori se deschidea uÈ™a, în penumbra anticamerei se iveau clienÈ›ii care se înclinau stîngad — voiau să atragă atenÈ›ia —, fără să fie siguri că vor fi văzuÈ›i. Universul acesta mărunt, al cărui centru era K., se miÈ™ca în jurul lui, pe când el aduna cuvintele de care avea să aibă nevoie, le căuta apoi în dicÈ›ionar, le copia, încerca să le pronunÈ›e corect È™i apoi să le înveÈ›e pe de rost. Dar memoria lui, altădată atât de bună, părea că-l părăsise; si-l cuprindea din când în când o furie atât de cumplită împotriva italianului care-i dăduse asemenea bătaie de cap, încât își îngropa dicÈ›ionarul sub dosare cu hotărîrea fermă de a nu se mai pregăti; dar își dădea imediat seama că n-ar fi putut totuÈ™i să se plimbe pur È™i simplu prin faÈ›a operelor de artă din catedrală, alături de un străin, fără să scoată o vorbă, È™i-atund scotea cu È™i mai multă furie dicÈ›ionarul. Exact în clipa dnd se pregătea să plece — se făcuse nouă È™i jumătate — sună telefonul; era Leni, care voia să-i spună bună dimineaÈ›a È™i să-l întrebe cum se mai simte. K. îi mulÈ›umi grăbit È™i adăugă că nu putea să-i vorbească mai mult fiindcă trebuie să se ducă la catedrală. — La catedrală? se miră Leni. — Sigur, la catedrală, spuse K. — Și de ce la catedrală? ÃŽntrebă Leni. K. încercă să-i explice în grabă, dar de-abia începuse când Leni spuse brusc: — Te hărÈ›uiesc! Compătimirea aceasta, pe care n-o cerea È™i n-o aÈ™teptase, nu-i plăcu lui K.; de aceea își luă rămas bun în două cuvinte; dar pe când punea receptorul la loc spuse, jumătate pentru sine, jumătate pentru fata care nu mai putea să-l audă: — Da, mă hărÈ›uiesc! Dar timpul trecuse È™i K., văzându-se în pericol să întârzie, luă o maÈ™ină; în ultima clipă, mai avu timp să-È™i aducă aminte de albumul pe care n-avusese ocazia să-l dăruiască de dimineață italianului È™i-l luă cu el. Tot drumul È›inu albumul pe genunchi È™i bătu toba cu degetele, nervos, în copertă. DeÈ™i ploaia se mai domolise, vremea rămăsese rece, umedă È™i întunecoasă; în catedrală abia dacă se vedea la un pas È™i, din pricina statului pe lespezile ca de gheață, răceala lui K. avea să se înrăutățească enorm. PiaÈ›a îngustă a catedralei era complet pustie; K. își aminti că încă de copil observase că toate casele din junii pieÈ›ei aveau totdeauna perdelele trase. Pe-o vreme atât de întunecoasă ca astăzi, lucru acesta era È™i mai de neînÈ›eles. Catedrala părea goală, ca È™i piaÈ›a; nu-i trecuse prin minte nimănui să vină aici, la ora aceea. K. străbătu grăbit cele două nave laterale È™i nu întîlni în cale decât o bătrână înfofolită într-un È™al călduros È™i îngenuncheată în faÈ›a unei statui a Fecioarei. Zări de asemenea, de departe, un paracliser È™chiop care dispăru printr-o ușă într-un perete. K. fusese punctual: când intrase el, bătea ora zece, dar italianul nu se afla încă acolo. K. se întoarse la intrarea principală, unde mai zăbovi câteva clipe, neÈ™tiind ce să facă, apoi dădu ocol catedralei, prin ploaie, ca să vadă dacă nu cumva, din întîmplare, clientul băncii îl aÈ™tepta la o altă ușă. Dar nu-l văzu nicăieri. Să se fi înÈ™elat directorul în privinÈ›a orei? Cine s-ar fi putut înÈ›elegeai un asemenea om? Oricum, K. trebuia până una alta să-l mai aÈ™tepte cel puÈ›in o jumătate de oră. Cum era obosit, vru să stea jos È™i intră din nou în catedrală, unde găsi, pe-o treaptă, o zdreanță de covor pe care o împinse cu vîrful piciorului până lângă banca cea mai apropiată; apoi se înfășură mai strâns în palton, își ridică gulerul È™i se aÈ™eză. Ca să se distreze, deschise albumul È™i începu să-l răsfoiască, dar renunță curând, căci era atât de întuneric, încât nu putea să distingă nici măcar amănuntele navei celei mai apropiate. Departe, pe altarul principal, strălucea un triunghi de lumânări aprinse. K. n-ar fi putut spune dacă le mai văzuse până atunci. Poate că fuseseră aprinse chiar în clipa aceea. Paracliserii sunt discreÈ›i, datorită meseriei lor, È™i trec fără să-i observi. ÃŽntorcându-se din întîmplare, K. zări înapoia lui, la cîțiva paÈ™i, o luminare înaltă, aprinsă È™i ea, fixată pe-un stîlp. Oricât de frumos ar fi fost lucrul acesta, lumina rămânea insuficientă pentru sculpturile aflate aproape toate în umbra navelor, iar luminările nu făceau decât să sporească È™i mai mult întunericul. Italianul se purtase deci pe cât de nepoliticos pe-atât de cuminte lipsind de la întîlnire: n-ar fi putut să vadă nimic. Ar fi fost silit să se mulÈ›umească doar cu explorarea câtorva statui, centimetru cu centimetru, la lumina lanternei lui K. Ca să încerce dacă metoda aceasta putea să dea rezultate, K. se îndreptă spre o capelă laterală din apropiere, urcă apoi câteva trepte È™i, aplecându-se peste balustrada de marmură, lumină basorelieful altarului. Lumina tabernaculului se opunea luminii lanternei. Primul lucru pe care îl zări, sau îl ghici, fii un cavaler uriaÈ™, îmbrăcat în armură È™i sculptat pe una din marginile basoreliefului. Cavalerul se rezema de spada înfiptă în pământul gol — din care nu ieÈ™ea decât ici-colo câte un fir de iarbă — È™i părea că priveÈ™te atent o scenă care trebuia să se petreacă sub ochii lui. Era de mirare să-l vezi stînd aÈ™a, neclintit, fără să se apropie. Poate că stătea de pază. Fiindcă nu mai văzuse de multă vreme un basorelief, K. zăbovi în faÈ›a cavalerului, pri-vindu-l, deÈ™i era mereu nevoit să clipească din ochi, căci nu putea să suporte lumina verde a lanternei. Plimbînd Osia de raze pe restul altarului, descoperi o coborîre în mormânt de o concepÈ›ie obiÈ™nuită È™i, altminteri, de factură recentă. După aceea își vîrî lanterna în buzunar È™i se întoarse la locul său. Probabil că n-avea nici un rost să-l mai aÈ™tepte pe italian, dar afară cu siguranță că ploua cu găleata È™i cum biserica i se părea acum mai puÈ›in rece decât la început, K. se hotărî să rămână acolo deocamdată. Lângă el se înălÈ›a amvonul cel mare. Pe acoperiÈ™ul mic È™i rotund al amvonului fuseseră puse pieziÈ™ două cruci de aur, simple, ale căror vîrfuri se atingeau unul de altul. ÃŽnveliÈ™ul exterior al balustradei È™i partea care o despărÈ›ea de coloană erau împodobite cu ghirlande verzi purtate de îngeraÈ™i, aflaÈ›i în atitudini fie de miÈ™care, fie de repaus. K. se apropie de amvon È™i-l examina din toate părÈ›ile. Sculptura pietrei era extrem de îngrijită, umbra adîncă dintre frunzele ghirlandelor părea încrustată în relief. K. vîrî mâna într-un astfel de gol È™i pipăi prudent piatra; până atunci nu observase existenÈ›a acestui amvon. ÃŽn clipa aceea zări din ÃŽntîmplare, în dosul primului rând de bănci, un paracliser îmbrăcat într-un soi de veÈ™mânt negru, cu pliuri largi; paracliserul stătea în picioare privindu-l È™i È›inând în mâna stingă o tabacheră cu tutun de prizat. „Ce-o fi vrând omul ăsta? se gândi K. îi par suspect? Vrea cumva bacÈ™iÈ™?†Dar când paracliserul văzu că se uită la el, îi arătă spre un colÈ› nedefinit, cu mâna dreaptă: între două degete È›inea o priză de tabac. Gestul lui era aproape de neînÈ›eles; K. mai aÈ™teptă o clipă, dar paracliserul își continuă gestul È™i subli. nie, clătinând din cap, că-i arată ceva. — Ce-o fi vrând? se întrebă K., încet. Apoi, neîndrăznind să vorbească tare în catedrală, își scoase portofelul È™i traversă primul rând de bănci, cu gândul să vină lângă paracliser. Dar omul făcu semn că nu, cu mâna, ridică din umeri È™i plecă È™chiopătînd. Mersul lui semăna leit cu È™chiopătarea rapidă pe care K. o folosea în copilărie când încerca să imite miÈ™cările unui călăreÈ› în È™a. „Un bătrân copilăros! se gândi K. Are minte exact câtă-i trebuie ca să-È™i facă slujba aici. Cum se opreÈ™te când mă opresc È™i eu! Și cum mă pândeÈ™te când pornesc!†Și-l urmări zâmbind de-a lungul unei întregi nave laterale, aproape până în dreptul altarului principal. Bătrânul îi arăta întruna ceva, dar K. refuza să se uite, gândindu-se că gestul lui n-avea alt rost decât să-i abată urmărirea. Dar cum nu voia să-l sperie prea tare, îl lăsă în pace; dacă italianul avea să mai vină, nu trebuie să-l găsească pe bătrân speriat. Trecând din nou prin nava principală ca să ajungă la locul unde își lăsase albumul, K. observă, lângă o coloană care aproape atingea băncile corului, un mic amvon suplimentar, foarte simplu, tăiat în piatră albă È™i fără sculpturi. Amvonul era atât de mic, încât de departe părea o nișă încă goală, destinată să primească statuia vreunui sfânt. Predicatorul n-ar fi avut loc să se depărteze nici măcar cu un pas de balustradă, în plus, bolta de piatră a amvonului începea foarte de jos È™i se înălÈ›a, fără nici o podoabă, dar urmând o astfel de curbă încât un om de statură mijlocie n-ar fi putut să stea drept acolo, ci ar fi fost silit să rămână tot timpul aplecat peste balustradă, întregul amvon părea făcut dinadins pentru chinuirea predicatorului; era de neînÈ›eles la ce-ar fi putut sluji un asemenea amvon, când la cîțiva paÈ™i se mai aflau altele atât de mari È™i împodobite cu atâta artă. De altfel, K. nici n-ar fi observat amvonul acesta dacă deasupra lui n-ar fi fost aprinsă o lămpiță de felul celor care se aprind înainte de-a începe o predică. Avea să înceapă o predică? ÃŽn catedrala goală? K. privi scara amvonului care urca în spirală în jurul coloanei È™i era atât de îngustă încât părea că nu fusese făcută ca să fie folosită de oameni, ci numai ca simplu motiv ornamental al coloanei. Și totuÈ™i, pe primele trepte — K. zâmbi de mirare văzând aceasta —- se afla într-adevăr un preot, È›inând o mână pe rampă, gata să urce pe scară, cu privirea îndreptată spre K. Preotul clătină chiar, uÈ™or, din cap, iar K. își făcu cruce È™i se înclină, aÈ™a cum ar fi trebuit să facă ceva mai înainte. Preotul își luă un mic avânt È™i începu să urce cu paÈ™i mărunÈ›i È™i repezi. Avea să înceapă, într-adevăr, o predică? Paracliserul de adineauri era mai puÈ›in nerod decât făcea impresia? Avusese de gând să-l aducă pe K. la predicator, ceea ce, fireÈ™te, era explicabil într-o biserică pustie? Dar, pe de altă parte, acolo, în faÈ›a unei statui a Fecioarei, nu se afla oare È™i o bătrână care ar fi trebuit de asemenea adusă? Iar dacă avea să înceapă o predică, de ce nu se auzeau preludiile de orgă? Dar orga tăcea È™i licărea slab, în înălÈ›imea beznei care o adăpostea, sub boltă. K. se întreba de n-ar fi bine să plece cât mai curând; dacă nu făcea asta imediat, trebuia să rămână acolo tot timpul predicii; ar fi fost obligat să rămână È™i să piardă atâta timp! Stătuse destul È™i aÈ™a, putea demult să considere că nu mai e dator să-l aÈ™tepte pe italian. Se uită la ceas: unsprezece. Dar se putea într-adevăr È›ine o predică acum? Putea K. singur să reprezinte întreaga turmă de credincioÈ™i? Și dacă el n-ar fi fost decât un străin, venit doar să viziteze biserica? ÃŽn fond, nici nu era altceva. Faptul că avea să se È›ină o predică, acum, într-o zi de lucru, la ora unsprezece, pe cea mai îngrozitoare vreme, părea de neimaginat. Preotul — căci tînărul acela oacheÈ™, cu faÈ›a rasă, nu putea fi decât preot — cu siguranță că se urca numai ca să stingă lampa, aprinsă din greÈ™eală. Dar nu se întîmplă aÈ™a; dimpotrivă, după ce examina «mpa È™i-i ridică fitilul, preotul se întoarse încet spre balustradă, se prinse cu amândouă mîinile de marginea ei È™i *8mase o clipă în poziÈ›ia aceasta privind în preajmă fără să-È™i jttiÈ™te capul. K. se trase înapoi, stătea acum sprijinit în coate, „» faÈ›a primei bănci. De-acolo zări, undeva, ca prin ceață, cum paracliserul se ghemuia pe vine, cu spinarea încovoiata^ ca un om care È™i-a terminat munca. Și ce liniÈ™te domnea acum în catedrală! Dar K trebuia totuÈ™i s-o tulbure; nu în. tenÈ›iona deloc să rămână; dacă preotul avea obligaÈ›ia să vină È™i să predice la o anumită oră, indiferent de public, era liber s-o facă; o să reuÈ™ească el È™i fără ajutorul lui, căci prezenÈ›a unui singur om nici vorbă că nu putea spori efectul predicii. K. începu deci să se miÈ™te, încet, străbătu nava în lungm băncilor, pipăind drumul cu vîrfurile picioarelor, ajunse la spaÈ›iul liber dintre bănci È™i coborî apoi nestingherit; atâta doar că dalele de piatră răsunau la cel mai uÈ™or pas È™i bolÈ›ile îi repetau zgomotul mersului, tot mai încet, după legile unei progresii neîntrerupte, cu variate ecouri. Când, urmărit probabil de privirea preotului, traversă lungile È™iruri de bănci goale, K. se simÈ›i aproape pierdut; mărimea catedralei i se părea limita exactă a ceea ce omul era în stare să suporte. Iar când trecu prin faÈ›a fostului său loc, apucă din mers albumul, fără să se oprească o clipă. Aproape că ieÈ™ise din zona băncilor È™i se apropiase de spaÈ›iul liber care le separa de ieÈ™ire, când auzi pentru prima dată vocea preotului. Era o voce puternică È™i cultivată. Și cum mai răsuna în catedrala gata s-o primească! Dar nu pe credincioÈ™i îi chema preotul, în privinÈ›a aceasta nu exista nici o îndoială si nici o putință de scăpare; glasul lui strigase: „JosefK.†Cel chemat încremeni locului, cu ochii în pământ. Mai era încă liber, mai putea încă să înainteze È™i să scape prin una din cele trei uÈ™iÈ›e de lemn, întunecoase, pe care le vedea la cîțiva paÈ™i de el . Asta ar fi însemnat că nu înÈ›elesese sau că, dacă înÈ›elesese, puÈ›in îi păsa de cuvintele preotului. Pe câtă vreme dacă se întorcea, totul era sfîrÈ™it, se lăsa prins, mărturisea că înÈ›elesese limpede, că el era cel strigat È™i că era gata să se supună. Dacă preotul ar fi repetat chemarea, K. nici vorbă că ar fi plecat, dar cum tăcerea dură cât dură È™i aÈ™teptarea lui, K. întoarse uÈ™or capul, căci voia să vadă ce făcea preotul. Preotul rămăsese în amvon, la fel de calm ca È™i înainte, dar se vedea clar că observase gestul lui K. „De-acum ar fi o copilărie dacă nu m-aÈ™ întoarceâ€, se gândi K. Și se întoarse pe jumătate, iar preotul îi făcu semn cu degetul să vină mai aproape. Cum totul era clar, K. se îndreptă cu paÈ™i mari spre amvon — mânat È™i de curiozitate, dar È™i de dorinÈ›a de-a termina cât mai repede. Ajuns în dreptul primelor bănci, se opri; distanÈ›a i se păru însă prea mare preotului, care cu vîrful degetului arătător, întinzând braÈ›ul, g indică un loc foarte apropiat de amvon. K. se supuse; la locul arătat se văzu silit să-È™i dea capul mult pe spate, ca să-l poată vedea pe cel care îl chemase. — Tu eÈ™ti Josef K., spuse preotul È™i ridică o mână pe balustradă într-un gest de o semnificaÈ›ie nelămurită. — Da, spuse K., gândindu-se cu câtă seninătate își rostea odinioară numele. De câtăva vreme, dimpotrivă, asta însemna un adevărat chin pentru el; de-acum toată lumea, chiar È™i cei cu care venea pentru prima oară în contact, îi cunoÈ™tea numele. Cât de bine e să nu fii cunoscut decât după ce te-ai prezentat! — EÈ™ti acuzat, îi spuse preotul extrem de încet. — Da, spuse K., mi s-a anunÈ›at lucrul acesta. — Atunci tu eÈ™ti cel pe care-l caut, spuse preotul. Eu Stat preotul închisorii. — AÈ™a! spuse K. — Eu te-am făcut să vii aici, spuse preotul, ca să-È›i vorbesc. — Nu È™tiam, spuse K. Eu venisem ca să-i arăt catedrala unui italian. — Lasă nimicurile, spuse preotul. Ce È›ii în mână? O tarte de rugăciuni? — Nu, răspunse K., e un album cu monumentele de artă ale oraÈ™ului. — Aruncă-l, îi spuse preotul. Și K. îl aruncă, dar cu atâta putere, încât albumul trosni È™i se rostogoli huruind peste dale. — Știi că procesul tău merge prost? ÃŽntrebă preotul. — AÈ™a mi se pare È™i mie, spuse K. Mi-am dat multă osteneală, dar până acuma a fost zadarnic. De fapt, întîmpina-rea mea nu-i încă gata. — Și cum crezi că o să se termine? ÃŽntrebă preotul. — ÃŽnainte mă gândeam că procesul o să se termine bine, dar acum mă îndoiesc uneori, spuse K. Nu È™tiu cum o să se termine. Știi tu, cumva? — Nu, spuse preotul, dar mi-e teamă că o să se termine rău. EÈ™ti socotit vinovat. Procesul tău n-o să iasă poate din resortul unui tribunal inferior. Deocamdată, cel puÈ›in, vina È›i se socoteÈ™te dovedită. — Dar nu sunt vinovat! spuse K., e o eroare. De altfel, cum ar putea un om să fie vinovat? Doar toÈ›i suntem oameni aici, È™i unul È™i celălalt. — Asta e adevărat, spuse preotul, dar de obicei aÈ™a vor. besc vinovaÈ›ii. — Și tu ai păreri preconcepute împotriva mea? ÃŽntrebă K. — Eu n-am păreri preconcepute împotriva ta, răspunse preotul. — ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, spuse K. Dar toÈ›i cei care se ocupă de proces au păreri preconcepute împotriva mea. Și le transmit È™i celor care n-au nici un amestec în toate acestea, iar situaÈ›ia mea devine din ce în ce mai grea. — ÃŽnÈ›elegi greÈ™it faptele, spuse preotul. SentinÈ›a nu vine dintr-o dată, procedura ajunge la ea încetul cu încetul. — Vezi deci unde am ajuns, spuse K. aplecându-È™i capul. — Ce ai de gând să faci acum pentru proces? ÃŽntrebă preotul. — Vreau să mai caut ajutor, spuse K. ridicând capul ca să vadă ce părere are preotul. Mai există unele posibilități pe care nu le-am exploatat încă. — Tu cauÈ›i prea mult ajutorul altora, È™i mai ales pe cel al femeilor, îi răspunse preotul cu un aer de dezaprobare. Nu observi că ele nu-È›i sunt un ajutor adevărat? — Uneori, È™i chiar adesea, aÈ™ putea să-È›i dau dreptate, dar nu totdeauna, spuse K. Femeile au o mare forță. Dacă aÈ™ izbuti să hotărăsc câteva femei pe care le cunosc să-È™i dea mâna È™i să lucreze pentru mine, aÈ™ scoate-o la capăt, până la urmă. Mai ales cu justiÈ›ia asta în care nu găseÈ™ti decât vmători de fuste. Arată-i o femeie, de departe, judecătorului de instrucÈ›ie È™i el, ca să ajungă la timp la ea, o să răstoarne masa tribunalului È™i pe acuzat. Preotul își coborî capul spre balustradă; abia acum, pentru prima dată, părea că simte apăsarea acoperiÈ™ului amvonului. Ce vreme o mai fi afară? Nu mai era zi posomorită, ci noapte adîncă. Nici una dintre culorile marilor vitralii nu mai izbutea să taie, cu vreo sclipire cât de uÈ™oară, umbra zidurilor. Și tocmai acum paracliserul începu să stingă luminările de la altarul principal, una câte una. — EÈ™ti supărat pe mine? ÃŽntrebă K. Poate nu È™tii ce justiÈ›ie slujeÈ™ti. Dar nu primi nici un răspuns. — N-am vorbit decât despre experienÈ›ele mele, spuse K. De sus însă, tot nu primi nici un răspuns. — N-am vrut să te jignesc, spuse K. Atunci preotul îi strigă de sus: — Nu vezi oare nici până la doi paÈ™i? Strigase mânios, dar în acelaÈ™i timp ca un om care, văzându-l pe altul cum cade, È›ipă el însuÈ™i, fără să vrea È™i imprudent, fiindcă se simte înspăimântat. Și acum tăceau amândoi. Sigur, preotul nu putea să-l vadă pe K. în bezna care domnea la poalele amvonului, dar K. îl vedea clar în lumina lămpiÈ›ei. De ce nu cobora preotul din amvon? Doar nu È›inuse o predică, ci numai îi dăduse lui K. niÈ™te indicaÈ›ii care puteau să-i facă probabil mai mult rău decât bine dacă È›inea seama întocmai de ele. Și totuÈ™i, buna intenÈ›ie a preotului părea neîndoielnică. Dacă ar fi coborât din amvon, K. s-ar fi putut înÈ›elege cu el È™i n-ar fi fost deloc imposibil ca preotul să-i dea vreun sfat hotărâtor È™i acceptabil care să-i arate, de pildă, nu cum să influenÈ›eze procedura, ci cum să iasă din încercuirea procesu-lui, cum să-l evite È™i să trăiască în afara lui. O asemenea posibilitate trebuia să existe, neapărat, È™i K. se gândise de multe ori la ea în ultima vreme. Dar dacă abatele o cunoÈ™tea, i-ar fi arătat-o când l-ar fi rugat? Nu aparÈ›inea È™i el tribunalului? Nu-È™i lepădase È™i el firea lui blândă ca să-l dezmintă cu asprime pe K. atunci când acesta atacase justiÈ›ia? — Nu vrei să cobori? ÃŽntrebă K. N-ai de È›inut nici o predică. Vino la mine. — Da, acum pot să vin, spuse preotul. Se caia poate că ridicase glasul. Și, desprinzând lampa din cîrlig, spuse: — Eram obligat să vorbesc mai întâi de la distanță cu toe. Când nu fac aÈ™a, mă las prea uÈ™or influenÈ›at È™i-mi uit slujba. K. îl aÈ™teptă la piciorul scării. Preotul îi întinse mâna, din niers, înainte chiar de-a ajunge jos. — Ai puÈ›in timp È™i pentru mine? ÃŽl întrebă K. — Oricât doreÈ™ti, spuse preotul întinzându-i lămpiÈ›a ca s-o È›ină el. Dar È™i de aproape, întreaga lui făptură mai păstra o anumită solemnitate. — EÈ™ti foarte bun cu mine, spuse K. Mergeau de colo-colo, unul lângă altul, prin bezna navei. — Tu eÈ™ti o excepÈ›ie printre oamenii justiÈ›iei. Am ntai multă încredere în tine decât în oricare dintre ei, deÈ™i cunosc atîția. Cu tine, pot vorbi deschis. — Nu te amăgi, spuse preotul. — ÃŽn ce privință m-aÈ™ putea amăgi? ÃŽntrebă K. — Te amăgeÈ™ti în privinÈ›a justiÈ›iei, spuse preotul; iar în privinÈ›a aceasta Scripturile care preced Legea spun: un paznic al porÈ›ii stă dinaintea Legii; la paznicul acesta vine un om de la È›ară, să-i ceară îngăduinÈ›a de-a pătrunde înăuntru. Dar paznicul îi spune că nu poate să-l lase să intre în clipa aceea. Omul chibzuieÈ™te È™i întreabă dacă i se va îngădui să intre mai târziu. „S-ar putea — spune paznicul — dar nu acum.†Paznicul se dă la o parte din faÈ›a porÈ›ii, deschisă ca totdeauna, iar omul se apleacă È™i priveÈ™te înăuntru. Paznicul vede ce face, rîde È™i-i spune: „Dacă È›ii atâta, intră, cu toată opreliÈ™tea mea. Dar să nu uiÈ›i că eu sî nt puternic. Și cu toate astea, nu sunt decât ultimul dintre paznici. La uÈ™a fiecărei încăperi ai să găseÈ™ti paznici din ce în ce mai puternici; începând de la al treilea, nici eu nu mai sunt destul de tare ca să le pot suporta privirea.†Omul nu se aÈ™teptase la asemenea stavilă, se gândise că Legea trebuia să fie îngăduită tuturor, întotdeauna, dar acum, cătînd mai bine la paznicul porÈ›ii, la haina lui de blană, la nasul lui ascuÈ›it, la barba lui neagră, rară È™i lungă, ca de tătar, se hotărăște să aÈ™tepte totuÈ™i până când i se va da voie să intre. Paznicul îi dă un scăunel È™i-i îngăduie să se aÈ™eze lângă poartă. Omul rămâne acolo, ani îndelungaÈ›i. Și face tot mai multe încercări ca să capete îngăduinÈ›a de a intra, È™i-l oboseÈ™te pe paznic cu rugăminÈ›ile lui. Paznicul îl supune uneori la mici interogatorii, îl întreabă despre satul lui È™i despre multe altele, dar toate nu sunt decât întrebări indiferente, aÈ™a cum pun domnii cei mari, iar la sfîrÈ™it îi spune mereu, invariabil, că nu-l poate lăsa să intre. Omul, care È™i-a luat din belÈ™ug tot felul de provizii pentru călătoria lui, foloseÈ™te tot, oricât de preÈ›ios ar fi, ca să-l mituiască pe paznic. Și paznicul porÈ›ii ia tot, dar spunându-i: „Iau numai ca să nu te poÈ›i tu gândi că ai neglijat cevaâ€. Și-n decursul anilor acelora îndelungaÈ›i, omul nu încetează o clipă să-l observe pe paznic. Și-i uită pe ceilalÈ›i paznici, È™i i se pare că primul este singurul care-l împiedică să pătrundă în Lege. Și-n primii ani blesteamă cu glas tare cruzimea soartei; iar mai târziu, când îmbătrâneÈ™te, mormăie doar. Și cade în mintea copilăriei; iar fiindcă în lungul anilor l-a cercetat atât pe paznic încât îi cunoÈ™tea È™i puricii din blană, îi roagă până È™i pe purici să-l ajute ca să-l înduplece pe paznic. Până la urmă, vederea îi slăbeÈ™te È™i el nu mai È™tie dacă se întunecă în preajmă cu adevărat sau dacă îl înÈ™ală ochii, par atunci desluÈ™eÈ™te în beznă licărirea unei lumini care răzbate prin porÈ›ile Legii. De-acum, nu mai are mult de trăit. Iar înainte de-a muri, toate i se îmbulzesc în creier ca să-l silească să pună o întrebare pe care n-a mai pus-o încă niciodată paznicului. Și, nemaiputînd să-È™i ridice trupul înÈ›epenit, îi face semn paznicului să se apropie. Iar paznicul porÈ›ii se vede silit să se aplece foarte tare spre el, căci acum statura lui È™i a omului sunt foarte deosebite. „Ce mai vrei să È™tii? ÃŽl întreabă paznicul porÈ›ii; tare mai eÈ™ti nesățios!†„Dacă toÈ›i oamenii caută să cunoască Legea, spune omul, cum se face că de-atâta amar de vreme nimeni în afară de mine nu È›i-a mai cerut să intre?†Paznicul porÈ›ii vede că omul e la capătul zilelor È™i vrând ca vocea să mai ajungă până la timpanul mort, îi urlă în ureche: „Nimeni, în afară de tine, n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec, È™i o încui.†— Deci, paznicul porÈ›ii l-a înÈ™elat pe om, spuse imediat K., pe care povestea îl interesase extrem de mult. — Nu te grăbi să judeci, spuse preotul, È™i nici nu-È›i însuÈ™i păreri străine, fără să cugeti asupra lor. Þi-am spus povestea după textul Scripturii. Acolo, nu se pomeneÈ™te nimic despre înÈ™elăciune. — Dar e clar, spuse K., È™i prima ta tălmăcire era cât se poate de exactă. Paznicul n-a vorbit decât atunci când nu-i mai putea ajuta omului. — Paznicul porÈ›ii nu fusese până atunci întrebat, spuse preotul; gândeÈ™te-te că era doar un simplu paznic È™i că È™i-a făcut întreaga datorie. — De ce crezi că È™i-a făcut întreaga datorie? ÃŽntrebă K. Nu È™i-a făcut-o deloc. O fi fost poate datoria lui să-i alunge pe străini, dar pe omul acesta, căruia îi era hărăzită poarta, trebuia să-l lase să intre. — Tu nu respecÈ›i îndeajuns Scriptura È™i schimbi povestea, spuse preotul. ÃŽn ceea ce priveÈ™te intrarea, povestea conÈ›ine două lămuriri importante ale paznicului porÈ›ii, una la început, alta la sfîrÈ™it. Prima spune că nu-l putea lăsa pe om să intre în momentul acela, iar cealaltă: „Poarta asta este făcută numai pentru tineâ€. Dacă ar exista o contradicÈ›ie între aceste două lămuriri poate că ai avea dreptate, paznicul l-ar fi înÈ™elat pe om. Dar nu există nici o contradicÈ›ie. Dimpotrivă, prima lămurire o anunță chiar pe cea de-a doua. S-ar putea spune aproape că paznicul porÈ›ii își depășea datoria, îngăduindu-i omului să întrezărească posibilitatea de-a intra mai târziu. La vremea aceea, datoria lui era doar să nu-l lase pe om înăuntru È™i, de fapt, mulÈ›i comentatori ai Scripturii se miră că paznicul porÈ›ii a putut lăsa să-i scape o asemenea aluzie, căci părea să iubească exactitatea È™i să-È™i facă datoria cu strășnicie. Paznicul veghează ani È™i ani fără să-È™i părăsească postul È™i nu încuie poarta decât la urmă de tot; e conÈ™tient de importanÈ›a misiunii sale, căci spune: „Sunt puternicâ€, È™i-È™i respectă superiorii căci spune: „Eu nu sunt decât ultimul dintre pazniciâ€. Nu e flecar fiindcă nu pune, în decursul anilor, decât „întrebări indiferente†cum le defineÈ™te textul Scripturii; È™i nu se lasă mituit, fiindcă spune când primeÈ™te daruri: „îau numai ca să nu te poÈ›i tu gândi că ai neglijat cevaâ€; paznicul porÈ›ii nu se lasă nici înduioÈ™at, nici enervat când e vorba de îndeplinirea datoriei, pentru că despre om se spune: „Și-l oboseÈ™te pe paznic cu rugăminÈ›ile luiâ€; în sfîrÈ™it, È™i înfățiÈ™area lui arată un caracter pedant, nasul lui mare È™i ascuÈ›it, barba lungă, rară È™i neagră, ca de tătar. Poate exista oare paznic mai credincios? Dar caracterul lui mai are È™i alte trăsături, extrem de favorabile pentru cel care cere să intre; iar trăsăturile acestea arată în orice caz că paznicul porÈ›ii È™i-a depășit datoria lăsînd să se întrevadă aluzia despre care îți vorbeam, cu privire la posibilitățile viitoare ale omului de a pătrunde în inima Legii. Nu s-ar putea tăgădui că paznicul porÈ›ii e oarecum nerod È™i îngîmfat — ceea ce, într-o anumită măsură, e tot urmarea neroziei. Oricât de exacte i-ar fi spusele privind puterea lui È™i a celorlalÈ›i paznici, despre care el însuÈ™i afirmă că nu ie-ar putea suporta privirea, oricât de exacte, zic, ar fi aceste cuvinte, tonul cu care le spune arată felul lui de-a vedea e umbrit de nerozie È™i de îngîmfare. ÃŽn legătură cu aceasta, comentatorii spun că „poÈ›i să înÈ›elegi un luau È™i totodată să te înÈ™eli în privinÈ›a luiâ€. ÃŽn orice caz, te vezi nevoit să admiÈ›i că oricât de slab s-ar manifesta îngîmfarea « nerozia, ele reduc eficacitatea păzirii porÈ›ii È™i sunt lipsuri fn caracterul paznicului. La aceasta mai trebuie adăugat că «aznicul porÈ›ii pare binevoitor din fire, că nu rămâne totdeauna o persoană oficială. El glumeÈ™te încă de la început, poftindu-l pe om să intre în ciuda opreliÈ™tii pe care o menÈ›ine; apoi, în loc să-l alunge, se spune că-i dă chiar un scăunel È™i că-l lasă să se aÈ™eze lângă poartă. Răbdarea cu care îngăduie ani de zile stăruinÈ›ele omului îl arată milos din fire, ca È™i micile interogatorii pe care le începe, darurile pe care le acceptă È™i generozitatea cu care îi permite omului să blesteme l faÈ›a lui cruzimea destinului pe care îl reprezintă acolo tocmai el, paznicul. Nu orice paznic ar fi procedat aÈ™a. Iar la urmă, nu se apleacă el adînc spre om numai la un semn al acestuia, ca să-i dea posibilitatea să pună ultima întrebare? tn cuvintele lui nu există decât o uÈ™oară urmă de enervare, atunci când spune: „Tare mai eÈ™ti nesățios!†dar È™i cuvintele acestea paznicul porÈ›ii le rosteÈ™te atunci când È™tie că totul s-a sfîrÈ™it; unii merg mai departe È™i spun că aceste cuvinte „Tare mai eÈ™ti nesățios!†exprimă un fel de admiraÈ›ie amicală, din fare n-ar lipsi, fireÈ™te, o anumită bunăvoință îngăduitoare. ÃŽn rice caz, figura paznicului porÈ›ii se conturează cu totul lltfel decât crezi tu. — Tu cunoÈ™ti povestea mai bine decât mine È™i de mai multă vreme, spuse K. Tăcură amândoi o vreme, apoi K. întrebă: I — Crezi deci că omul n-a fost înÈ™elat? — Nu mă înÈ›elege greÈ™it, răspunse preotul. Eu mă mulÈ›umesc doar să-È›i expun diversele păreri care există în privinÈ›a aceasta. Nu da prea multă importanță comentariilor. Scriptura e invariabilă È™i comentariile nu sunt, adeseori, gecât expresia deznădejdii comentatorilor. ÃŽn cazul pe care-l discutăm, există chiar comentatori care susÈ›in că paznicul porÈ›ii ar fi fost cel înÈ™elat. — Comentatorii aceÈ™tia merg cam prea departe, spuse K. Și cum argumentează ei? — AfirmaÈ›ia lor, spuse preotul, se bizuie pe nerozia paz-wcului. Se spune că el nu cunoÈ™tea interiorul Legii, ci numai drumul pe care trebuia să-l facă întruna, în faÈ›a porÈ›ii. Comentatorii socotesc drept puerilă părerea lui despre interior È™i consideră că paznicul însuÈ™i se teme de lucrurile cu care vrea să-l înspăimânte pe om; ba spun că se teme chiar mai mult decât omul, căci acesta nu cere decât să intre, chiar după ce i s-a vorbit despre cumpliÈ›ii paznici ai porÈ›ilor dinlăuntru pe când paznicul porÈ›ii de afară nu vrea să intre, sau cel puÈ›in nu ni se vorbeÈ™te despre o asemenea dorință. AlÈ›ii spun, cc-i drept, că el probabil a intrat, din moment ce-a fost primit în slujbă È™i că numirea lui nu putea să se facă decât în interior. Dar li se poate răspunde, pe bună dreptate, că putea la fel de bine să fie numit din interior fără ca el să fi intrat vreodată È™i că, oricum, n-ar fi putut să meargă prea departe, fiindcă nu putea suporta privirea celui de-al treilea paznic. De altfel, nu se spune nicăieri că în decursul numeroÈ™ilor ani cât a aÈ™teptat omul, paznicul porÈ›ii ar fi povestit vreodată ceva despre interiorul Legii, cu excepÈ›ia cuvintelor despre paznicii dinăuntru. FireÈ™te, s-ar putea să nu fi avut voie să vorbească, dar nici despre interdicÈ›ia aceasta nu ni se pomeneÈ™te nimic. Se poate deci conchide că el nu cunoaÈ™te nici înfățiÈ™area, nici semnificaÈ›ia interiorului È™i că se înÈ™ală în privinÈ›a lor. Dar se înÈ™ală È™i în privinÈ›a omului de la È›ară, căci îi este inferior, fără să È™tie. Că el îl tratează ca pe un inferior, se vede clar din numeroasele pasaje pe care È›i le mai aminteÈ™ti. Dar că în realitate îi este inferior, se vede la fel de clar din părerea pe care o exprim aici. Mai întâi, omul liber e superior celui constrâns. Iar omul care a venit, e într-adevăr liber, poate să se ducă unde îi place; numai poarta Legii îi este oprită, dar È™i aceasta numai de-o singură persoană, de paznic. Dacă se aÈ™ază pe scăunel, lângă poartă, È™i rămâne acolo toată viaÈ›a lui, face asta voluntar; povestea nu pomeneÈ™te nicăieri că ar fi fost constrâns. Pe câtă vreme paznicul porÈ›ii, dimpotrivă, e legat de postul său prin slujba pe care o are; el n-are dreptul să se îndepărteze în exterior È™i, după cât se pare, nici să pătrundă în interior, chiar dacă ar vrea. Iar pe deasupra dacă, ce e drept, e în slujba Legii, n-o slujeÈ™te decât în legătură cu poarta de afară; deci, efectiv numai pentru omul căruia îi e destinată poarta. Iată încă un motiv ca să vedem în el un subaltern. Și e de presupus că ani întregi a făcut o muncă deÈ™artă — o viață de om cum se zice — căci e spus că vine un om, prin urmare un bărbat în toată firea, ceea ce presupune că paznicul porÈ›ii a trebuit să aÈ™tepte multă vreme până să-È™i îndeplinească slujba sau, mai precis, atât cât j-a plăcut omului care a venit când a vrut. Și până È™i sfîrÈ™itul slujbei lui depinde de omul venit, căci ea nu încetează decât la sfîrÈ™itul vieÈ›ii omului; iată deci că îi rămâne subordonat până la sflrÈ™it. Iar textul accentuează clipă de clipă că paznicul porÈ›ii pare să ignore complet toate acestea. Comentatorii nu văd nimic de mirare în asta, căci paznicul porÈ›ii, după părerea lor, se înÈ™ală încă È™i mai grav asupra unui ah punct, adică asupra propriei sale slujbe. ÃŽntr-adevăr, nu spune el oare, la sfîrÈ™it: „Acum plec È™i încuiâ€? Dar la început se spune că poarta Legii era deschisă ca totdeauna, È™i-atunci, dacă e deschisă „totdeaunaâ€, adică independent de durata vieÈ›ii omului căruia îi era hărăzită, nici paznicul însuÈ™i n-o poate închide. ÃŽn privinÈ›a aceasta părerile se împart. Unii spun că paznicul, când declară că va închide poarta, nu vrea să dea decât un răspuns, alÈ›ii că vrea să-È™i sublinieze îndatorirea serviciului, alÈ›ii, în sfîrÈ™it, că vrea să-i stârnească omului o ultimă remuÈ™care, un ultim regret. Dar un mare număr de comentatori sunt de acord că el nu va putea să închidă poarta. Ei cred chiar că, la sfîrÈ™it cel puÈ›in, paznicul porÈ›ii îi rămâne taferior omului È™i în ceea ce priveÈ™te cunoaÈ™terea, căci omul vede strălucirea care răzbate prin porÈ›ile Legii, pe când paznicul rămâne mereu cu spatele spre poartă, în calitatea lui de paznic, È™i nu mărturiseÈ™te prin nici un cuvânt că ar fi observat vreo schimbare. — Toate aceste sunt bine justificate, spuse K după ce urmărise unele pasaje din explicaÈ›iile preotului, repetîndu-le oi jumătate glas. Toate acestea sunt bine justificate; acum Cred È™i eu că paznicul e cel înÈ™elat. Dar ele nu înlătură prima mea părere, care chiar coincide parÈ›ial cu cea dobîndită acum. ÃŽntr-adevăr, puÈ›in importă dacă paznicul porÈ›ii vede clar sau nu. Eu spuneam că omul e înÈ™elat. Dacă paznicul vede clar, ar putea exista anumite îndoieli; dar dacă paznicul e înÈ™elat, atunci înÈ™elarea lui se răsfrânge inevitabil È™i asupra Omului. Atunci paznicul încetează de-a mai fi un înÈ™elător, far pare atât de nerod, încât ar trebui alungat imediat din slujbă. GândeÈ™te-te că dacă eroarea în care se află nu-i dăunează lui cu nimic, în schimb ea e de-o mie de ori mai periculoasă pentru om. — Cu asta te loveÈ™ti de părerea contrarie, spuse preotul. Unii susÈ›in că povestea nu-i dă nimănui dreptul să-l judece pe paznic. Oricum ne-ar părea, el rămâne tot un slujitor al Legii, aparÈ›ine deci Legii È™i e scos de sub judecata omenească. Și în cazul acesta trebuie, de asemenea, să nu-l mai socoteÈ™ti inferior omului. Căci numai faptul că e legat prin slujba sa de-o poartă a Legii — fie ea una singură — ÃŽl aÈ™aza incomparabil mai sus decât omul care trăieÈ™te în lume, oricât de liber ar fi el. Omul abia vine la Lege, pe câtă vreme paznicul se află mai demult acolo. El e pus în slujbă de Lege; a te îndoi de demnitatea paznicului înseamnă a te îndoi de Lege. — Eu nu sunt de acord cu părerea aceasta, spuse K. È™i clătină din cap. Căci, dacă o accepÈ›i, trebuie să iei drept adevăr tot ce spune paznicul. Și mi-ai arătat tu însuÈ›i, pe larg, motivele pentru care un asemenea lucru nu e posibil. — Nu, spuse preotul, nu trebuie să iei drept adevăr tot ce spune paznicul, e de ajuns să socoteÈ™ti că e necesar. — Jalnică părere, spuse K.; ea face din minciună o lege a lumii. K. încheie astfel discuÈ›ia, dar fără să-È™i spună È™i ultima părere. Era prea obosit ca să poată adînci toate consecinÈ›ele poveÈ™tii, È™i-apoi ea îi împingea mintea pe căi neobiÈ™nuite, îl îndemna spre locuri fantastice, mai potrivite pentru discuÈ›iile tribunalului decât pentru el. Povestea iniÈ›ială se deformase, devenise de nerecunoscut, È™i el nu dorea decât s-o uite; preotul îl suportă cu mult tact È™i-i acceptă încheierea fără să spună un cuvânt, deÈ™i nu se potrivea deloc cu propria lui părere. Continuară câteva clipe să se plimbe amândoi, tăcuÈ›i. K. se È›inea pas cu pas de preot, căci bezna îl împiedica să recunoască drumul. LămpiÈ›a pe care o avea în mână se stinsese de mult. O clipă K. văzu licărind, chiar în faÈ›a lui, statuia de argint a unui sfânt care pieri imediat în întuneric. Ca să nu depindă cu totul de preot, K. îl întrebă: — Am ajuns cumva lângă intrarea principală? — Nu, spuse preotul, suntem foarte departe de ea. Vrei să pleci de pe acum? DeÈ™i în clipa aceea se gândea la cu totul altceva, K. răspunse imediat: — Sigur, trebuie să plec. Sunt procuristul unei bănci È™i sunt aÈ™teptat acolo; am venit doar ca să-i arăt catedrala unuia dintre clienÈ›ii noÈ™tri străini. — Bine, du-te atunci, spuse preotul È™i-i întinse mâna. — Dar nu mă pot descurca singur în bezna aceasta, spuse K. — Caută să ajungi la peretele din stînga, spuse preotul, È™i mergi de-a lungul lui, fără să-l părăseÈ™ti; ai să găseÈ™ti o ieÈ™ire. Abia se depărtase preotul cu cîțiva paÈ™i, când K. îi strigă cu glas tare: — Mai aÈ™teaptă, te rog! I — AÈ™tept, spuse preotul. — Nu mai doreÈ™ti nimic de la mine? ÃŽntrebă K. — Nu, spuse preotul. — Adineauri erai atât de binevoitor, spuse K. îmi explicai tot, È™i acum mă laÈ™i, de parcă nici nu È›i-ar păsa de mine. — Dar tu mi-ai spus că trebuie să pleci, răspunse preotul. — Sigur, spuse K., dar înÈ›elege. — Mai întâi înÈ›elege tu însuÈ›i cine sunt eu, spuse preotul. — EÈ™ti preotul închisorii, spuse K. apropiindu-se de el. Acum nu mai avea nevoie să se întoarcă la bancă atât de repede pe cât spusese; putea foarte bine să mai rămână. — AparÈ›in, deci, justiÈ›iei, spuse preotul. Ce-aÈ™ mai putea să vreau de la tine? JustiÈ›ia nu vrea nimic de la tine. Ea te primeÈ™te când vii È™i te lasă când pleci. SfârÈ™itul ÃŽn ajunul zilei în care K. împlinea treizeci È™i unu de ani — era cam pe la nouă seara, ora liniÈ™tii pe străzi — doi domni se prezentară la locuinÈ›a lui. ÃŽn redingotă, palizi È™i graÈ™i, cei doi domni purtau È›ilindre înalte care păreau È›intuite pe È›estele lor. Fiecare dintre ei voia să-l lase pe celălalt să treacă primul; domnii schimbară la intrarea apartamentului câteva politeÈ›i mărunte, reluîndu-le È™i amplificându-le în faÈ›a uÈ™ii de la odaia lui K. DeÈ™i vizita nu-i fusese anunÈ›ată, K., îmbrăcat È™i el în negru, stătea pe-un scaun, lângă ușă, cu atitudinea unui domn care aÈ™teaptă pe cineva, È™i-È™i punea în momentul acela o pereche de mănuÈ™i noi ale căror degete se mulau pe degetele lui. El se ridică imediat, îi privi curios pe cei doi domni È™i spuse: — AÈ™adar, dumneavoastră mi-aÈ›i fost trimiÈ™i. Cei doi domni aprobară dînd uÈ™or din cap È™i arătînd unul spre altul cu È›ilindrul pe care fiecare dintre ei îl È›inea acum în mână. K. își mărturisi că nu vizita aceasta o aÈ™tepta, se duse la fereastră È™i mai privi o dată strada mohorâtă. Pe partea cealaltă, aproape toate ferestrele erau întunecate ca È™i a lui; multe dintre ele aveau perdelele trase. La o fereastră luminată de la etaj se jucau cîțiva copilaÈ™i; strânÈ™i laolaltă după un grilaj È™i incapabili încă să-È™i părăsească locurile, copilaÈ™ii își întindeau unul spre altul mânuÈ›ele. „Mi-au trimis niÈ™te actori bătrâni È™i de mâna a doua, își spuse K. întorcându-se spre cei doi domni ca să se mai convingă o dată. ÃŽncearcă să sfîrÈ™ească ieftin cu mine.†Apoi, întorcându-se brusc spre ei, îi întrebă: — La ce teatru jucaÈ›i? — Teatru? ÃŽntrebă unul dintre domni cerându-i sfat celuilalt, cu o contracÈ›ie a gurii. Celălalt se purta ca un mut care lupta împotriva organismului său rebel. „Nu sunt pregătiÈ›i să fie întrebaÈ›iâ€, își spuse K. Și se duse să-È™i ia pălăria. ÃŽncă de pe scară cei doi domni vrură să-i apuce braÈ›ele, jar el spuse: — Pe stradă, pe stradă, nu sunt bolnav. Imediat ce ajunseră în stradă, cei doi îl înhățară în modul cel mai ciudat. K. nu se mai plimbase aÈ™a niciodată, cu nimeni. Cei doi își lipiseră umerii pe după ai lui, È™i, în loc să-i dea braÈ›ul, încolăciseră braÈ›ele lui K. în toată lungimea lor, menÈ›inându-le cu palmele în jos printr-o strânsoare metodică, irezistibilă, rod al unui antrenament îndelung. K. mergea È›eapăn între ei; toÈ›i trei formau acum un astfel de bloc încât ar fi fost imposibil să-l striveÈ™ti pe unul fără să-i zdrobeÈ™ti È™i pe ceilalÈ›i doi. Realizau împreună o coeziune care, în general, nu poate fi obÈ›inută decât cu materia moartă. De câteva ori, când treceau pe sub vreun felinar, K. încercă, oricât de greu îi venea cu oamenii aceÈ™tia care îl strângeau între ei, să-È™i vadă însoÈ›itorii mai bine decât putuse la lumina slabă a camerei lui. „Poate că sunt tenoriâ€, se gândi el văzându-le guÈ™ile duble. Curățenia de pe feÈ›ele lor îi făcea greață. Se mai vedeau încă urmele mîinii săpunite care li se plimbase pe la colÈ›urile pleoapelor, care le frecase buzele de sus È™i le rîcîise cutele din bărbie. Văzând acestea, K. se opri; cei doi făcură È™i ei la fel; se aflau acum la marginea unei pieÈ›e pustii, împodobită cu spaÈ›ii de iarbă È™i de flori. — De ce v-au trimis tocmai pe dumneavoastră? ÃŽntrebă K. mai mult strigând decât vorbind. Cei doi domni pesemne că nu È™tiau ce să răspundă È™i rămaseră în aÈ™teptare, lăsînd să le atârne braÈ›ul liber, cum iac infirmierii and bolnavul pe care-l plimbă vrea să se odihnească. — N-am să merg mai departe, spuse K., vrând să-i încerce. De data aceasta, cei doi domni n-aveau nevoie să răspundă; era de ajuns să nu-si slăbească strânsoarea È™i să caute să-l miÈ™te pe K. din loc ridicându-l; dar K. rezistă. „N-o să mai am nevoie de multă putere; am s-o folosesc acum, pe toatăâ€, își spuse el. Și se gândi la muÈ™tele care încearcă să-si smulgă picioruÈ™ele când vor să scape de pe hîrtia lipicioasă. «Dumnealor au să aibă de furcă cu mineâ€, își spuse el. ÃŽn clipa aceea, domniÈ™oara Bürstner se ivi brusc, urcând treptele unei ulicioare joase care dădea în piață. Poate că la jjrma urmei n-o fi fost chiar ea, dar asemănarea era, fără îndoială, foarte mare. De altfel, lui K. puÈ›in îi păsa dacă era într-adevăr domniÈ™oara Bürstner; acum, el nu se mai gândea decât la inutilitatea rezistenÈ›ei. Nimic nu mai putea fi eroic nici dacă rezista, nici dacă le făcea greutăți celor doi domni È™i nici dacă, apărându-se, mai încerca să se bucure de-o ultimă licărire de viață. Porni deci din nou, È™i bucuria pe care o pricinui astfel celor doi domni se reflectă È™i pe faÈ›a lui. Cei doi domni îl lăsau acum să aleagă el direcÈ›ia È™i K. îi duse pe drumul urmat de domniÈ™oara Bürstner, nu ca s-o ajungă din urmă È™i nici fiindcă ar fi vrut s-o vadă cât mai mult timp cu putință, ci pur È™i simplu ca să nu uite avertismentul pe care ea îl reprezenta pentru el. „Singurul lucru pe care îl mai pot face acum, își spunea K. — È™i sincronismul paÈ™ilor lui È™i al celor doi domni îi confirma gândurile —, singurul lucru pe care îl mai pot face acum este să-mi păstrez până la capăt claritatea minÈ›ii. Totdeauna am vrut ca în lumea asta să duc la liman douăzeci de lucruri deodată È™i, ca o culme, pentru un scop care nu era totdeauna lăudabil. A fost o greÈ™eală: să dovedesc oare acum că n-am învățat nimic nici dintr-un an de proces? Să plec oare ca un imbecil care n-a fost niciodată în stare să înÈ›eleagă nimic? Să las să se spună despre mine că la începutul procesului voiam să-l sfîrÈ™esc È™i că la sfîrÈ™it nu voiam decât să-l reîncep? Nu vreau să se spună asta. Sunt fericit că mi s-au dat astfel domnii aceÈ™tia pe jumătate muÈ›i, incapabili să înÈ›eleagă ceva, È™i că a fost lăsată pe seama mea grija de a-mi spune mie însumi ceea ce trebuie.†Între timp, tînăra după care mergeau trecuse pe-o străduță laterală, dar K., putînd acum să se lipsească de ea, se lăsă†cu totul în voia însoÈ›itorilor săi. Complet de acord toÈ›i trei de-acum înainte, trecură împreună peste un pod scăldat în lumina lunii; cei doi domni se supuneau docili celor mai neînsemnate miÈ™cări ale lui K.; la un moment dat, când K. se întoarse spre parapet, ei îi urmară indicaÈ›iile È™i făcură front cu faÈ›a spre rîu. Apa care lucea È™i tremura în lumina lunii se desfăcea în jurul unui mic ostrov pe care se înghesuia verdeaÈ›a arborilor È™i a tufelor. Pe sub arbori se întindeau, nevăzute acum, alei de pietriÈ™, mărginite de bănci comode, pe care K. se odihnise È™i se desfătase adesea în timpul verii. — Nu voiam să mă opresc, le spuse el celor doi însoÈ›itori, oarecum ruÈ™inat de docilitatea lor. ÃŽn spatele lui K., unul dintre ei păru să-i facă celuilalt un mn de reproÈ™ în legătură cu popasul care ar fi putut să fie greÈ™it înÈ›eles, apoi își continuară drumul. După un timp, ajunseră pe niÈ™te străzi în pantă unde, ici-colo, se zărea câte un poliÈ›ist stîn d locului sau făcându-si patrularea obiÈ™nuită; poliÈ›iÈ™tii erau când departe, când foarte aproape. Unul dintre ei avea o mustață stufoasă È™i-È™i È›inea inâna pe mânerul săbiei; se apropie intenÈ›ionat de grupul celor trei, care i se păruse suspect. ÃŽnsoÈ›itorii lui K. se opriră, poliÈ›istul părea gata să deschidă gura, dar K. îi duse înainte cu forÈ›a pe cei doi domni. Și se întoarse de mai multe ori, prudent, ca să vadă dacă nu erau urmăriÈ›i; imediat ce trecu fnsă pe după un colÈ› care îi ascundea de poliÈ›iÈ™ti, începu să alerge cât îl È›ineau picioarele, iar cei doi fură obligaÈ›i să facă acelaÈ™i lucru, gîfîind din greu. AÈ™a ieÈ™iră din oraÈ™ căci, în partea aceea, la capătul străzilor, cîmpia începea brusc. O carieră de piatră, mică, pustie È™i părăsită, se deschidea în apropierea unei case cu aspect încă foarte urban. Acolo cei doi domni se opriră, fie pentru că locul acela fusese de la bun început È›inta lor, fie pentru că se simÈ›eau prea istoviÈ›i ca să poată alerga mai departe. Și-i dădură drumul lui K. El aÈ™teptă fără să spună un cuvânt, iar cei doi domni își scoaseră È›ilindrele È™i-È™i È™terseră cu batista sudoarea de pe frunte, cercetînd în acelaÈ™i timp cariera. Lumina lunii scălda totul cu liniÈ™tea aceea firească, nedăruită nici unei alte lumini. După ce făcură între ei câteva schimburi de politeÈ›i ca să hotărască cine să aibă precădere la îndeplinirea misiunii — cei doi domni păreau să fi primit o misiune comună —, unul dintre ei se apropie de K. È™i-i scoase haina, vesta È™i cămaÈ™a. Pe K. îl trecură, fără să vrea, fiorii; domnul îi dădii o uÈ™oară palmă de încurajare, pe spate, apoi îi împături cu grijă haina, vesta È™i cămaÈ™a, ca pe niÈ™te lucruri de care avea să mai fie nevoie, chiar dacă nu foarte curând; apoi, ca să nu-l expună pe K. nemiÈ™cat aerului rece al nopÈ›ii, îl luă de braÈ› È™i începu să umble de colo-colo cu el, pe când celălalt domn căuta prin carieră un loc potrivit. Când locul fu găsit, cel care căutase îi făcu semn colegului său care îl aduse pe K. acolo. Locul se afla chiar la marginea carierei; la picioarele lor se mai vedea tocă o piatră de curând smulsă. Cei doi domni îl aÈ™ezară jos pe K., îl proptiră de piatră È™i-i puseră capul deasupra. ÃŽn ciuda silinÈ›ei pe care È™i-o dădeau amândoi È™i a bunăvoinÈ›ei lui K. PoziÈ›ia Iui rămânea totuÈ™i extrem de forÈ›ată È™i de neverosimilă. De aceea unul dintre domni îl rugă pe celălalt să-i iase pe seama lui, pentru o clipă, grija de a-l aÈ™eza pe K., dar iu. crurile tot nu merseră mai bine. Până la urmă îl lăsară într-o poziÈ›ie care nu era cu nimic mai bună decât cele obÈ›inute mai înainte. Unul dintre domni își descheie apoi redigbta si scoase dintr-o teacă prinsă de centura pe care o purta în ju. rul vestei un cuÈ›it de măcelar, lung si subÈ›ire, cu două tăiÈ™uri îl È›inu câteva clipe în sus si-i cercetă†lama la lumină. Urmară aceleaÈ™i groaznice schimburi de politeÈ›i ca È™i mai înainte; unul dintre ei, întinzând mâna pe deasupra luî K., îi dădu ce luilalt cuÈ›itul, iar celălalt i-l inapoie în acelaÈ™i fel. K. È™tia foarte bine că datoria lui ar fi fost să ia el însuÈ™i cuÈ›itul, când îi trecea pe deasupra, È™i să È™i-l înfigă în trup. Dar nu făcu asta ci, dimpotrivă, își întoarse gâtul încă liber È™i privi în jurul lui. Dacă nu putea să-È™i susÈ›ină rolul până la capăt, dacă nu putea să scutească autoritățile de toată munca, răspunderea pentru această ultimă vină o purta cel care îi refuzase restul forÈ›elor necesare ca s-o facă. Privirea îi căzu pe ultimul etaj al casei de lângă carieră. Acolo, sus, cele două jumătăți ale unei ferestre se deschiseră pe neaÈ™teptate, ca o lumină care țîșneÈ™te în întuneric; un om — atit de subÈ›ire È™i de È™ters la distanÈ›a È™i la înălÈ›imea aceea — se plecă brusc în afară, aruncându-È™i braÈ›ele înainte. Cine putea să fie? Un prieten? Un suflet bun? Un om care participa la nenorocirea lui? Cineva care voia să-l ajute? Era unul singur? Erau toÈ›i? Mai exista acolo un ajutor? Existau obiecÈ›ii care nu fuseseră încă ridicate? FireÈ™te că da. Logica, chiar È™i cea mai de neclintit, nu rezistă în faÈ›a unui om care vrea să trăiască. Unde era judecătorul pe care nu-l văzuse niciodată? Unde era tribunalul suprem la care nu ajunsese niciodată? K. își ridică mîinile È™i-È™i răschira degetele. Dar unul dintre cei doi îl apucă tocmai atunci de gât, pe când celălalt îi înfipse cuÈ›itul adine în inimă È™i i-l răsuci acolo de două ori. Cu ochii care i se stingeau, K. îi mai văzu pe cei doi domni, aplecaÈ›i peste faÈ›a lui, cum priveau dez-nodământul, obraz lângă obraz. — Ca un cîine! spuse el, È™i era ca È™i cum ruÈ™inea ar fi trebuit să-i supravieÈ›uiască. FRAGMENTE PRIETENA DOMNIȘOAREI BÃœRSTNER ÃŽn zilele următoare, lui K. îi fu imposibil să schimbe măcar un cuvânt cu domniÈ™oara Bürstner; încercă s-o vadă, folosind toate metodele cu putință, dar ea È™tiu să facă în aÈ™a fel încât să evite mereu întîlnirea. K încercă să vină direct acasă imediat ce ieÈ™ea de la birou È™i să supravegheze vestibulul, stînd în întuneric pe canapeaua din camera lui. Dacă servitoarea, crezând că nu-i acasă, închidea din treacăt uÈ™a, el se ridica după câteva clipe È™i-o deschidea iar. DimineaÈ›a se scula cu o oră mai devreme decât de obicei, cu gând s-o întîlnească pe domniÈ™oara Bürstner singură, când pleca la lucru. Dar nici una dintre încercările acestea nu-i reuÈ™i. Atunci K. îi scrise domniÈ™oarei două scrisori, una pe adresa de la birou È™i alta pe adresa de acasă; în amândouă scrisorile încerca o dată în plus să-È™i justifice purtarea, se oferea să-i dea orice satisfacÈ›ie ar fi dorit, făgăduia să nu treacă niciodată peste limitele pe care domniÈ™oara Bürstner i le-ar fi impus È™i nu-i cerea decât să-i ofere posibilitatea unei întrevederi, adăugând că nu putea să stea de vorbă cu doamna Grubach până când nu se sfătuia mai întâi cu ea; È™i, ca încheiere, o anunÈ›a că duminica viitoare va aÈ™tepta toată ziua în cameră un semn din partea ei care să-i permită să spere că rugămintea i-a fost ascultată sau că i se vor explica măcar motivele refuzului, motive inimaginabile, pentru că îi făgăduia să facă tot ce ar fi vrut ea. Scrisorile nu-i veniră înapoi, dar nici nu primi răspuns la ele. ÃŽn schimb, duminica următoare se întîmplă ceva care arăta destul de clar cum stăteau lucrurile: de dimineață, privind prin gaura cheii, K. își dădu seama că în vestibul se petrece ceva neobiÈ™nuit; curând însă i se lămuri totul. o tînără care dădea lecÈ›ii de franceză — de fapt era nemÈ›oaică È™i se numea Nfontag — ființă debilă, palidă È™i puÈ›intel È™chioapă, care până atunci avusese propria ei cameră, se muta în odaia domniÈ™oarei Bürstner; ore întregi tînăra aceasta își târșîi picioarele prin vestibul, aducând întruna fie o rufă, fie un È™erveÈ›el, fie o carte uitată È™i care trebuiau neapărat mutate în noua locuință. Când doamna Grubach îi aduse micul dejun — de când îi înfuriase pe K. îl servea ea însăși în locul servitoarei, cu tot ce avea nevoie — K. nu se putu stăpâni să nu-i vorbească, pentru prima dată, la cinci zile după întîmplarea aceea de pomină. — De ce e astăzi atâta zgomot în vestibul? ÃŽntrebă el în timp ce-È™i turna cafeaua; nu s-ar putea face liniÈ™te? Tocmai duminica aÈ›i ales-o pentru curățenie? DeÈ™i K. nu se uita la doamna Grubach, își dădu seama totuÈ™i că ea respiră uÈ™urată. Gazda socotea până È™i întrebările lui aspre drept un fel de iertare, sau cel puÈ›in drept un fel de început de iertare. — Nu se face curățenie, domnule K., spuse ea; domniÈ™oara Montag se mută la domniÈ™oara Bürstner È™i-È™i cară lucrurile acolo. Doamna Grubach nu mai adăugă nimic, aÈ™teptînd să vadă cum va reacÈ›iona K. È™i dacă-i va permite să vorbească mai departe. Dar K. o lăsă mai întâi să se frământe, învîrtind gânditor linguriÈ›a în cafea È™i tăcând. Apoi se uită la ea È™i spuse: — AÈ›i renunÈ›at la vechile bănuieli în privinÈ›a domniÈ™oarei Bürstner? — Vai, domnule K., strigă doamna Grubach, care tocmai întrebarea aceasta o aÈ™tepta de la bun început, È™i-È™i întinse spre el mîinile împreunate a rugă — vai, domnule K., aÈ›i luat deunăzi în serios o vorbă spusă într-o doară! Departe de mine gândul de-a vă supăra pe dumneavoastră sau pe oricare altă persoană; doar mă cunoaÈ™teÈ›i de-atâta amar de vreme, domnule K., si puteÈ›i fi convins de asta. Nu È™tiÈ›i cât am suferit în ultimele zi le. Tocmai eu să-mi bîrfesc chiriaÈ™ii? Și dumneavoastră, domnule K., m-aÈ›i crezut în stare È™i mi-aÈ›i spus să vă anunÈ› când trebuie să vă mutaÈ›i! Dumneavoastră, să vă mutaÈ›i! Lacrimile îi înăbuÈ™iră ultimul strigăt. Doamna Grubach își duse È™orÈ›ul la ochi È™i oftă din adîncul inimii. — Nu plângeÈ›i, doamnă Grubach, spuse K., È™i se uită pe fereastră, căci nu se gândea decât la domniÈ™oara Bürstner È™i la faptul că-È™i luase o fată străină în cameră. Nu plângeÈ›i, repetă el întorcându-se spre proprietăreasă. Și văzând că doamna Grubach continua să plângă adăugă: — Nici eu n-am vorbit atunci atât de serios pe cât vă jnchipuiÈ›i; ne-am înÈ›eles greÈ™it unul pe altul, asta se poate tntîmpla È™i între vechi prieteni. Doamna Grubach își coborî puÈ›in È™orÈ›ul de la ochi, ca să vadă dacă chiriaÈ™ul se împăcase cu adevărat. — Da, da, aÈ™a e, spuse K. Și cum după purtarea doamnei Grubach putea conchide că nepotul ei, căpitanul, nu divulgase nimic, îndrăzni să adauge: — CredeÈ›i chiar că m-aÈ™ putea certa cu dumneavoastră pentru o străină? — Tocmai asta e, domnule K , spuse doamna Grubach care, de cum se simÈ›ea îndemnată la vorbă, făcea greÈ™eala să spună ce n-ar fi trebuit spus. M-am tot întrebat: de ce i-o fi purtînd domnul K. atâta grijă domniÈ™oarei Bürstner? De ce s-o fi certat, din cauza ei, cu mine, când È™tie bine că-mi pierd somnul la cel mai mic cuvinÈ›el pe care mi-l spune? Doar n-am spus despre domniÈ™oara Bürstner decât lucruri văzute cu ochii mei. K. nu-i răspunse nimic, căci la primul cuvânt rostit nu s-ar mai fi putut stăpâni È™i-ar fi dat-o pe ușă afară, ceea ce nu voia deloc să se întîmple. Se mulÈ›umi deci să-È™i bea cafeaua È™i s-o facă pe doamna Grubach să simtă că prezenÈ›a ei este de prisos. Afară începură să se audă din nou paÈ™ii târșîiÈ›i ai domniÈ™oarei Montag care traversa vestibulul. — AuziÈ›i? ÃŽntrebă K. arătînd cu degetul spre ușă. — Sigur, oftă doamna Grubach. Am vrut s-o ajut, ba chiar să-i împrumut servitoarea; dar e foarte încăpățînată, a È›inut morÈ›iÈ™ să-È™i care singură toate lucrurile. Mă mir ce-o fi găsit-o pe domniÈ™oara Bürstner: eu, de multe ori, sunt sătulă până peste cap s-o mai È›in în casă pe domniÈ™oara Montag, È™i iată că domniÈ™oara Bürstner si-o ia acum chiar la ea în cameră. — Ce vă pasă? spuse K. strivind resturile de zahăr din ceaÈ™că. Vă păgubeÈ™te cu ceva? — Nu, spuse doamna Grubach, mutarea în sine e binevenită, căci îmi eliberează o cameră pe care pot s-o dau nepotului meu, căpitanul. M-am tot temut să nu vă deranjeze zilele astea cât a locuit în salon, unde am fost nevoită să-l găzduiesc. Nepotul meu nu prea È›ine seama de nimeni. — Ce idee! spuse K., ridicându-se; nu despre asta e vorba • pesemne că mă credeÈ›i grozav de nervos, fiindcă nu pot su.! porta colindul domniÈ™oarei Montag! Ia te uită! Acum iar se întoarce! Doamna Grubach se simÈ›i tare neputincioasă. — Să-i spun, domnule K., să-È™i amâne pentru mai târziu restul mutatului? Dacă vreÈ›i, pot să fac asta imediat. — Trebuie să se mute la domniÈ™oara Bürstner, nu-i aÈ™a? — Da, spuse doamna Grubach, neînÈ›elegând prea bine intenÈ›ia lui K. — Atunci trebuie să-È™i care È™i lucrurile! Doamna Grubach se mulÈ›umi să clatine din cap. NeputinÈ›a ei mută, care părea bravadă, îl enerva È™i mai mult pe K., de aceea începu să umble de colo-colo, de la ușă la fereastră È™i iar la ușă, împiedicând-o astfel să plece pe doamna Grubach care probabil ar fi ieÈ™it dacă n-ar fi oprit-o naveta aceasta continuă. K. tocmai ajunsese din nou la ușă când cineva ciocăni. Era servitoarea venită să-l anunÈ›e că domniÈ™oara Montag ar dori să schimbe câteva cuvinte cu domnul K. È™i îl roagă să vină în sufragerie, unde îl aÈ™tepta. K. ascultă gânditor mesajul servitoarei, apoi se întoarse È™i aruncă o privire aproape ironică doamnei Grubach, care se sperie. Ironia lui părea într-adevăr să spună că prevăzuse de mult invitaÈ›ia domniÈ™oarei Montag È™i că faptul în sine era firesc după toate plictiselile pe care trebuise să le îndure în dimineaÈ›a aceea de duminică din partea chiriaÈ™ilor doamnei Grubach. K. o trimise deci pe servitoare cu răspunsul că va veni imediat È™i se îndreptă spre dulap ca să-È™i schimbe haina; proprietăre-sei, care se văita încetiÈ™or că domniÈ™oara Montag îl necăjeÈ™te din nou, îi dădu un singur răspuns, rugând-o să strângă farfuriile în care adusese micul dejun. — Dar aproape că nu v-aÈ›i atins de nimic, îi spuse ea. — LuaÈ›i-le, totuÈ™i, strigă K. I se părea că domniÈ™oara Montag era amestecată până È™i în vesela aceasta È™i că prin prezenÈ›a ei îi otrăvea mâncarea. Pe când traversa vestibulul, K aruncă o privire spre uÈ™a închisă a camerei domniÈ™oarei Bürstner; dar nu acolo fusese invitat, ci în sufragerie, unde intră brusc, fără să bată la ușă. Sufrageria, o încăpere lungă, îngustă È™i cu o singură fereastră, avea exact atita spaÈ›iu cât să permită aÈ™ezarea câte unui bufet, pus oblic, de-o parte È™i de alta a uÈ™ii, restul încăperii fiind ocupat de-o masă lungă care începea lângă ușă «i ajungea până la fereastra devenită, din pricina aceasta, aproape inaccesibilă. Masa era gata pusă pentru mai multe persoane, căci duminica aproape toÈ›i locatarii mâncau la prânz aici. Când K. intră, domniÈ™oara Montag plecă de lângă fereastră È™i veni de-a lungul mesei să-l întîmpine; se salutară în tăcere; apoi, È›inând capul drept, ca întotdeauna, ea spuse: — Nu È™tiu dacă mă cunoaÈ™teÈ›i. K. o privi încruntat: — Cum să nu vă cunosc; doar locuiÈ›i de multă vreme la doamna Grubach. — E adevărat, răspunse domniÈ™oara Montag, dar pensiunea nu cred că vă interesează prea mult. — Nu, spuse K. — Nu vreÈ›i să luaÈ›i loc? ÃŽntrebă domniÈ™oara Montag. ÃŽÈ™i traseră tăcuÈ›i câte un scaun la capătul mesei È™i se aÈ™ezară unul în faÈ›a celuilalt. Dar domniÈ™oara Montag se ridică imediat È™i se duse să-È™i ia poÈ™eta, uitată pe pervazul ferestrei; apoi se întoarse pe lingă masă, legănmd uÈ™or poÈ™eta cu vîrful degetelor, È™i spuse: — Voiam să vă comunic câteva cuvinte din partea prietenei mele. DomniÈ™oara Bürstner ar fi dorit să vină personal, dar fiindcă astăzi se simte puÈ›in cam obosită vă roagă s-o scuzaÈ›i È™i să mă ascultaÈ›i pe mine în locul ei. De altfel, nici ea nu v-ar fi putut spune altceva decât vă voi spune eu. Ba cred chiar că eu am să vă pot spune mai mult decât ea, pentru că sunt oarecum obiectivă. Nu sunteÈ›i de aceeaÈ™i părere? — Ce s-ar mai putea spune? răspunse K. plictisit să tot vadă privirea domniÈ™oarei Montag fixată pe buzele lui. AÈ™adar, domniÈ™oara Montag părea că-È™i arogă dreptul de suveranitate până È™i asupra cuvintelor pe care urma să le rostească el. — E clar că domniÈ™oara Bürstner nu vrea să-mi acorde convorbirea personală pe care i-am cerut-o. — AÈ™a e, spuse domniÈ™oara Montag, sau mai degrabă nu C chiar aÈ™a; dumneavoastră vă exprimaÈ›i prea brutal. ÃŽn genere, o convorbire nici nu se acordă, nici nu se refuză. Dar se poate întîmpla să fie considerată inutilă, ca în cazul de față. Acum, fiindcă aÈ›i spus ce-aÈ›i spus, pot să vă vorbesc deschis; i-aÈ›i cerut prietenei mele, verbal sau prin scris, o discuÈ›ie explicativă ; dar ea cunoaÈ™te — aÈ™a presupun, cel puÈ›in — tema acestei discuÈ›ii, È™i e convinsă, din motive pe care eu le ignor, că o asemene a discuÈ›ie n-ar folosi la nimic. De altfel, ea mi-a povestit ieri, foarte în treacăt, despre ce e vorba; mi-a mai spus că nici dumneavoastră pesemne nu daÈ›i prea mare importanță unei convorbiri — ideea aceasta v-a venit întîmplător — È™i că veÈ›i recunoaÈ™te curând, dacă n-aÈ›i È™i recunoscut cumva, fără nici o explicaÈ›ie specială, inutilitatea întîlnirii cerute. Eu i-am răspuns că s-ar putea să aibă perfectă dreptate, dar că, pentru deplina limpezire a situaÈ›iei, ar fi preferabil să vă răspundă clar. M-am oferit să fac* eu aceasta, în numele ei. După oarecari ezitări, prietena mea a acceptat. Sper că am procedat în sensul vederilor dumneavoastră, căci cea mai mică incertitudine e totdeauna penibilă, chiar în lucrurile cele mai mărunte, È™i când poÈ›i să le înlături cu uÈ™urință, ca în cazul de față, atunci e mai bine să faci asta imediat. — Vă mulÈ›umesc, îi răspunse K. Și, ridicându-se încet, o privi mai întâi pe domniÈ™oara Montag, apoi privi masa, fereastra — casa de peste drum era scăldată în soare — È™i porni spre ușă. DomniÈ™oara Montag îl urmă cîțiva paÈ™i, ca si cum n-ar fi avut încredere deplină în el, dar când ajunseră7 în faÈ›a uÈ™ii, È›rebuiră să se dea înapoi amândoi, căci uÈ™a se deschise È™i căpitanul Lanz intră în sufragerie. Până acum, K. nu-l văzuse de aproape pe căpitan. Acesta, un bărbat de patruzeci de ani, înalt, cu o față cărnoasă si arsă de soare, făcu o plecăciune către amândoi, apoi se îndreptă spre domniÈ™oara Montag È™i-i sărută respectuos mâna. Căpitanul Lanz avea multă dezinvoltură în miÈ™cări; politeÈ›ea lui față de domniÈ™oara Montag contrasta izbitor cu felul în care se purtase K. ; totuÈ™i, domniÈ™oara Montag nu părea deloc supărată pe K., ba dimpotrivă, ar fi vrut, după cum i se păru lui K-, să-l prezinte căpitanului. Dar K. nu È›inea defel să fie prezentat; oricum, n-ar fi reuÈ™it să fie amabil nici fată de ea, nici față de căpitan; sărutatul tnîinii o asociase în ochii lui pe domniÈ™oara Montag grupului celor care, vrând să pară cât mai inofensivi È™i mai dezinteresaÈ›i, lucrau în taină ca să-l È›ină departe de domniÈ™oara Bürstner. Și nu numai asta văzu K.: mai observă de asemenea că domniÈ™oara Montag își alesese o metodă bună, deÈ™i cu două tăiÈ™uri; ea exagera importanÈ›a relaÈ›iilor dintre K. È™i domniÈ™oara Bürstner, si mai ales importanÈ›a convorbirii cerute, È™i întorcea lucrurile în aÈ™a fel încât K. să pară că ar fi cel ce exagerează totul; trebuia să i se arate că se înÈ™ală; K. nu voia să exagereze nimic: el È™tia că domniÈ™oara Bürstner era o mică dactilografă care nu putea să-i reziste multă vreme. Totodată, nu voia dinadins să È›ină seama de cele aflate despre ea de la doamna Grubach. La toate acestea se gândea K. pe când ieÈ™ea din sufragerie, după ce abia dacă îi salută pe cei doi; voia să se ducă imediat în camera lui, dar auzind-o pe domniÈ™oara Montag chicotind, își spuse că ar fi posibil să le facă o surpriză, atât ei cât È™i căpitanului Lanz. De aceea privi È™i ascultă, cu ochii È™i cu urechile la pândă, ca nu cumva să- l tulbure vreun zgomot din camerele vecine. Dar pretutindeni domnea liniÈ™tea. Nu se auzeau decât discuÈ›ia celor doi din sufragerie È™i vocea doamnei Grubach venind de pe culoarul care ducea la bucătărie. Ocazia părea favorabilă. K. se duse deci la uÈ™a domniÈ™oarei Bürstner È™i ciocăni încetiÈ™or; cum nu se miÈ™ca nimic, mai ciocăni o dată, dar nici de data aceasta nu primi vreun răspuns. Oare dormea domniÈ™oara Bürstner sau era într-adevăr obosită? Sau se prefăcea doar că nu e acasă, bănuind că numai K. putea fi cel care bătea atât de încet? Cu gândul la această din urmă alternativă, K. bătu mai tare È™i, văzând că nu-i răspunde nimeni, deschise în cele din urmă cu multă prudență È™i nu fără senzaÈ›ia că face o greÈ™eală, ba mai mult, ceva inutil. ÃŽn cameră nu era nimeni; de altfel, nimic nu mai semăna acolo cu cele È™tiute de K. Acum, lângă perete se aflau două paturi, puse unui lângă altul; lângă ușă se vedeau trei scaune ticsite cu îmbrăcăminte È™i rufărie; un dulap era larg deschis. Pesemne că domniÈ™oara Bürstner plecase când domniÈ™oara Montag îl È›inuse de vorbă pe K. în sufragerie. K. nu se simÈ›i prea dezamăgit, căci nu se aÈ™tepta deloc s-o mai întîlnească atât de lesne pe domniÈ™oara Bürstner. Făcuse tentativa aceasta numai ca s-o înfrunte pe domniÈ™oara Montag; de aceea situaÈ›ia i se păru cu atât mai penibilă cu cât, pe când ieÈ™ea din odaia domniÈ™oarei Bürstner, îi văzu prin uÈ™a deschisă a sufrageriei, pe domniÈ™oara Montag È™i pe căpitan stînd liniÈ™tiÈ›i de vorbă; poate că ei se aflau acolo È™i în clipa când K. deschisese uÈ™a camerei domniÈ™oarei Bürstner; evitau amândoi să pară că-l observă, vorbeau încet si-i urmăreau gesturile privind distraÈ›i în jurul lor, de parcă af fi fost cu totul absorbiÈ›i de discuÈ›ie. Dar pe K. privirile acestea îl apăsau cumplit; de aceea, mergând pe lângă perete, de-a lungul culoarului, se grăbi să ajungă în camera lui. PROCURORUL ÃŽn ciuda cunoaÈ™terii oamenilor È™i a experienÈ›ei dobîndite în timpul îndelungatului său serviciu la bancă, lui K. i se păruse totdeauna foarte stimabil cercul cunoscuÈ›ilor întîlniÈ›i la masa rezervată la berărie; nu-È™i ascundea niciodată că pentru el era o mare onoare să aparÈ›ină unei asemenea societăți. Aceasta era formată aproape exclusiv din judecători, procurori È™i avocaÈ›i; totodată erau admiÈ™i È™i funcÈ›ionari È™i asistenÈ›i juridici foarte tineri; dar ei se aÈ™ezau la celălalt capăt al mesei, considerat inferior, È™i nu puteau să intervină în discuÈ›ii decât dacă li se adresau întrebări numai lor. ÃŽn cele mai muite cazuri asemenea întrebări aveau ca scop doar să înveselească societatea. Mai ales procurorului Hasterer, care de obicei era vecinul de masă al lui K., îi plăcea să-i umilească astfel pe tinerii domni. Ori de câte ori își rășchira în mijlocul mesei mâna lui mare È™i foarte păroasă È™i se întorcea spre capătul inferior, toÈ›i îsi ciuleau deja urechile; iar când unul primea întrebarea, dar fie nu putea s-o descifreze, fie privea gânditor în paharul lui cu bere, fie doar își încleÈ™ta fălcile în loc să vorbească, fie — iar acesta era lucrul cel mai grav — exprima, dus de valul discuÈ›iei, o părere greÈ™ită sau fără acoperire, atunci domnii mai în vîrstă se răsuceau zâmbind pe locurile lor È™i abia din clipa aceea păreau să se simtă bine. Numai ei îsi rezervau dreptul să poarte discuÈ›ii cu adevărat serioase, de specialitate. K. fusese introdus în acest cerc de către un avocat, reprezentantul juridic al băncii. Fusese un timp când K. avusese de discutat îndelung, până noaptea târziu, cu acest avocat È™i apoi se întîmplase ca de la sine să cineze la masa rezervată avocatului, împreună cu acesta, È™i să constituie o companie plăcută. K. a văzut aici numai domni cultivaÈ›i, respectabili, puternici, într-un anumit sens. IniÈ›ial, căutînd să soluÈ›ioneze chestiuni dificile, care nu aveau prea mare legătură cu viaÈ›a obiÈ™nuită, găseau un prilej de destindere; dar făcând aceasta, osteneau. FireÈ™te, chiar dacă nu putea să intervină decât în mică măsură, K. avea totuÈ™i posibilitatea să afle multe lucruri de care s-ar fi slujit mai devreme sau mai târziu chiar la bancă; în plus putea să lege relaÈ›ii personale, întotdeauna utile, cu oamenii justiÈ›iei. La rândul lor, cunoscuÈ›ii din cercul acesta păreau să fie îngăduitori cu el. Curând îL fu recunoscut ca om de afaceri, iar opinia sa în probleme de specialitate rămânea de nezdruncinat, chiar dacă nu putea să scape cu totul de observaÈ›ii ironice. Adesea se întîmpla ca atunci când doi domni apreciau în mod diferit o problemă juridică să-i solicite ajutorul; în acest caz, numele lui K. revenea în toate afirmaÈ›iile È™i obiecÈ›iile, găsindu-È™i locul până È™i în investigaÈ›iile cele mai abstracte, deÈ™i pe acestea el nu mai reuÈ™ise demult să le urmărească. TotuÈ™i, cu timpul K. se lămuri asupra multor lucruri, în special de când avea alături un consilier bun si amabil ca procurorul Hasterer, pe care adesea îl È™i însoÈ›ea noaptea până acasă. Multă vreme nu se simÈ›ise însă în stare să meargă la braÈ› cu acest uriaÈ™ sub a cărui pelerină s-ar fi putut ascunde absolut neobservat. Cu timpul însă cei doi se găsiră atât de apropiaÈ›i, încât se È™terseră toate diferenÈ›ele de educaÈ›ie, profesie È™i vîrstă. Ei comunicau ca È™i când È™i-ar fi aparÈ›inut dintotdeau na, iar dacă uneori, văzând din afară legătura aceasta, unul dintre ei ar fi putut să pară superior celuilalt, nu Hasterer era acela, ci K.: experienÈ›a lui practică îl făcea să aibă frecvent dreptate, fiind întotdeauna mai directă decât experienÈ›a care poate fi dobîndită dintr-un birou de tribunal. Desigur, această prietenie deveni curând cunoscută de toÈ›i cei care se întîlneau la berărie, iar avocatul care îl adusese pe K. la masă fu aproape dat uitării. ÃŽn orice caz pe K. îl proteja acum Hasterer: dacă s-ar fi pus sub semnul întrebării îndreptățirea lui K. de a se aÈ™eza la masa juriÈ™tilor, el se putea bizui fără grijă pe Hasterer. Astfel K. obÈ›inu o poziÈ›ie privilegiată, căci Hasterer era pe cîț de bine văzut pe atât de temut.ÃŽntr-adevăr, gândirea lui juridică, viguroasă È™i abilă, era admirabilă, dar în această privință mulÈ›i domni nu-i erau deloc inferiori. TotuÈ™i nimeni nu-l egala în ferocitatea cu care își apăra opiniile. K. avea impresia că adversarului pe care nu putea să-l convingă, Hasterer reuÈ™ea măcar să-i provoace teamă È™i mulÈ›i băteau în retragere chiar È™i numai când îi vedeau arătătorul ridicat amenințător. Atunci se întîmpla ca È™i cum adversarul ar fi uitat că se afla în compania unor buni cunoscuÈ›i își colegi, că totuÈ™i nu era vorba decât despre probleme teoretice È™i că oricum nu i se putea întîmpla în realitate ceva — adversarul amuÈ›ea È™i simpla clătinare din cap reprezenta deja o probă de curaj*. Un spectacol aproape penibil se derula când adversarul È™edea la masă departe, iar Hasterer È™tia că de la acea distanță nu s-ar putea înÈ›elege cu el; atunci procurorul împingea farfuriile cu mâncare, se ridica încet È™i pornea să-i ia la întrebări. Cei din apropiere își întorceau capetele pentru a-i cerceta faÈ›a. Asemenea incidente se produceau totuÈ™i relativ rar, căci pe Hasterer îl tulburau aproape exclusiv problemele juridice, È™i anume în special cele privitoare la procesele pe care le condusese sau le conducea el însuÈ™i. Când nu erau în joc astfel de probleme, era prietenos È™i liniÈ™tit, râsul său era amabil È™i toată pasiunea È™i-o consacra mâncării È™i băuturii. Se putea întîmpla ca nici măcar să nu asculte conversaÈ›ia celorlalÈ›i: atunci se întorcea spre K., își punea braÈ›ul pe spătarul scaunului acestuia, îl descosea cu voce stinsă în legătură cu banca, apoi vorbea despre propria lui muncă sau chiar îi povestea despre femeile pe care le cunoÈ™tea È™i care îi dădeau aproape tot atâta bătaie de cap ca È™i tribunalul. Cu nimeni de la masă nu fusese văzut discutînd astfel. Cel care avea să-i adreseze o rugăminte lui Hasterer — mai ales când era vorba despre o conciliere cu un coleg — venea adesea mai întâi la K. solicitîndu-l în rolul de mijlocitor pe care acesta îl îndeplinea totdeauna cu plăcere È™i cu uÈ™urință. De altminteri, fără a exploata în această privință relaÈ›ia lui cu Hasterer, K. era modest È™i se arăta foarte politicos cu toÈ›i. ÃŽn acelaÈ™i timp, È™tia să delimiteze exact ierarhia domnilor È™i înÈ›elegea să-l trateze pe fiecare potrivit rangului său, lucru care se dovedea È™i mai important decât modestia È™i politeÈ›ea; totuÈ™i, în privinÈ›a aceasta era sfătuit mereu de Hasterer. De altfel aceasta era singura prescripÈ›ie de la care procurorul nu se abătea chiar È™i în timpul celor mai agitate discuÈ›ii. De aceea tinerilor aflaÈ›i la capătul celălalt al mesei È™i care nu aveau încă vreun rang nu le adresa niciodată altceva decât cuvinte generale, privindu-i nediferenÈ›iat, ca pe o simplă masă informă. Dar tocmai aceÈ™ti domni îi arătau cel mai mare respect È™i când, pe la unsprezece, se ridica să plece acasă, se găsea de îndată cineva dintre ei care să-l ajute să-È™i îmbrace pelerina grea, în vreme ce altul, înclinându-se adînc, îi deschidea uÈ™ile È™i le È›inea fireÈ™te aÈ™a până când K. părăsea încăperea în urma lui Hasterer. La început, K. îl însoÈ›ea pe procuror o bucată de drum $au chiar se putea întîmpia ca Hasterer să-l conducă pe K.; mai târziu deveni o obiÈ™nuință ca astfel de seri să se încheie cu rugămintea procurorului de a merge acasă la el È™i de a rămâne împreună câteva clipe. Dar întârziau È™i un ceas bînd rachiu È™i fumând È›igări de foi. Aceste seri îi plăceau atât de mult lui Hasterer încât n-a vrut să renunÈ›e la ele nici măcar când, vreme de câteva săptămâni, locuise la el o muiere pe nume Helene. Era o femeie grasă, bătrîioară, cu pielea gălbuie È™i cîrlionÈ›i negri în jurul frunÈ›ii. K. o văzu mai întâi doar în pat: obiÈ™nuia să zacă acolo fără ruÈ™ine, citind un roman în fascicule, indiferentă la conversaÈ›ia domnilor. Abia atunci când se făcea târziu, Helene se întindea, căsca È™i, dacă nu putea să atragă altfel atenÈ›ia asupra ei, arunca spre Hasterer cu o fasciculă de roman. Acesta se ridica zâmbind È™i K. își lua rămas bun. Mai târziu însă, când Hasterer începuse să se plictisească de Helene, ea le tulbura intenÈ›ionat întalnirile: îi aÈ™tepta pe cei doi domni mereu complet îmbrăcată, de obicei într-o rochie pe care o considera probabil foarte pretenÈ›ioasă È™i cochetă, dar care nu era în realitate decât o veche rochie de bal, plină de zorzoane È™i care È™oca extrem de neplăcut prin câteva È™iruri de franjuri lungi, atârnate ca podoabă. K. nici nu È™tia adevăratul aspect al rochiei pentru că refuza s-o privească atent pe Helene È™i stătea pe scaun ore I întregi cu ochii pe jumătate închiÈ™i, în vreme ce ea mergea legănându-se prin odaie sau se aÈ™eza în apropierea lui; ulterior, când își simÈ›ise poziÈ›ia tot mai ameninÈ›ată, Helene își manifestă preferinÈ›a pentru K., încercând, disperată, să-l facă gelos pe Hasterer. Era doar disperare, nu răutate când se apleca peste masă cu spatele gol, rotunjor si gras sau când își apropia faÈ›a de K., vrând astfel să-l silească să-È™i ridice privirea. Nu reuÈ™i însă decât să-l determine să nu-l mai viziteze pentru un timp pe Hasterer, iar când K. reveni, Helene fusese deja alungată pentru totdeauna. K. primi vestea aceasta ca pe ceva firesc. ÃŽn seara aceea ei doi rămaseră foarte mult împreună; la propunerea procurorului băură brudersaft È™i K se simÈ›i pe drumul spre casă puÈ›in ameÈ›it de atâta fum È™i băutură. Chiar în dimineaÈ›a următoare, în cursul unei discuÈ›ii de afaceri, directorul băncii îi spuse că i se părea să-l fi văzut pe K. ieri seară. Dacă nu se înÈ™elase, K. era: mergea la braÈ› cu procurorul Hasterer. Directorul găsea pesemne atât de memorabil acest fapt, încât îi aminti chiar biserica de-a lungul căreia, lângă fântînă, avusese loc acea întîlnire. ObservaÈ›ia aceasta corespundea de altfel exactității ce-l caracteriza îndeobÈ™te pe director. Dacă ar fi vrut să descrie un miraj nu s-ar fi putut exprima altfel. Atunci K. îl lămuri că procurorul era prietenul lui È™i că trecuseră într-adevăr în seara precedentă pe lângă biserică. Directorul îi zâmbi È™i-i ceru lui K să ia loc. Era unul dintre acele momente în care K. îl îndrăgea nespus pe director, căci omul acesta slab È™i bolnav, care tuÈ™ea uÈ™or È™i era împovărat de o muncă de cea mai mare răspundere, vădea o anumită grijă pentru binele È™i viitorul lui K. TotuÈ™i, potrivit altor funcÈ›ionari care trăiseră clipe asemănătoare în preajma directorului, o astfel de grijă putea fi numită superficială È™i rece, nefiind altceva decât un bun mijloc de a atrage pentru ani de zile funcÈ›ionari valoroÈ™i, cu preÈ›ul minim al pierderii a două minute. Oricum ar fi fost, k. se simÈ›ea înfrint de director în acele momente. Poate că directorul vorbea È™i puÈ›in altfel cu K. decât cu ceilalÈ›i. Nu-È™i uita, ce-i drept, poziÈ›ia superioară, ca să se tragă de È™ireturi cu K. — mai degrabă proceda astfel de fiecare dată în relaÈ›iile curente de afaceri; în schimb, acum părea să fi uitat tocmai poziÈ›ia lui K. È™i-i vorbea ca unui copil sau unui tînăr neÈ™tiutor care de-abia aspiră la un post È™i trezeÈ™te dintr-un motiv obscur simpatia directorului. Cu siguranță, după cum n-ar fi îngăduit un asemenea mod de adresare din partea altcuiva, K. nu l-ar fi suportat nici din partea directorului însuÈ™i dacă protecÈ›ia acestuia i s-ar fi părut nesinceră sau dacă nu l-ar fi încantat de-a dreptul măcar posibilitatea unei asemenea protecÈ›ii, aÈ™a cum i se arăta ea în astfel de momente. K. își cunoÈ™tea slăbiciunea; poate că ea se justifica prin faptul că în privinÈ›a aceasta, efectiv, mai rămăsese în el ceva de copil, căci nu avusese parte niciodată de protecÈ›ia propriului tată, mort foarte tînăr, iar de acasă plecase curând după aceea; iar mama — care mai trăia, pe jumătate oarbă, într-un orășel de provincie neschimbat È™i pe care o vizitase ultima oară cu vreo doi ani în urmă — ÃŽi arăta, ce-i drept, afecÈ›iune, dar K. mai degrabă o respinsese întotdeauna decât se simÈ›ise atras de ea. — Despre această prietenie nu È™tiam absolut nimic, îi spuse directorul îmblânzind severitatea acestor cuvinte cu un zâmbet amabil, dar abia schiÈ›at. LA ELSA ÃŽntr-o seară, chiar înainte de a pleca de la bancă, K. fu anunÈ›at telefonic că trebuie să se prezinte urgent la birourile tribunalului. Totodată fu avertizat în legătură cu nesupunerea lui. Remarcile sale nemaiauzite — că interogatoriile sunt inutile, că nu au nici o finalitate È™i nici nu pot conduce la un rezultat, că va refuza să se mai prezinte la ele, va ignora invitaÈ›iile telefonice sau scrise, iar pe trimiÈ™ii tribunalului îi va arunca pe ușă afară — toate acestea fuseseră înregistrate într-un proces-verbal È™i începuseră să lucreze serios în defavoarea lui. De ce oare nu vrea să se supună? Nu se fac oare toate eforturile, cu risipă de timp È™i de bani, să se pună ordine în complicata lui problemă?Vrea să provoace tulburări cu rea-voință È™i să determine luarea unor măsuri de forță de care a fost cruÈ›at până acum? CitaÈ›ia de față era o ; ultimă încercare. El poate să procedeze cum vrea, dar trebuie să ia seama că înaltul Tribunal nu va admite să devină batjocura lui. ÃŽn acea seară K. își anunÈ›ase vizita la Elsa È™i din acest motiv nu se putea duce la tribunal; se bucura că poate justifica astfel absenÈ›a sa la tribunal, chiar dacă, fireÈ™te, nimeni nu È›inea cont de o asemenea motivare; oricum, era foarte probabil că tot n-ar fi mers la tribunal, chiar È™i să nu fi avut în seara aceea nici o altă obligaÈ›ie, oricât de măruntă. TotuÈ™i, pentru a fi cu conÈ™tiinÈ›a împăcată, întrebă la telefon ce se va întîmpla dacă nu va veni. — Vom È™ti să dăm de tine, i se răspunse. — Și voi fi pedepsit pentru că nu m-am prezentat de [bunăvoie? mai întrebă K. È™i zâmbi aÈ™teptîndu-se să audă orice. — Nu, veni răspunsul. — Excelent, zise K., dar ce motiv să mai am atunci să au curs citaÈ›iei de azi? — Renunță la obiceiul de a asmuÈ›i instrumentele puterii împotriva ta, spuse vocea stingându-se treptat. „Este foarte imprudent dacă nu faci aÈ™a, se gândi K. pe picior de plecare, trebuie măcar să încerci să cunoÈ™ti instru mentele puterii.†Fără să È™ovăie, luă o trăsură până la Elsa. K. privi animaÈ›ia străzilor, instalat comod pe pernele din spate, cu mîinile în buzunarele mantalei — ÃŽncepuse să se facă răcoare. Se gândi cu oarecare mulÈ›umire că făcea greutăți deloc negli-jabile tribunalului în cazul în care acesta lucra cu adevărat Nu spusese clar că va merge sau nu la tribunal; aÈ™adarj judecătorul aÈ™tepta, poate că îl aÈ™tepta chiar întreaga adunare^ dar el nu-È™i va face apariÈ›ia, mai ales spre dezamăgirea galeriei! Netulburat de tribunal, mergea unde voia. Pentru o clipă nu fu sigur dacă nu cumva, din neatenÈ›ie, indicase vizitiului adresa tribunalului; de aceea îi strigă È›are adresa Elsei. Vizitiul dădu din cap: nu i se spusese altă adresă. De-acum începu să uite treptat de tribunal È™i gându-rile despre bancă prinseră iarăși să-l năpădească asa ca altădată. LUPTA CU DIRECTORUL-ADJUNCT ÃŽntr-o dimineață K. se simÈ›i mult mai proaspăt È™i mai rezistent decât de obicei. La tribunal abia dacă se mai gândea; dar când îi veni în minte i se păru că această organizaÈ›ie mare, nemărginită ar putea fi uÈ™or prinsă, sfîșiată È™i zdrobită, cu condiÈ›ia însă de a dibui un prilej bun, chiar dacă acesta era ascuns în întuneric. Starea neobiÈ™nuită în care se găsea îl ÃŽndemnă pe K. să-l invite în biroul său pe directorul-adjunct ca să discute împreună o chestiune de afaceri care îl presa de mai multă vreme. ÃŽn astfel de ocazii directorul-adjunct se purta ca È™i cum raporturile lui cu K. nu ar fi avut absolut nimic de suferit în ultimele luni. Venea liniÈ™tit, ca în perioada când se afla într-o permanentă competiÈ›ie cu K.; tot liniÈ™tit îi asculta explicaÈ›iile È™i își dovedea ataÈ™amentul prin câteva mici observaÈ›ii familiare È™i colegiale. Un singur lucru îl deruta pe K., deÈ™i nu s-ar fi putut i spune că directorul-adjunct îl făcea intenÈ›ionat: nimic nu-l abătea de la chestiunea în discuÈ›ie, era pur È™i simplu disponibil să preia întreaga problemă din tot sufletul; în schimb, în faÈ›a acestei pilde de împlinire a datoriei, gândurile lui K. începeau imediat să zboare în toate părÈ›ile È™i să-l constrângă să abandoneze toată afacerea, aproape fără să opună rezistență, directorului-adjunct. La un moment dat situaÈ›ia fusese atât de gravă încât K. de-abia avusese timp să observe că directorul-adjunct se ridicase brusc È™i se întorsese mut în biroul său. K. nu È™tia ce se întîmplase, era posibil ca discuÈ›ia să se fi încheiat normal, dar la fel de posibil era ca directorul-adjunct să fi curmat-o întrucât K. îl ofensase fără să-È™i dea seama sau spusese o aiureală. Poate pentru directorul-adjunct era acum mai presus de orice îndoială că, fiind preocupat cu alte lucruri, K. nici nu-l mai asculta. Totodată însă era posibil ca acesta să fi luat o decizie ridicolă sau poate chiar directorul-adjunct îl determinase s-o ia È™i acum se grăbea să treacă la aplicarea iei în detrimentul lui K. De altfel nu se mai revenise asupra chestiunii acesteia; nici K. nu voia s-o amintească, iar directorul-adjunct păstra tăcerea; în orice caz nu existau deocamdată urmări vizibile. Oricum însă incidentul nu-l descurajase pe K. È™i cum se ivi o ocazie potrivită È™i el mai prinse ceva puteri, se È™i înfiinÈ›a la uÈ™a directorului-adjunct gata să intre la acesta sau să-l invite în biroul lui. K. nu mai avea timp să se ascundă de el, asa cum făcuse mai înainte. Nu mai putea spera într-un succes grabnic È™i hotărâtor care să-l elibereze dintr-o dată de toate grijile È™i să restabilească de la sine vechile raporturi cu directorul-adjunct. K. înÈ›elegea că nu trebuia să se lase păgubaÈ™, să bată în retragere aÈ™a cum poate că i-o impunea situaÈ›ia; în plus exista pericolul să nu mai poată avansa niciodată. Directorul-adjunct nu trebuia lăsat să creadă că el este terminat, nu trebuia să stea liniÈ™tit în biroul său cu această credință, ci trebuia să-È™i facă griji, să afle ori de câte ori este posibil că el trăieÈ™te È™i, ca tot ce e viu, va putea într-o zi să-l surprindă pe directorul-adjunct cu noi disponibilități, oricât de incerte i se păreau acestea în clipa de față. Uneori K. își spunea că prin metoda aceasta nu lupta decât pentru onoarea sa, căci foloase nu putea să tragă din faptul că se opunea mereu directorului-adjunct cu precaritatea sa, că îi întărea acestuia sentimentul puterii È™i îi dădea posibilitatea să observe atent ca să ia exact măsurile impuse de raporturile actuale. Dar K. nu-È™i putea schimba deloc comportamentul, rămăsese victima propriilor iluzii; uneori era sigur că se putea măsura chiar atunci, fără griji, cu directorul-adjunct, nu învățase nimic din experienÈ›ele cele mai nefericite, iar ceea ce nu-i reuÈ™ise de zece ori i se părea că va putea izbuti din a unsprezecea încercare, deÈ™i toate se derulaseră fără excepÈ›ie în defavoarea lui. Când, epuizat după o asemenea întîlnire, rămânea scăldat în sudoare È™i cu capul gol de gânduri, nu mai È™tia dacă speranÈ›a sau disperarea îl împinseseră să meargă la directorul-adjunct; dar data viitoare numai speranÈ›a îl făcea să se grăbească spre uÈ™a acestuia. AÈ™a era È™i astăzi. Directorul-adjunct intră imediat È™i rămase aproape de ușă; potrivit unui obicei mai nou își curăță pince-nez-ul; mai întâi se uită fix la K., apoi, pentru a nu lăsa impresia că se ocupa prea mult de acesta, cercetă întreaga încăpere. Părea că profită de ocazie ca să-È™i verifice forÈ›a de penetraÈ›ie a privirii. K. îi rezistă, zâmbi chiar puÈ›in È™i îl invită pe directorul-adjunct să se aÈ™eze. El însuÈ™i se aruncă în fotoliul său, îl împinse cât putu de aproape de cel în care stătea directorul-adjunct, își luă de îndată de pe birou hîrtiile necesare È™i-È™i începu raportul. IniÈ›ial, directorul-adjunct părea aproape că nu-l ascultă. Placa de pe biroul lui K. era înconjurată de o mică balustradă sculptată. Biroul era în întregime o operă excepÈ›ională, iar balustrada era bine fixată în lemn. Dar directorul-adjunct păru să observe acolo, tocmai atunci, un punct slab È™i încercă să îndrepte defectul lovind cu arătătorul în balustradă. Atunci K. vru să-È™i întrerupă raportul, dar directorul-adjunct nu-i permise întrucât, după cum mărturisi, auzea È™i înÈ›elegea totul exact. Dar în timp ce pe moment K. nu putea să-i smulgă vreo observaÈ›ie la obiect, balustrada părea să necesite măsuri speciale, căci directorul-adjunct își scoase acum briceagul, luă linia lui K., pe care o folosi ca pârghie, È™i încercă să ridice balustrada, probabil ca să poată apoi mai uÈ™or s-o înfigă È™i mai adînc. ÃŽn raportul său, K. indusese o propunere cu caracter de noutate absolută È™i trăgea nădejde că aceasta va avea un efect deosebit asupra directorului-adjunct. Acum, când ajunse la această propunere, nu putu face măcar o pauză, într-atât îl captiva propria-i muncă sau, mai curând, într-atât îi făcea plăcere să constate că mai avea de spus un cuvânt la bancă È™i ideile lui mai aveau forÈ›a să-i justifice existenÈ›a, deÈ™i în ultima vreme conÈ™tiinÈ›a însemnătății lui era tot mai puÈ›in prezentă. Poate că tocmai această metodă de apărare era cea mai nimerită nu numai la bancă, dar È™i la proces; era, poate, i mult mai bună decât orice altă apărare pe care o plănuia sau chiar o încercase. Grăbindu-se cu explicaÈ›iile, K. nu avea timp să-l abată în mod expres pe directorul-adjunct de la îndeletnicirea acestuia cu balustrada. ÃŽn timpul lecturii raportului trecu însă de două-trei ori cu mâna liberă peste balustradă. ÃŽncerca astfel, aproape involuntar, să-l liniÈ™tească pe directorul-adjunct È™i să-i arate că balustrada nu avea nici un defect; chiar dacă exista vreunul, pentru moment era mai important È™i chiar mai cuviincios să-l asculte pe K. decât să se ocupe de restau-rărea balustradei. Dar, aÈ™a cum se întîmplă adesea cu oame- i nii vioi dar activi numai din punct de vedere intelectual, directorul-adjunct se abandonase plin de zel acestei îndeletniciri meÈ™teÈ™ugăreÈ™ti. O parte a balustradei era deja ridicată È™i acum se punea problema reintroducerii colonetelor în găurile corespunzătoare. Or acest lucru era mai dificil decât tot ce făcuse până atunci. Directorul-adjunct trebui să se ridice în picioare, căutînd să apese cu amândouă mîinile balustrada în placă. ÃŽn ciuda tuturor eforturilor nu reuÈ™i. ÃŽn timpul lecturii — pe care de altfel o întrerupea frecvent pentru a vorbi liber — K. observase doar vag că directorul-adjunct se sculase. Cu toate că nu slăbise niciodată complet din vedere ocupaÈ›ia secundară a directorului-adjunct, K. presu-pusese totuÈ™i că miÈ™carea acestuia era pricinuită de expunerea sa; se ridică, aÈ™adar, È™i el È™i, È›inându-si degetul sub o cifră, îi întinse directorului-adjunct o hîrtie. Intre timp acesta înÈ›elesese însă că nu era suficient să apese cu mîinile È™i, hotărât, se propti în balustradă, cu toată greutatea corpului. Ce-i drept, acum reuÈ™i: colonetele intrară scîrțîind în găuri, dar în grabă una se frânse È™i fragila stinghie de deasupra se rupse în două. — Prost lemn! exclamă directorul-adjunct È™i se depărta supărat de birou. CASA Fără a fi avut mai întâi o anumită intenÈ›ie, K. încercase cu diferite prilejuri să afle unde-È™i avea sediul instanÈ›a unde se produsese primul denunÈ› în cazul său. ÃŽl află fără greutate, căci atât Titorelli cât È™i Wolfhart îi spuseră chiar de la prima întrebare numărul exact al casei. Afișînd un zâmbet pe care-l avea totdeauna pregătit pentru planurile secrete care nu fuseseră supuse avizului său, Titorelli își completă ulterior informaÈ›ia arătînd că această instanță nu avea nici cea mai mică însemnătate; ea comunicase numai ceea ce fusese autorizată să transmită; în fine, nu era decât organul cel mai mărunt al marii autorități acuzatoare înseÈ™i, iar aceasta era, oricum, inaccesibilă pârî È›ilor. Deci, dacă dorea ceva de la autoritatea acuzatoare — fireÈ™te, totdeauna există multe dorinÈ›e, dar nu totdeauna este înÈ›elept să le exprimi —, atunci trebuia să se adreseze instanÈ›ei inferioare amintite, deÈ™i nici aÈ™a nu va pătrunde până la autoritatea acuzatoare propriu-zisă È™i nici dorinÈ›a sa nu va ajunge vreodată să fie cunoscută de aceasta. K. se familiarizase deja cu firea pictorului; de aceea nu i se împotrivi, dar nici nu mai ceru alte informaÈ›ii, ci dădu din cap È™i luă la cunoÈ™tință cele spuse. Ca de mai multe ori în ultima vreme i se păru că Titorelli È›inea atât de tare să-l agaseze încât îl înlocuia cu succes pe avocat. Deosebirea era că pe Titorelli nu-l abandonase È™i, când i-ar fi convenit, s-ar fi putut dezbăra de el fără multă vorbă; în plus Titorelli avea mima deschisă È™i era vorbăreÈ›, chiar dacă o dată cu trecerea timpului se dovedea tot mai puÈ›in comunicativ; în fine, È™i K. putea la rândul lui să-l agaseze foarte bine pe Titorelli. Și în privinÈ›a aceasta chiar aÈ™a făcea: de multe ori vorbea despre casa aceea ca È™i cum i-ar fi ascuns ceva lui Titorelli, ca È™i cum ar fi stabilit legături cu acea instanță, dar n-ar fi ajuns încă în stadiul de a le putea face cunoscute fără a se expune unor riscuri. Dar când Titorelli încerca să-l determine să-i ofere amănunte, K. schimba brusc subiectul È™i multă vreme nu mai vorbea despre casa aceea. ÃŽi făceau plăcere asemenea mici succese È™i credea că acum îi înÈ›elegea deja mult mai bine pe oamenii din mediul justiÈ›iei, că putea să se joace cu ei; aproape că intrase el însuÈ™i în rândul lor È™i dobîndise cel puÈ›in pe moment o imagine de ansamblu mai bună, aceeaÈ™i imagine care întrucâtva le facilita acestora accesul pe prima treaptă a justiÈ›iei È™i le permitea să rămână acolo. Ce s-ar întîmpla dacă până la urmă el È™i-ar pierde poziÈ›ia aceasta inferioară? Acolo mai era o posibilitate de salvare: trebuia doar să se strecoare printre aceÈ™ti oameni. Dacă nu-l putuseră ajuta la proces din cauza neînsemnătății lor sau din alte motive, puteau măcar să-l accepte în rândul lor È™i să-l ascundă, ba chiar, dacă el făcea totul suficient de chibzuit È™i discret, nici nu se puteau opune să-l slujească în acest mod ; mai cu seamă Titorelli nu i se putea împotrivi, căci acum K. devenise totuÈ™i apropiatul È™i binefăcătorul pictorului. Cu astfel de speranÈ›e sau cu unele asemănătoare K. nu se nutrea zilnic. ÃŽn general își păstra discernământul È™i evita să ignore sau să omită o dificultate, dar câteodată — mai ales seara, când era complet epuizat după orele petrecute la bancă — ÃŽÈ™i găsea o consolare în cele mai mărunte È™i, în plus, mai echivoce întîmplări ale zilei. De obicei se întindea pe canapeaua din birou fiindcă nu mai putea părăsi biroul fără a-È™i reveni o oră pe canapea. Atunci în gând i se însăila constatare după constatare. El nu se limita strict la oamenii aflaÈ›i în legătură cu justiÈ›ia; aici, pe jumătate treaz fiind, toÈ›i se amestecau; atunci uita de uriaÈ™a muncă a justiÈ›iei, i se părea că este unicul acuzat È™i toÈ›i ceilalÈ›i, funcÈ›ionari È™i juriÈ™ti, mergeau de-a valma pe coridoarele unui tribunal; chiar È™i cei mai tîmpi își puseseră bărbia în piept, cu buzele răsfrânte, È™i aveau privirea fixă ca semn al unei meditaÈ›ii pline de răspundere. Apoi intrau mereu, într-un grup compact, chiriaÈ™ii doamnei Grubach; È™edeau laolaltă, alăturându-È™i capetele È™i deschizându-È™i gurile ca un cor al acuzării. Printre ei erau mulÈ›i necunoscuÈ›i, deoarece de o bună perioadă pe K. nu-l mai interesa câtuÈ™i de puÈ›in ceea ce se întîmpla la pensiune. Dar din cauza atî tor necunoscuÈ›i, K., indispus, pregeta să se apropie de grup. Uneori însă, când o căuta pe domniÈ™oara Bürstner, trebuia să facă ceva: arunca, de pildă, o privire grăbită grupului È™i deodată îl întîmpinau sticlind doi ochi complet străini care-l opreau locului. Pe domniÈ™oara Bürstner n-o mai găsea; mai târziu însă, când, pentru a evita orice eroare, o căuta din nou, o găsea tocmai în mijlocul grupului, cuprinzându-i cu braÈ›ele pe doi domni care-i stăteau alături. Mai ales pentru că nu era ceva nou, o asemenea imagine îl tulbura extrem de puÈ›in în raport cu amintirea de neuitat a unei fotografii făcute pe plajă È™i pe care o văzuse odată în camera domniÈ™oarei Bürstner. Oricum, această imagine îl îndepărta pe K. de grup; chiar dacă mai revenea de câteva ori, străbătea în grabă, cu paÈ™i mari, clădirea tribunalului în lung È™i-n lat. Permanent È™tia foarte bine rostul tuturor încăperilor, iar coridoarele părăsite, pe care nu avusese cum să le vadă niciodată aievea, i se păreau familiare ca È™i când ar fi aparÈ›inut dintotdeauna propriei sale locuinÈ›e. Amănuntele i se întipăreau în creier mereu, cu cea mai dureroasă claritate: de pildă, un străin se plimba printr-o sală de aÈ™teptare; era îmbrăcat ca un toreador, talia îi era parcă tăiată cu cuÈ›itul, vesta foarte scurtă si dantelele gălbui, cu fire groase, îi dădeau un aer rigid. £Äƒră a-È™i întrerupe vreo clipă plimbarea, omul acesta se lăsa privit cu uimire, neîncetat, de către K. Acesta se furiÈ™a aplecat în jurul străinului È™i-l privea cu ochii obosiÈ›i È™i holbaÈ›i. K. È™tia toate desenele dantelelor, toate imperfecÈ›iunile franjurilor, toate curbele vestei È™i totuÈ™i nu se mai sătura să se uite. Sau mai degrabă se săturase demult să mai privească, sau, mai exact, nu vrusese niciodată să-l vadă, dar toreadorul nu-i dăduse pace. „Ce mascaradă ne oferă străinătateaâ€, gândi K. È™i-È™i holbă È™i mai tare ochii. Iar imaginea acestui om îl urmărea până când, răsucindu-se pe canapea, își îngropa faÈ›a în pielea acesteia. CÃLÃTORIA LA MAMA Dintr-o dată, la masa de prânz, lui K. îi veni în minte să-È™i viziteze mama. Primăvara era pe sfîrÈ™ite È™i, o dată cu ea, se încheia al treilea an de când nu-È™i mai văzuse mama. ÃŽl rugase atunci să-i facă o vizită de ziua lui de naÈ™tere; în ciuda unor impedimente el cedase acestei rugăminÈ›i È™i chiar îi promisese mamei că aveau să petreacă împreună fiecare aniversare. Deja de două ori nu-È™i È›inuse promisiunea. Dar acum nu mai voia să-È™i aÈ™tepte aniversarea, deÈ™i până atunci nu mai erau decât paisprezece zile; voia să plece imediat. ÃŽÈ™i spuse, ce-i drept, că nu exista nici un motiv special să plece tocmai acum; dimpotrivă, veÈ™tile care-i parveneau regulat, la fiecare două luni, de la vărul său care se ocupa cu negustoria în orășelul acela È™i administra banii pe care K. îi trimitea pentru mama sa, veÈ™tile deci erau mai liniÈ™titoare ca oricând. Ce-i drept, pe mama o lăsase lumina ochilor, dar după consultul medicilor, K. se aÈ™tepta de ani de zile la acest lucru. ÃŽn schimb, starea ei generală se ameliorase, diversele neajunsuri ale bătrâneÈ›ii în loc să se amplifice se diminuaseră sau, oricum, ea le acuza mai puÈ›in. După opinia vărului, acest fenomen era determinat, poate, de faptul că devenise peste măsură de evlavioasă în ultimii ani — ÃŽncă de la ultima vizită K. remarcase, aproape cu dezgust, uÈ™oare semne în acest sens. ÃŽntr-o scrisoare vărul înfățiÈ™ase foarte plastic cum bătrâna, care mai înainte de-abia se târa, pășea acum fără probleme la braÈ›ul lui când o însoÈ›ea duminica la biserică. ÃŽn plus, asemenea veÈ™ti erau demne de crezare, căci în mod obiÈ™nuit vărul lui era fricos, iar în scrisorile sale avea tendinÈ›a să exagereze mai curând răul decât binele. Dar oricum ar fi fost, K. se hotărâse acum să plece; printre alte lucruri neplăcute constatase mai nou că avea o anumită sensibilitate, o înclinaÈ›ie aproape fără temei de a ceda propriilor dorinÈ›e. Ei bine, în cazul de față, acest defect slujea măcar unui scop nobil! Se duse la fereastră să-È™i adune puÈ›in gândurile È™i ceru ca masa să fie strânsă de îndată. Apoi îl trimise pe servitor la doamna Grubach s-o anunÈ›e că domnul procurist pleacă È™i să-i aducă apoi valijoara în care doamna Grubach pusese ce credea de cuviință. Apoi îi dădu domnului Kuhne câteva însărcinări de afaceri pentru perioada în care va fi absent, dar de data aceasta îl necăji doar vag faptul că domnul Kuhne primi însărcinările cu o impoliteÈ›e care devenise deja obicei, întorcându-È™i lateral faÈ›a, ca È™i cum ar È™ti foarte precis ce avea de făcut È™i ar suporta această comunicare a sarcinilor numai ca pe o ceremonie. ÃŽn fine, K. se duse la director. Când îi solicită acestuia un concediu de două zile întrucât trebuia să meargă la mama sa, directorul îl întrebă fireÈ™te dacă mama îi era cumva bolnavă. — Nu, spuse K. fără altă explicaÈ›ie. Stătea în picioare în mijlocul camerei, cu mîinile la spate. Se gândi încruntîndu-se: Nu se grăbise oare cu pregătirile pentru călătorie? Nu era mai bine să rămână aici? Ce căuta acolo? Pleca oare din sentimentalism? Poate din sentimentalism rata aici ceva important, ocazia unei intervenÈ›ii care s-ar putea produce È™i acum, în fiecare zi, în fiecare ceas, după ce procesul stagnase aparent săptămâni de-a rândul È™i aproape că nici o înÈ™tiinÈ›are certă nu ajunsese până la K.? ÃŽn plus, n-ar mai speria-o nici pe bătrână, lucru pe care fireÈ™te că nu intenÈ›iona să-l facă, dar care se putea întîmpla foarte uÈ™or, împotriva voinÈ›ei lui, căci acum multe se întîmplau împotriva voinÈ›ei lui. Iar mama nici nu-È™i exprimase dorinÈ›a să-l vadă. ÃŽnainte vreme se repetaseră regulat în scrisorile vărului chemările insistente ale mamei; acum, È™i chiar de mai mult timp încoace, nici vorbă despre aÈ™a ceva. AÈ™adar, nu din cauza mamei pleca; acest lucru era clar. Dacă pleca însă cu vreo speranță în ceea ce-l privea, era complet nebun, iar acolo, în disperarea finală își va primi răsplata nebuniei. Dar ca È™i cum toate îndoielile acestea n-ar fi fost ale lui, ci ca È™i cum alÈ›ii ar fi căutat să i le vîre în cap, rămase, dezmeticindu-se doar aparent, la decizia de a pleca. ÃŽn timpul acesta directorul se aplecase peste un ziar în mod întîmplător sau, ceea ce era mai probabil, dintr-o consideraÈ›ie deosebită față de K.; acum abia, directorul își ridică privirea È™i, sculându-se în picioare, îi întinse mâna; la urmă, fără a mai pune vreo întrebare, îi ură drum bun. Mergând de colo-colo, K. îl mai aÈ™teptă în birou pe servitor, îl respinse aproape mut pe direc torul-adjunct care intră de mai multe ori să se intereseze de motivul călătoriei lui K., È™i când primi în sfîrÈ™it valijoara, se grăbi imediat să coboare la trăsura deja reÈ›inută. Nu terminase de coborât când, în ultimul moment, apăru în capătul de sus al scărilor funcÈ›ionarul Kullich È›inând în mână o scrisoare începută, pentru care voia evident să obÈ›ină de la K. o indicaÈ›ie. K. îi făcu un semn de refuz cu mâna, dar tont cum era, acest om blond cu capul mare nu înÈ›elese refuzul È™i goni după K., fluturând hîrtia È™i executînd niÈ™te sărituri care i-ar fi putut fi fatale. K. era atât de exasperatîncât, atunci când Kullich îl ajunse din urmă pe scara exterioară, îi luă scrisoarea din mână È™i o făcu bucăți. Apoi, când K. se răsuci în trăsură, îl văzu pe Kullich, care probabil că nu-È™i înÈ›elegea deloc greÈ™eala, stînd în acelaÈ™i loc È™i privind în urma trăsurii, în vreme ce lângă el portarul își trase chipiul peste ochi. AÈ™adar, K era totuÈ™i unul dintre cei mai înalÈ›i funcÈ›ionari ai băncii; dacă el ar tăgădui acest lucru, portarul l-ar contrazice. Iar mama, în ciuda tuturor evenimentelor, îl considera chiar directorul băncii È™i își păstra convingerea aceasta de ani de zile. După părerea ei, K. nu se putea prăbuÈ™i, oricâte prejudicii i se aduseseră prestigiului său. Poate era un semn bun în faptul că tocmai înaintea plecării se convinsese că mai era în stare să smulgă o scrisoare din mâna unui funcÈ›ionar care avea chiar legături cu tribunalul È™i apoi să rupă scrisoarea fără nici o scuză. Numai ceea ce i-ar fi făcut cea mai mare plăcere nu putuse să facă: să-i dea lui Kullich doi pumni zdraveni în obrajii rotunzi È™i palizi. ---------------------------- |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy