agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-14 | [This text should be read in romana] | Submited by NC Capitolul l Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă. Oricît de puÈ›in cunoscute ar fi simțămintele sau vederile unui asemenea bărbat atunci cînd apare pentru prima oară într-un loc, acest adevăr este atît de înrădăcinat în minÈ›ile celor din jur, încît burlacul este socotit ca proprietate de drept a uneia sau alteia dintre fiicele familiilor din vecinătate. ― Dragă domnule Bennet, îi spuse doamna sa într-o zi, ai aflat că Netherfield Park a fost în sfîrÈ™it închiriat? Domnul Bennet răspunse că nu a aflat. ― Dar a fost, îi replică ea; căci doamna Long a trecut tocmai pe aci È™i mi-a povestit totul de-a-fir-a-păr. Domnul Bennet nu dădu nici un răspuns. ― Nu vrei să È™tii cine l-a închiriat? strigă nerăbdătoare soÈ›ia sa. ― Dumneata vrei neaparat să mi-o spui È™i eu n-am nimic împotrivă s-o aud. Această invitaÈ›ie a fost de ajuns. ― Ei bine, dragul meu, trebuie să È™tii că doamna Long zice că Netherfield a fost luat de un tînăr putred de bogat, din nordul Angliei; că a sosit luni într-un cupeu cu patru cai ca să vadă locul È™i a fost atît de încîntat, încît a È™i căzut la învoială cu domnul Morris; că trebuie să se instaleze înainte de sfîntul Mihail È™i că vreo cîțiva dintre servitorii săi vor veni acolo, pînă la sfîrÈ™itul săptămînii viitoare. ― Cum se numeÈ™te? ― Bingley. ― E însurat sau burlac? ― Oh! burlac, dragul meu, sigur! Burlac È™i putred de bogat; patru sau cinci mii pe an. Ce lucru minunat pentru fetele noastre! ― Cum aÈ™a? Ce legătură are asta cu ele? ― Dragul meu Bennet, îi răspunse soÈ›ia, cum poÈ›i fi atît de sîcîitor? Știi, desigur, că mă gîndesc c-o să se însoare cu una dintre ele. ― Cu scopul ăsta se stabileÈ™te oare aici? ― Scopul? Ce absurditate! Cum poÈ›i vorbi astfel? Dar este foarte posibil să se îndrăgostească de una dintre ele È™i de aceea trebuie să-i faci o vizită, îndată ce va sosi. ― Nu cred că e cazul. Dumneata È™i fetele puteÈ›i merge, sau le poÈ›i trimite singure, ceea ce ar fi încă È™i mai bine, deoarece, dat fiind că eÈ™ti tot atît de frumoasă ca oricare dintre ele, s-ar putea ca domnul Bingley să te placă cel mai mult. ― Dragul meu, mă măguleÈ™ti. Desigur am avut È™i eu epoca mea de frumuseÈ›e, dar nu pretind că aÈ™ mai fi cine È™tie ce acum. Cînd o femeie are cinci fete mari, trebuie să renunÈ›e să se mai gîndească la propria-i frumuseÈ›e. ― Adeseori, în asemenea cazuri, o femeie nu prea mai are cine È™tie ce frumuseÈ›e la care să se gîndească. ― Dar, dragul meu, trebuie să-i faci neapărat o vizită domnului Bingley cînd va deveni vecinul nostru. ― Este mai mult decît îți pot promite, crede-mă. ― Dar gîndeÈ™te-te la fiicele dumitale. GîndeÈ™te-te numai ce situaÈ›ie ar fi pentru una dintre ele. Sir William È™i Lady Lucas sînt hotărîți să se ducă numai cu scopul acesta, căci în general, È™tii bine, nu fac vizite noilor veniÈ›i. Trebuie, trebuie să te duci pentru că, dacă dumneata nu te vei duce, nouă ne va fi imposibil să-i facem o vizită. ― EÈ™ti exagerat de scrupuloasă, crede-mă. Domnul Bingley va fi, desigur, foarte fericit să vă cunoască; îi voi trimite prin dumneata cîteva rînduri È™i-l voi asigura de consimțămîntul meu total la căsătoria lui cu una dintre fetele mele care îi va plăcea; totuÈ™i, trebuie să pun o vorbă bună pentru mica mea Lizzy. ― Nu vreau să faci una ca asta. Lizzy nu e cu nimic mai bună decît celelalte È™i sînt convinsă că nu-i nici pe jumătate frumoasă ca Jane, nici pe jumătate veselă ca Lydia. Dumneata însă o preferi totdeauna pe ea. ― Nici una dintre ele nu prea are cu ce să se laude, răspunse domnul Bennet. Sînt toate prostuÈ›e È™i ignorante ca È™i alte fete! Lizzy e însă mai isteață decît surorile ei. ― Domnule Bennet, cum poÈ›i vorbi aÈ™a de urît de copiii dumitale? ÃŽÈ›i face plăcere să mă jigneÈ™ti. N-ai nici un pic de milă de bieÈ›ii mei nervi. ― Te înÈ™eli, scumpa mea. Am un mare respect pentru nervii dumitale. Sînt vechile mele cunoÈ™tinÈ›e. Te aud pomenindu-i, cu mare consideraÈ›ie, de cel puÈ›in douăzeci de ani. ― Ah, nu È™tii cît sufăr! ― Sper însă că-È›i va trece È™i că vei trăi să vezi mulÈ›i tineri domni cu un venit de patru mii pe an instalîndu-se prin vecinătate. ― Nu ne va fi de nici un folos, de-ar veni È™i douăzeci din ăștia, dacă nu vrei să le faci o vizită. ― Contează pe mine, scumpa mea, atunci cînd vor fi douăzeci, îi voi vizita pe toÈ›i, deodată. Domnul Bennet era un amestec atît de ciudat de agerime, sarcasm, rezervă È™i capriciu, încît douăzeci È™i trei de ani de viață conjugală au fost prea puÈ›ini pentru soÈ›ia sa ca să-i înÈ›eleagă firea. Firea ei nu era atît de greu de descifrat. Era o femeie cu o inteligență redusă, prea puÈ›ine cunoÈ™tinÈ›e È™i o dispoziÈ›ie instabilă. Cînd era nemulÈ›umită, își închipuia că este nervoasă. Scopul vieÈ›ii sale era să-È™i mărite fetele; plăcerea vieÈ›ii sale ― vizitele È™i noutățile. Capitolul II Domnul Bennet a fost printre primii care s-au dus la domnul Bingley. Avusese tot timpul intenÈ›ia să-i facă această vizită deÈ™i, pînă în ultima clipă, o asigurase pe soÈ›ia sa că nu se va duce; È™i, pînă în seara zilei în care făcuse vizita, ea nu È™tiuse nimic. Atunci i se dezvălui totul în felul următor: văzîndu-È™i cea de a doua fiică ocupată eu dichisitul unei pălării, domnul Bennet i se adresă deodată astfel: ― Sper că-i va plăcea domnului Bingley, Lizzy. ― Nu sîntem în situaÈ›ia de a È™ti ce îi place domnului Bingley, răspunse mama înciudată, deoarece nu-i putem face o vizită. ― Dar uiÈ›i, mamă, spuse Elizabeth, că-l vom întîlni la reuniuni È™i că doamna Long a promis să ni-l prezinte. ― Nu cred că doamna Long va face aÈ™a ceva. Are ea însăși două nepoate. E o femeie egoistă, falsă, nu dau doi bani pe ea. ― Nici eu, spuse domnul Bennet, È™i mă bucur că nu vei avea nevoie de serviciile ei. Doamna Bennet nu binevoi să dea vreun răspuns; dar, incapabilă să se stăpînească, începu să dojenească pe una dintre fete. ― Nu mai tot tuÈ™i, Kitty, pentru numele Domnului! Ai puÈ›ină milă de nervii mei. ÃŽmi calci pe nervi. ― Kitty nu-i deloc discretă cu tusea ei, spuse tatăl. TuÈ™eÈ™te cînd nu trebuie. ― Nu tuÈ™esc de plăcere, spuse Kitty necăjită. Cînd are loc balul tău viitor, Lizzy? ― De mîine în două săptămîni. ― Da, aÈ™a e, întări mama. Și doamna Long nu se va întoarce decît în ajun, aÈ™a că-i va fi imposibil să ni-l prezinte pentru că nu-l va cunoaÈ™te nici ea. ― Atunci, draga mea, s-ar putea să ai superioritate față de prietena dumitale È™i să i-l prezinÈ›i dumneata ei. ― Imposibil, domnule Bennet, imposibil, cînd eu însămi nu-l cunosc. Cum poÈ›i fi atît de sîcîitor? ― Apreciez prudenÈ›a dumitale. O cunoÈ™tință de două săptămîni este, cert, foarte puÈ›in. Nu poÈ›i cunoaÈ™te adevărata fire a unui om după numai două săptămîni. Dar, dacă noi nu îndrăznim, altcineva o va face; È™i, la urma urmelor, doamna Long È™i nepoatele sale trebuie să-È™i încerce È™i ele norocul, È™i de acea, cum domnia sa va considera faptul că renunÈ›i să-È›i facă acest oficiu drept un act de gentileÈ›e, voi prelua eu această sarcină. Fetele își priviră tatăl încremenite. Doamna Bennet spuse numai: "Prostii, prostii"! ― Care poate fi sensul acestei exclamaÈ›ii emfatice? se repezi el. Consideri formalitatea prezentării È™i importanÈ›a care i se dă drept o prostie? Nu prea pot fi de acord cu dumneata în chestiunea aceasta. Ce spui, Mary? Căci tu eÈ™ti o domniÈ™oară cu idei profunde, È™tiu, citeÈ™ti cărÈ›i serioase È™i scoÈ›i citate din ele. Mary ar fi dorit să spună ceva foarte inteligent, dar nu È™tiu ce. ― ÃŽn timp ce Mary își pune ideile la punct, continuă el, să ne întoarcem la domnul Bingley. ― M-am săturat de domnul Bingley, replică soÈ›ia sa. ― ÃŽmi pare rău să aud aÈ™a ceva; dar de ce nu mi-ai spus-o mai înainte? Dacă È™tiam acest lucru azi-dimineață, desigur, nu i-aÈ™ fi făcut vizita. Ce ghinion! Dar cum i-am făcut într-adevăr această vizită, nu mai putem să-l evităm. Uimirea doamnelor fu tocmai ceea ce dorise el, uimirea doamnei Bennet depășind, poate, pe a tuturor, deÈ™i, după ce primul val de bucurie trecu, ea le declară că tot timpul se aÈ™teptase la asta. ― Ce bun ai fost, dragul meu Bennet! Știam eu că te voi convinge pînă la urmă. Eram sigură că-È›i iubeÈ™ti fetele prea mult ca să nu iei în consideraÈ›ie o asemenea cunoÈ™tință. Vai, ce încîntată sînt! Și ce farsă grozavă, să te fi dus azi-dimineață È™i să nu ne spui un singur cuvînt pînă acum. ― Acum, Kitty, poÈ›i tuÈ™i cît vrei, spune domnul Bennet È™i, rostind aceste vorbe, părăsi camera, sătul de exaltarea soÈ›iei sale. ― Ce tată minunat aveÈ›i, fetelor! spuse ea, după ce se închise uÈ™a. Nu È™tiu cum i-aÈ›i putea mulÈ›umi îndeajuns pentru bunătatea lui; ca È™i mie, de altfel. La vîrsta noastră nu este prea plăcut ― pot să v-o spun ― să faci mereu cunoÈ™tinÈ›e noi; de dragul vostru însă nu È™tiu ce n-am face! Lydia, puiÈ™orul meu, deÈ™i eÈ™ti cea mai mică, sînt sigură că domnul Bingley va dansa cu tine la balul următor. ― Oh! făcu Lydia energică, n-am nici o grijă, căci deÈ™i sînt cea mai mică, eu sînt cea mai înaltă dintre toate. Restul serii l-au petrecut întrebîndu-se cît de repede va întoarce domnul Bingley vizita domnului Bennet È™i plănuind cînd să-l invite la masă. Capitolul III Toate întrebările pe care doamna Bennet, cu ajutorul celor cinci fiice ale sale, le-a putut pune cu privire la domnul Bingley, n-au fost totuÈ™i de ajuns pentru a-i smulge soÈ›ului său o descriere mulÈ›umitoare a acestuia. L-au atacat în fel È™i chip ― cu întrebări directe, cu insinuări isteÈ›e È™i aluzii ocolite ― dar el le-a dejucat cu dibăcie toată iscusinÈ›a È™i, pînă la urmă, au fost silite să accepte informaÈ›iile de mîna a doua de la vecina lor, Lady Lucas. Raportul acesteia era mai mult decît favorabil. Sir William rămăsese încîntat. Domnul Bingley era tînăr, foarte chipeÈ™, extrem de simpatic È™i ― pentru a încununa toul ― avea intenÈ›ia să vină la viitoarea reuniunea cu un grup mare de prieteni. Nimic nu putea fi mai încîntător! A iubi dansul însemna un prim pas către a te îndrăgosti; È™i inima domnului Bingley stîrnea foarte vii speranÈ›e. ― Dacă mi-aÈ™ putea vedea una dintre fete fericit căsătorită la Netherfield, spuse doamna Bennet soÈ›ului său, È™i pe toate celelalte tot atît de bine măritate, n-aÈ™ mai avea ce dori. După cîteva zile, domnul Bingley întoarse vizita È™i petrecu cu domnul Bennet, în bibliotecă, vreo zece minute. Nutrise speranÈ›a de a fi admis în prezenÈ›a tinerelor domniÈ™oare, de a căror frumuseÈ›e auzise atîtea; dar îl văzu numai pe tatăl lor. Doamnele au fost ceva mai avantajate pentru că ele avură norocul să constate ― de la o fereastră de sus ― că tînărul purta o haină albastră È™i călărea pe un cal negru. Curînd după aceasta i se trimise o invitaÈ›ie la masă, iar doamna Bennet alcătuise deja un meniu care să facă cinste artei sale de gospodină, cînd sosi un răspuns ce amîna totul. Domnul Bingley era obligat să fie în oraÈ™ în ziua următoare È™i, ca atare, îi era imposibil să accepte onoarea ce i se făcuse etc. ... Doamna Bennet fu foarte dezamăgită. Nu-È™i putea închipui ce treburi avea la oraÈ™, atît de curînd după sosirea lui în Hertfortshire; È™i începu să se teamă că s-ar putea ca domnul Bingley să zboare mereu dintr-un loc în altul È™i să nu se stabilească niciodată la Netherfield, cum ar fi trebuit să facă. Lady Lucas i-a liniÈ™tit puÈ›in temerile sugerîndu-i că dînsul plecase la Londra numai ca să-È™i aducă prietenii la bal; È™i în curînd se zvoni că domnul Bingley urma să vină cu douăsprezece doamne È™i È™apte domni. Fetele s-au întristat auzind de numărul atît de mare de doamne; dar s-au consolat în ajunul balului, cînd au aflat că, în loc de douăsprezece, a venit de la Londra numai cu È™ase persoane ― cele cinci surori ale sale È™i un văr. Cînd însă grupul È™i-a făcut apariÈ›ia în salon, se compunea numai din cinci, cu totul ― domnul Bingley, cele două surori ale sale, soÈ›ul surorii celei mari È™i încă un bărbat tînăr. Domnul Bingley era chipeÈ™ È™i avea maniere de domn; o È›inută frumoasă È™i o purtare simplă, neafectată. Surorile sale erau femei subÈ›iri, cu un aer foarte la modă. Cumnatul lui, domnul Hurst, părea să fie un domn; dar prietenul său, domnul Darcy, atrase atenÈ›ia întregului salon prin distincÈ›ia persoanei sale ― înălÈ›imea, trăsăturile frumoase, expresia nobilă ― È™i prin zvonul care, cinci minute după ce intrase, era pe buzele tuturor, că ar avea zece mii pe an. Domnii au declarat că era un bărbat de toată frumuseÈ›ea; doamnele, că era mult mai frumos decît domnul Bingley; È™i a fost privit cu mare admiraÈ›ie cam jumătate din seara aceea, pînă cînd comportarea lui a produs o indignare care a răsturnat valul popularității cîștigate: pentru că descoperiseră că era mîndru, că se credea superior celorlalÈ›i, că era imposibil de mulÈ›umit; È™i nici toată marea lui moÈ™ie din Derbyshire nu l-a mai putut atunci salva de a fi socotit un om cu o purtare dezagreabilă, respingătoare; era de necomparat cu prietenul său. Domnul Bingley făcuse imediat cunoÈ™tință cu toate persoanele mai importante din salon, fusese plin de viață, expansiv; dansase, fiecare dans, îi păruse rău că balul se sfîrÈ™ise atît de devreme È™i spusese că va da el însuÈ™i un bal la Netherfield. Asemenea însuÈ™iri grăiau de la sine. Ce contrast între el È™i prietenul său! Domnul Darcy a dansat numai o dată cu doamna Hurst È™i o dată cu domniÈ™oara Bingley, a refuzat să fie prezentat vreunei alte doamne È™i È™i-a petrecut restul serii învîrtindu-se prin salon È™i aruncînd o vorbă, cînd È™i cînd, cîte unuia din grupul său. Se lămuriseră asupra caracterului său. Era omul cel mai înfumurat, cel mai antipatic din lume È™i toÈ›i sperau că nu va mai veni pe acolo niciodată. Printre cei mai porniÈ›i împotriva lui era doamna Bennet, a cărei indignare față de purtarea domnului Darcy, în general, se ascuÈ›ise pînă la o ranchiună personală, din cauza afrontului adus uneia dintre fiicele sale. Elizabeth Bennet fusese obligată să piardă două dansuri, din cauză că erau prea puÈ›ini domni; È™i, în acel timp, domnul Darcy se aflase destul de aproape pentru ca ea să audă, întîmplător, o conversaÈ›ie dintre el È™i domnul Bingley care venise de la dans, pentru o clipă, spre a insista pe lîngă prietenul său să danseze È™i el. ― Haide, Darcy, îi spuse, te rog, vino. Nu pot să sufăr să te văd stînd deoparte, singur, în felul acesta stupid. Ai face mult mai bine să dansezi. ― Nici nu mă gîndesc. Știi cit detest acest lucru, afară doar de cazul cînd îmi cunosc foarte bine partenera. ÃŽntr-o adunare ca aceasta mi-ar fi insuportabil. Surorile tale sînt angajate È™i în tot salonul nu există o altă femeie cu care să pot dansa, fără să însemne o pedeapsă pentru mine. ― N-aÈ™ putea fi atît de mofturos ca tine, exclamă Bingley, pentru nimic în lume! Pe cuvîntul meu, n-am întîlnit în viaÈ›a mea atîtea fete drăguÈ›e ca în seara asta; È™i cîteva dintre ele, vezi, sînt neobiÈ™nuit de frumoase. ― Tu dansezi cu singura fată frumoasă din această încăpere, spuse domnul Darcy, privind-o pe cea mai mare dintre domniÈ™oarele Bennet. ― Oh! Este făptura cea mai frumoasă pe care am văzut-o vreodată! Este însă colo, chiar în spatele tău, una dintre surorile ei care-i foarte drăguță È™i, cred, foarte plăcută. Te rog dă-mi voie să-i cer partenerei mele să i te prezinte. ― Despre care vorbeÈ™ti? È™i, întorcîndu-se, o privi o clipă pe Elizabeth, pînă ce, întîlnindu-i privirea, își plecă ochii È™i răspunse cu răceală; e acceptabila, dar nu destul de frumoasă ca să mă tenteze pe mine È™i, în momentul de față, nu am poftă să dau atenÈ›ie tinerelor domniÈ™oare neglijate de alÈ›i bărbaÈ›i. Ai face mai bine să te întorci la partenera ta, să te bucuri de zîmbetele ei, deoarece cu mine îți pierzi timpul. Domnul Bingley îi urmă sfatul. Domnul Darcy se îndepărtă, iar Elizabeth rămăsese cu sentimente nu prea cordiale pentru el. Povesti totuÈ™i cu mult haz această întâmplare prietenelor sale, căci avea o fire vioaie, glumeață, care se amuza de orice lucru ridicol. ÃŽn general, seara trecu în mod plăcut pentru toată familia. Doamna Bennet își văzuse fiica cea mare mult admirată de oaspeÈ›ii de la Netherfield. Domnul Bingley dansase cu ea de două ori È™i surorile lui o remarcaseră. Jane era tot atît de încîntată de toate acestea, ca È™i mama ei, dar într-un fel mai rezervat. Elizabeth se bucura de bucuria Janei. Mary auzise cum fusese prezentată domniÈ™oarei Bingley, ca cea mai cultivată fată din împrejurimi; Catherine È™i Lydia fuseseră destul de norocoase È™i nu duseseră lipsă de parteneri, singurul lucru ― după cum li se spusese ― de care trebuiau să se preocupe la un bal. S-au întors deci toate bine dispuse la Longbourn, satul în care trăiau È™i unde treceau drept locuitorii cei mai de vază. L-au găsit pe domnul Bennet încă treaz. Cu o carte în mînă, el uită de timp; È™i, în cazul de față, era È™i foarte curios să afle ce se întîmplase într-o seară ca aceea, care iscase speranÈ›e atît de frumoase. Ar fi preferat, mai degrabă, ca soÈ›ia lui să fie dezamăgită de noul venit, dar își dădu seama imediat că va avea de ascultat cu totul altă poveste. ― Oh! dragul meu Bennet, strigă ea de cum deschise uÈ™a, am avut o seară încîntătoare, un bal nemaipomenit. Cît aÈ™ fi vrut să fii acolo! Jane a fost atît de admirată; ce putea fi mai bine! ToÈ›i au spus că arată foarte bine È™i domnul Bingley a găsit-o tare frumoasă È™i a dansat cu ea de două ori. GîndeÈ™te-te numai la asta dragul meu! ÃŽntr-adevăr au dansat de două ori; ea a fost singura din tot salonul pe care a invitat-o È™i a doua oară. ÃŽn primul rînd a poftit-o pe domniÈ™oara Lucas. M-am simÈ›it atît de jignită cînd l-am văzut pornind cu ea; totuÈ™i, nu a plăcut-o deloc ― într-adevăr, nimeni nu poate s-o placă, È™tii, È™i a părut înnebunit de Jane cînd a văzut-o dansînd. AÈ™a că a întrebat cine e È™i a rugat să-i fie prezentat È™i i-a cerut următoarele două dansuri. ÃŽn al treilea rînd, două le-a dansat cu domniÈ™oara King; È™i în al patrulea rînd, două cu Mary Lucas; È™i în al cincilea, două cu Jane, din nou; È™i în al È™aselea, două cu Lizzy; È™i Boulanger-ul ... ― Dacă ar fi avut niÈ›ică milă de mine, exclamă soÈ›ul enervat, n-ar fi dansat nici pe jumătate cît zici c-a dansat. Pentru numele Domnului, nu-mi mai pomeni de partenerele sale! Doamne, de ce nu È™i-a scrîntit glezna de la primul dans! ― Vai, dragul meu! continuă doamna Bennet, sînt încîntată de el! Este atît de frumos! Și surorile lui sînt fermecătoare! N-am văzut în viaÈ›a mea ceva mai elegant decît rochiile lor. Cred că dantela de pe toaleta doamnei Hurst... Aci fu din nou întreruptă. Domnul Bennet protestă împotriva oricărei descrieri a vreunei găteli, iar ea fu astfel obligată să caute un alt aspect al subiectului È™i povesti, plină de amărăciune È™i cu oarecare exagerare, groaznica bădărănie a domnului Darcy. ― Dar te pot asigura, adaugă ea, că Lizzy n-are prea mult de pierdut dacă nu corespunde gustului său; pentru că este un om grozav de antipatic, oribil, È™i care nu merită să te osteneÈ™ti să-i placi. Atît de distant, atît de trufaÈ™, de nesuferit! Se foia ici, se foia colo, închipuindu-È™i că-i cine È™tie ce! Nu destul de frumoasă pentru a dansa cu el! Tare aÈ™ mai fi vrut să fi fost dumneata acolo, dragul meu, să-i fi spus una cum È™tii dumneata. Eu îl detest. Capitolul IV Cînd Jane È™i Elizabeth rămaseră singure, Jane, care fusese mai înainte foarte rezervată în elogierea domnului Bingley, îi mărturisi sorei sale cît îl admira. ― Este tocmai cum trebuie să fie un bărbat; cu bun-simÈ›, spiritual, plin de viață. Și n-am mai văzut asemenea maniere perfecte! Atîta simplitate È™i atîta bună creÈ™tere! ― Este È™i frumos, adaugă Elizabeth, cum ar trebui de altfel să fie orice tînăr, dacă poate! Prin aceasta, caracterul lui devine desăvîrÈ™it. ― Am fost tare măgulită cînd m-a poftit a doua oară la dans. Nu m-am aÈ™teptat la un asemenea compliment. ― Nu te-ai aÈ™teptat? Eu da, pentru tine. Dar asta este marea deosebire dintre noi: pe tine, complimentele pe care le primeÈ™ti te iau totdeauna prin surprindere; pe mine, niciodată. Ce putea fi mai firesc decît să te poftească încă o dată? Și orb să fi fost È™i tot ar fi trebuit să vadă că erai de o mie de ori mai frumoasă decît oricare dintre femeile din salon. Deci fără recunoÈ™tință pentru galanteria lui, în cazul ăsta. AÈ™a... domnul Bingley este, categoric, foarte drăguÈ›, È™i îți dau voie să-l placi. Þi-au plăcut mulÈ›i alÈ›ii mai nerozi. ― Lizzy dragă! ― Oh, È™tii, tu prea eÈ™ti dispusă să iubeÈ™ti oamenii în general. Nu vezi nici un defect la nimeni. ToÈ›i oamenii sînt buni È™i drăguÈ›i în ochii tăi. Niciodată în viaÈ›a mea, nu te-am auzit vorbind de rău pe cineva. ― Doresc din toată inima să nu mă grăbesc cînd judec pe cineva; dar totdeauna cred ceea ce spun. ― Știu că aÈ™a este; È™i tocmai asta e minunea. Cu bunul tău simÈ›, să fii atît de sincer oarbă la neroziile È™i prostia celorlalÈ›i! A vrea să pari sincer este un lucru destul de obiÈ™nuit, îl întîlneÈ™ti la tot pasul. Dar să fii sincer fără ostentaÈ›ie, fără vreun anumit scop, să iei partea bună din firea fiecăruia, să o faci È™i mai bună È™i să nu pomeneÈ™ti nimic de părÈ›ile proaste ― numai tu poÈ›i s-o faci. Eh, È™i-È›i plac È™i surorile acestui tînăr, nu? Manierele lor nu sînt la înălÈ›imea alor lui. ― Desigur nu, la prima vedere; sînt însă femei foarte drăguÈ›e cînd stai de vorbă cu ele. DomniÈ™oara Bingley va locui la fratele ei È™i-i va duce gospodăria; È™i, dacă nu mă înÈ™el, vom avea în ea o vecină încîntătoare. Elizabeth o ascultă în tăcere, dar nu fu convinsă; prin felul cum se purtaseră la petrecere, nu urmăriseră, în general să se facă agreabile. Cu un spirit de observaÈ›ie mai viu, cu o fire mai puÈ›in îngăduitoare decît a sorei sale È™i, de asemeni, cu un discernământ nealterat de vreun interes personal, Elizabeth era foarte puÈ›in dispusă să le aprobe. Erau, într-adevăr, femei foarte fine, nu le lipsea buna dispoziÈ›ie cînd erau mulÈ›umite, nici darul de a se face plăcute cînd o doreau; dar erau mîndre È™i încrezute. Erau destul de frumoase; fuseseră educate într-unul dintre cele mai bune pensioane din oraÈ™; aveau o avere de douăzeci de mii de lire; obiÈ™nuiau să cheltuiască mai mult decît ar fi trebuit È™i să frecventeze oameni din înalta societate; erau deci îndreptățite, în toate privinÈ›ele, să gîndească bine despre ele È™i rău despre alÈ›ii. Făceau parte dintr-o familie respectabilă din nordul Angliei ― fapt întipărit în minÈ›ile lor mai adînc decît împrejurarea că averea fratelui lor È™i a lor proprie fusese dobîndită prin negoÈ›. Domnul Bingley moÈ™tenise de la tatăl său o avere care se ridica la aproape o sută de mii de lire; acesta avusese intenÈ›ia să cumpere o moÈ™ie, dar nu a trăit s-o facă. Domnul Bingley avea È™i el aceeaÈ™i intenÈ›ie, È™i uneori alegea chiar È™i regiunea; dar deoarece dispunea acum de o casă bună È™i de toate libertățile vieÈ›ii de conac, mulÈ›i dintre cei care îi cunoÈ™teau foarte bine firea comodă se întrebau dacă nu-È™i va petrece restul zilelor la Netherfield, lăsînd generaÈ›iei următoare sarcina de a cumpăra moÈ™ia. Surorile lui erau foarte dornice ca domnul Bingley să-È™i aibă propria sa moÈ™ie. Cu toate că el se stabilise acum numai în calitate de chiriaÈ™, domniÈ™oara Bingley nu era cîtuÈ™i de puÈ›in refractară să se aÈ™eze în capul mesei lui; È™i nici doamna Hurst, care se căsătorise cu un bărbat mai mult elegant decît bogat, nu era mai puÈ›in dispusă să considere casa fratelui său drept a ei proprie, cînd îi convenea. Abia trecuseră doi ani de cînd domnul Bingley devenise major că a È™i fost ispitit de o recomandaÈ›ie întâmplătoare să arunce o privire la Netherfield House. Și într-adevăr, a aruncat o privire la casă, È™i în casă, timp de o jumătate de oră; i-au plăcut poziÈ›ia È™i camerele principale, a fost mulÈ›umit de cele spuse de proprietar despre avantajele locuinÈ›ei, È™i a luat-o pe loc. ÃŽntre el È™i Darcy exista o prietenie trainică, în pofida unor mari deosebiri de caracter. Bingley îi era drag lui Darcy pentru firea sa blîndă, maleabilă, deschisă, deÈ™i nu s-ar fi putut găsi fire care să prezinte un contrast mai izbitor cu a sa proprie È™i deÈ™i niciodată nu părea nemulÈ›umit de ceea ce era el însuÈ™i. Bingley avea cea mai mare încredere în tăria afecÈ›iunii lui Darcy, iar despre judecata acestuia, părerea cea mai înaltă. InteligenÈ›a lui Darcy era superioară. Lui Bingley nu-i lipsea în nici o privință nimic, dar Darcy era deÈ™tept. Era în acelaÈ™i timp semeÈ›, rezervat È™i pretenÈ›ios; È™i felul său de a fi ― deÈ™i era binecrescut ― nu era atrăgător. ÃŽn această privință prietenul său îi era mult superior. Oriunde ar fi apărut, Bingley cucerea; Darcy jignea mereu. Felul în care au discutat despre petrecerea de la Meryton este destul de grăitor. Bingley nu mai întîlnise niciodată în viaÈ›a sa oameni mai drăguÈ›i sau fete mai frumoase; toÈ›i fuseseră nespus de amabili È™i atenÈ›i cu el; nu existase nici formalism, nici rigiditate; se simÈ›ise imediat ca între vechi cunoÈ™tinÈ›e, iar în ceea ce priveÈ™te pe domniÈ™oara Bennet, nu-È™i putea închipui un înger mai frumos decît ea. Darcy, dimpotrivă, nu văzuse decît o colecÈ›ie de oameni la care nu găsise nimic agreabil È™i nimic distins; nu simÈ›ise pentru nici unul dintre ei nici cel mai mic interes; nici unul nu-i dăduse atenÈ›ie È™i compania nici unuia dintre ei nu-i făcuse vreo plăcere. A recunoscut că domniÈ™oara Bennet era drăguță, dar a găsit că zîmbea prea mult. Doamna Hurst È™i sora sa au fost de acord cu toate acestea; totuÈ™i, au plăcut-o È™i au admirat-o; È™i au declarat că e o fată drăguță, una pe care n-aveau obiecÈ›iuni s-o cunoască mai îndeaproape. DomniÈ™oara Bennet a fost deci consacrată ca o fată drăguță, iar fratele lor s-a simÈ›it autorizat, datorită acestei laude, să se gîndească la ea cît dorea. Capitolul V Cale de o mică plimbare de la Longbourn, locuia o familie cu care familia Bennet era deosebit de strîns legată. Sir William Lucas se ocupase în trecut cu negoÈ›ul la Meryton, unde făcuse o avere frumuÈ™ică È™i se ridicase la rangul de cavaler printr-o suplică adresată regelui, pe vremea cînd era primar. Rangul i se urcase, poate, la cap. ÃŽi provocase silă pentru ocupaÈ›ia È™i reÈ™edinÈ›a sa într-un tîrguÈ™or È™i, părăsindu-le pe amîndouă, se strămutase cu familia într-o casă, cam la o milă de Meryton, numită de atunci Lucas Lodge, unde putea cugeta cu plăcere la propria se importanță È™i descătuÈ™at de treburi, se putea ocupa exclusiv cu politeÈ›ea față de toată lumea. Cu toate că se simÈ›ea îmbătat de rangul său, lucrul acesta nu-l făcea trufaÈ™; din contră, era numai amabilitate față de fiecare. Inofensiv, prietenos È™i îndatoritor din fire, prezentarea sa la Palatul St. James îl făcuse È™i curtenitor. Lady Lucas era o femeie foarte cumsecade, nu prea deÈ™teaptă, È™i deci o vecină preÈ›ioasă pentru doamna Bennet. Aveau mai mulÈ›i copii. Cel mai mare, o tînără fată cam de douăzeci È™i È™apte de ani, inteligentă È™i cu mult bun simÈ›, era, prietena intimă a Elizabethei. Fiind absolut necesar ca domniÈ™oarele Bennet È™i domniÈ™oarele Lucas să se întîlnească pentru a comenta un bal, dimineaÈ›a următoare petrecerii le aduse pe cele dintîi la Longbourn ca să audă È™i să se facă auzite. ― Dumneata ai început seara bine, Charlotte, îi spuse doamna Bennet, cu o politicoasă stăpînire de sine, domniÈ™oarei Lucas. Dumneata ai fost prima aleasă a domnului Bingley. ― Da, dar se pare că i-a plăcut cea de-a doua mai mult. ― Ah, vrei să spui Jane, probabil pentru că a dansat de două ori cu ea. Cu siguranță, asta părea a fi admiraÈ›ie. Cred că, de fapt, a admirat-o. Am auzit ceva despre asta, dar nu prea È™tiu bine ce ― ceva în legătură cu domnul Robinson. ― Poate vă gîndiÈ›i la conversaÈ›ia auzită de mine din întîmplare, între domnul Bingley È™i domnul Robinson; nu v-am pomenit nimic despre asta? Domnul Robinson l-a întrebat cum îi plăceau petrecerile noastre la Meryton È™i dacă nu era de părere că la serată se aflau o mulÈ›ime de femei drăguÈ›e, È™i pe care o socotea cea mai drăguță, iar el i-a răspuns prompt la ultima întrebare: "Oh, cea mai mare dintre domniÈ™oarele Bennet, fără îndoială; nu pot exista două păreri în chestiunea asta". ― Pe cuvîntul meu! Dar a fost un răspuns foarte hotărît; asta, într-adevăr, pare să însemne că... totuÈ™i, poate să nu ducă la nimic, È™tiÈ›i. ― Cele auzite de mine au fost mai cu tîlc decît cele auzite de tine, Eliza, spuse Charlotte. Domnul Darcy merită mai puÈ›in să fie auzit decît prietenul său, aÈ™a e? Biata Eliza! Auzi, să fii doar acceptabilă! ― Vă rog să nu-i vîrîți lui Lizzy în cap că trebuie să fie vexată de bădărănia lui; este un om atît de antipatic, încît ar fi o adevărată nenorocire să fii preÈ›uită de el. Doamna Long mi-a spus seara trecută că a stat o jumătate de oră, chiar lîngă ea, fără să deschidă gura măcar o singură dată. ― EÈ™ti absolut sigură, doamnă? Nu e o mică greÈ™eală la mijloc? întrebă Jane. Sînt sigură că l-am văzut pe domnul Darcy vorbindu-i. ― Da... pentru că ea l-a întrebat, în cele din urmă cum îi place la Netherfield, È™i el n-a avut încotro È™i a trebuit să răspundă, dar ea zicea că a părut furios că i se adresase cuvîntul. ― DomniÈ™oara Bingley mi-a spus, interveni Jane, că niciodată nu vorbeÈ™te mult, afară doar cînd e cu vechile sale cunoÈ™tinÈ›e. Cu acestea este deosebit de drăguÈ›. ― Nu cred o iotă, draga mea, dacă ar fi fost atît de drăguÈ›, ar fi vorbit cu doamna Long. Dar pot să-mi închipui ce s-a întîmplat. ToÈ›i spun că-i mîndru de nu-i ajungi eu prăjina la nas. Cred că o fi auzit, cumva, că doamna Long nu are trăsură È™i că a venit la bal într-un cupeu închiriat. ― Nu-mi pasă că n-a vorbit cu doamna Long, spuse domniÈ™oara Lucas, dar aÈ™ fi vrut să fi dansat cu Eliza. ― Altădată, Lizzy, spuse mama sa, aÈ™ refuza să dansez cu el, dacă aÈ™ fi în locul tău. ― Cred, doamnă, că-È›i pot promite liniÈ™tită că nu voi dansa cu el niciodată. ― Mîndria lui, interveni domniÈ™oara Lucas, pe mine nu mă supără, aÈ™a cum supără adeseori mîndria, pentru că are o scuză. Nu te poÈ›i mira cînd un tînăr atît de fin, de familie, cu avere, cu tot ce-È™i poate dori cineva, se crede atît de mult. Dacă mă pot exprima astfel, el are dreptul să fie mîndru. ― Este foarte adevărat, replică Elizabeth, È™i aÈ™ putea foarte uÈ™or să iert mîndria lui, dacă n-ar fi călcat-o în picioare pe a mea. ― Mîndria, remarcă Mary, care se fălea cu seriozitatea reflecÈ›iilor ei, este un simțămînt foarte obiÈ™nuit, cred. Din tot ce am citit pînă acum, sînt convinsă că este foarte obiÈ™nuit, într-adevăr; că natura omenească este deosebit de înclinată către acest simțămînt È™i că foarte puÈ›ini sîntem aceia care nu nutrim un sentiment de automulÈ›umire pentru vreo însuÈ™ire sau alta, reală sau imaginară. Orgoliul È™i mîndria sînt lucruri diferite, deÈ™i adesea cuvintele sînt folosite ca sinonime. Cineva poate fi mîndru fără a fi orgolios. Mîndria e legată mai mult de părerea noastră despre noi înÈ™ine; orgoliul, de ceea ce ne-ar plăcea să gîndească alÈ›ii despre noi. ― Dacă aÈ™ fi bogat ca domnul Darcy, exclamă unul dintre tinerii Lucas; care venise cu surorile sale, nu mi-ar păsa cît sînt de mîndru. AÈ™ È›ine o haită de ogari È™i aÈ™ bea o sticlă de vin în fiecare zi. ― Atunci, ai bea cu mult mai mult decît ar trebui, spuse doamna Bennet. Și, dacă te-aÈ™ vedea făcînd-o, È›i-aÈ™ lua pe loc sticla din față. Băiatul o asigură că n-ar face-o; ea continuă să susÈ›ină că ar face-o È™i discuÈ›ia nu se termină decît o dată cu vizita. Capitolul VI Doamnele din Longbourn s-au prezentat curînd la cele din Netherfield. Vizita a fost întoarsă după toate regulile. Bunele maniere ale domniÈ™oarei Bennet înfloreau, încurajate de bunăvoinÈ›a doamnei Hurst È™i a domniÈ™oarei Bingley; È™i, deÈ™i pe mamă au găsit-o de netolerat È™i pe fetele mai mici nevrednice să le adreseze o vorbă, È™i-au exprimat totuÈ™i dorinÈ›a, față de cele două mai mari, de a le cunoaÈ™te mai bine. Jane a primit această atenÈ›ie cu cea mai mare plăcere; dar Elizabeth vedea totuÈ™i cît de arogant se poartă cu ele, făcînd cu greu excepÈ›ie pentru sora ei ― È™i nu le putea simpatiza; totuÈ™i, amabilitatea lor față de Jane, atît cît era, avea valoare datorîndu-se, după toate probabilitățile, admiraÈ›iei fratelui lor pentru Jane. Era foarte limpede ― ori de cîte ori se întâlneau ― că domnul Bingley o plăcea cu adevărat; dar Elizabethei îi era tot atît de limpede că Jane ceda pornirii pe care o simÈ›ise pentru el din prima clipă È™i că era pe cale să se îndrăgostească de-a binelea; își spunea de asemenea cu plăcere că era imposibil ca lumea să afle ceva, deoarece Jane unea o mare putere de simÈ›ire cu stăpînirea de sine È™i cu o fire ponderată, care o puteau pune la adăpost de bănuielile inoportunilor. Ea îi împărtăși toate astea prietenei sale, domniÈ™oara Lucas. ― Este, poate, agreabil, replică Charlotte, să fii în stare, în asemenea caz, să te poÈ›i stăpîni în faÈ›a lumii; dar este uneori o greÈ™eală să fii atît de reÈ›inută. Dacă o femeie își ascunde sentimentele cu aceeaÈ™i iscusință È™i față de obiectul afecÈ›iunii sale, poate pierde prilejul de a-l captiva; È™i atunci, n-ar fi decît o slabă consolare să crezi că lumea nu È™tie nimic. Aproape în fiecare ataÈ™ament există atît de multă gratitudine sau vanitate, că nu e bine să le laÈ™i în voia lor. Sîntem toÈ›i în stare să facem începutul singuri ― o uÈ™oară preferință este destul de firească; dar prea puÈ›ini dintre noi sînt în stare să se îndrăgostească cu adevărat, fără încurajare. ÃŽn nouă cazuri din zece e mai bine ca o femeie să arate mai multă afecÈ›iune decît simte. Neîndoielnic, Bingley o place pe sora ta; dar s-ar putea ca niciodată să nu facă mai mult decît s-o placă dacă ea nu-l ajută puÈ›in. ― Dar ea îl ajută, atît cît îi permite firea. Dacă eu îmi pot da seama de interesul ei pentru el, Bingley ar trebui să fie un nerod să nu-l observe. ― Nu uita, Eliza, că el nu cunoaÈ™te firea Janei aÈ™a cum o cunoÈ™ti tu. ― Dar dacă o femeie are o înclinaÈ›ie pentru un bărbat È™i nu încearcă să i-o ascundă, el trebuie să-È™i dea seama de acest lucru. ― Poate că trebuie, dacă o vede îndeajuns... deÈ™i Bingley È™i Jane se întîlnesc destul de des, nu sînt niciodată mult timp împreună; ― È™i cum se văd întotdeauna într-o societate numeroasă, este imposibil să folosească fiecare clipă pentru a sta împreună de vorbă. De aceea ar trebui ca Jane să profite cît mai mult de fiecare moment în care-i poate capta atenÈ›ia. Cînd va fi sigură de el, va avea timp destul să se îndrăgostească È™i ea cît o vrea. ― Planul tău e bun, îi răspunse Elizabeth, cîtă vreme nu ai în vedere altceva decît dorinÈ›a de a te mărita bine; È™i dacă m-aÈ™ hotărî să-mi găsesc un bărbat bogat sau, pur È™i simplu un bărbat, oricare, cred că aÈ™ adopta planul tău. Dar nu acestea sînt simțămintele Janei; ea nu are un scop anume. Deocamdată nu poate fi încă sigură de seriozitatea pornirii ei, sau dacă aceasta este un lucru înÈ›elept. ÃŽl cunoaÈ™te doar de două săptămîni. A dansat cu el la Meryton patru dansuri; l-a văzut într-o dimineață ― acasă la el ― È™i de atunci a cinat în compania lui de patru ori. Nu este deloc suficient pentru a-i cunoaÈ™te firea. ― Nu, aÈ™a cum prezinÈ›i tu lucrurile. Din faptul că au cinat împreună, ar fi putut afla numai dacă el are poftă de mîncare sau nu; dar trebuie să-È›i aminteÈ™ti că au petrecut, de asemenea, patru seri împreună ― È™i patru seri pot însemna foarte mult. ― Da, aceste patru seri le-au dat posibilitatea să constate că amîndurora le place Douăzeci È™i unu mai mult decît ComerÈ›, însă în privinÈ›a vreunei alte însuÈ™iri caracteristice, nu-mi închipui să-È™i fi putut dezvălui mare lucru. ― Ei bine, spuse Charlotte, îi doresc Janei, din toata inima, noroc. Dacă ar fi să se mărite cu el mîine, cred că ar avea tot atîtea È™anse de fericire cîte ar avea dacă i-ar studia firea timp de douăsprezece luni. Fericirea în căsnicie este numai o chestiune de noroc. Faptul că în momentul căsătoriei partenerii își cunosc foarte bine firea, sau faptul că au firi foarte asemănătoare nu le măreÈ™te cîtuÈ™i de puÈ›in È™ansele de fericire. După căsătorie, deosebirile dintre ei se vor accentua de ajuns pentru ca să-È™i aibă partea lor de suferință; È™i e mai bine să cunoÈ™ti cît mai puÈ›in posibil defectele omului cu care-È›i vei petrece viaÈ›a. ― Mă faci să rîd, Charlotte; dar asta nu e o judecată sănătoasă. Știi bine că nu e un lucru sănătos È™i că tu însăți nu ai proceda astfel. Fiind foarte prinsă să observe atenÈ›iile domnului Bingley față de sora sa, Elizabeth era departe de a bănui că È™i ea devenise un obiect demn de un oarecare interes în ochii prietenului acestuia. La început, domnul Darcy admisese, cu greutate, că era drăguță; la bal o privise cu indiferență; È™i cînd se întîlniseră din nou, o privise numai pentru a-i aduce critici. Dar nici nu apucase bine să se lămurească È™i să-È™i lămurească prietenii că Elizabeth n-avea o singură trăsătură ca lumea pe chipul ei, că a È™i început să găsească acelaÈ™i chip neobiÈ™nuit de inteligent, datorită expresiei frumoase din ochii ei întunecaÈ›i. Acestei descoperiri i-au urmat altele tot atît de vexante pentru el. DeÈ™i, cu un ochi critic, descoperise în înfățiÈ™area ei mai mult decît o singură abatere de la perfecta simetrie, a fost obligat să constate că avea o siluetă zveltă È™i plăcută; È™i, deÈ™i afirma că manierele ei nu erau cele obiÈ™nuite în lumea bună, fusese captivat de încîntătoarea lor naturaleÈ›e. Elizabeth era total inconÈ™tientă de acest lucru; pentru ea, Darcy era omul care nu se făcea plăcut nicăieri È™i care n-o socotise destul de frumoasă pentru a o invita la dans. Darcy începu să dorească s-o cunoască mai bine È™i înainte de a sta el însuÈ™i de vorbă cu ea, ca un prim pas, începu să asculte discuÈ›iile ei cu alÈ›ii. Faptul acesta atrase atenÈ›ia Elizabethei. Asta s-a petrecut la reÈ™edinÈ›a lui Sir William Lucas, unde se organizase o mare reuniune. ― Ce-o fi vrînd domnul Darcy, o întrebă Elizabeth pe Charlotte, că stă È™i ascultă conversaÈ›ia mea cu colonelul Forster? ― Aceasta este o întrebare la care nu-È›i poate răspunde decît domnul Darcy. ― Dacă va mai continua astfel, îl voi face desigur să priceapă că È™tiu ce urmăreÈ™te. Are o privire foarte ironică È™i, dacă nu încep prin a fi eu însămi impertinentă, în curînd mă voi teme de el. PuÈ›in mai tîrziu, în timp ce dînsul se apropia de ele, fără să aibă însă aerul că doreÈ™te să participe la conversaÈ›ie, domniÈ™oara Lucas spuse prietenei sale: ― Te desfid să deschizi un asemenea subiect față de domnul Darcy. Aceasta fu o provocare pentru Elizabeth, care se întoarse către el È™i-i spuse: ― Nu credeÈ›i, domnule Darcy că m-am exprimat remarcabil de bine adineauri, cînd l-am tot sîcîit pe colonelul Forster să ne dea un bal la Meryton? ― Cu o mare hotărîre! Dar acesta este un subiect care întotdeauna face pe o doamnă să fie hotărîtă! ― SînteÈ›i pornit împotriva noastră. ― ÃŽn curînd va fi rîndul ei să fie sîcîită, interveni domniÈ™oara Lucas. Mă duc să deschid pianul, Eliza; È™tii ce urmează. ― Ca prietenă, eÈ™ti o făptură tare ciudată, dorind mereu să mă produc în faÈ›a oricui È™i a tuturor. Dacă vanitatea mea ar avea veleități muzicale, ai fi de nepreÈ›uit; dar, aÈ™a cum stau lucrurile, aÈ™ dori să nu mă produc în faÈ›a acelora care sînt obiÈ™nuiÈ›i să se delecteze cu cei mai buni artiÈ™ti. TotuÈ™i, la insistenÈ›ele domniÈ™oarei Lucas, adăugă; foarte bine, dacă trebuie să fie aÈ™a, aÈ™a să fie; È™i cu o căutătură gravă spre domnul Darcy: e un vechi È™i minunat proverb pe care-l cunosc, desigur, toÈ›i cei de față: "Þine-È›i răsuflarea ca să ai cu ce-È›i răci fiertura". Eu o È›in pe a mea ca să-mi înalÈ› cîntecul. Interpretarea ei fu plăcută, dar prin nimic excepÈ›ională. După vreo două cîntece È™i înainte de a fi putut răspunde rugăminÈ›ilor unora de a mai cînta fu înlocuită la pian cu nerăbdare de sora ei Mary care, fiind singura urîțică dintre fetele Bennet, se străduia din greu să-È™i desăvîrÈ™ească educaÈ›ia È™i cunoÈ™tinÈ›ele È™i era mereu dornică să È™i le etaleze. Mary nu avea nici talent, nici gust; È™i deÈ™i ambiÈ›ia o făcuse silitoare, îi dăduse în acelaÈ™i timp un aer pedant È™i încrezut, care ar fi dăunat chiar È™i cuiva ajuns la un grad de perfecÈ›iune mai mare decît cel atins de ea. Elizabeth, simplă È™i naturală, fusese ascultată cu mult mai multă plăcere, deÈ™i nu cîntase nici pe jumătate atît de bine; pe cînd Mary, la sfîrÈ™itul unui lung concerto, fu bucuroasă să vîneze preÈ›uire È™i mulÈ›umiri, cîntînd melodii scoÈ›iene È™i irlandeze, la cererea surorilor sale mai mici care, împreună cu tinerii Lucas È™i doi, trei ofiÈ›eri, se porniseră nerăbdătoare să danseze într-un capăt al salonului. Domnul Darcy È™edea în preajma lor. ÃŽntr-o tăcută indignare față de modul acesta de a petrece seara, fără nici un fel de conversaÈ›ie; era prea cufundat în propriile sale gînduri È™i nici nu băgă de seamă că alături de el se afla Sir William Lucas, pînă ce acesta nu-i vorbi. ― Ce petrecere încîntătoare pentru tineret, domnule Darcy! Pînă la urmă, nimic nu se compară cu dansul. ÃŽl socotesc ca pe una dintre primele manifestări de rafinament ale societăților omeneÈ™ti civilizate. ― AveÈ›i dreptate, Sir, È™i mai prezintă în plus avantajul de a fi foarte "la modă" în societățile mai puÈ›in civilizate ale lumii ― fiecare sălbatic È™tie să danseze! Sir William zîmbi doar. ― Prietenul dumneavoastră dansează splendid, continuă el după o pauză, cînd îl văzu pe Bingley intrînd în dans, È™i nu mă îndoiesc că sînteÈ›i È™i dumneavoastră, domnule Darcy, un adept al acestei arte. ― Cred că m-aÈ›i văzut dansînd la Meryton, Sir. ― Da, într-adevăr, È™i nu mică mi-a fost plăcerea privindu-vă. DansaÈ›i adesea la St.James? ― Niciodată, Sir. ― Nu credeÈ›i că ar fi un omagiu ce se cuvine acelei case? ― Este un omagiu pe care nu-l aduc niciodată vreunei case cînd pot evita s-o fac. ― AveÈ›i o reÈ™edință la Londra, înÈ›eleg. Domnul Darcy se înclină. ― Am avut cîndva de gînd să mă instalez È™i eu acolo, pentru că îmi place o societate aleasă, dar nu am fost destul de sigur că aerul Londrei îi va prii Lady-ei Lucas. Se opri aÈ™teptînd un răspuns, dar interlocutorul lui nu era dispus să i-l dea È™i, cum în clipa aceea Elizabeth se îndrepta către ei, îi trecu prin minte să facă un mare act de galanterie È™i îi strigă: ― Scumpă domniÈ™oară Eliza, de ce nu dansaÈ›i? Domnule Darcy, vă rog să-mi îngăduiÈ›i să vă prezint, în persoana acestei tinere domniÈ™oare, o încîntătoare parteneră. Nu puteÈ›i refuza să dansaÈ›i, sînt sigur, cînd aveÈ›i în față atîta frumuseÈ›e! Și, luînd mîna fetei, ar fi pus-o într-a lui Darcy care, deÈ™i surprins peste măsură, ar fi dorit să i-o ia, cînd Elizabeth È™i-o retrase brusc È™i-i spuse lui Sir William cu oarecare nervozitate: ― CredeÈ›i-mă, Sir, nu am nici cea mai mică intenÈ›ie să dansez. Vă implor să nu presupuneÈ›i că am venit spre dumneavoastră ca să solicit un partener. Cu multă cuviință, domnul Darcy ceru favoarea unui dans, dar a fost zadarnic. Elizabeth era hotărîtă; È™i zadarnice au fost È™i toate încercările lui Sir William de a o îndupleca. ― SînteÈ›i desăvîrÈ™ită la dans, domniÈ™oară Eliza, È™i este o cruzime să mă lipsiÈ›i de fericirea de a vă admira È™i, deÈ™i domnului Darcy îi displace, în general, acest amuzament, sînt convins că nu are nimic împotrivă să ne îndatoreze timp de o jumătate de oră. ― Domnul Darcy este numai amabilitate, spuse Elizabeth surîzînd. ― Este, într-adevăr; È™i dacă È›inem seama de obiectul tentaÈ›iei, dragă domniÈ™oară Eliza, nu ne putem mira de complezenÈ›a sa, căci cine ar putea obiecta ceva unei asemenea partenere? Elizabeth se îndepărtă cu o privire È™trengărească. Refuzul ei nu-l supără pe domnul Darcy, care se gîndea tocmai la ea cu oarecare bunăvoință, cînd fu acostat de domniÈ™oara Bingley. ― Pot să vă spun de ce aÈ›i căzut pe gînduri. ― Cred că nu puteÈ›i. ― Vă gîndiÈ›i cît de insuportabil ar fi să petreceÈ›i multe seri în acest fel, într-o astfel de societate; È™i, într-adevăr, sînt cu totul de părerea dumneavoastră. Nu m-am plictisit niciodată atît! Și toÈ›i aceÈ™ti oameni insipizi È™i totuÈ™i zgomotoÈ™i, mărunÈ›i È™i totuÈ™i plini de ei! Ce n-aÈ™ da să aud sarcasmele dumneavoastră la adresa lor. ― Presupunerea dumneavoastră este total greÈ™ită, vă asigur. Gîndul meu luneca pe un făgaÈ™ mult mai plăcut. Meditam la marea plăcere pe care È›i-o pot da doi ochi frumoÈ™i pe chipul unei femei drăguÈ›e. DomniÈ™oara Bingley își aÈ›inti îndată privirile pe faÈ›a lui È™i îi ceru să-i spună ce doamnă reuÈ™ise să-i inspire asemenea reflecÈ›ii. Domnul Darcy îi răspunse cu multă îndrăzneală: ― DomniÈ™oara Elizabeth Bennet. ― DomniÈ™oara Elizabeth Bennet, repetă domniÈ™oara Bingley. Sînt uluită! De cînd se bucură de această favoare? Și, mă rog, cînd să vă prezint urările mele de fericire? ― Chiar aceasta este întrebarea pe care mă aÈ™teptam s-o puneÈ›i. ImaginaÈ›ia unei doamne este foarte aprinsă; sare de la admiraÈ›ie la dragoste È™i de la dragoste la căsătorie, într-o clipă. Știam că veÈ›i fi gata să-mi prezentaÈ›i urările dumneavoastră. ― Oh! nu! Dacă luaÈ›i lucrurile atît de serios, voi considera chestiunea perfect rezolvată. VeÈ›i avea, într-adevăr, o soacră fermecătoare È™i va fi desigur mereu prezentă la Pemberley împreună cu dumneavoastră. Darcy o ascultase cu o totală indiferență în timp ce dînsa se amuză în acest fel pe tema ce-È™i alesese; È™i deoarece calmul lui o convinsese că nu era nici un pericol, spiritele domniÈ™oarei Bingley se revărsară în continuare. Capitolul VII Averea domnului Bennet se compunea, aproape în întregime, dintr-o moÈ™ie cu un venit de două mii de lire anual care, însă, din nenorocire pentru fiicele lui, fusese lăsată prin testament ― în lipsă de moÈ™tenitori direcÈ›i de parte bărbătească ― unei rude îndepărtate; iar averea doamnei Bennet, avere frumuÈ™ică pentru situaÈ›ia ei, putea cu greu compensa veniturile insuficiente ale soÈ›ului. Tatăl ei fusese avocat la Meryton È™i îi lăsase moÈ™tenire patru mii de lire. Doamna Bennet avea o soră măritată cu un oarecare domn Philips, care fusese secretarul tatălui ei È™i îi succedase în afaceri, È™i un frate stabilit la Londra; într-o ramură comercială respectabilă. Satul Longbourn era situat la numai o milă de Meryton; distanță foarte potrivită pentru tinerele domniÈ™oare care erau atrase într-acolo de trei, patru ori pe săptămînă, pentru a-È™i îndeplini îndatoririle față de mătuÈ™a lor È™i, față de o modistă ― chiar peste drum. Cele două fete mai mici, Catherine È™i Lydia, erau deosebit de asidue în aceste atenÈ›ii; aveau È™i mai puÈ›ină minte decît surorile lor È™i, cînd nu găseau nimic mai bun de făcut, o plimbare pînă la Meryton era lucrul cel mai potrivit ca să le umple orele de dimineață È™i să le dea material de conversaÈ›ii pentru seară; È™i oricît de sărac în È™tiri era, în general, È›inutul, ele tot izbuteau să stoarcă ceva de la mătuÈ™a lor. ÃŽn prezent, erau într-adevăr doldora È™i de veÈ™ti È™i de bucurii, căci tocmai venise în apropiere un regiment de miliÈ›ie care urma să rămînă acolo toată iarna, iar cartierul general era în Meryton. Acum, vizitele la doamna Philips furnizau fetelor È™tiri grozav de interesante. ÃŽn fiecare zi cunoÈ™tinÈ›ele lor cu privire la numele È™i relaÈ›iile ofiÈ›erilor sporeau. Adresele lor n-au rămas mult timp un secret pentru ele È™i, în curînd, au început să-i cunoască personal. Domnul Philips era în vizită cu ei, ceea ce deschidea, pentru nepoatele sale, o sursă de fericire necunoscută mai înainte. Nu mai vorbeau decît despre ofiÈ›eri; averea domnului Bingley, care dădea fiori doamnei Bennet, nu avea nici un preÈ› în ochii lor, în comparaÈ›ie cu uniforma unui stegar. După ce le ascultă o dimineață întreagă efuziunile pe această temă, domnul Bennet remarcă cu răceală: ― După cît pot să-mi dau seama din felul vostru de a vorbi, cred că sînteÈ›i două dintre cele mai neroade fete de pe aici. O cam bănuiam eu, dar acum m-am convins. Catherine se tulbură È™i nu mai spuse nimic , dar Lydia, cu o perfectă indiferență, continuă să-È™i exprime admiraÈ›ia pentru căpitanul Carter È™i speranÈ›a de a-l întîlni în cursul zilei, deoarece în dimineaÈ›a următoare acesta pleca la Londra. ― Tare mă mir, dragul meu, zise doamna Bennet, că eÈ™ti atît de repede dispus să-È›i crezi copiii nerozi. Dacă aÈ™ vrea să gîndesc rău de copiii cuiva, n-aÈ™ alege totuÈ™i pentru asta propriii mei copii. ― Dacă ai mei sînt niÈ™te nerozi, sper să rămîn mereu conÈ™tient de asta. ― Da, dar se întîmplă că ai noÈ™tri sînt toÈ›i foarte deÈ™tepÈ›i. ― Acesta este singurul punct ― îndrăznesc s-o cred ― în care nu sîntem de aceeaÈ™i părere. Am sperat întotdeauna că părerile noastre vor coincide pînă în cele mai mici amănunte, dar în chestiunea asta sînt silit să fiu în dezacord cu dumneata, căci le socotesc pe cele două mezine ale noastre cum nu se poate mai zănatece. ― Dragă domnule Bennet, nu trebuie să te aÈ™tepÈ›i să aibă mintea tatălui sau mamei lor. Cînd vor atinge vîrsta noastră, sînt sigură că nu se vor mai gîndi la ofiÈ›eri, cum nici noi nu ne gîndim. Mi-amintesc de vremurile cînd È™i mie îmi plăcea grozav o tunică stacojie ― È™i, într-adevăr, în fundul inimii îmi place È™i acum; È™i dacă un tînăr colonel isteÈ›, cu cinci, È™ase mii pe an, mi-ar cere pe una dintre fete, n-am să-i spun ba! Iar deunăzi, la Sir William, colonelul Forster mi s-a părut tare chipeÈ™ în uniforma lui. ― Mamă, strigă Lydia, mătuÈ™a mi-a spus că domnul colonel Forster È™i domnul căpitan Carter nu se mai duc la domniÈ™oara Watson atît de des ca la început, cînd au venit aici; îi vede acum mereu la bazar la Clarke. Doamna Bennet nu-i mai putu răspunde fiindcă tocmai atunci intrase valetul cu un bilet pentru domniÈ™oara Bennet; fusese trimis de la Netherfield È™i aducătorul aÈ™tepta răspuns. Cu ochii scînteind de plăcere, doamna Bennet repezi întrebare după întrebare, în timp ce Jane citea: ― Vai, Jane, de la cine e? Despre ce e vorba? Ce zice el? Vai, Jane, grăbeÈ™te-te È™i spune-ne, grăbeÈ™te-te, inimioara mea. ― Este de la domniÈ™oara Bingley, răspunse Jane; apoi îl citi cu glas tare. "Draga mea prietenă, Dacă nu ai atîta milă încât să vii astăzi să iei masa cu mine È™i cu Luiza, riscăm să ne duÈ™mănim pe tot restul vieÈ›ilor noastre, căci un tête-à -tête de o zi întreagă, între două femei, nu poate să se sfîrÈ™ească fără o ceartă. Vino cît poÈ›i mai repede după primirea biletului. Fratele meu È™i ceilalÈ›i domni vor lua masa în oraÈ™ cu domnii ofiÈ›eri. Cu toată dragostea, Caroline Bingley" ― Cu ofiÈ›erii! exclamă Lydia; cum de nu mi-a spus mătuÈ™a nimic despre una ca asta? ― Ia masa în oraÈ™, interveni doamna Bennet. Mare ghinion! ― Pot să iau trăsura? întrebă Jane. ― Nu, draga mea, e mai bine să te duci călare, pentru că vremea e a ploaie È™i atunci o să trebuiască să rămîi acolo toată noaptea. ― Bun plan! exclamă Elizabeth, dacă ai fi sigură că nu se vor oferi s-o trimită înapoi cu trăsura lor. ― Oh! Domnii vor lua cupeul domnului Bingley ca să se ducă la Meryton È™i familia Hurst nu are cai pentru ai lor. ― Mi-ar place mult mai mult să merg cu trăsura. ― Dar, draga mea, tata nu se poate lipsi de cai, sînt sigură. E nevoie de ei la cîmp; nu este aÈ™a, domnule Bennet? ― E nevoie de ei la cîmp mult mai des decît îi pot avea. ― Dar dacă îi ai pentru astăzi, interveni Elizabeth, scopul mamei este atins. Pînă la urmă, îl făcu pe tatăl ei să recunoască într-adevăr că nu se putea lipsi de cai; Jane fu astfel silită să plece călare, iar mama sa o conduse pînă la ușă cu multe È™i vesele preziceri de vreme proastă. SperanÈ›ele sale se împliniră; nici nu plecase Jane bine, că se È™i porni ploaia. Surorile se temeau pentru ea, dar mama lor era încîntată. Ploaia continuă fără încetare toată seara. Fără îndoială, Jane nu se putea întoarce. ― Ce idee grozavă am avut! se lăuda mereu doamna Bennet, ca È™i cînd meritul de a fi dezlănÈ›uit ploaia era cu totul al ei. Pînă a doua zi de dimineață, ea n-a fost totuÈ™i conÈ™tientă de întreaga valoare a maÈ™inaÈ›iilor sale. Nici nu terminaseră bine micul dejun, cînd un servitor de la Netherfield se prezentă cu un bileÈ›el pentru Elizabeth. "Scumpa mea Lizzy, M-am simÈ›it foarte rău astăzi de dimineață, ceea ce trebuie pus, cred, pe seama ploii de ieri care m-a udat pînă la piele. Dragele mele prietene nici nu vor să audă să mă întorc acasă pînă nu mă voi simÈ›i bine. Ele insistă, de asemenea, să mă vadă domnul Jones, aÈ™a că nu vă alarmaÈ›i dacă veÈ›i auzi că a fost chemat aici. ÃŽn afară de durerea de cap È™i o durere în gît, nu mai am nimic." ― Ei bine, scumpa mea, spuse domnul Bennet, cînd Elizabeth sfîrÈ™i de citit biletul, dacă fiica dumitale se va îmbolnăvi grav, dacă se va întîmpla să moară, vom avea mîngîierea de a È™ti că totul a fost din ordinul dumitale, în goană după domnul Bingley. ― Oh! nu mă tem deloc c-o să moară. Oamenii nu mor din cauza unui fleac de răceală. Va fi foarte bine îngrijită. Atîta vreme cît rămîne acolo, toate sînt cum nu se poate mai bine. M-aÈ™ duce s-o văd, dacă aÈ™ putea avea trăsura. Elizabeth, fiind într-adevăr îngrijorată, se hotărî să plece la Jane, deÈ™i trăsura nu era disponibilă; È™i, cum nu călărea, singura soluÈ›ie era să se ducă pe jos. Ea le împărtăși hotărîrea luată. ― Cum poÈ›i fi atît de nesăbuită încît să-È›i treacă măcar prin minte aÈ™a ceva, pe noroiul ăsta! strigă doamna Bennet. E nepotrivit să te arăți astfel acolo. ― E foarte potrivit să văd cum arată Jane ― È™i asta e tot ce doresc. ― Lizzy, îmi dai a înÈ›elege, o întrebă tatăl ei, c-ar trebui să trimit după cai? ― Nu, deloc. Pot foarte bine să merg pe jos. DistanÈ›a nu înseamnă nimic cînd ai un motiv serios; nu sînt decît trei mile. Voi fi înapoi pentru masă. ― ÃŽÈ›i admir bunăvoinÈ›a, se amestecă Mary, dar orice impuls ar trebui să fie controlat de raÈ›iune; È™i, după părerea mea, strădania ar trebui să fie întotdeauna în proporÈ›ie cu ceea ce doreÈ™ti sa obÈ›ii. ― Te vom conduce pînă la Meryton, spuseră Catherine È™i Lydia. Elizabeth acceptă propunerea È™i cele trei domniÈ™oare porniră împreună. ― Dacă ne grăbim, adăugă Lydia pe drum, poate îl zărim pe căpitanul Carter, înainte să plece. La Meryton se despărÈ›iră; surorile mai mici se îndreptară înspre locuinÈ›a soÈ›iei unuia dintre ofiÈ›eri, iar Elizabeth își continuă drumul singură, străbătînd cîmp după cîmp, sărind cu nerăbdare peste pîrleazuri È™i smîrcuri; în cele din urmă, ajunse în faÈ›a casei, cu gleznele obosite, ciorapii murdari È™i un chip strălucind de înfierbîntarea mersului. A fost condusă în sufrageria mică, unde erau toÈ›i ai casei, în afară de Jane, È™i unde apariÈ›ia Elizabethei stîrni mare uimire. Pentru doamna Hurst È™i domniÈ™oara Bingley era de neconceput ca ea să fi făcut, la ora aceea, singură È™i pe o vreme imposibilă, trei mile pe jos; Elizabeth era convinsă că o dispreÈ›uiau din această cauză. Au primit-o totuÈ™i cu multă politeÈ›e, iar în purtarea fratelui lor era ceva mai mult decît simplă politeÈ›e ― era bunăvoință È™i amabilitate. Domnul Darcy n-a spus mai nimic, iar domnul Hurst, absolut nimic. Cel dintîi se simÈ›ea împărÈ›it între un simțămînt de admiraÈ›ie pentru strălucirea pe care efortul o dăduse chipului ei È™i unul de îndoială, întrebîndu-se dacă împrejurarea merita ca ea să vină de atît de departe, singură. Cel de-al doilea domn se gîndea numai la micul său dejun. Elizabeth întrebă despre sănătatea surorii ei, dar nu primi un răspuns prea mulÈ›umitor. DomniÈ™oara Bennet dormise prost; È™i, cu toate că se sculase, avea febră mare È™i nu se simÈ›ea destul de bine pentru a putea părăsi camera. Elizabeth fu bucuroasă să fie condusă imediat la ea. Jane, pe care numai frica de a nu provoca temeri sau îngrijorări o împiedicase să scrie ce dor îi era de sora ei, fu încîntată s-o vadă. Nu a fost însă în stare să stea mult de vorbă; È™i cînd domniÈ™oara Bingley ieÈ™i, lăsîndu-le singure, ea nu putu spune cine È™tie ce; își exprimă numai recunoÈ™tinÈ›a pentru deosebita gentileÈ›e cu care fusese tratată. Elizabeth se ocupă în tăcere de bolnavă. După micul dejun, veniră la ele surorile; Elizabeth începu È™i ea să le îndrăgească, văzînd cîtă afecÈ›iune È™i solicitudine îi arătau Janei. Sosi apoi È™i spiÈ›erul care după ce examină bolnava, spuse ― ceea ce era de la sine înÈ›eles ― că aceasta răcise foarte tare È™i că trebuiau să încerce să învingă răul; o sfătui să se întoarcă din nou in pat È™i promise să-i trimită doctorii. Jane urmă imediat sfatul, căci i se ridicase temperatura È™i o durea capul îngrozitor. Elizabeth nu o mai părăsi nici măcar o singură clipă, È™i nici celelalte doamne nu lipsiră mult de lîngă ea; domnii ieÈ™iseră È™i ele nu aveau de fapt nimic altceva de făcut. Cînd ceasul bătu ora trei, Elizabeth simÈ›i că era timpul să plece È™i pomeni ― fără să fie prea încîntată ― de lucrul acesta. DomniÈ™oara Bingley ii oferi trăsura È™i Elizabeth aÈ™tepta ca aceasta să mai stăruie puÈ›in înainte de a primi, cînd Jane manifestă o asemenea îngrijorare la gîndul de a se despărÈ›i de sora ei, încît domniÈ™oara Bingley se văzu obligată să schimbe propunerea de a-i oferi trăsura în invitaÈ›ia de a rămîne, pentru moment, la Netherfield. Elizabeth acceptă plină de recunoÈ™tință È™i un servitor fu apoi trimis la Longbourn pentru a înÈ™tiinÈ›a familia că va rămîne acolo È™i pentru a le aduce veÈ™minte de schimb. Capitolul VIII La orele cinci, cele două doamne se retraseră ca să se schimbe pentru masa de seară È™i la È™ase È™i jumătate Elizabeth fu poftită la cină. Ea nu putu da un răspuns îmbucurător potopului de întrebări politicoase, printre care le remarcă, încîntată, pe cele pline de o caldă solicitudine ale domnului Bingley, Jane nu se simÈ›ea deloc mai bine. La auzul acestei veÈ™ti, surorile repetară de trei, patru ori că erau grozav de mîhnite, că era grozav de neplăcut să fii grav răcit È™i că le displăcea teribil cînd erau ele însele bolnave ― pe urmă nu se mai gîndiră nici un moment la acest lucru; indiferenÈ›a lor față de Jane, cînd aceasta nu era de față, o făcea pe Elizabeth să resimtă vechea ei antipatie pentru ele. Fratele lor era, într-adevăr, singurul din familie pe care-l putea privi cu plăcere. ÃŽngrijorarea lui pentru Jane era vădită, iar atenÈ›iile față de ea însăși, încîntătoare; acestea o împiedicară să se simtă atît de nepoftită pe cît credea că este în ochii celorlalÈ›i. Nimeni, în afară de el, nu o lua în seamă. DomniÈ™oara Bingley era preocupată de domnul Darcy; sora ei, nu mai puÈ›in; în ceea ce-l privea pe domnul Hurst, lîngă care È™edea Elizabeth, acesta era un bărbat indolent, care nu trăia decît pentru mîncare, băutură È™i jocul de cărÈ›i È™i care, aflînd că dînsa prefera o mîncare simplă în locul unui ragout nu mai găsi ce să-i spună. Cînd se sfîrÈ™i cina, Elizabeth se reîntoarse lîngă Jane È™i, cum se închise uÈ™a în urma ei, domniÈ™oara Bingley se porni s-o vorbească de rău. Purtarea Elizabethei fu calificată ca foarte rea, într-adevăr ― un amestec de mîndrie È™i impertinență; nu avea nici conversaÈ›ie, nici stil, nici gust È™i nu era nici frumoasă. La fel gîndea È™i doamna Hurst care adăugă: ― Pe scurt, n-are nici o calitate, în afară de aceea că este un as al mersului pe jos. N-am să uit în viaÈ›a mea apariÈ›ia ei aici, astăzi de dimineață. ÃŽntr-adevăr arăta ca o sălbatică. ― Chiar aÈ™a, Luiza. Cu greu mi-am putut păstra seriozitatea. O neghiobie, să vină aici. De ce, mă rog, a trebuit să gonească peste cîmpuri, pentru o răceală a surorii ei? Cu părul în aÈ™a neorînduială, atît de răvășit! ― Da, È™i juponul; sper că i-ai văzut juponul. Tăvălit prin noroi, de un lat de palmă ― sînt absolut sigură; È™i fusta lăsată în jos ca să-l ascundă, fără să izbutească. ― Portretul făcut de tine, Luiza, s-ar putea să fie foarte exact, spuse Bingley, dar eu nu am băgat nimic de seamă. Mi s-a părut că domniÈ™oara Eliza Bennet arăta nespus de bine, azi-dimineață cînd a intrat aici. Nici n-am observat juponul murdar. ― Dumneata l-ai remarcat, de bună seamă, domnule Darcy, spuse domniÈ™oara Bingley, È™i înclin să cred că nu È›i-ar plăcea s-o vezi pe sora dumitale prezentîndu-se astfel. ― Desigur, nu. ― Auzi, să meargă trei mile sau patru, sau cinci, sau cîte or fi, cu noroiul trecîndu-i peste glezne, È™i singură, singură de tot! Ce-a vrut să arate cu asta? Mi se pare că asta dovedeÈ™te un gen oribil de independență plină de înfumurare È™i o indiferență, cu totul provincială, față de etichetă. ― DovedeÈ™te dragoste pentru sora ei, ceea ce este încîntător, interveni Bingley. ― Mă tem, domnule Darcy, remarcă aproape în È™oaptă domniÈ™oara Bingley, că această întîmplare a alterat, întrucâtva, admiraÈ›ia dumitale pentru ochii ei frumoÈ™i. ― Deloc, replică el, efortul le dăduse È™i mai multă strălucire. Urmă o mică tăcere, apoi doamna Hurst reluă firul. ― O preÈ›uiesc foarte mult pe Jane Bennet ― este într-adevăr o fată tare drăguță ― È™i doresc din toată inima să se căpătuiască bine, dar, cu asemenea părinÈ›i È™i cu rude atît de modeste, mă tem că nu prea are È™anse. ― Te-am auzit ― cred ― spunînd că au un unchi, avocat la Meryton. ― Da, È™i mai au unul care locuieÈ™te pe undeva prin apropiere de Cheapside. ― Asta este culmea! adăugă sora ei È™i izbucniră în hohote de rîs. ― Dacă ar avea atîția unchi cît să umple întregul Cheapside, exclamă Bingley, asta tot nu le-ar face, nici cu o iotă, mai puÈ›in fermecătoare. ― Le-ar micÈ™ora însă simÈ›itor È™ansele de a se mărita cu bărbaÈ›i cu o oarecare greutate în lume, replică Darcy. Bingley nu răspunse nimic; surorile lui însă îl aprobară cu entuziasm È™i continuară să facă haz pe seama vulgarității rudelor dragei lor prietene. TotuÈ™i, cînd ieÈ™iră din sufragerie, s-au dus ― iarăși pline de tandreÈ›e ― în camera bolnavei, unde au rămas pînă ce au fost poftite la cafea. Jane se simÈ›ea încă foarte rău È™i Elizabeth n-o mai lăsă singură, nici o clipă, pînă seara tîrziu, cînd avu mîngîierea de a-È™i vedea sora dormind, È™i atunci i se păru mai curînd potrivit, decît plăcut, să coboare în salon. Cînd intră, îi găsi pe toÈ›i jucînd "100" È™i fu imediat poftită să ia parte la joc; dar, bănuind că jucau tare, se scuză pretextînd starea surorii sale È™i spunînd că-È™i va petrece puÈ›inul timp cît va rămîne jos, cu o carte. Domnul Hurst o privi mirat. ― PreferaÈ›i cititul, jocului de cărÈ›i? Foarte ciudat! se miră el. ― DomniÈ™oara Eliza Bennet, interveni domniÈ™oara Bingley, dispreÈ›uieÈ™te jocul de cărÈ›i. E o mare cititoare È™i nu găseÈ™te plăcere în nimic altceva. ― Nu merit nici asemenea preÈ›uire, nici asemenea critică. Nu sînt o mare cititoare È™i găsesc plăcere în multe alte lucruri. ― ÃŽn a vă îngriji sora, sînt sigur, spuse Bingley. Sper că plăcerea dumneavoastră va fi curînd È™i mai mare, văzînd-o iar sănătoasă. Elizabeth îi mulÈ›umi din toată inima, apoi se îndreptă spre o masă pe care se aflau cîteva cărÈ›i. El se oferi să-i mai aducă altele ― tot ceea ce se găsea în biblioteca sa. ― Ce mult aÈ™ dori să am o colecÈ›ie mai mare, spre bucuria dumneavoastră È™i cinstea mea; sînt însă cam leneÈ™ È™i, deÈ™i nu am multe cărÈ›i, am mai multe decît am răsfoit vreodată. Elizabeth îl asigură că se putea perfect mulÈ›umi cu cele care se găseau acolo. ― Sînt uimită, spuse domniÈ™oara Bingley, că tatăl meu a lăsat o colecÈ›ie atît de mică de cărÈ›i. Ce bibliotecă minunată aveÈ›i la Pemberley, domnule Darcy! ― Ar trebui să fie bună, răspunse el, căci reprezintă strădania multor generaÈ›ii. ― Și apoi, dumneata însuÈ›i ai îmbogățit-o atît! Mereu cumperi cărÈ›i. ― Nu pot concepe să-È›i neglijezi biblioteca personală, în zilele noastre. ― S-o neglijezi! Sînt sigură că nu neglijaÈ›i nimic din ce ar putea adăuga ceva la frumuseÈ›ile acelei nobile reÈ™edinÈ›e. Charles, cînd îți vei construi casa ta, aÈ™ dori să, fie măcar pe jumătate atît de încîntătoare pe cît e Pemberley. ― Și eu la fel. ― Te-aÈ™ sfătui să cumperi un loc în vecinătate È™i să iei Pemberley ca model; în Anglia nu există È›inut mai minunat ca Derbyshire. ― Cu dragă inimă. Voi cumpăra chiar reÈ™edinÈ›a Pemberley, dacă Darcy mi-o vinde. ― Vorbesc de ceea ce e posibil, Charles. ― Pe cinstea mea, Caroline, cred că e mult mai posibil să capeÈ›i Pemberley-ul cumpărîndu-l, decît copiindu-l. Elizabeth era atît de prinsă de ceea ce se petrecea, încît nu se prea putea concentra asupra cărÈ›ii; aÈ™a că o lăsă curînd deoparte, se apropie de masa de joc È™i se aÈ™eză între domnul Bingley È™i sora lui mai mare, ca să privească jocul. ― DomniÈ™oara Darcy a crescut mult de astă-primăvară? continuă domniÈ™oara Bingley; este oare cît mine de înaltă? ― Cred că da. E cam de înălÈ›imea domniÈ™oarei Elizabeth Bennet; chiar mai înaltă. ― Ce dor îmi e s-o văd din nou! N-am întîlnit niciodată pe cineva care să mă fi încîntat mai mult. Ce înfățiÈ™are, ce maniere, È™i atît de desăvîrÈ™ită pentru vîrsta ei! Cîntă dumnezeieÈ™te la pian. ― Sunt uluit, spuse Bingley, cum de reuÈ™esc toate tinerele domniÈ™oare să fie atît de desăvîrÈ™ite. ― DesăvîrÈ™ite! Toate tinerele domniÈ™oare! Dragul meu Charles, ce vrei să spui? ― Da, toate, cred. Toate pictează măsuÈ›e, È™i îmbracă paravane, È™i împletesc punguÈ›e. Nu cunosc una care să nu È™tie să facă toate astea È™i, pe cuvînt, nu mi s-a întîmplat să mi se vorbească pentru prima oară de vreo domniÈ™oară, fără să mi se spună cît e de desăvîrÈ™ită. ― Lista dumitale cuprinzînd enumerarea însuÈ™irilor comune atîtor domniÈ™oare, spuse Darcy, este mult prea adevărată. Cuvîntul este însă folosit pentru o mulÈ›ime de femei care nu-l merită decît pentru că îmbracă paravane È™i împletesc punguÈ›e; dar eu personal sînt departe de a fi de acord cu acest fel de a aprecia doamnele în general. Nu mă pot lăuda că aÈ™ avea, printre toate cunoÈ™tinÈ›ele mele, mai mult de o jumătate de duzină care să fie cu adevărat desăvîrÈ™ite. ― Nici eu, sînt convinsă, conchise domniÈ™oara Bingley. ― Atunci, remarcă Elizabeth, desigur că ideea dumneavoastră despre o femeie desăvîrÈ™ită este foarte cuprinzătoare. ― Da! Foarte cuprinzătoare! repetă Darcy. ― Oh! desigur, strigă susÈ›inătoarea-i devotată, nimeni nu poate fi considerat desăvîrÈ™it, dacă nu depășeÈ™te ceea ce poÈ›i întîlni în mod obiÈ™nuit. O femeie trebuie să cunoască bine muzica, pictura, cîntul, dansul È™i limbile moderne, pentru a merita acest calificativ; È™i, în afară de acestea toate, trebuie să aibă încă un nu È™tiu ce în înfățiÈ™area ei, în felul ei de a merge, în tonul glasului, în È›inuta È™i felul său de a se exprima; altfel nu merită calificativul acesta decît pe jumătate. ― Trebuie să posede într-adevăr toate aceste însuÈ™iri, confirmă Darcy; È™i la acestea toate, mai trebuie totuÈ™i să adauge încă ceva È™i mai esenÈ›ial ― îmbogățirea minÈ›ii sale printr-o lectură neîntreruptă. ― Nu mă miră faptul că nu cunoaÈ™teÈ›i decît È™ase femei desăvîrÈ™ite. ÃŽn aceste condiÈ›ii, m-ar mira să cunoaÈ™teÈ›i măcar una. ― SînteÈ›i atît de pornită împotriva propriului dumneavoastră sex, încît vă îndoiÈ›i de această posibilitate? ― Eu nu am văzut niciodată o astfel de femeie. Eu nu am văzut niciodată îmbinate laolaltă atîta har, È™i gust, È™i hărnicie, È™i distincÈ›ie... Doamna Hurst È™i domniÈ™oara Bingley se revoltară de injusteÈ›ea îndoielii exprimate de Elizabeth È™i continuau amîndouă să protesteze, spunînd că ele cunoÈ™teau o mulÈ›ime de femei care corespundeau acestei descrieri, cînd domnul Hurst le cheamă la ordine, cu reproÈ™uri amare pentru lipsa lor de atenÈ›ie la joc. IntervenÈ›ia lui puse capăt oricărei conversaÈ›ii È™i, după cîteva clipe, Elizabeth ieÈ™i din salon. ― Eliza Bennet, spuse domniÈ™oara Bingley, cînd uÈ™a se închise în urma ei, este una dintre acele domniÈ™oare care doresc să se pună în valoare în faÈ›a sexului opus prin subaprecierea propriului lor sex, È™i sistemul reuÈ™eÈ™te, cred, cu mulÈ›i bărbaÈ›i; dar, după părerea mea, acesta este un mijloc vrednic de dispreÈ›, un procedeu josnic. ― Fără îndoială, răspunse Darcy, căruia îi fusese mai ales adresată această remarcă, josnicie există în toate mijloacele pe care doamnele își îngăduie uneori să le folosească pentru a captiva. Tot ce are afinitate cu viclenia e vrednic de dispreÈ›. DomniÈ™oara Bingley n-a fost destul de mulÈ›umită de răspunsul lui, pentru a mai continua discuÈ›ia pe această temă. Elizabeth reveni numai pentru a-i informa că sora ei se simÈ›ea mai rău È™i că nu putea pleca de lîngă ea. Bingley porunci să fie chemat imediat domnul Jones; surorile lui însă, convinse că avizul unui spiÈ›er de È›ară nu putea fi de nici un folos, au fost de părere să fie trimis un curier la oraÈ™, după unul dintre doctorii cei mai renumiÈ›i. Elizabeth nici nu a vrut să audă de aÈ™a ceva, dar nu se împotrivea propunerii fratelui lor È™i hotărîră ca, a doua zi dis-de-dimineață, să fie chemat domnul Jones, în cazul că sora ei nu se va simÈ›i incontestabil mai bine. Bingley era foarte abătut; surorile sale au declarat că erau nenorocite. Cu toate acestea, după cină, È™i-au alinat durerea cîntînd duete; el însă nu a putut găsi o mai bună uÈ™urare a durerii sale decît dînd instrucÈ›iuni menajerei să aibă toată grija de bolnavă È™i de sora ei. Capitolul IX Elizabeth petrecu mai toată noaptea în camera surorii sale È™i dimineaÈ›a avu bucuria de a putea da un răspuns mulÈ›umitor despre sănătatea Janei, domnului Bingley care s-a interesat foarte devreme printr-o jupîneasă È™i, niÈ›el mai târziu, celor două elegante cameriste ale surorilor lui. TotuÈ™i, în ciuda acestei îmbunătățiri, ea ceru să se trimită un bileÈ›el la Longbourn, dorind ca mama ei să vină s-o vadă pe Jane È™i să judece chiar dînsa ce trebuie făcut. Biletul a fost imediat expediat È™i tot atît de urgent s-au îndeplinit È™i cele cuprinse în el. Doamna Bennet, însoÈ›ită de mezinele sale, a ajuns la Netherfield îndată după micul dejun. Dacă ar fi găsit-o pe Jane cu adevărat în pericol, ar fi fost tare nenorocită; dar văzînd-o, își dădu seama că boala fiicei sale nu era îngrijorătoare È™i nu prea dorea ca Jane să se facă bine atît de repede, deoarece însănătoÈ™irea însemna plecarea ei de la Netherfield. Nici nu vru să audă ― prin urmare ― de rugămintea fiicei sale de a fi luată acasă; È™i nici spiÈ›erul, care sosise cam în acelaÈ™i timp cu doamna Bennet, nu a fost de acord. După ce stătu puÈ›in cu Jane, la invitaÈ›ia personală a domniÈ™oarei Bingley, mama È™i cele trei fiice o însoÈ›iră în sufrageria mică. Bingley le întîmpină exprimîndu-È™i speranÈ›a că doamna Bennet nu o găsise pe fiica ei mai rău decît se aÈ™teptase. ― Ba da, domnule, sună răspunsul. E mult prea bolnavă pentru a putea fi luată acasă. Domnul Jones zice că nici nu trebuie să ne gândim să o luăm de aici. Trebuie să abuzăm încă puÈ›in de gentileÈ›ea dumneavoastră, ― S-o luaÈ›i de aici! strigă Bingley. Nici nu poate fi vorba de aÈ™a ceva. Sora mea, sînt sigur, nici nu vrea să audă de acest lucru. ― PuteÈ›i conta, doamnă, spuse domniÈ™oara Bingley cu o rece politeÈ›e, că domniÈ™oara Bennet se va bucura de toată atenÈ›ia posibilă cîtă vreme se va afla la noi. Doamna Bennet nu mai contenea cu mulÈ›umirile. ― Sînt încredinÈ›ată, adăugă ea, că dacă n-ar fi avut prieteni atît de buni nu È™tiu ce s-ar fi ales de ea; deoarece este într-adevăr foarte bolnavă È™i suferă teribil de mult, dar cu cea mai mare răbdare posibilă, că aÈ™a e felul ei, pentru că are în toate împrejurările firea cea mai dulce pe care am văzut-o vreodată. Adesea le spun celorlalte fiice ale mele că nu sînt nici la degetul ei mic. AveÈ›i o cameră tare dulce, domnule Bingley, È™i o priveliÈ™te încîntătoare înspre cărarea aceasta cu pietriÈ™. Nu È™tiu, în tot È›inutul, un loc care să se compare cu Netherfield. Sper că nici nu vă trece prin minte să plecaÈ›i curînd de aici, deÈ™i aveÈ›i un contract pe termen scurt. ― Tot ceea ce fac, fac în grabă, răspunse Bingley. Deci, dacă ar fi să mă hotărăsc să plec din Netherfield, aÈ™ zbura, probabil, în cinci minute. Deocamdată mă consider totuÈ™i stabilit aici. ― Chiar aÈ™a mi-am închipuit că sînteÈ›i, exclamă Elizabeth. ― ÃŽncepeÈ›i să mă cunoaÈ™teÈ›i, nu? spuse Bingley întorcîndu-se către ea. ― Oh! Da! Cred că vă cunosc perfect. ― AÈ™ dori să pot lua afirmaÈ›ia dumneavoastră drept un compliment; dar să fii atît de transparent ― mă tem că e jalnic. ― Asta e după cum se-ntîmplă. Nu înseamnă că o fire ascunsă, complicată, merită o mai înaltă sau o mai mică preÈ›uire decât o fire ca a dumneavoastră. ― Lizzy, strigă mama sa, adu-È›i aminte unde te afli È™i nu-È›i lua nasul la purtare, aÈ™a cum îți îngăduim să faci acasă. ― N-am È™tiut, continuă Bingley imediat, că vă ocupaÈ›i cu studiul firii oamenilor. Trebuie să fie un studiu amuzant. ― Da, iar firile complicate sînt cele mai amuzante. Ele prezintă, cel puÈ›in, acest avantaj. ― ViaÈ›a la È›ară, interveni Darcy, îți poate oferi în general prea puÈ›ine subiecte pentru un asemenea studiu. La È›ară te miÈ™ti într-o societate foarte restrînsă È™i lipsită de variaÈ›ie. ― Dar oamenii se schimbă atît de mult, încît mereu, mereu poÈ›i observa ceva nou la ei. ― Da, cu adevărat, se amestecă doamna Bennet, jignită de felul lui de a vorbi despre viaÈ›a la È›ară. Vă asigur că se întîmplă din astea tot atît de mult È™i la È›ară ca È™i la oraÈ™. Toată lumea rămase surprinsă, iar Darcy, după ce o privi un moment, se întoarse tăcut într-altă parte. Doamna Bennet, care-È™i închipuia că repurtase o totală victorie asupra lui, continuă triumfătoare: ― ÃŽn ceea ce mă priveÈ™te, nu găsesc că Londra ar prezenta cine È™tie ce avantaje, în afară de magazine È™i localuri publice. ViaÈ›a la È›ară este infinit mai plăcută, nu-i aÈ™a, domnule Bingley? ― Cînd sînt la È›ară, răspunse el, nici nu mi-ar trece prin minte să plec de acolo, iar cînd sînt la oraÈ™, simt cam acelaÈ™i lucru. Au fiecare avantajele lor È™i pot fi tot atît de fericit È™i într-o parte È™i-n cealaltă. ― Da, pentru că sînteÈ›i aÈ™a cum trebuie să fie un om, dar domnul de colo ― È™i-È™i aruncă ochii înspre Darcy ― pare să creadă că viaÈ›a la È›ară nu înseamnă absolut nimic. ― Vai, mamă, te înÈ™eli! spuse Elizabeth, roÈ™ind pentru mama sa. L-ai înÈ›eles total greÈ™it pe domnul Darcy. Dînsul a vrut să spună că la È›ară nu găseÈ™ti o gamă atît de variată de oameni ca la oraÈ™, ceea ce trebuie să recunoÈ™ti că este adevărat. ― Sigur, draga mea, n-a zis nimeni că găseÈ™ti; dar în ceea ce priveÈ™te ocazia de a întîlni multă lume aici, cred că sînt puÈ›ine localități mai mari. Eu una È™tiu că sîntem în vizită cu douăzeci È™i patru de familii. Numai respectul pentru Elizabeth îl făcu pe Bingley să se stăpînească. Sora lui fu mai puÈ›in delicată È™i-È™i îndreptă ochii către domnul Darcy, cu un surîs foarte expresiv. Elizabeth, pentru a spune ceva care să schimbe gîndurile mamei sale, o întrebă dacă Charlotte Lucas mai trecuse pe la Longbourn de cînd plecase ea de acasă. ― Da, a venit ieri cu tatăl ei. Ce om încîntător e Sir William; nu este aÈ™a, domnule Bingley? Un bărbat atît de elegant! Atît de amabil È™i de degajat! GăseÈ™te întotdeauna un cuvînt de spus, tuturor. Asta este ideea mea despre bună-creÈ™tere; iar persoanele acelea care se cred foarte importante È™i nu-È™i dezlipesc niciodată buzele se înÈ™ală amarnic. ― Charlotte a luat masa la noi? ― Nu, a È›inut morÈ›iÈ™ să plece acasă. ÃŽmi închipui că aveau nevoie de ea pentru pateuri. ÃŽn ceea ce mă priveÈ™te, domnule Bingley, eu È›in slugi care se pricep să facă treabă. Fetele mele sînt crescute altfel. Dar fiecare face cum îl taie capul È™i domniÈ™oarele Lucas sînt un soi foarte bun de fete, vă asigur. Ce păcat că nu sînt arătoase! Nu că eu aÈ™ socoti-o pe Charlotte atît de urîtă! Și, pe urmă, ea este prietena noastră intimă. ― Pare a fi o fată agreabilă, interveni Bingley. ― Vai, da! Dar trebuie să recunoaÈ™teÈ›i că e foarte urîtă. Lady Lucas a spus È™i ea adeseori lucrul ăsta È™i mă invidiază pentru frumuseÈ›ea Janei. Nu-mi place să mă fălesc cu propriii mei copii, dar, la drept vorbind, ca Jane ― nu se vede des fată mai frumoasă. AÈ™a spune toată lumea. Nu mă iau după ce simt eu. Cînd avea numai cincisprezece ani, un domn care stătea la fratele meu Gardiner, în oraÈ™, se îndrăgostise atît de tare de Jane, încît cumnată-mea era sigură c-o s-o ceară înainte să plece de la ei. TotuÈ™i n-a cerut-o. Poate a găsit că era prea tînără. A scris totuÈ™i niÈ™te versuri despre ea; È™i tare drăguÈ›e mai erau. ― Și cu asta s-a sfîrÈ™it È™i dragostea lui, interveni Elizabeth nerăbdătoare. MulÈ›i s-au vindecat în acest fel, îmi închipui. Mă întreb cine o fi descoperit eficacitatea versurilor în alungarea dragostei. ― Am fost obiÈ™nuit să consider versurile ca o hrană pentru dragoste, spuse Darcy. ― Poate, pentru o dragoste frumoasă, puternică, sănătoasă. Totul hrăneÈ™te ceea ce este deja viguros. Dar, dacă e vorba numai de o înclinaÈ›ie uÈ™oară, superficială, sînt convinsă că un singur sonet e de ajuns s-o distrugă. Darcy zâmbi doar, È™i liniÈ™tea generală ce urmă o făcu pe Elizabeth să tremure de teamă că mama ei se va compromite din nou. Ar fi vrut să spună ceva, dar nu găsi nimic de spus. După o scurtă tăcere, doamna Bennet reîncepu să-i mulÈ›umească domnului Bingley pentru amabilitatea ce-i arăta Janei, scuzîndu-se că-l deranja È™i cu prezenÈ›a Elizei. Domnul Bingley îi răspunse cu o firească politeÈ›e È™i o sili pe sora lui mai mică să fie de asemeni politicoasă È™i să spună ceea ce se cuvenea. Ea își făcu datoria fără prea multă bunăvoință; dar doamna Bennet se simÈ›i mulÈ›umită È™i, curînd după aceasta, ceru să-i vină trăsura. La acest semnal, cea mai mică dintre fiicele sale se ridică. Tot timpul vizitei, cele două fete È™uÈ™otiseră între ele È™i hotărîseră ca mezina să-i amintească domnului Bingley promisiunea făcută la venirea lui în localitate, de a da un bal la Netherfield. Lydia era o fată de cincisprezece ani, voinică, înaltă, cu un ten frumos È™i o fire veselă; era preferata mamei sale care, din slăbiciune, o scosese prea devreme în lume. Era zburdalnică È™i avea un fel de siguranță de sine firească; aceasta se transformase în îndrăzneală, datorită atenÈ›iilor ofiÈ›erilor încurajaÈ›i de propria ei frivolitate È™i de mesele copioase oferite de unchiul ei. Era deci foarte indicată să-i vorbească domnului Bingley despre bal È™i îi aminti, cu bruscheÈ›e, de promisiunea făcută, adăugînd că ar fi un lucru tare ruÈ™inos dacă nu È™i-ar respectat-o. Răspunsul lui la acest atac neaÈ™teptat fu o încîntare pentru urechile doamnei Bennet. ― Sînt cu totul gata, vă asigur, să-mi È›in promisiunea; È™i, cînd sora dumneavoastră se va însănătoÈ™i, va trebui ― dacă vă face plăcere ― să fixaÈ›i precis ziua balului. Dar nu cred c-aÈ›i dori să dansaÈ›i, atîta vreme cît dînsa este suferindă. Lydia se declară mulÈ›umită. ― Oh, da, ar fi mult mai bine să aÈ™teptăm ca Jane să se însănătoÈ™ească È™i, foarte probabil, pînă atunci domnul căpitan Carter va fi înapoi la Meryton. Și după ce veÈ›i da dumneavoastră balul, adăugă ea, am să insist să dea È™i ei unul. Am să-i spun domnului colonel Forster că ar fi ruÈ™inos dacă n-ar face-o. Apoi, doamna Bennet È™i fiicele sale plecară, iar Elizabeth se întoarse numaidecît la Jane, lăsînd pe cele două doamne È™i pe domnul Darcy să comenteze purtarea ei È™i a familiei sale; totuÈ™i nu-l putură determina să înceapă s-o ponegrească pe ea, în pofida tuturor sarcasmelor domniÈ™oarei Bingley asupra ochilor frumoÈ™i. Capitolul X Ziua trecu cam tot cum trecuse È™i cea dintîi. Doamna Hurst È™i domniÈ™oara Bingley petrecură, în cursul dimineÈ›ii, cîteva ore cu bolnava care continua, deÈ™i încet, să se refacă; iar seara, Elizabeth se alătură grupului din salon. TotuÈ™i masa de "100" nu mai apăru. Domnul Darcy scria o scrisoare, iar domniÈ™oara Bingley, stînd lîngă el, îl privea cum scrie È™i-i sustrăgea mereu atenÈ›ia cu mesaje pentru sora lui. Domnul Hurts È™i domnul Bingley jucau pichet, iar doamna Hurst le urmărea jocul. Elizabeth se apucă să brodeze ceva È™i se amuza destul de bine, observînd cele ce se petreceau între domnul Darcy È™i domniÈ™oara Bingley. Neîntreruptele ei laude, cînd pentru caligrafia lui, cînd pentru rîndurile lui drepte, cînd pentru lungimea scrisorii, È™i perfecta indiferență cu care erau primite aceste complimente făceau un dialog ciudat; È™i toate se potriveau, întocmai, cu părerea pe care o avea Elizabeth despre ei amîndoi. ― Ce încîntată va fi domniÈ™oara Darcy să primească o astfel de scrisoare! Darcy nu răspunse. ― ScrieÈ›i neobiÈ™nuit de repede. ― Vă înÈ™elaÈ›i; scriu destul de încet. ― Ce multe scrisori aveÈ›i prilejul să scrieÈ›i în cursul unui an ― scrisori de afaceri, de asemeni! Ce odioase cred că sînt! ― Mare noroc deci că ele cad în sarcina mea È™i nu a dumneavoastră. ― Vă rog, spuneÈ›i-i surorii dumneavoastră că mi-e dor de dînsa. ― La rugămintea dumneavoastră, i-am spus-o deja o dată. ― Mă tem că nu sînteÈ›i mulÈ›umit de pana dumneavoastră. DaÈ›i-mi voie să v-o pregătesc eu È™tiu să pregătesc splendid pana de scris. ― MulÈ›umesc, dar întotdeauna mi-o pregătesc singur. ― Cum de reuÈ™iÈ›i să scrieÈ›i atît de uniform? El tăcu. ― SpuneÈ›i-i surorii dumneavoastră că sînt încîntată de progresul pe care-l face la harpă È™i, vă rog, aduceÈ›i-i la cunoÈ™tință că am rămas extaziată de micul È™i frumosul ei model pentru măsuță È™i că-l găsesc infinit superior celui făcut de domniÈ™oara Grantley. ― ÃŽmi îngăduiÈ›i oare să amîn extazul dumneavoastră pentru scrisoarea viitoare? Acum nu mai am loc să-i fac cinstea cuvenită. ― Oh! Nu are nici o importanță. O voi vedea pe domniÈ™oara Darcy în luna ianuarie. ÃŽi scrieÈ›i totdeauna scrisori atît de fermecătoare È™i de lungi, domnule Darcy? ― Da, ele sînt în general lungi; dacă sînt sau nu fermecătoare întotdeauna, nu sînt eu acela care s-o poată spune. ― Pentru mine e lege că cineva care e în stare să scrie cu uÈ™urință o scrisoare lungă nu poate să scrie prost. ― Complimentul acesta nu merge pentru Darcy, Caroline, interveni fratele ei, căci el nu scrie uÈ™or. ÃŽÈ™i alege cu prea mare grijă cuvintele; nu este aÈ™a, Darcy? ― Felul meu de a scrie se deosebeÈ™te mult de al tău. ― Oh! exclamă domniÈ™oara Bingley, Charles scrie în modul cel mai neglijent cu putință. Jumătate din cuvinte nu le scrie deloc, iar restul le mâzgăleÈ™te. ― Ideile îmi curg atît de repede, încît nu am timpul să le exprim; È™i, din cauza asta, adeseori, scrisorile mele nu transmit nici o idee celor cărora le scriu. ― Modestia dumneavoastră, domnule Bingley, spuse Elizabeth, dezarmează ― fireÈ™te ― reprobarea. ― Nimic nu este mai înÈ™elător, spuse Darcy, decît falsa modestie. Ea înseamnă adesea neglijență în opinii È™i, uneori, laudă indirectă. ― Și în care dintre aceste două intră ultima mea neînsemnată probă de modestie? ― Laudă indirectă, căci te mîndreÈ™ti cu defectele tale la scris, deoarece eÈ™ti convins că ele provin dintr-o rapiditate de gîndire È™i neglijență în transpunere care, dacă nu e de admirat, este ― crezi tu ― deosebit de interesantă. Capacitatea de-a face ceva cu rapiditate este întotdeauna preÈ›uită de cel care o are È™i care adesea nu dă nici o atenÈ›ie imperfecÈ›iunii execuÈ›iei. Cînd i-ai spus doamnei Bennet azi-dimineață că, dacă te-ai hotărî vreodată să pleci din Netherfield, ai face-o în cinci minute, ai vrut să sune totul ca un panegiric, ca un elogiu pe care È›i-l aduceai singur; totuÈ™i, ce găseÈ™ti atît de lăudabil într-o grabă care poate lăsa nefăcute treburi foarte importante È™i care nu poate fi de real folos nici È›ie, nici nimănui? ― Ei! strigă Bingley, asta e chiar prea de tot, să-È›i aminteÈ™ti seara de toate năzbîtiile spuse dimineaÈ›a! Și totuÈ™i, pe cuvîntul meu de cinste, am crezut că e adevărat ceea ce am spus despre mine È™i aÈ™a cred È™i acum. Prin urmare, cel puÈ›in nu mi-am atribuit calitatea de om inutil grăbit numai È™i numai pentru a mă lăuda în faÈ›a doamnelor. ― Presupun că aÈ™a ai crezut, dar nu sînt deloc convins că ai pleca atît de grabnic. Purtarea ta ar depinde de împrejurări, exact ca a oricăruia dintre oamenii pe care-i cunosc, È™i dacă, în clipa cînd ai încăleca, un prieten È›i-ar spune: "Bingley, ar fi mai bine să rămâi pînă săptămîna viitoare"', probabil că ai face-o, probabil că nu ai pleca; È™i dacă È›i-ar mai spune o vorbă, s-ar putea să mai rămîi o lună. ― N-aÈ›i dovedit cu asta, interveni Elizabeth, decît că domnul Bingley nu s-a preÈ›uit îndeajuns. Dumneavoastră l-aÈ›i lăudat acum mai mult decît a făcut-o el însuÈ™i. ― Vă sînt foarte recunoscător, spuse Bingley, pentru că aÈ›i transformat cele spuse de prietenul meu într-o preÈ›uire adusă firii mele blajine. Mă tem însă că daÈ›i lucrurilor o întorsătură la care acest domn nici nu s-a gîndit; părerea lui despre mine ar fi mai bună dacă, în împrejurarea pomenită, aÈ™ refuza net È™i aÈ™ da pinteni calului, gonind cît mai repede. ― Ar considera atunci domnul Darcy că bruscheÈ›ea primei dumneavoastră hotărîri e compensată de încăpățînarea cu care vă È›ineÈ›i de ea?! ― Pe cuvîntul meu, nu vă pot explica acest lucru. Darcy trebuie să spună singur ce are de spus. ― Vă aÈ™teptaÈ›i acum să justific păreri pe care vă place să le numiÈ›i ale mele, dar pe care nu le-am recunoscut niciodată ca atare. Luînd totuÈ™i cazul ca fiind aÈ™a cum îl prezentaÈ›i dumneavoastră, nu trebuie să uitaÈ›i, domniÈ™oară Bennet, că am presupus că prietenul care doreÈ™te întoarcerea celuilalt din drum È™i amînarea hotărîrii lui de a pleca n-a făcut decît să-È™i exprime dorinÈ›a, i-a cerut aceasta fără un singur argument justificator. ― A ceda fără ezitare ― simplu ― la insistenÈ›a unui prieten nu are nici un merit în ochii dumneavoastră. ― A ceda fără a fi convins nu este un compliment pentru înÈ›elegerea nici unuia dintre ei. ― ÃŽmi pare, domnule Darcy, că nu puneÈ›i preÈ› pe înrîurirea pe care o au prietenia È™i dragostea. PreÈ›uirea pe care o ai pentru solicitant te poate adesea face să-i îndeplineÈ™ti cererea fără să mai aÈ™tepÈ›i argumente care să te convingă. Nu vorbesc despre un caz anume, ca acela pe care l-aÈ›i imaginat dumneavoastră referitor la domnul Bingley. Poate că ar fi mai bine să aÈ™teptăm să se ivească împrejurarea, înainte de a discuta libertatea lui de acÈ›iune. Dar în general È™i-n cazuri obiÈ™nuite, între prieteni, cînd unul dintre ei doreÈ™te ca celălalt să schimbe o hotărîre fără prea mare importanță, aÈ›i avea o proastă părere despre aceia care e de acord cu dorinÈ›a prietenului său, fără să aÈ™tepte să fie convins cu argumente? ― Nu ar fi cazul ca, înainte de a discuta această temă, să determinăm, cu ceva mai multă precizie, gradul de importanță al cererii respective, precum È™i gradul de apropiere dintre prieteni? ― Oh, desigur, spuse Bingley, să auzim tot, toate amănuntele; să nu lăsăm deoparte înălÈ›imea È™i grosimea lor comparativă, pentru că acestea, domniÈ™oară Bennet, au în discuÈ›ie mai multă greutate decît vă daÈ›i dumneavoastră seama. Vă asigur că, dacă Darcy n-ar fi un om atît de mare È™i de falnic în comparaÈ›ie cu mine, nu aÈ™ avea pentru el nici jumătate din deferenÈ›a pe care o am. Vă declar că nu cunosc ceva mai oribil decît Darcy, în anumite împrejurări È™i în anumite locuri ― acasă la el în special ― într-o seară de duminică în care nu are nimic de făcut. Domnul Darcy zîmbi; Elizabeth avu impresia că se simÈ›ea jignit È™i de aceea își stăpîni rîsul. DomniÈ™oara Bingley fu foarte afectată de afrontul pe care îl primise domnul Darcy È™i își mustră fratele pentru absurditățile spuse. ― Văd ceea ce urmăreÈ™ti, Bingley, îi spuse prietenul său. Nu-È›i plac discuÈ›iile È™i doreÈ™ti s-o înăbuÈ™i pe cea de acum. ― Poate că nu-mi plac. DiscuÈ›iile seamănă prea mult cu disputele. Dacă tu È™i domniÈ™oara Bennet aÈ›i amîna-o pe cea de față pînă ce voi ieÈ™i din cameră, v-aÈ™ rămîne foarte îndatorat; după aceea puteÈ›i spune despre mine tot ce vreÈ›i. ― Ceea ce doriÈ›i, spuse Elizabeth, nu reprezintă nici un sacrificiu din partea mea; iar domnul Darcy ar face mult mai bine să-È™i sfîrÈ™ească scrisoarea. Domnul Darcy îi urmă sfatul È™i se apucă îndată de scris. Cînd sfîrÈ™i, ceru domniÈ™oarei Bingley È™i Elizabethei favoarea de a asculta puÈ›ină muzică. DomniÈ™oara Bingley se îndreptă cu vioiciune spre pian È™i, după o politicoasă invitaÈ›ie, adresată Elizabethei de a cînta prima, ceea ce aceasta refuză cu tot atîta politeÈ›e, dar mai hotărît, se aÈ™eză ea însăși. Doamna Hurst cîntă împreună cu sora ei, È™i în timp ce ele erau ocupate în acest fel, Elizabeth, care răsfoia niÈ™te caiete de note de pe pian, nu putu să nu remarce ce des se fixau ochii domnului Darcy asupra ei. ÃŽi venea greu să presupună că ea putea constitui obiectul admiraÈ›iei unui bărbat atît de important, dar era încă È™i mai ciudat ca el s-o privească pentru că nu o plăcea. ÃŽn cele din urmă, nu putu totuÈ™i să-È™i închipuie decît că îi atrăsese atenÈ›ia deoarece, conform ideilor lui, era în ea ceva mai nepotrivit È™i mai de reprobat decît în oricare altul dintre cei prezenÈ›i. Presupunerea aceasta nu o îndurera. Domnul Darcy îi plăcea prea puÈ›in ca să-i pese de aprobarea lui. După cîteva cîntece indiene, domniÈ™oara Bingley aduse o variaÈ›ie cu un vioi cîntec scoÈ›ian È™i atunci domnul Darcy, apropiindu-se de Elizabeth, îi spuse: ― DomniÈ™oară Bennet, nu vă tentează foarte tare să profitaÈ›i de acest prilej pentru a dansa o ScoÈ›iană? Ea surîse, dar nu răspunse nimic. Oarecum surprins de tăcerea ei, Darcy repetă întrebarea. ― Oh, v-am auzit, dar n-am putut hotărî imediat ce răspuns să vă dau. Știu că doreaÈ›i să vă spun "da" ca să aveÈ›i satisfacÈ›ia de a-mi dispreÈ›ui gustul; dar mie îmi face întotdeauna plăcere să dejoc astfel de planuri È™i să lipsesc oamenii de satisfacÈ›ia unui dispreÈ› premeditat. M-am hotărât deci să vă spun că nu doresc cîtuÈ™i de puÈ›in să dansez o ScoÈ›iană È™i, acum, dispreÈ›uiÈ›i-mă, dacă îndrăzniÈ›i. ― Cu adevărat, nu îndrăznesc. Elizabeth, care se aÈ™teptase să-l fi jignit, rămase uluită de gentileÈ›ea lui; era însă în felul ei de a fi un amestec de drăgălășenie È™i maliÈ›iozitate care o făceau incapabilă de a jigni pe cineva; iar Darcy nu fusese în viaÈ›a lui vrăjit de o femeie, cum era acum de ea. Era cu adevărat convins că, dacă nu ar fi fost la mijloc inferioritatea rudelor ei, dînsul s-ar fi aflat oarecum în pericol. DomniÈ™oara Bingley văzuse sau bănuia îndeajuns pentru a fi geloasă, È™i marea ei îngrijorare pentru însănătoÈ™irea dragei sale prietene Jane era alimentată, întrucîtva, de dorinÈ›a de a se vedea scăpată de sora acesteia. ÃŽncerca adesea să-l facă pe Darcy să se dezguste de Elizabeth, vorbind despre presupusa lor căsătorie È™i despre fericirea ce-l aÈ™tepta într-o asemenea alianță. ― Sper, îi spuse a doua zi, pe cînd se plimbau împreună printre boschete, că atunci cînd fericitul eveniment va avea loc, îi veÈ›i da soacrei dumneavoastră a înÈ›elege ce folositor este să-È™i È›ină gura; È™i, dacă puteÈ›i reuÈ™i, lecuiÈ›i-le pe fetele mai mici de a se È›ine după ofiÈ›eri. Și, dacă-mi pot îngădui să atac un subiect atît de delicat, încercaÈ›i să stăviliÈ›i acel ceva minuscul, la limita dintre orgoliu È™i impertinență, din firea doamnei dumneavoastră. ― Mai aveÈ›i È™i altceva să-mi propuneÈ›i pentru fericirea mea conjugală? ― Oh! da! DaÈ›i ordin să se atîrne în galeria de la Pemberley portretele unchiului È™i mătuÈ™ii Philips. PuneÈ›i-le lîngă cel al unchiului dumneavoastră, fratele bunicului, judecătorul. Sînt în aceeaÈ™i profesiune ― È™tiÈ›i ― numai pe poziÈ›ii diferite. Cît priveÈ™te portretul dragei dumneavoastră Elizabeth, nu încercaÈ›i să comandaÈ›i vreunul; ce pictor ar putea oare izbuti să redea frumuseÈ›ea ochilor ei? ― Nu ar fi deloc uÈ™or să le prinzi expresia; dar forma È™i culoarea È™i genele atît de minunate ar putea fi zugrăvite. In clipa aceea se întîlniră cu doamna Hurst È™i cu Elizabeth, care apăruseră de pe o altă alee. ― N-am È™tiut că aveÈ›i intenÈ›ia să faceÈ›i o plimbare, spuse domniÈ™oara Bingley, destul de încurcată, de teamă să nu fi fost auziÈ›i. ― Ce urît aÈ›i procedat, răspunse doamna Hurst, dispărînd fără să ne spuneÈ›i că ieÈ™iÈ›i să vă plimbaÈ›i! Apoi, luînd braÈ›ul liber al domnului Darcy, o lăsă pe Elizabeth să meargă singură. Cărarea era numai pentru trei persoane. Domnul Darcy simÈ›i mojicia lor È™i spuse îndată: ― Cărarea nu-i destul de mare pentru noi toÈ›i. Am face mai bine să trecem pe alee. Elizabeth, însă, pe care n-o trăgea deloc inima să rămînă cu ei, le spuse rîzînd: ― Nu, nu! RămîneÈ›i unde sînteÈ›i. FormaÈ›i un grup încîntător È™i apăreÈ›i neobiÈ™nuit de avantajaÈ›i. Pitorescul ar fi stricat prin intervenÈ›ia unui al patrulea. La revedere. Fugi veselă de lîngă ei È™i, străbătînd parcul, se bucura la gîndul că într-o zi-două va fi din nou acasă. Jane se simÈ›ea destul de în putere È™i avea de gînd să iasă vreo două ore din cameră, spre seară. Capitolul XI După masă, cînd doamnele ieÈ™iră din sufragerie, Elizabeth fugi la sora ei È™i, după ce o înfofoli bine, o conduse în salon, unde fu întîmpinată de cele două prietene ale sale cu multe manifestări de bucurie; Elizabeth nu le mai văzuse niciodată atît de drăguÈ›e ca în ceasul petrecut împreună, înainte de apariÈ›ia domnilor. Aveau o imensă capacitate de a conversa È™i erau în stare să descrie cu precizie o petrecere, să povestească cu mult umor o anecdotă È™i să facă haz de cunoscuÈ›i. Cînd însă apărură domnii, Jane dispăru din centrul atenÈ›iei lor; în aceeaÈ™i clipă, ochii domniÈ™oarei Bingley se întoarseră către Darcy È™i, înainte ca acesta să fi făcut cîțiva paÈ™i, ea È™i avu ceva să-i spună. Acesta se adresă direct domniÈ™oarei Bennet, felicitînd-o cu politeÈ›e; domnul Hurst se înclină È™i el uÈ™or, spunînd că era "foarte bucuros"; salutul lui Bingley fu însă plin de căldură È™i entuziasm. A fost vesel È™i foarte atent cu ea. Prima jumătate de oră o petrecu ațîțînd focul pentru ca Jane să nu sufere din cauza schimbării camerei; È™i, la dorinÈ›a lui, ea trecu de cealaltă parte a căminului, ca să fie mai departe de ușă. Apoi, se aÈ™eză lîngă ea È™i aproape că nu mai vorbi cu nimeni altul. Elizabeth, brodînd în colÈ›ul opus, urmărea totul încîntată. După ceai, domnul Hurst îi reaminti cumnatei sale de masa de joc; zadarnic însă. Ea È™tia, din observaÈ›ii personale, că domnul Darcy nu voia să joace, È™i domnul Hurst își văzu refuzată chiar È™i dorinÈ›a direct exprimată. DomniÈ™oara Bingley îl asigură că nu avea nimeni intenÈ›ia să joace È™i tăcerea întregului grup părea să-i confirme spusele. Domnul Hurst, prin urmare, nu avu altceva de făcut decît să se lungească pe una dintre canapele È™i să adoarmă. Darcy luă o carte în mînă. DomniÈ™oara Bingley, la fel; iar doamna Hurst, tot jucîndu-se cu brățările È™i inelele sale, se amesteca din cînd în cînd în conversaÈ›ia dintre fratele ei È™i domniÈ™oara Bennet. DomniÈ™oara Bingley era aproape tot atît de preocupată de progresul făcut de domnul Darcy în lectura cărÈ›ii lui, cît È™i de propria ei carte; îi punea tot timpul întrebări È™i se uita la pagina la care ajunsese el. TotuÈ™i, nu-l putu atrage într-o conversaÈ›ie; el îi răspundea doar la întrebări È™i continua să citească. ÃŽn cele din urmă, epuizată de încercarea de a se amuza cu cartea ce o alesese numai pentru că era volumul al doilea al cărÈ›ii pe care o citea el, căscă lung È™i spuse: ― Ce plăcut este să petreci o seară în acest fel! Vă mărturisesc că, în cele din urmă, nu există bucurie mai mare decît cititul! Te saturi de orice, mult mai repede decît de o carte. Cînd voi avea casa mea, voi fi nenorocită dacă nu voi avea o bibliotecă excepÈ›ională. Nimeni nu răspunse nimic. Ea căscă din nou, zvîrli cartea deoparte È™i își roti ochii prin cameră, căutînd o altă distracÈ›ie; cînd îl auzi pe fratele său pomenindu-i domniÈ™oarei Bennet de un bal, se întoarse brusc către el È™i-i spuse: ― Apropo, Charles, te gîndeÈ™ti serios să dai o serată la Netherfield? Te-aÈ™ sfătui, înainte de a lua o hotărîre, să-i consulÈ›i È™i pe ceilalÈ›i de aici. Sînt sigură că se află printre noi unii pentru care un bal ar însemna mai curînd o pedeapsă, decît o plăcere. ― Dacă te gîndeÈ™ti la Darcy, exclamă fratele ei, poate să se ducă la culcare înainte să înceapă balul, în caz că preferă asta; cît despre bal, e lucru aproape hotărît È™i, de îndată ce Nicholls va fi preparat destulă cremă de legume, voi trimite invitaÈ›iile. ― Mi-ar plăcea balurile infinit mai mult, replică ea, dacă ar fi altfel organizate; modul lor obiÈ™nuit de desfășurare este însă insuportabil de plicticos. Ar fi, desigur, mult mai raÈ›ional dacă, în locul dansului, conversaÈ›ia ar fi pe ordinea de zi. ― Mult mai raÈ›ional, draga mea Caroline; nu zic nu: dar nu ar mai semăna a bal. DomniÈ™oara Bingley nu răspunse nimic; se ridică apoi curînd È™i începu să se plimbe prin salon. Avea o siluetă elegantă È™i se miÈ™ca frumos; însă Darcy, pentru care făcea toate astea, continua cu încăpățînare să citească. Exasperată, domniÈ™oara Bingley se hotărî să mai facă o sforÈ›are È™i, întorcîndu-se către Elizabeth, îi spuse: ― DomniÈ™oară Eliza Bennet, dă-mi voie să stărui să-mi urmezi exemplul È™i să te miÈ™ti puÈ›in prin salon. Te asigur că este foarte înviorător, după ce ai stat atît pe loc. Elizabeth fu surprinsă, dar acceptă imediat. DomniÈ™oara Bingley avu succes È™i în ceea ce priveÈ™te scopul real al acestei gentileÈ›i: domnul Darcy își ridică privirea. Era È™i el tot atît de surprins ca È™i Elizabeth de neaÈ™teptata atenÈ›ie venind din partea domniÈ™oarei Bingley È™i, fără să-È™i dea seama, închise cartea. Fu imediat poftit să se alăture grupului lor, dar refuză, remarcînd că nu-È™i putea închipui decît două motive pentru care se plimbau prin salon, iar dacă el ar veni cu ele ar dăuna È™i unuia È™i celuilalt. DomniÈ™oara Bingley murea să È™tie ce voia să spună È™i o întrebă pe Elizabeth dacă ea înÈ›elegea ceva. ― Nu, nimic, răspunse Elizabeth; e clar însă că vrea să fie sever cu noi È™i modul cel mai sigur de a-l necăji este să nu-l întrebăm nimic. DomniÈ™oara Bingley însă nu era în stare să-l necăjească pe domnul Darcy în nici un fel, È™i insistă să i se explice cele două motive. ― N-am nimic împotrivă să vi le explic, spuse el, îndată ce domniÈ™oara Bingley îi îngădui să vorbească. AÈ›i ales acest fel de a vă petrece seara, fie pentru că sînteÈ›i una confidenta celeilalte È™i aveÈ›i secrete de discutat, fie pentru că È™tiÈ›i că siluetele dumneavoastră sînt puse în valoare cînd vă miÈ™caÈ›i: dacă-i vorba de primul motiv, v-aÈ™ stînjeni; dacă-i vorba de al doilea, vă pot admira mai bine de la locul meu, de lîngă foc. ― Oh! E scandalos! exclamă domniÈ™oara Bingley. N-am mai auzit ceva atît de îngrozitor. Cum să-l pedepsim pentru asemenea cuvinte? ― Nimic mai simplu; numai s-o doriÈ›i, răspunse Elizabeth. Putem toÈ›i să ne chinuim, să ne pedepsim unii pe alÈ›ii. SîcîiÈ›i-l, rîdeÈ›i de el. SînteÈ›i atît de intimi, încît trebuie să È™tiÈ›i cum s-o faceÈ›i. ― Dar pe cuvîntul meu că nu È™tiu. Vă asigur că intimitatea noastră nu m-a învățat încă acest lucru. Să sîcîi calmul însuÈ™i È™i prezenÈ›a de spirit! Nu, nu! Simt că la punctul acesta vom fi bătute. Cît priveÈ™te rîsul, nu ne putem face ridicole ― dacă nu vă este cu supărare ― încercînd să rîdem de el fără nici un motiv. Domnul Darcy se poate felicita. ― Nu se poate rîde de domnul Darcy! se miră Elizabeth. Aceasta este o prerogativă foarte neobiÈ™nuită È™i neobiÈ™nuită sper să rămînă, căci pentru mine ar fi o mare pierdere dac-aÈ™ avea multe cunoÈ™tinÈ›e de felul acesta. Ador rîsul. ― DomniÈ™oara Bingley, interveni domnul Darcy, îmi acordă prea mult credit. Cei mai înÈ›elepÈ›i È™i mai buni dintre oameni ― ba nu! ― cele mai înÈ›elepte È™i mai bune dintre faptele lor pot fi ridiculizate de cineva al cărui prim scop în viață este hazul. ― Desigur, replică Elizabeth, există asemenea oameni, dar sper că nu fac parte dintre ei. Sper că nu ridiculizez niciodată ceea ce este înÈ›elept sau bun. Nerozia È™i prostia, capriciul È™i inconsecvenÈ›a mă amuză copios. O recunosc; rîd de ele ori de cîte ori pot. Dar astea, presupun, sînt exact defectele pe care dumneavoastră nu le aveÈ›i. ― Poate că nu-i cu putință ca un om să nu le aibă. Dar a fost totdeauna scopul vieÈ›ii mele să evit acele slăbiciuni care expun o minte sănătoasă ridicolului. ― Defecte ca orgoliul È™i mîndria. ― Da, orgoliul este într-adevăr un defect. Mîndria, însă, acolo unde există o minte cu adevărat superioară, mîndria va fi întotdeauna È›inută în frîu. Elizabeth se întoarse pentru a-È™i ascunde un surîs. ― AÈ›i terminat, cred, analizarea caracterului domnului Darcy, spuse domniÈ™oara Bingley, È™i care este, mă rog, rezultatul? ― M-am convins pe deplin că domnul Darcy nu are nici un defect. O recunoaÈ™te el însuÈ™i, fără înconjur. ― Nu, răspunse Darcy, nu am avut asemenea pretenÈ›ie. Am destule defecte, dar nu sînt, sper, ale raÈ›iunii. Pentru firea mea, nu pun mîna în foc. Este, cred, prea puÈ›in îngăduitoare; sigur, prea puÈ›in, pentru a conveni celorlalÈ›i. Nu pot uita prostiile È™i păcatele oamenilor atît de repede pe cît ar trebui, È™i nici ofensele pe care mi le aduc. Nu mă las impresionat de orice încercare ce s-ar face de a mă emoÈ›iona. Caracterul meu ar putea fi numit ranchiunos. Buna mea părere o dată pierdută, este pierdută pentru vecie. ― Acesta este într-adevăr un păcat, strigă Elizabeth. Ranchiuna implacabilă este o pată pe firea cuiva. Dar v-aÈ›i ales bine păcatul cu adevărat, nu pot rîde de el. ÃŽn ceea ce mă priveÈ™te, sînteÈ›i în siguranță. ― Există, cred, în fiecare dintre noi, o înclinaÈ›ie pentru un păcat anume, un defect firesc pe care nici educaÈ›ia cea mai perfectă nu-l poate înăbuÈ™i. ― Și al dumneavoastră este tendinÈ›a de a-i dispreÈ›ul pe toÈ›i. ― Și al dumneavoastră, replică Darcy cu un surîs, este de a-i înÈ›elege pe toÈ›i greÈ™it, cu bună È™tiință. ― Să facem puÈ›ină muzică, interveni domniÈ™oara Bingley, sătulă de o conversaÈ›ie la care nu-È™i dăduse contribuÈ›ia. Louiza, n-ai să te superi dacă-l voi trezi pe domnul Hurst? Sora sa nu făcu nici cea mai mică obiecÈ›ie; pianul fu deschis È™i Darcy, după ce se reculese timp de cîteva clipe, nu regretă deloc acest lucru. ÃŽncepea să simtă că era periculos să se ocupe prea mult de Elizabeth. Capitolul XII Ca urmare a înÈ›elegerii dintre cele două surori, a doua zi de dimineață Elizabeth scrise mamei lor, rugînd-o să trimită trăsura să le ia acasă, în cursul zilei. ÃŽnsă doamna Bennet, care socotise că fetele vor rămîne la Netherfield pînă marÈ›ea următoare, ceea ce ar fi făcut o săptămînă întreagă pentru Jane, nu se putea hotărî să le primească mai devreme, cu plăcere. Răspunsul său, deci, nu a fost satisfăcător, în tot cazul nu pentru Elizabeth ― care era nerăbdătoare să se întoarcă acasă. Doamna Bennet le trimise vorbă că nu putea să dispună de trăsură înainte de marÈ›i È™i adăugă într-un post-scriptum că, dacă domnul Bingley È™i sora lui insistau să le mai reÈ›ină, ea se putea foarte bine lipsi de ele. Elizabeth, însă, era absolut hotărîtă să nu mai rămînă acolo È™i nici nu se prea aÈ™tepta la asemenea insistenÈ›e; din contră, temîndu-se că È™ederea lor putea fi socotită inutil de lungă, stărui pe lîngă Jane ca să-l roage ea pe domnul Bingley să le dea imediat trăsura; hotărîră deci să vorbească în cursul dimineÈ›ii despre intenÈ›ia lor de a pleca de la Netherfield si să ceară È™i trăsura. Hotărîrea lor provocă din partea surorilor domnului Bingley multe demonstraÈ›ii de regret È™i insistară destul pentru a o convinge pe Jane să rămînă pînă a doua zi; plecarea fu deci amînată pentru ziua următoare. DomniÈ™oarei Bingley îi părea rău că propusese această amînare, căci gelozia È™i antipatia ei pentru una dintre surori depășeau cu mult afecÈ›iunea pentru cealaltă. Stăpînul casei află, cu sinceră mîhnire, că plecau atît de curînd È™i încercă, în repetate rînduri, s-o convingă pe domniÈ™oara Bennet că nu era un lucru cuminte din partea ei, că nu se refăcuse destul, dar Jane era neclintită atunci cînd simÈ›ea că are dreptate. Pentru domnul Darcy, vestea fu binevenită; Elizabeth stătuse destul la Netherfield. ÃŽl atrăgea mai mult decît dorea, iar domniÈ™oara Bingley era nepoliticoasă cu ea È™i mai sîcîitoare decît de obicei cu el. Darcy luă hotărîrea înÈ›eleaptă de a fi deosebit de atent ca, mai ales acum, să nu-i scape vreun gest de admiraÈ›ie, nimic care ar putea trezi în Elizabeth speranÈ›a de a însemna ceva pentru fericirea lui, conÈ™tient că, dacă în mintea ei È™i-a putut face loc un asemenea gînd, purtarea lui din ultima zi trebuia să aibă toată forÈ›a de a-l confirma sau zdrobi. Neclintit în hotărîrea lui, abia dacă îi spuse zece cuvinte în tot cursul zilei de sîmbătă È™i, deÈ™i la un moment dat rămaseră singuri o jumătate de oră, el își văzu conÈ™tiincios de lectură È™i nu-i aruncă nici măcar o privire. Duminică, după slujba religioasă, avu loc despărÈ›irea atît de plăcută aproape pentru toÈ›i. Amabilitatea domniÈ™oarei Bingley față de Elizabeth, ca È™i afecÈ›iunea ei pentru Jane crescuseră, spre sfîrÈ™it, foarte simÈ›itor È™i, cînd s-au despărÈ›it, după ce o asigură pe aceasta din urmă de plăcerea ce-i va face întotdeauna să se vadă, fie la Longbourn, fie la Netherfield, È™i după ce o îmbrățișă cu toată căldura, dădu chiar mîna cu cea dintîi. Elizabeth își luă rămas bun de la toÈ›i, în cea mai perfectă stare de spirit. Acasă, nu fură întîmpinate cu prea multă căldură de mama lor. Doamna Bennet fu surprinsă că s-au întors, spuse că au făcut rău să pună oamenii pe foc È™i că era sigură că Jane răcise iarăși. Tatăl lor însă, deÈ™i foarte laconic în exprimarea bucuriei sale, era foarte vesel să le vadă acasă; le simÈ›ise mult lipsa. ConversaÈ›iile de seară, cînd se strângeau cu toÈ›ii, pierduseră mult din vioiciune, È™i aproape că nu-È™i mai aveau rostul dacă lipseau Jane È™i Elizabeth. Au găsit-o pe Mary, ca de obicei, adîncită în studiul armoniei È™i contrapunctului È™i al naturii omeneÈ™ti, È™i-au trebuit să admire noi extrase È™i să asculte noi remarci de etică răsuflată. Catherine È™i Lydia aveau de dat veÈ™ti de altă natură. Multe se mai întîmplaseră È™i multe se mai spuseseră în regiment, de miercurea trecută; cîțiva dintre ofiÈ›eri cinaseră, în ultimele zile, la unchiul lor; un soldat fusese bătut cu biciul; È™i se zvonise că domnul colonel Forster era pe cale să se însoare. Capitolul XIII ― Sper, scumpa mea, spuse domnul Bennet soÈ›iei sale, a doua zi de dimineață, la micul dejun, că ai comandat o masă bună pentru astăzi, deoarece am motive să aÈ™tept un adaos la grupul nostru familial. ― La cine te gîndeÈ™ti, dragul meu? Sînt sigură că nu È™tiu să vină cineva, afară doar dacă nu s-o întîmpla să treacă pe aici Charlotte Lucas È™i sper că mesele mele sînt destul de bune pentru dînsa. Nu cred să aibă multe prînzuri de astea acasă la ea. ― Persoana despre care vorbesc este un domn È™i un străin. Ochii doamnei Bennet scînteiară. ― Un domn È™i un străin! E domnul Bingley, sînt sigură. Vai, Jane, n-ai lăsat să-È›i scape o vorbă despre asta, È™ireată ce eÈ™ti! Ei bine, sînt, desigur, foarte fericită să-l primesc pe domnul Bingley. Dar, Doamne Dumnezeule! Ce nenorocire! Nu s-a găsit o bucățică de peÈ™te, astăzi. Lydia, sufleÈ›elul meu, sună te rog. Trebuie să vorbesc imediat cu Hill. ― Nu este domnul Bingley, o întrerupse soÈ›ul său, este cineva pe care nu l-am văzut în viaÈ›a mea. Lucrul acesta stîrni o uimire generală, iar el avu plăcerea să fie chestionat cu zel de soÈ›ia È™i cele cinci fiice ale sale, deodată. După ce se amuză un timp de curiozitatea lor, le dădu următoarea explicaÈ›ie: ― Acum aproape o lună, am primit această scrisoare È™i, acum aproape două săptămîni, ara răspuns la ea, fiindcă am socotit că este o chestiune oarecum delicată, care necesită multă atenÈ›ie. Este o scrisoare de la vărul meu, domnul Collins, care după moartea mea vă poate da afară din această casă, cînd i-o plăcea. ― Vai, dragul meu, strigă soÈ›ia, nu pot s-aud pomenindu-se de asta. Mă rog dumitale, nu-mi vorbi de omul ăsta odios. Socot că este lucrul cel mai groaznic din lume ca moÈ™ia dumitale să fie lăsată moÈ™tenire altuia, È™i nu propriilor noÈ™tri copii, È™i te asigur că, în locul dumitale, aÈ™ fi încercat de mult să fac ceva în chestia asta. Jane È™i Elizabeth încercară să-i explice natura unui astfel de legat. ÃŽncercaseră adesea È™i mai înainte, dar era un subiect ce o depășea pe doamna Bennet, care continua să blesteme cruzimea testării unei moÈ™ii în defavoarea unei familii cu cinci fete È™i în favoarea unuia de care nu-i păsa nimănui. ― Este, desigur, un act de mare nedreptate, spuse domnul Bennet, iar pe domnul Collins nimic nu-l poate spăla de vina de a moÈ™teni proprietatea Longbourn. Dar, dacă vrei să-i asculÈ›i scrisoarea, s-ar putea ca felul lui de a spune lucrurile să te liniÈ™tească puÈ›in. ― Nu! Sînt sigură că n-am să mă liniÈ™tesc È™i cred că este o mare obrăznicie È™i o mare ipocrizie din parte lui că È›i-a scris. Detest asemenea prieteni falÈ™i. Ce-l împiedica oare să continue să se războiască mai departe cu noi, aÈ™a cum a făcut È™i tatăl său, înaintea lui? ― Ei bine, în chestiunea asta pare să aibă, cu adevărat, unele scrupule filiale, aÈ™a cum vei auzi chiar acum. Hunsford lîngă Westerham Kent Octombrie, 15 Scumpe domn, Neplăcerile existente între dumneavoastră È™i al meu defunct prea stimat tată m-au nemulÈ›umit foarte tare È™i, de cînd am avut nefericirea de a-l pierde, am fost adesea însufleÈ›it de dorinÈ›a unei reconcilieri; m-au reÈ›inut, un timp, însă, propriile mele îndoieli, teamă fiindu-mi că a fi în termeni buni cu cineva cu care dînsul a binevoit a fi în discordie, ar putea părea o lipsă de respect față de memoria domniei sale! ― Ei, ce spui, doamnă Bennet? Acum însă m-am hotărît în privinÈ›a aceasta deoarece, fiind hirotonisit de PaÈ™te, am avut marele noroc de a fi distins cu protecÈ›ia înălÈ›imii sale Lady Catherine de Bourgh, văduva lui Sir Lewis de Bourgh, datorită mărinimiei È™i bunătății căreia am fost recomandat pentru rangul de rector 1 al acestei parohii, unde mă voi strădui, în mod neprecupeÈ›it, să mă comport cu un respect plin de recunoÈ™tință față de senioria sa, fiind totdeauna gata să îndeplinesc ritualul È™i ceremoniile instituite de Biserica Anglicană. Ca un om al bisericii simt că este de datoria mea să promovez È™i să instaurez binecuvîntarea păcii în sînul tuturor familiilor din sfera mea de influență È™i, pe aceste temeiuri, mă mîndresc că prezenta mea ofertă de bună înÈ›elegere este demnă de toată lauda È™i că împrejurarea că sînt moÈ™tenitorul testamentar al proprietății Longbourn va fi trecută cu vederea de către domnia voastră È™i că nu veÈ›i fi ispitit să refuzaÈ›i ramura de măslin ce vi se întinde. Nu pot fi decît afectat de faptul că sînt instrumentul unor neajunsuri pentru amabilele dumneavoastră fiice È™i vă solicit îngăduinÈ›a de a-mi cere iertare pentru aceasta È™i de a vă asigura de dorinÈ›a mea de a le aduce orice reparare posibilă a prejudiciilor create; dar despre aceasta, mai tîrziu. Dacă nu aveÈ›i nici o opunere în a mă primi în casa domniei-voastre, mi-am propus marea bucurie de a vă prezenta respectele mele, domniei-voastre È™i familiei domniei-voastre, luni, noiembrie optsprezece, la orele patru, È™i de a abuza de ospitalitatea domniei-voastre, pînă sîmbăta ce urmează, ceea ce pot face fără nici o împiedicare, deoarece Lady Catherine este departe de a se împotrivi unei absenÈ›e ocazionale în ziua de duminică, numai ca un alt preot să fie angajat pentru slujba din acea zi. Cu respectuoase omagii pentru doamna È™i fiicele domniei-voastre, rămîn, scumpe domn, al domniei-voastre voitor-de-bine È™i prieten. William Collins ― La orele patru, deci, putem aÈ™tepta pe acest domn făcător de pace, spuse domnul Bennet în timp ce împăturea la loc scrisoarea. Pe cuvîntul meu, pare să fie un tînăr foarte scrupulos È™i amabil È™i nu mă îndoiesc că se va dovedi a fi o cunoÈ™tință preÈ›ioasă, în special dacă Lady Catherine va fi atît de îngăduitoare È™i-l va lăsa să mai vină pe la noi. ― E totuÈ™i oarecare bun simÈ› în cele ce spune în privinÈ›a fetelor È™i, dacă este dispus să repare cumva prejudiciile create, n-am să fiu eu aceea care să-l împiedic. ― DeÈ™i, spuse Jane, este greu să ghiceÈ™ti în ce mod are de gînd să facă îndreptările care crede că ni se cuvin, dorinÈ›a asta îi face cinste. Elizabeth fu profund uimită de marele lui respect pentru Lady Catherine È™i de intenÈ›ia-i binevoitoare de a-È™i boteza, cununa È™i îngropa enoriaÈ™ii ori de cîte ori va fi nevoie. ― Trebuie să fie un fenomen, cred, spuse ea. Nu mi-l pot închipui. Este ceva atît de pompos în stilul lui! Și ce-o fi vrînd să spună cu scuzele pentru faptul că e moÈ™tenitor testamentar? Nu-mi închipui c-ar face ceva, dacă i-ar fi posibil. S-ar putea să fie un om cu bun simÈ›, Sir? ― Nu, draga mea, nu cred. Mă aÈ™tept să-l găsesc tocmai contrariul. ÃŽn scrisoarea lui este uri amestec de servilism È™i laudă de sine, care promite multe. Sînt nerăbdător să-l cunosc. ― Din punctul de vedere al compunerii, interveni Mary, scrisoarea lui nu pare să aibă cusururi. Ideea cu ramura de măslin nu este poate nouă de tot, cred totuÈ™i că este bine exprimată. Pentru Catherine È™i Lydia, nici scrisoarea, nici autorul ei nu prezentau vreun interes. Era mai mult ca imposibil ca vărul lor să apară într-o tunică stacojie È™i, de săptămîni întregi, nu se mai puteau bucura de societatea unui bărbat dacă purta altă culoare. Cît despre mama lor, scrisoarea domnului Collins estompase mult din reaua ei voință È™i se pregătea să-l primească cu o liniÈ™te care a uimit pe soÈ›ul È™i pe fiicele sale. Domnul Collins sosi punctual pînă la secundă È™i fu primit de întreaga familie, cu multă amabilitate. Domnul Bennet vorbi într-adevăr foarte puÈ›in; doamnele, însă, erau destul de dispuse la vorbă, iar domnul Collins nu părea nici să aibă nevoie de încurajare È™i nici să fie înclinat spre tăcere. Era un tînăr înalt, greoi, în vîrstă de douăzeci È™i cinci de ani. Avea un aer grav, impozant È™i un fel de a fi ceremonios. De-abia se aÈ™ezase È™i îi È™i făcu doamnei Bennet complimente pentru fiicele sale atît de frumoase; îi spuse că a auzit mult despre frumuseÈ›ea lor, dar că, în cazul de față, faima nu era la înălÈ›imea adevărului È™i, adăugă el, nu se îndoia că, la timpul potrivit, mama le va vedea pe toate bine rostuite la casa lor. Galanteria aceasta n-a prea fost pe placul unora dintre auditoare, dar doamna Bennet, care nu făcea nazuri la nici un compliment, răspunse pe loc: ― SînteÈ›i foarte amabil, domnule, nu mă îndoiesc, È™i doresc din toată inima să fie aÈ™a căci, altfel, vor rămîne tare nevoiaÈ™e. Lucrurile sînt atît de ciudat aÈ™ezate. ― FaceÈ›i aluzie, probabil, la moÈ™tenirea acestei proprietăți. ― Oh, domnule, aÈ™a e, într-adevăr. Este un lucru tare întristător pentru bietele mele copile, trebuie s-o recunoaÈ™teÈ›i. Nu că vreau să vă fac vinovat pe dumneavoastră pentru că, È™tiu, asemenea lucruri È›in de întîmplare în viață. Nu se poate È™ti ce se întîmplă cu moÈ™iile, în lipsă de moÈ™tenitori legali, direcÈ›i. ― Sînt foarte conÈ™tient, doamnă, de necazurile frumoaselor mele veriÈ™oare È™i-aÈ™ putea spune multe în chestiunea asta, dacă nu m-aÈ™ teme să nu par îndrăzneÈ› È™i pripit. Pot să le admir. Acum, nu am să spun mai mult, dar cînd ne vom cunoaÈ™te mai bine, poate. Domnul Collins fu întrerupt ― erau poftiÈ›i la masă. Și fetele își zîmbiră una alteia; ele nu erau singurele È›inte ale admiraÈ›iei domnului Collins. Salonul, sufrageria È™i toată mobila fură examinate È™i admirate; iar laudele lui pentru fiecare lucru ar fi încălzit inima doamnei Bennet dacă nu ar fi fost presupunerea chinuitoare că le cerceta pe toate ca pe niÈ™te viitoare posesiuni. Cina, la rîndul ei, fu de asemenea mult lăudată È™i musafirul rugă să i se spună căreia dintre frumoasele sale veriÈ™oare se datora gustul excelent al bucatelor. Aici însă fu pus la punct de doamna Bennet care-l asigură, oarecum scorÈ›oasă, că erau foarte bine în stare să È›ină o bucătăreasă bună È™i că fiicele ei nu aveau ce căuta în bucătărie. Domnul Collins își ceru iertare pentru că o indispusese. Doamna Bennet declară, pe un ton mai moale, că nu se simÈ›ea deloc jignită; dar el continuă să se scuze aproximativ un sfert de ceas. Capitolul XIV ÃŽn timpul masei, domnul Bennet aproape că nu deschise gura; dar cînd servitorii s-au retras, crezu că era timpul să facă puÈ›ină conversaÈ›ie cu oaspetele său È™i atacă, în acest scop, un subiect în care se aÈ™tepta ca domnul Collins să strălucească, spunîndu-i că părea să fi avut mare noroc cu protectoarea lui. Grija È™i consideraÈ›ia Lady-ei Catherine de Bourgh pentru dorinÈ›ele È™i confortul lui păreau excepÈ›ionale. Domnul Bennet nu ar fi putut alege mai bine. Domnul Collins o lăudă cu elocvență. Subiectul acesta îl făcu să se comporte È™i mai solemn decît îi era felul È™i, cu un aer foarte important, declară că în viaÈ›a lui nu mai văzuse o asemenea purtare la o persoană de rang ― atîta afabilitate È™i condescendență ― cîtă îi arătase lui Lady Catherine. Dînsa binevoise, în mod graÈ›ios, să aprobe ambele predici pe care el avusese onoarea să le È›ină în prezenÈ›a domniei sale. ÃŽl poftise, de asemenea, de două ori să ia masa la Rosings È™i chiar sîmbăta trecută, seara, trimisese după el să fie al patrulea la o partidă de cadril. MulÈ›i o socoteau pe Lady Catherine trufașă, È™tia el, dar dînsul, personal, nu găsise niciodată la dînsa decît afabilitate. Vorbise întotdeauna cu el aÈ™a cum ar fi făcut-o cu oricare gentilom; nu arătase nici cea mai mică împotrivire ca el să frecventeze societatea din vecinătate sau să plece ocazional din parohie pentru o săptămînă-două, să-È™i vadă rudele. Domnia sa binevoise chiar să-l sfătuiască să se însoare cît mai repede cu putință, cu condiÈ›ia să facă o alegere chibzuită; È™i o dată venise în vizită în umila lui casă parohială, unde aprobase în întregime toate modificările făcute de el È™i binevoise să sugereze ea însăși unele schimbări ― niÈ™te rafturi în dulapuri, la etaj. ― Sînt convinsă că purtarea ei este tocmai cum trebuie È™i civilizată, spuse doamna Bennet; cred că este o femeie foarte plăcută. E păcat că doamnele din lumea mare nu seamănă, în general, mai mult cu dînsa. LocuieÈ™te în apropierea dumneavoastră, domnule? ― Grădina în care este situată ultima mea locuință e despărÈ›ită de Rosings Park, reÈ™edinÈ›a domniei-sale, doar printr-o potecă. ― Parcă aÈ›i spus că e văduvă, domnule, nu? Are familie? ― Are o singură fiică, moÈ™tenitoarea domeniului Rosings È™i a unei averi foarte mari. ― Ah! exclamă doamna Bennet, dînd din cap; înseamnă că este bine situată, nu ca alte fete. Și cum arată? E frumoasă? ― Este într-adevăr o tînără cum nu se poate mai încîntătoare. Lady Catherine însăși zice că, după canoanele adevăratei frumuseÈ›i, domniÈ™oara de Bourgh întrece cu mult pe cele mai frumoase reprezentate ale sexului său, căci în făptura ei se găseÈ™te acel ceva caracteristic unei tinere femei de viță nobilă. Are însă din nenorocire o constituÈ›ie bolnăvicioasă, care a împiedicat-o să facă, pentru desăvîrÈ™irea sa, progresele pe care, altfel, nu s-ar fi putut să nu le facă, după cum am fost informat de doamna care s-a ocupat de educaÈ›ia ei È™i care locuieÈ™te È™i acum cu domniile lor. Dar este deosebit de amabilă È™i adeseori are condescendenÈ›a de a trece în faetonul ei tras de ponei prin faÈ›a umilei mele locuinÈ›e. ― A fost prezentată la palat? Nu-mi amintesc de numele ei printre doamnele de la curte. ― Starea precară a sănătății o împiedică, din nenorocire, să stea la Londra È™i, în acest fel, aÈ™a cum însumi i-am spus într-o zi Lady-ei Catherine, lipseÈ™te Curtea Britanică de podoaba ei cea mai strălucitoare. Domnia-sa a părut încîntată de această idee È™i vă puteÈ›i imagina că sînt fericit ori de cîte ori se iveÈ™te prilejul să fac astfel de mici È™i delicate complimente, atît de plăcute totdeauna. Nu o singură dată am remarcat față de Lady Catherine că fermecătoarea sa fiică pare născută pentru a fi ducesă È™i că rangul cel mai înalt, în loc să dea strălucire fiicei sale, ar fi el împodobit prin persoana sa. Acest gen de mici atenÈ›ii este cel care îi face senioriei sale plăcere È™i este felul de atenÈ›ii pe care mă simt deosebit de obligat să-l folosesc. ― JudecaÈ›i aÈ™a cum trebuie, spuse domnul Bennet, È™i e o fericire că aveÈ›i harul de a măguli cu gingășie. Vă pot întreba dacă aceste plăcute atenÈ›ii vă vin pe moment, datorită împrejurării, sau sînt rezultatul unui studiu anterior? ― Ele îmi vin, mai cu deosebire, datorită lucrurilor care se întîmplă în clipa aceea È™i, deÈ™i uneori mă amuz cu alcătuirea È™i aranjarea unor astfel de mici complimente elegante, care să poată fi adaptate unor prilejuri obiÈ™nuite, sînt plin de dorinÈ›a de a le da întotdeauna un aer cît mai spontan cu putință. SperanÈ›ele domnului Bennet se adeveriseră întocmai. Vărul său nu era mai puÈ›in absurd decît se aÈ™teptase. ÃŽl ascultă, delectîndu-se din plin, păstrînd însă în acelaÈ™i timp cea mai mare seriozitate, fără să simtă nevoia de a împărÈ›i cu cineva această plăcere altfel decît schimbînd cîte-o privire din cînd în cînd cu Elizabeth. Pînă la ora ceaiului însă, doza îi fusese de ajuns, aÈ™a că domnul Bennet fu fericit să-È™i reconducă musafirul în salon È™i, după ceai, să-l poftească să citească cu glas tare doamnelor. Domnul Collins consimÈ›i cu voie bună È™i i se aduse o carte; dar văzînd-o (după toate semnele provenea dintr-o bibliotecă de împrumut) o dădu înapoi È™i rugă să-i fie cu iertare, însă el nu citea niciodată romane. Kitty căscă ochii mari la el, iar Lydia scoase o exclamaÈ›ie de uimire. I se prezentară alte cărÈ›i È™i, după oarecare cumpănire, alese Predicile lui Fordyce. De la primele rînduri, Lydia căscă È™i, înainte ca dînsul să fi apucat să citească, cu o solemnă monotonie, trei pagini, ea îl întrerupse în acest fel: ― Știi, mamă, că unchiul Philips se gîndeÈ™te să-l dea afară pe Richard? Și dacă o face, îl va angaja domnul colonel Forster. Chiar mătuÈ™a mi-a spus aÈ™a, sâmbătă. Mîine am să mă duc la Meryton să mai aflu cîte ceva despre chestiunea asta È™i să-ntreb cînd se întoarce domnul Denny de la oraÈ™. Lydia fu poftită de cele două surori mai mari să-È™i È›ină gura; dar domnul Collins, foarte ofensat, lăsă cartea deoparte È™i spuse: ― Am remarcat deseori ce puÈ›in interes manifestă tinerele domniÈ™oare pentru cărÈ›ile de factură serioasă, deÈ™i sînt scrise exclusiv pentru binele lor. Sînt uluit, v-o mărturisesc, deoarece nimic nu le poate folosi atît cît învățătura. Dar nu vreau s-o mai plictisesc pe tînăra mea veriÈ™oară. ÃŽntorcîndu-se apoi către domnul Bennet i se oferi drept partener la o partidă de table. Domnul Bennet acceptă oferta, remarcînd că făcea un lucru înÈ›elept lăsînd fetele să-È™i vadă de micile lor distracÈ›ii. Doamna Bennet È™i fiicele sale se scuzară în modul cel mai politicos pentru întreruperea Lydiei È™i îi promiseră că nu se va mai repeta, dacă el va voi să reia lectura; dar domnul Collins, după ce le dădu asigurări că nu purta nici un resentiment tinerei sale veriÈ™oare È™i că nu ar putea niciodată lua purtarea ei drept un afront, se aÈ™eză cu domnul Bennet la o altă masă pentru a juca table. Capitolul XV Domnul Collins nu era un om cu bun-simÈ› È™i deficienÈ›ele sale naturale fuseseră prea puÈ›in ajutate de educaÈ›ie sau societate, căci cea mai mare parte a vieÈ›ii È™i-o petrecuse sub îndrumarea unui tată incult È™i avar; È™i deÈ™i urmase o facultate, trecuse numai prin ea, fără să-È™i fi făcut acolo un fel de relaÈ›ii folositoare. Supunerea în care îl crescuse tatăl său pusese, de la început, pecetea unui mare servilism în felul lui de a fi; dar acum acesta era simÈ›itor contrabalansat de o îngîmfare de om prost, de viaÈ›a retrasă pe care o ducea È™i de ceea ce resimÈ›ea ca urmare a unei timpurii È™i neaÈ™teptate prosperități. O întîmplare fericită îl scoase în calea Lady-ei Catherine de Bourgh, tocmai cînd parohia Hunsford devenise vacantă; respectul pe care-l avea pentru rangul ei, veneraÈ›ia față de ea ca protectoare, amestecate cu o părere foarte bună despre propria lui persoană, despre autoritatea lui de om al bisericii, È™i situaÈ›ia de paroh făcură din el un perfect amestec de trufie, supunere, îngîmfare È™i umilință. Acum, că avea o casă bună È™i un venit foarte frumos, își propusese să se însoare; urmărind o reconciliere cu familia din Longbourn, avea în vedere o nevastă È™i se gîndea să aleagă pe una dintre fete, dacă ar fi găsit că erau atît de frumoase È™i binecrescute cum le mergea vestea. Acesta era planul lui de îndreptare ― de reparare ― a faptului că moÈ™tenea proprietatea tatălui lor; È™i-l socotea un plan admirabil, foarte potrivit È™i foarte avantajos, foarte nobil È™i dezinteresat din partea lui. Planul rămase neschimbat după ce văzu fetele. Chipul încîntător al domniÈ™oarei Jane Bennet îi confirmă punctul de vedere È™i îi întări convingerile foarte stricte cu privire la drepturile ei de întâietate; pentru prima seară, ea fu deci aleasa lui; ziua următoare însă aduse o modificare; într-un tête-à -tête de un sfert de oră cu doamna Bennet, înaintea micului dejun, în timpul unei conversaÈ›ii care începu cu casa parohială È™i, fireÈ™te, alunecă spre mărturisirea nădejdilor lui că s-ar putea găsi la Longbourn o stăpînă pentru Hunsford, doamna Bennet avu, printre zîmbete foarte binevoitoare È™i încurajări totale, o rezervă, tocmai în privinÈ›a Janei, asupra căreia se fixase el. Cît despre fiicele mai mici, nu putea lua asupra ei să răspundă... nu putea da un răspuns precis... dar nu avea cunoÈ™tință de vreo propunere; fiica sa cea mare... trebuia să menÈ›ioneze acest lucru... simÈ›ea că e datoare să-i dea a înÈ›elege că... urma probabil, să se logodească foarte curînd. Domnul Collins nu trebui decît să-È™i mute gîndul de la Jane la Elizabeth, ceea ce È™i făcu imediat, în timp ce doamna Bennet ațîța focul în cămin; prima după Jane ca vîrstă È™i frumuseÈ›e urma, desigur, la rînd. Doamna Bennet, încîntată de aluzia lui, spera să poată avea curînd două fete măritate; iar omul de care ieri nu putea auzi vorbindu-se se afla acum foarte sus în stima È™i graÈ›iile sale. IntenÈ›ia Lydiei de a face o plimbare la Meryton nu fusese uitată; toate surorile, în afară de Mary, consimÈ›iră să meargă cu ea; iar domnul Collins urma să le însoÈ›ească, aceasta la cererea domnului Bennet care abia aÈ™tepta să scape de el È™i să-È™i aibă biblioteca numai pentru sine. Căci acolo îl urmase domnul Collins, după micul dejun, È™i acolo, răsfoind de formă unul dintre cele mai voluminoase in-folio-uri din colecÈ›ie, continua în realitate să-i vorbească aproape fără încetare de casa È™i grădina de la Hunsford. Asemenea procedee îl scoteau pe domnul Bennet din sărite. ÃŽn biblioteca lui, fusese totdeauna sigur de răgaz È™i liniÈ™te; È™i deÈ™i se aÈ™tepta ― aÈ™a cum îi spunea Elizabeth ― să dea de nerozie È™i înfumurare în oricare dintre celelalte încăperi ale casei, în bibliotecă se obiÈ™nuise să fie la adăpost de ele. PoliteÈ›ea lui deci fusese extrem de promptă cînd îl invitase pe domnul Collins să-i însoÈ›ească fiicele la plimbare; iar domnul Collins, căruia de fapt plimbarea îi convenea cu mult mai bine decît lectura, fu extrem de bucuros să închidă tomul acela gros È™i să plece. Cu nimicuri bombastice din partea lui È™i cu aprobări politicoase din partea veriÈ™oarelor sale, le trecu timpul pînă ce intrară în Meryton. AjunÈ™i acolo însă, el nu mai fu în stare să reÈ›ină atenÈ›ia celor mai tinere dintre fete. Ochii acestora fugiră îndată în lungul străzii, în căutarea ofiÈ›erilor È™i, în afară de vreo bonetă deosebit de elegantă sau de vreo muselină ― absolut o noutate ― în vreo vitrină, nimic nu le putea interesa. Dar atenÈ›ia tuturor fetelor fu în curînd atrasă de un tînăr pe care nu-l mai văzuseră pînă atunci; avea o înfățiÈ™are foarte distinsă È™i se plimba împreună cu un ofiÈ›er de partea cealaltă a drumului. OfiÈ›erul era chiar acel domn Denny despre a cărui întoarcere venise Lydia să se intereseze È™i care se înclină cînd îi văzu trecînd. ToÈ›i fură izbiÈ›i de înfățiÈ™area străinului È™i se întrebară cine putea fi; È™i Kitty È™i Lydia, hotărîte să afle acest lucru, traversară strada, urmate de ceilalÈ›i, sub pretextul că ar dori ceva din prăvălia de peste drum È™i, din fericire, ajunseră pe trotuarul opus tocmai cînd cei doi domni care se reîntorceau ajunseseră È™i ei în acelaÈ™i punct. Domnul Denny li se adresă imediat, cerîndu-le permisiunea de a-l prezenta pe prietenul său, domnul Wickham, care venise cu el în ziua precedentă de la Londra È™i despre care era bucuros să le spună că acceptase o însărcinare în unitatea lor. Asta era tocmai ce trebuia pentru că tînărului nu-i lipsea decît uniforma pentru a fi cu adevărat fermecător. ÃŽnfățiÈ™area îl favoriza foarte mult: frumuseÈ›ea lui era fără cusur ― avea un chip încîntător, o siluetă perfectă È™i un fel plăcut de a se prezenta. După ce făcură cunoÈ™tință, el dovedi o fericită uÈ™urință în conversaÈ›ie ― o uÈ™urință în acelaÈ™i timp foarte corectă È™i total lipsită de pretenÈ›ii; întregul grup se întreÈ›inea încă în mod foarte agreabil cînd le atrase atenÈ›ia un tropot de cai. Darcy È™i Bingley veneau călare. Remarcînd doamnele din grup, cei doi domni se îndreptară imediat către ele È™i urmară politeÈ›ile de rigoare. Bingley fu principalul interlocutor, iar domniÈ™oara Jane Bennet subiectul principal. Era, spuse dînsul, în drum către Longbourn, anume pentru a se interesa de sănătatea ei. Domnul Darcy confirmă cu o plecăciune È™i lua tocmai hotărîrea de a nu-È™i fixa ochii asupra Elizabethei, cînd privirile îi fură atrase de străin, iar Elizabeth, care, din întîmplare văzuse expresia de pe chipul amîndurora, în timp ce se uitau unul la altul, rămase surprinsă de efectul acestei întîlniri. Ambii se schimbaseră la față: unul pălise, celălalt roÈ™ise. Domnul Wickham, după o ezitare, își ridică puÈ›in pălăria ― salut la care domnul Darcy abia consimÈ›i să-i răspundă. Ce putea să însemne asta? Era imposibil să-È›i închipui; era imposibil să nu vrei să afli. O clipă mai tîrziu, fără să aibă aerul că remarcase ceva, domnul Bingley își luă rămas bun È™i împreună cu prietenul său călări mai departe. Domnul Denny È™i domnul Wickham conduseră tinerele domniÈ™oare pînă la uÈ™a casei domnului Philips, apoi se înclinară de plecare, în pofida stăruinÈ›elor domniÈ™oarei Lydia de a-i pofti înăuntru È™i chiar în pofida doamnei Philips care, dînd de perete fereastra salonului, susÈ›inea zgomotos invitaÈ›ia nepoatei sale. Doamna Philips era întotdeauna bucuroasă să-È™i vadă nepoatele, iar cele două mai mari erau ― după recenta lor absență ― deosebit de binevenite; își exprima tocmai, cu zel, surpriza pentru neaÈ™teptata lor întoarcere acasă ― despre care n-ar fi aflat nimic, deoarece trăsura lor nu fusese trimisă să le aducă, dacă nu s-ar fi întîmplat să-l întîlnească pe stradă pe băiatul de prăvălie de la domnul Jones, care-i spusese că nu mai era nevoie să trimită doctorii la Netherfield, pentru că domniÈ™oarele Bennet plecaseră ― cînd fu obligată să-È™i îndrepte amabilitățile către domnul Collins, pe care Jane tocmai i-l prezenta. ÃŽl primi cu toată politeÈ›ea de care era capabilă, politeÈ›e pe care el i-o întoarse cu vîrf È™i îndesat, scuzîndu-se pentru faptul de a fi venit pe nepoftite, fără a-i fi fost prezentat în prealabil, împrejurare de care se simÈ›ea măgulit totuÈ™i, ea fiind justificată de înrudirea lui cu tinerele domniÈ™oare care-l prezentaseră atenÈ›iei domniei-sale. Doamna Philips se sperie de atîta exces de bună-creÈ™tere, dar admiraÈ›ia ei față de acest necunoscut fu curmată de exclamaÈ›iile È™i întrebările despre celălalt, în privinÈ›a căruia totuÈ™i nu putu spune nepoatelor decît ceea ce ele È™tiau deja ― anume că domnul Denny venise cu el de la Londra È™i urma să primească decretul de locotenent în regimentul... Spunea că de mai bine de o oră îl urmărea cu privirea în timp ce el se plimba în sus È™i-n jos pe stradă; È™i dacă ar fi apărut domnul Wickham, Kitty È™i Lydia È™i-ar fi continuat cu siguranță ocupaÈ›ia; dar, din fericire, nu mai trecea nimeni pe la ferestre, afară doar de cîțiva ofiÈ›eri care în comparaÈ›ie cu noul venit, deveniseră niÈ™te tineri dezagreabili È™i stupizi. Unii dintre aceÈ™tia erau aÈ™teptaÈ›i a doua zi la masă la familia Philips È™i mătuÈ™a promise fetelor să-l hotărască pe soÈ›ul ei să-i facă domnului Wickham o vizită È™i să-l invite È™i pe el, dacă ar veni È™i rudele de la Longbourn în cursul serii. ToÈ›i fură de acord; iar doamna Philips le declară că vor organiza o veselă È™i zgomotoasă partidă de "loterie", cum le plăcea lor, după care vor lua o uÈ™oară cină caldă. Perspectiva unor asemenea desfătări era foarte îmbucurătoare È™i se despărÈ›iră într-o dispoziÈ›ie excelentă. ÃŽnainte de a ieÈ™i din cameră, domnul Collins își repetă scuzele È™i fu asigurat, cu o neobosită politeÈ›e, că scuzele lui erau lipsite de temei. ÃŽn drum spre casă, Elizabeth îi povesti Janei ceea ce observase petrecîndu-se între cei doi domni; È™i cu toate că Jane era dispusă să-i apere pe oricare dintre ei sau pe ambii, dacă ar fi fost să aibă vreo vină, nu putu găsi, cum nu găsise nici sora ei, vreo explicaÈ›ie pentru purtarea lor. Acasă, domnul Collins o făcu fericită pe doamna Bennet exprimîndu-È™i admiraÈ›ia pentru comportamentul È™i politeÈ›ea doamnei Philips. El declară că, în afară de Lady Catherine È™i de fiica ei, nu mai văzuse o femeie cu atîta stil, deoarece dînsa nu numai că-l primise cu cea mai perfectă afabilitate, dar îl inclusese în mod special în invitaÈ›ia pentru seara următoare, deÈ™i pînă atunci nici nu-l cunoscuse. ÃŽntr-o oarecare măsură ― presupunea el ― invitaÈ›ia se datora rudeniei sale cu familia Bennet; totuÈ™i nu mai văzuse atîta amabilitate, în tot cursul vieÈ›ii sale. Capitolul XVI Cum nu se făcuse nici o obiecÈ›ie în legătură cu vizita proiectată de cei tineri la mătuÈ™a lor È™i cum se opusese o rezistență dîrză tuturor scrupulelor domnului Collins de a-i lăsa pe domnul È™i doamna Bennet singuri fie chiar È™i o singură seară în timpul vizitei sale, la ora potrivită cupeul îi transportă pe domnul Collins È™i pe cele cinci veriÈ™oare la Meryton; la intrarea în salon, avură plăcerea să afle că domnul Wickham acceptase invitaÈ›ia unchiului È™i se afla acolo. După ce auziră vestea È™i luară toÈ›i loc, domnul Collins avu răgazul să privească în jur È™i să admire; È™i fu atît de surprins de mărimea apartamentului È™i de mobilier, încît declară că aproape ar fi putut să se creadă la Rosings, în sufrageria mică de vară, comparaÈ›ie care, la început, nu produse mare satisfacÈ›ie. Dar cînd doamna Philips înÈ›elese ce însemna Rosings È™i cine îi era stăpîn È™i după ce auzi descrierea unuia doar dintre saloanele Lady-ei Catherine È™i află că numai căminul costase opt sute de lire, ea simÈ›i întreaga greutate a complimentului È™i n-ar mai fi avut nimic de zis împotriva unei comparaÈ›ii, fie È™i cu odaia menajerei. Pînă ce domnii se alăturară grupului lor, domnul Collins își petrecu timpul în mod plăcut descriindu-i întreaga grandoare a Lady-ei Catherine È™i a reÈ™edinÈ›ei sale, făcînd digresiuni ocazionale pentru lauda propriei È™i umilei lui locuinÈ›e È™i a îmbunătățirilor pe care i le aducea, È™i găsi în doamna Philips o auditoare foarte atentă a cărei părere în privinÈ›a importanÈ›ei lui se contura văzînd cu ochii È™i care, ascultîndu-l, luă hotărîrea de a raporta vecinilor totul È™i cît mai repede cu putință. Fetelor însă, care se săturaseră să-l tot audă vorbind pe vărul lor È™i n-aveau nimic altceva de făcut decît să dorească un pian È™i să examineze banalele imitaÈ›ii de porÈ›elan de pe cămin, aÈ™teptarea li se păru tare lungă. Dar, în cele din urmă, se termină. Domnii se apropiau; È™i cînd domnul Wickham intră în salon, Elisabeth simÈ›i că nu-l privise È™i nu se gîndise niciodată la dînsul cu o admiraÈ›ie pe care să n-o fi meritat în întregime; ofiÈ›erii din regimentul... formau în general un grup de domni foarte onorabili È™i cei mai străluciÈ›i dintre ei erau prezenÈ›i la petrecere, în seara aceea; domnul Wickham însă era atît de departe de ei toÈ›i ca persoană, È›inută, înfățiÈ™are È™i umblet, pe cît erau ei de superiori unchiului Philips ― cu obrazul lui lat ― care, îmbuibat È™i mirosind a vin de Porto, îi urma în cameră. Domnul Wickham fu fericitul bărbat către care se întoarseră toate privirile femeilor, iar Elizabeth fericita femeie lîngă care el luă, în sfîrÈ™it, loc; È™i felul plăcut cum începu imediat conversaÈ›ia, deÈ™i numai despre faptul că noaptea era umedă È™i că probabil vor avea o toamnă ploioasă, o făcu să constate că subiectul cel mai obiÈ™nuit, mai plicticos È™i mai banal putea deveni interesant în gura unui vorbitor priceput. Cu rivali ca domnul Wickham È™i domnii ofiÈ›eri, domnul Collins părea să se fi scufundat în neființă. El nu însemna desigur nimic în ochii tinerelor domniÈ™oare; totuÈ™i, din cînd în cînd, mai găsea la doamna Philips o ureche binevoitoare È™i datorită atenÈ›iei acesteia fu servit din belÈ™ug cu prăjiturele È™i cafea. Cînd s-au alcătuit mesele pentru cărÈ›i avu, la rîndul lui, prilejul s-o îndatoreze, aÈ™ezîndu-se la o partidă de whist. ― Cunosc prea puÈ›in acest joc, îi spuse, dar sînt fericit, să mă perfecÈ›ionez, deoarece în situaÈ›ia mea... Doamna Philips îi era foarte recunoscătoare pentru consimțămîntul lui de a juca, dar nu avu răbdare să-i asculte motivele. Domnul Wickham nu juca whist È™i se aÈ™eză între Elizabeth È™i Lydia, care-l primiră cu mare bucurie la masa lor. La început a existat pericolul ca Lydia, căreia îi plăcea enorm să stea de vorbă, să-l monopolizeze; cum însă era È™i o mare amatoare de loterie fu, în curînd, prea prinsă de joc, pariind È™i exclamînd prea pătimaÈ™ cînd se strigau premiile, pentru a mai putea da vreo atenÈ›ie cuiva. Domnul Wickham însă, acordînd jocului numai atenÈ›ia obiÈ™nuită, avu răgazul să stea de vorbă cu Elizabeth. Foarte bucuroasă să-l asculte, deÈ™i nu spera să i se spună ceea ce dorea îndeosebi ― povestea raporturilor lui cu domnul Darcy. Ea nici măcar nu îndrăzni să aducă vorba despre acel domn. TotuÈ™i curiozitatea îi fu pe neaÈ™teptate potolită. Domnul Wickham atacă, chiar el, acest subiect. Se interesă la ce distanță de Meryton se află Netherfield È™i, după ce primi răspunsul, întrebă, È™ovăind, de cîtă vreme se afla domnul Darcy acolo. ― Cam de o lună, răspunse Elizabeth. Și, cum nu dorea să lase să-i scape acest subiect, adăugă: După cîte înÈ›eleg, are un foarte mare domeniu în Derbyshire. ― Da, răspunse Wickham, moÈ™ia lui de acolo este o proprietate seniorială, zece mii net per annum. N-aÈ›i fi găsit pe nimeni mai indicat decît mine pentru a vă da informaÈ›ii în chestiunea asta căci, din prima mea copilărie, am fost legat de familia sa într-un fel foarte special. Elizabeth nu-È™i putu stăpîni uimirea. ― AveÈ›i tot dreptul să păreÈ›i uimită de afirmaÈ›ia mea, domniÈ™oară Bennet, dacă aÈ›i remarcat ― cum poate aÈ›i È™i făcut ― marea răceală a întîlnirii noastre de ieri. ÃŽl cunoaÈ™teÈ›i bine pe domnul Darcy? ― Atît cît să-mi ajungă, exclamă Elizabeth cu patimă. Am petrecut patru zile în aceeaÈ™i casă cu el È™i-l consider un om foarte dezagreabil. ― Dacă este agreabil sau nu, zise Wickham, eu nu am dreptul să-mi spun părerea. Nu am această calitate. ÃŽl cunosc prea mult È™i prea bine pentru a fi un judecător drept. Mie mi-e imposibil să rămîn nepărtinitor. Cred însă că părerea dumneavoastră despre el ar produce, în general, uimire È™i poate că nu v-aÈ›i exprima atît de tare nicăieri în alt loc. Aici sînteÈ›i în mijlocul familiei dumneavoastră. ― Pe cuvîntul meu, nu spun aici mai mult decît aÈ™ spune în oricare altă casă din vecinătate, exceptînd Netherfield. ÃŽn Herdfordshire nimeni nu-l simpatizează. ToÈ›i sînt dezgustaÈ›i de mîndria lui. Nu veÈ›i găsi pe nimeni care să vorbească mai bine despre el. ― Nu pot pretinde că-mi pare rău, spuse Wickham după o scurtă pauză, dacă Darcy sau oricine altcineva nu este preÈ›uit mai mult decît merită; dar cu el, cred, asta nu se întîmplă des. Lumea este orbită de averea, de greutatea lui, sau speriată de acrele lui superioare, impunătoare, È™i-l vede doar aÈ™a cum îi place lui să fie văzut. ― Eu l-aÈ™ lua drept un om cu o fire urîcioasă, chiar È™i din puÈ›inul pe care-l È™tiu despre el. Wickham clătină numai din cap. ― Mă întreb, spuse el cînd avu iar prilejul să vorbească, dacă are de gînd să rămînă mai mult timp aici. ― Nu È™tiu deloc, dar cît am stat la Netherfield nu am auzit vorbindu-se nimic despre plecarea sa. Sper că planurile dumneavoastră în legătură cu regimentul nu vor suferi modificări din cauza prezenÈ›ei lui în regiune. ― Oh, nu. Nu eu trebuie să-l evit pe Darcy. Dacă el doreÈ™te să nu dea ochi cu mine, el e cel care trebuie să plece. Nu sîntem în relaÈ›ii de prietenie È™i-mi este totdeauna neplăcut să-l întîlnesc; dar nu am nici un motiv să-l evit, afară doar de motivul pe care l-aÈ™ putea spune în faÈ›a lumii întregi ― am sentimentul unei mari nedreptăți È™i durerosul regret că Darcy este ceea ce este. Tatăl lui, domniÈ™oară Bennet, defunctul domn Darcy, a fost unul dintre oamenii cei mai buni care au existat vreodată È™i prietenul cel mai adevărat pe care l-am avut; È™i nu mă pot afla în prezenÈ›a acestui domn Darcy fără să mă simt îndurerat în adîncul sufletului de o mie de duioase amintiri. Purtarea lui față de mine a fost revoltătoare; cred, într-adevăr însă, că i-aÈ™ putea ierta tot È™i toate mai curînd decît faptul că a înÈ™elat speranÈ›ele È™i a terfelit memoria tatălui său. Elizabeth găsea subiectul tot mai interesant È™i era numai urechi, dar delicateÈ›ea temei o împiedica să pună vreo întrebare. Domnul Wickham începu să vorbească despre lucruri cu caracter mai general ― Meryton, împrejurimile, societatea locală ― părînd foarte mulÈ›umit de cale văzute pînă atunci È™i insistînd mai ales asupra ultimei teme cu o amabilă È™i firească galanterie. ― Perspectiva de a fi mereu în societate, într-o bună societate, adăugă el, a fost pentru mine cel mai bun îndemn de a intra în regimentul... Știam că este o unitate cît se poate de onorabilă È™i plăcută, iar prietenul meu Denny m-a ispitit È™i mai mult relatîndu-mi despre cartierul lor general actual È™i despre cunoÈ™tinÈ›ele alese È™i marea solicitudine de care au avut prilejul să se bucure la Meryton. Societatea, recunosc, îmi este necesară. Sînt un om dezamăgit È™i nu suport singurătatea. Trebuie să fiu ocupat È™i să am în jur oameni. Nu am fost sortit unei vieÈ›i de militar, dar nu am avut încotro din cauza împrejurărilor. Biserica trebuia să fie rostul meu; am fost crescut pentru a o sluji È™i pînă acum ar fi trebuit să fiu în posesia unei parohii foarte importante, dacă domnul de care tocmai vorbeam ar fi binevoit. ― ÃŽntr-adevăr ?! ― Da! Defunctul său tată mi-a lăsat prin testament recomandarea pentru cea mai bună parohie care va deveni vacantă. El era naÈ™ul meu È™i È›inea nespus de mult la mine. Nu găsesc cuvinte destul de potrivite pentru bunătatea sa. Voia să mă asigure cu largheÈ›e È™i era încredinÈ›at că o È™i făcuse, dar, cînd parohia a devenit vacantă, a fost dată altcuiva. ― Doamne, Dumnezeule! exclamă Elizabeth. Cum de s-a putut aÈ™a ceva? Cum de s-a putut trece peste testamentul său? De ce nu aÈ›i cerut despăgubiri legale? ― Testamentul avea un asemenea viciu de formă încît nu-mi lăsa nici o speranță din partea legii. Un om de onoare nu s-ar fi putut îndoi de intenÈ›ia testatorului, dar domnul Darcy a preferat s-o pună la îndoială sau s-o trateze numai ca pe o recomandare condiÈ›ionată È™i să susÈ›ină că am pierdut orice drept legal de a beneficia de ea, fiind risipitor, necugetat; pe scurt, de toate È™i nimic. Sigur este că parohia a devenit vacantă acum doi ani, exact cînd ajunsesem la vîrsta la care o puteam primi, È™i că a fost încredinÈ›ată altuia, È™i nu mai puÈ›in sigur este È™i faptul că nu mă pot învinui să fi făcut într-adevăr ceva ca să merit s-o pierd. Am o fire nestăpînită È™i poate mi-am spus uneori prea deschis părerea despre el sau către el. Altceva mai rău nu-mi pot aminti. Adevărul este însă că sîntem foarte diferiÈ›i È™i că el mă urăște. ― E revoltător! Merita să fie făcut de rîs în mod public. ― Odată È™i odată tot va fi, dar nu eu o voi face. Atîta timp cît îmi voi aminti de tatăl său, nu-l voi putea niciodată nici sfida, nici face de rîs. Elizabeth îl preÈ›ui pentru asemenea sentimente È™i, în timp ce tînărul le exprima, i se păru a fi mai frumos decît oricînd. ― Dar ce motiv a avut? întrebă ea după un timp. Ce l-a putut face să se poarte atît de crud? ― O totală È™i neclintită antipatie, o antipatie pe care nu o pot pune, în oarecare măsură, decît în seama geloziei. Dacă defunctul domn Darcy ar fi È›inut la mine mai puÈ›in, poate că fiul său m-ar fi văzut cu ochi mai buni; dar neobiÈ™nuita afecÈ›iune pe care tatăl său o avea pentru mine îl irita cred, încă de pe cînd eram copii. Nu avea o fire să suporte competiÈ›ia în care ne aflam, preferinÈ›a ce-mi era adesea acordată. ― Nu l-am crezut pe domnul Darcy atît de rău, deÈ™i niciodată nu mi-a plăcut, nu l-am crezut atît de josnic; mi-am închipuit că, în general, îi dispreÈ›uieÈ™te pe semenii săi, dar n-aÈ™ fi putut bănui că se coboară pînă la o răzbunare atît de crudă, pînă la atîta nedreptate, atîta lipsă de omenie. După cîteva minute de gîndire, continuă: Mi-amintesc într-adevăr cum se fălea într-o zi la Netherfield că e implacabil în resentimentele sale, că are o fire neiertătoare. Trebuie să aibă un caracter înspăimântător. ― Nu pot avea încredere în judecata mea pe tema asta, replică Wickham. Mie mi-ar fi greu să fiu drept cu el. Elizabeth căzu din nou pe gînduri È™i după un timp exclamă: ― Să se poarte astfel cu finul, prietenul, cu favoritul tatălui său! Și ar fi putut foarte bine adăuga: Și pe deasupra, un tînăr ca dumneata, al cărui chip însuÈ™i e o garanÈ›ie de omenie. Dar se mulÈ›umi cu: Un tînăr care a fost, din copilărie, tovarășul lui de joacă, legaÈ›i ― după cum cred că aÈ›i spus ― în modul cel mai strîns. ― Ne-am născut în aceeaÈ™i parohie, în mijlocul aceluiaÈ™i parc; am petrecut laolaltă cea mai mare parte a tinereÈ›ii noastre ― trăind în aceeaÈ™i casă, amuzîndu-ne cu aceleaÈ™i jocuri, ocrotiÈ›i de aceeaÈ™i părintească grijă. Tatăl meu È™i-a început cariera în profesiunea căreia unchiul dumneavoastră, domnul Philips, pare să-i facă atîta cinste; dar a renunÈ›at la tot pentru a-i fi util defunctului domn Darcy È™i È™i-a dedicat tot timpul îngrijind de domeniul Pemberley. A fost preÈ›uit, cum nu se poate mai mult, de domnul Darcy, fiind un prieten de toată încrederea È™i demn de toată cinstea. Domnul Darcy recunoÈ™tea adesea cît îi era de obligat tatălui meu pentru neprecupeÈ›ita lui muncă de dirijare È™i administrare È™i cînd, cu puÈ›in înainte de moartea tatălui meu, i-a promis, din proprie iniÈ›iativă, că mă va asigura, sînt convins că simÈ›ea că face un gest de recunoÈ™tință față de el, ca È™i de afecÈ›iune față de mine. ― Ce ciudat, exclamă Elizabeth, ce odios! Mă mir că tocmai mîndria lui nu l-a silit pe acest domn Darcy să fie drept cu dumneavoastră. Dacă nu dintr-un motiv mai bun, din acela că n-a fost destul de mîndru ca să nu fie necinstit ― căci eu necinste trebuie să numesc fapta lui. ― Este de mirare, răspunse Wickham, deoarece mai toate faptele sale pot fi puse în seama mîndriei, È™i mîndria i-a fost adesea prietenul cel mai bun. Ea l-a adus mai aproape de virtute decît de oricare altă simÈ›ire. Dar nu sîntem, nici unul, statornici È™i, în comportarea lui față de mine, a fost mînat de impulsuri È™i mai puternice decît mîndria. ― Se poate oare ca o mîndrie atît de odioasă să fi fost vreodată spre binele lui? ― Da. Ea l-a făcut adesea să fie darnic, generos; să cheltuiască fără reÈ›inere, să ofere ospitalitate, să-È™i ajute arendaÈ™ii, să-i aline pe săracii lui. Da, mîndria a făcut asta, mîndria de familie È™i mîndria filială, căci este foarte mîndru de ceea ce era tatăl lui. A nu apărea drept acela care-È™i dezonorează familia, acela care face să degenereze calitățile ce aduc popularitatea, sau să se piardă influenÈ›a casei Pemberley, este un puternic imbold. Mai are È™i o mîndrie de frate È™i aceasta împreună cu o oarecare dragoste frățească fac din el un protector blînd È™i plin de grijă al sorei sale; È™i veÈ›i auzi că e prezentat, în general, drept fratele cel mai bun È™i mai atent din lume. ― Ce fel de fată este domniÈ™oara Darcy? Wickham clătină din cap. ― AÈ™ fi vrut s-o pot numi prietenoasă. Mă doare să vorbesc de rău pe un Darcy, dar seamănă prea mult cu fratele ei ― e foarte, foarte mîndră. Cînd era mică, era afectuoasă È™i drăguță È™i È›inea foarte mult la mine; iar eu i-am consacrat ore È™i ore pentru a o distra. Acum însă ea nu mai există pentru mine. Este o fată frumoasă, de cincisprezece, È™aisprezece ani, È™i am auzit ― cu o educaÈ›ie desăvîrÈ™ită. De la moartea tatălui ei, locuieÈ™te la Londra împreună cu o doamnă care-i supraveghează instruirea. După multe tăceri È™i multe încercări de a aborda alte subiecte, Elizabeth nu rezistă È™i reveni încă o dată la cel dintîi, spunînd: ― Mă miră prietenia lui cu domnul Bingley. Cum poate oare domnul Bingley, care pare a fi întruchiparea bunei dispoziÈ›ii È™i este, sînt convinsă, cu adevărat drăguÈ›, să se simtă atît de strîns legat de un asemenea om? Cum e posibil să se potrivească? ÃŽl cunoaÈ™teÈ›i pe domnul Bingley? ― Nu, deloc, ― Este un om blajin, prietenos, fermecător. El nu poate È™ti cum este domnul Darcy în realitate. ― Probabil că nu, dar domnul Darcy poate să placă cui vrea el. ÃŽnsuÈ™irile nu-i lipsesc. Poate fi un bun partener de conversaÈ›ie, dacă crede că e cazul. Cu cei din lumea lui este un om total diferit de ceea ce este față de cei mai puÈ›in favorizaÈ›i de soartă. Mîndria nu-l părăseÈ™te niciodată; cu cei bogaÈ›i, însă, are vederi largi, este drept, sincer, rezonabil, vrednic de toată cinstea È™i probabil simpatic ― avînd oarecum în vedere averea È™i înfățiÈ™area. Curînd după aceasta, partida de whist se sparse, jucătorii se strînseră în jurul celeilalte mese, iar domnul Collins luă loc între veriÈ™oara sa Elizabeth È™i doamna Philips, care îi puse întrebările obiÈ™nuita în privinÈ›a succesului avut la joc. Nu fusese prea mare ― pierduse tot timpul; dar cînd doamna Philips începu să-È™i exprime regretele, el o asigură, plin de gravitate, că nu avea nici cea mai mică importanță; că el considera banii ca o bagatelă È™i o rugă să nu se neliniÈ™tească din cauza asta. ― Știu prea bine, doamnă, remarcă el, că atunci cînd oamenii se aÈ™ază la o masă de joc trebuie să-È™i asume riscurile unui astfel de lucru, iar eu, din fericire, nu sînt în situaÈ›ia de a face caz de cinci È™ilingi. Sînt, fără îndoială, mulÈ›i care nu ar putea spune la fel, dar, mulÈ›umită Lady-ei Catherine de Bourgh, mă aflu mult deasupra nevoii de a È›ine seama de asemenea nimicuri. Domnul Wickham deveni atent; după ce-l observă pe domnul Collins cîteva clipe o întrebă pe Elizabeth, cu glas scăzut, dacă rudele ei erau în relaÈ›ii foarte strînse cu familia de Bourgh. ― Lady Catherine de Bourgh i-a dat curînd domnului Collins o parohie. Aproape că nu È™tiu în ce împrejurări i-a fost prezentat, dar este cert că nu o cunoaÈ™te de mult. ― ȘtiÈ›i, desigur, că Lady Catherine de Bourgh È™i Lady Anne Darcy au fost surori È™i că, prin urmare, ea este mătuÈ™a tînărului domn Darcy. ― Nu, într-adevăr, nu È™tiam. Nu È™tiu nimic despre familia Lady-ei Catherine. Pînă alaltăieri, nu auzisem încă de existenÈ›a ei. ― Fiica sa, domniÈ™oara de Bourgh, va avea o mare avere È™i se crede că ea È™i vărul său vor uni cele două proprietăți. Această informaÈ›ie o făcu pe Elizabeth să zîmbească; se gîndea la biata domniÈ™oară Bingley. Zadarnice erau toate drăgălășeniile, ei, zadarnice È™i inutile È™i afecÈ›iunea pentru sora lui È™i laudele pentru el, dacă Darcy se considera sortit alteia. ― Domnul Collins, adăugă Elizabeth, vorbeÈ™te în termenii cei mai elogioÈ™i de Lady Catherine È™i de fiica sa; dar, din anumite amănunte pe care le-a povestit despre senioria sa, bănuiesc că recunoÈ™tinÈ›a îl face să se înÈ™ele È™i că ― în ciuda faptului că e protectoarea lui ― este o femeie arogantă È™i încrezută. ― Cred că, într-o mare măsură, este È™i una È™i alta, replică Wickham. Nu am văzut-o de ani de zile, dar îmi amintesc perfect că nu mi-a plăcut niciodată È™i că avea un fel de a fi dictatorial È™i insolent. Are reputaÈ›ia de a fi deosebit de raÈ›ională È™i deÈ™teaptă; dar eu cred mai curînd că însuÈ™irile sale se trag, în parte, din rang È™i din avere, în parte, din atitudinea ei autoritară È™i restul din mîndria nepotului său, căruia îi place să creadă că oricare dintre rudele lui posedă o inteligență cu totul superioară. Elizabeth recunoscu că el făcuse o expunere foarte judicioasă È™i continuară cu plăcere să stea de vorbă pînă cînd cina puse capăt jocului de cărÈ›i È™i dădu celorlalte doamne partea ce li se cuvenea din atenÈ›iile domnului Wickham. Nu se putea duce o conversaÈ›ie în zgomotul din timpul cinei de la doamna Philips; dar manierele tînărului îi cuceriră pe toÈ›i. Tot ceea ce spunea era spus cum trebuia È™i tot ceea ce făcea era făcut cu eleganță. Elizabeth plecă de acolo cu mintea plină de el. Tot drumul pînă acasă, nu se mai putu gîndi la nimeni în afară de domnul Wickham È™i la cele ce-i spusese; dar nu-i putu pomeni nici măcar numele, căci nici Lydia, nici domnul Collins nu tăcură o singură clipă. Lydia vorbea într-una despre loterie, despre fisele pe care le pierduse, despre fisele pe care le cîștigase: iar domnul Collins, apreciind politeÈ›ea doamnei È™i domnului Philips, asigurîndu-i că paguba sa la whist n-avea nici o importanță, enumerînd felurile servite la cină È™i tot temîndu-se că dăduse buzna peste veriÈ™oarele sale, avea de spus mai multe decît putu spune pînă ce trăsura opri în faÈ›a locuinÈ›ei lor, din Longbourn. Capitolul XVII A doua zi, Elizabeth îi povesti Janei ce se petrecuse între domnul Wickham È™i ea. Jane o ascultă cu interes È™i uimire pentru că era de necrezut ca domnul Darcy să poată fi atît de nedemn de stima domnului Bingley; nu era însă în firea ei să se îndoiască de cinstea unui om cu o înfățiÈ™are atît de amabilă ca a domnului Wickham. Posibilitatea ca acesta să fi îndurat atîta adversitate fu de ajuns pentru a-i provoca sentimentele cele mai duioase; nu mai rămînea deci nimic de făcut în afară doar de a avea o părere bună despre amîndoi, de a justifica purtarea fiecăruia dintre ei È™i de a pune pe seama întîmplării sau a greÈ™elii tot ceea ce nu putea fi explicat în alt fel. ― Ambii, spuse ea, au fost, cred, decepÈ›ionaÈ›i într-un fel sau într-altul, de care noi nu ne putem da seama. Poate că oameni interesaÈ›i i-au prezentat fals unul altuia. Pe scurt, nouă ne este imposibil să bănuim cauzele sau împrejurările care i-au înstrăinat, dacă nu există vină nici de o parte, nici de alta. ― Foarte adevărat! Chiar aÈ™a! Și acum, scumpa mea Jane, ce ai de spus în favoarea oamenilor interesaÈ›i implicaÈ›i în treaba aceasta? Hai, scoate-i basma curată È™i pe ei, căci altfel am fi silite totuÈ™i să avem o părere proastă despre cineva. ― Rîzi cît vrei, dar nu vei putea rîde atît cît să mă scoÈ›i dintr-ale mele. Scumpa mea Lizzy, gîndeÈ™te-te numai în ce lumină urîtă s-ar plasa domnul Darcy purtîndu-se astfel cu protejatul tatălui său. Cineva căruia tatăl său i-a promis să-i asigure viitorul. Este cu neputință. Nici un om de omenie, nici un om care se stimează n-ar fi în stare de aÈ™a ceva. Se poate oare ca prietenii cei mai apropiaÈ›i să se înÈ™ele într-atît asupra lui? Oh! Nu! ― Pot să-mi închipui mai curînd că domnul Bingley a fost indus în eroare decît că domnul Wickham a inventat o poveste ca aceea pe care mi-a relatat-o seara trecută: nume, fapte, toate spuse pe nepregătite. Dacă nu este aÈ™a, s-o dovedească domnul Darcy. ÃŽn afară de asta, era atîta adevăr în ochii lui! ― Este foarte greu, recunosc; este dureros. Nu mai È™tii ce să crezi. ― Să-mi fie cu iertare. Știi precis ce să crezi. Dar Jane nu putea crede cu precizie decît un singur lucru, È™i anume că, dacă domnul Bingley fusese indus în eroare, va suferi mult cînd vor ieÈ™i toate la lumină. Cele două domniÈ™oare trebuiră să iasă din boschetul unde avusese loc conversaÈ›ia pomenită, fiindcă tocmai sosiseră unele persoane despre care fusese vorba. Domnul Bingley È™i surorile lui veniseră să le prezinte personal invitaÈ›ia pentru mult aÈ™teptatul bal de la Netherfield, fixat pentru marÈ›ea următoare. Cele două doamne au fost încîntate să-È™i regăsească scumpa prietenă; au spus că erau secole de cînd n-o mai văzuseră È™i au întrebat-o, de repetate ori, ce mai făcuse de cînd se despărÈ›iseră. ÃŽn ceea ce priveÈ™te restul familiei, i-au dat prea puÈ›ină atenÈ›ie ― ocolindu-l pe domnul Bennet, pe cît posibil, spunîndu-i nimica toată Elizabethei È™i nimic celorlalÈ›i. Au plecat repede, ridicîndu-se de pe scaune cu o ostentaÈ›ie care-l luă pe fratele lor prin surprindere, grăbindu-se, nerăbdătoare parcă, să scape de amabilitățile doamnei Bennet. Perspectiva balului de la Netherfield era nespus de plăcută pentru fiecare dintre doamnele din familie. Doamnei Bennet îi plăcea să-l ia drept un omagiu adus fiicei sale mai mari È™i se simÈ›ea foarte măgulită, deoarece fusese invitată de domnul Bingley personal în loc de a primi o ceremonioasă invitaÈ›ie scrisă. Jane visa o seară încîntătoare, în compania celor două prietene ale sale, È™i atenÈ›iile fratelui lor, iar Elizabeth se gîndea cu plăcere că va dansa mult, mult, cu domnul Wickham È™i că privirea È™i comportarea domnului Darcy îi vor confirma tot ceea ce È™tia. Fericirea sperată de Catherine È™i Lydia depindea mai puÈ›in de un anumit lucru sau de o anume persoană, deoarece, deÈ™i fiecare dintre ele se gîndea, ca È™i Elizabeth, că va dansa jumătate din noaptea aceea cu domnul Wickham, el nu era, în nici un caz, singurul partener care putea să le placă, È™i un bal era, în orice caz, un bal. Chiar È™i Mary fu în stare să-È™i asigure familia că nu avea nimic de zis împotriva balului. ― Atîta timp cît pot să-mi păstrez dimineÈ›ile pentru mine, declară ea, asta îmi ajunge. Nu cred că este un sacrificiu să iau, ocazional, parte la un program, seara. Societatea are drepturi asupra noastră, a tuturor, È™i socotesc că fac parte dintre aceia care consideră clipele de recreaÈ›ie È™i distracÈ›ie un lucru de dorit pentru toată lumea. Cu acest prilej, Elizabeth era într-o dispoziÈ›ie atît de bună încît, deÈ™i nu vorbea des cu domnul Collins dacă nu era nevoie, nu se putu stăpîni să nu-l întrebe dacă avea sau nu intenÈ›ia să accepte invitaÈ›ia domnului Bingley È™i, în caz afirmativ, dacă credea că e potrivit să participe la distracÈ›iile din seara aceea; fu destul de surprinsă să afle că el nu-È™i făcea nici un fel de scrupule în această privință È™i că era departe de a se teme de o mustrare, fie din partea arhiepiscopului, fie a Lady-ei Catherine de Bourgh pentru îndrăzneala de a fi dansat. ― Nu sînt deloc de părere, v-asigur, spuse el, că un bal de felul acesta, dat pentru persoane respectabile, de către un tînăr onorabil, ar putea avea vreo tendință imorală; È™i sînt eu însumi atît de departe de a avea ceva împotriva dansului, încît sper să am cinstea de a fi onorat de toate frumoasele mele veriÈ™oare în cursul serii; È™i profit, scumpă domniÈ™oară Elizabeth, de acest prilej pentru a vă ruga să-mi acordaÈ›i primele două dansuri ― preferință pe care sînt încredinÈ›at că veriÈ™oara mea Jane o va atribui cauzei adevărate È™i nu unei lipsa de respect față de persoana sa. Elizabeth avu sentimentul că e prinsă în cursă. ÃŽÈ™i propusese neapărat să danseze tocmai dansurile acelea cu domnul Wickham; È™i în locul lui să-l ai pe domnul Collins! Șăgălnicia ei nu căzuse nicicînd mai prost. Nu era nimic de făcut, totuÈ™i. Fericirea domnului Wickham, ca È™i a ei, fu, prin forÈ›a lucrurilor, puÈ›in amînată, È™i invitaÈ›ia domnului Collins primită cu politeÈ›ea de care se mai simÈ›i în stare. Nu era prea încîntată de galanteria lui, căci aceasta îi trezea bănuiala că el avea È™i altă intenÈ›ie. Pentru prima dată o fulgeră gîndul că dintre surori ea era acum aleasa demnă de a deveni stăpîna parohiei Hunsford È™i al patrulea la masa de cadril de la Rosings, în absenÈ›a unor musafiri mai simandicoÈ™i. Gîndul acesta se transformă în convingere în timp ce-i urmărea amabilitățile mereu mai stăruitoare față de ea È™i îi asculta încercările de a o măguli pentru spiritul È™i vioiciunea ei; cu toate că se simÈ›ea mai degrabă uluită decît încîntată de acest efect al farmecelor ei, nu trecu mult È™i doamna Bennet îi dădu a înÈ›elege că probabilitatea acestei căsătorii îi era extrem de agreabilă. Elizabeth însă se făcu a nu înÈ›elege aluzia, fiind perfect conÈ™tientă că dacă ar fi replicat ceva ar fi ajuns, să se certe. S-ar fi putut ca domnul Collins să nu facă niciodată cererea, aÈ™a că pînă n-o va face, n-avea nici un rost să se certe din cauza lui. Dacă nu ar fi fost balul de la Netherfield, pentru care să se pregătească È™i de care să vorbească, cele două domniÈ™oare Bennet mai mici s-ar fi aflat tot timpul într-o stare vrednică de milă căci, din ziua în care primiseră invitaÈ›ia È™i pînă în ziua balului, plouase fără încetare È™i n-au putut să se plimbe măcar o singură dată la Meryton. Nu tu mătușă, nu tu ofiÈ›eri, nu tu È™tiri; pînă È™i rozetele pentru pantofii de bal fuseseră procurate tot printr-un curier. Chiar È™i Elizabeth ar fi fost îndreptățită să creadă că răbdarea îi fusese pusă, întrucîtva, la încercare de vremea care o împiedicase să-l cunoască mai îndeaproape pe domnul Wickham, iar pentru Kitty È™i Lydia, ceva mai puÈ›in important decît balul de marÈ›i n-ar fi putut face suportabile o vineri, o sîmbătă, o duminică È™i o luni ca acelea. Capitolul XVIII Pînă în clipa în care păși în salonul de la Netherfield, căutîndu-l zadarnic în grămada de tunici roÈ™ii strînse acolo, Elizabeth nu se îndoi nici o clipă că domnul Wickham va fi la bal. Certitudinea de a-l întîlni acolo nu-i fusese zdruncinată de nici una dintre recentele amintiri care, nu fără temei, ar fi putut s-o neliniÈ™tească. Se îmbrăcase cu mai multă grijă decît de obicei È™i se pregătise, într-o stare de bună dispoziÈ›ie, să cucerească ceea ce rămăsese încă necucerit din inima lui, încredinÈ›ată că nu era mai mult decît se putea cîștiga în cursul unei seri. ÃŽntr-o clipă o fulgeră gîndul că, pentru a-i face plăcere domnului Darcy, Bingley îl omisese intenÈ›ionat din lista de invitaÈ›i trimisă ofiÈ›erilor; È™i, deÈ™i nu era chiar aÈ™a, faptul de necontestat că lipsea i-a fost confirmat de prietenul acestuia, domnul Denny, căruia Lydia i se adresase nerăbdătoare, È™i care le spuse că Wickham fusese obligat să plece în ajun pentru treburi la Londra È™i că nu se întorsese încă, È™i adăugă cu un surîs semnificativ: "Nu pot să cred că treburile l-ar fi reclamat chiar acum acolo, dacă n-ar fi dorit să evite un anumit domn prezent aici". Lydia nu auzi această reflecÈ›ie, Elizabeth însă o prinse. Și fiind astfel încredinÈ›ată că Darcy nu era mai puÈ›in vinovat de absenÈ›a lui Wickham decît dacă ar fi fost exactă prima ei presupunere, toată antipatia ei față de el se ascuÈ›i atît de mult, din cauza acestei noi dezamăgiri, încît cu greu putu răspunde destul de politicos întrebărilor amabile pe care dînsul venise să i le pună în clipa următoare. GentileÈ›ea, îngăduinÈ›a, răbdarea față de Darcy erau nedreptăți față de Wickham. Era hotărît potrivnică oricărei conversaÈ›ii cu el È™i se îndepărtă brusc, cu o proastă dispoziÈ›ie ce nu È™i-o putu stăpîni complet, nici măcar stînd de vorbă cu Bingley, a cărui oarbă părtinire față de Darcy o irita. Elizabeth însă nu era făcută pentru proastă dispoziÈ›ia È™i, deÈ™i toate planurile pentru seara aceea i se năruiseră, tristeÈ›ea nu putea stărui prea mult în inima ei; È™i după ce îi povesti Charlottei Lucas, pe care nu o văzuse de o săptămînă, toate necazurile, nu-i trebui mult ca să-È™i mute voit gîndul la ciudățeniile vărului său È™i să-i atragă È™i Charlottei atenÈ›ia în mod special asupra lui. Primele două dansuri însă-i redeÈ™teptară mîhnirea; ele fură un adevărat chin. Domnul Collins, împiedicat È™i solemn, scuzîndu-se în loc de a corespunde, miÈ™cîndu-se adesea alandala, fără să-È™i dea seama, aruncă asupra ei toată ruÈ™inea È™i chinul cu care te poate copleÈ™i un partener de dans nepriceput. Clipa în care se eliberă de el fu o clipă de extaz. Dansă apoi cu un ofiÈ›er È™i avu bucuria să vorbească despre Wickham È™i să afle că era iubit de toÈ›i. După ce se sfîrÈ™iră dansurile, se reîntoarse lîngă Charlotte Lucas È™i stătea de vorbă cu ea cînd, deodată, îl auzi pe domnul Darcy solicitîndu-i favoarea de a dansa împreună: fusese luată atît de tare prin surprindere, încît, fără să-È™i dea seama de ceea ce face, Elizabeth acceptă. Darcy se îndepărtă imediat din nou, iar ea rămase să se frămînte pentru lipsa ei de prezență de spirit. Charlotte încercă s-o consoleze. ― Cred că îl vei găsi foarte agreabil. ― Ferească Dumnezeu! Asta ar fi cea mai mare nenorocire, să găseÈ™ti agreabil pe cineva pe care eÈ™ti hotărît să-l urăști. Nu-mi dori atîta rău. TotuÈ™i, cînd dansul reîncepu È™i Darcy se apropie pentru a-i lua mîna, Charlotte o sfătui, în È™oaptă, să nu fie proastă È™i, din cauza înclinaÈ›iei sale pentru Wickham, să apară într-o lumină neplăcută în ochii unui bărbat de zece ori mai important. Elizabeth nu-i răspunse È™i-È™i luă locul în È™irul de dansatori, uimită de onoarea ce i se făcea, îngăduindu-i-se să stea față în față cu domnul Darcy È™i citind în ochii vecinilor de dans o uimire egală cu a ei. Trecu un timp fără să-È™i spună o vorbă; Elizabeth începu să creadă că muÈ›enia lor va dura tot timpul celor două dansuri È™i, în primul moment, era hotărîtă să nu rupă această tăcere; dar îi trecu prin minte gîndul că pentru partenerul ei ar fi cea mai mare pedeapsă dacă l-ar obliga să vorbească, È™i atunci făcu o remarcă banală asupra dansului. El răspunse È™i tăcu din nou. După o pauză de cîteva minute, ea i se adresă pentru a doua oară cu cuvintele: ― Acum este rîndul dumneavoastră să spuneÈ›i ceva, domnule Darcy. Eu am vorbit despre dans È™i dumneavoastră ar trebui să faceÈ›i o remarcă despre mărimea salonului sau numărul de perechi. El zîmbi È™i o asigură că tot ceea ce ea dorea ca el să spună va fi spus. ― Perfect! Răspunsul acesta e suficient deocamdată. Poate că în curînd eu voi face observaÈ›ia că balurile particulare sînt cu mult mai plăcute decît cele publice; dar acum putem tăcea. ― ObiÈ™nuiÈ›i să vorbiÈ›i în timp ce dansaÈ›i? ― Uneori. ÃŽnÈ›elegeÈ›i, puÈ›in trebuie să vorbeÈ™ti. Ar părea ciudat să taci cu desăvîrÈ™ire timp de o jumătate de oră în compania cuiva; dar pentru a fi pe placul unora, conversaÈ›ia ar trebui condusă astfel încît ei să se deranjeze să vorbească cît mai puÈ›in posibil. ― ÞineÈ›i seamă, în cazul de față, de propriile dumneavoastră simțăminte, sau vă imaginaÈ›i că le satisfaceÈ›i pe ale mele? ― De ambele, răspunse Elizabeth maliÈ›ioasă, deoarece am băgat de seamă că există o mare asemănare în felul nostru de a gîndi. Avem È™i unul È™i celălalt o natură neprietenoasă, taciturnă, È™i nu dorim să spunem ceva, afară doar dacă ne aÈ™teptăm să fie un lucru care ar răsturna întreg salonul È™i ar putea fi trecut posterității cu toată strălucirea unui proverb. ― Descrierea aceasta nu prezintă o asemănare izbitoare cu propriul dumneavoastră caracter, sînt sigur, spuse el. Cît de aproape poate fi de al meu, nu pot pretinde că È™tiu. Dumneavoastră consideraÈ›i că este un portret fidel, fără îndoială. ― Nu pot să-mi spun cuvîntul asupra propriei mele opere. Domnul Darcy nu răspunse nimic È™i tăcură din nou pînă la sfîrÈ™itul dansului, cînd el o întrebă dacă nu se plimba adesea, împreună cu surorile sale, la Meryton. Ea îi răspunse afirmativ È™i, incapabilă să reziste ispitei, adăugă: ― Cînd ne-aÈ›i întîlnit mai deunăzi, tocmai făcusem o nouă cunoÈ™tință. Efectul fu instantaneu: chipul lui luă o expresie È™i mai distantă, dar nu spuse nici un cuvînt; iar Elizabeth, deÈ™i se învinovățea de lipsa ei de curaj, nu mai fu în stare să continue. ÃŽn sfîrÈ™it, Darcy vorbi È™i spuse silnic: ― Manierele fermecătoare cu care este fericit înzestrat domnul Wickham îi îngăduie să-È™i facă uÈ™or prieteni; e mai puÈ›in sigur însă că este la fel de capabil să îi È™i păstreze. ― A avut nefericirea de a pierde prietenia dumneavoastră, replică Elizabeth cu emfază, È™i încă într-un fel de care foarte probabil va suferi întreaga viață. Darcy nu răspunse nimic , È™i păru dornic să schimbe subiectul. ÃŽn clipa aceea apăru lîngă ei Sir William Lucas care avea de gînd să treacă printre rînduri în cealaltă parte a salonului; dar, zărindu-l pe domnul Darcy, se opri cu o plecăciune de o înaltă curtenie ca să-l complimenteze pentru felul cum dansa È™i pentru partenera lui. ― Am fost într-adevăr mai mult decît încîntat privindu-vă, Sir; nu ai deseori prilejul să vezi un mod atît de frumos de a dansa. Este evident că aparÈ›ineÈ›i cercurilor celor mai distinse. Dar permiteÈ›i-mi să vă spun că frumoasa dumneavoastră parteneră nu vă dezavantajează È™i că ― vreau să sper ― această plăcere se va repeta des, scumpă domniÈ™oară Eliza, cînd un anumit eveniment dorit (aruncîndu-È™i ochii către sora ei È™i Bingley) va avea loc. Ce potop de felicitări vor curge atunci! ÃŽl iau martor pe domnul Darcy. Dar să nu vă întrerup, Sir. Sigur că nu mi-aÈ›i mulÈ›umi dacă v-aÈ™ reÈ›ine de lîngă fermecătoarea dumneavoastră parteneră, ai cărei ochi scînteietori m-au vrăjit È™i pe mine. Partea din urmă a acestei convorbiri n-a prea fost auzită de Darcy; aluzia lui Sir William, în legătură cu prietenul său, păruse că-l izbeÈ™te foarte tare È™i, cu o privire foarte serioasă, își îndreptă ochii către Bingley È™i Jane care dansau împreună. Stăpînindu-È™i repede surpriza, se întoarse către partenera lui È™i-i spuse: ― IntervenÈ›ia lui Sir William m-a făcut să uit despre ce vorbeam. ― Nu cred că vorbeam ceva. Sir William n-ar fi putut întrerupe nici o altă pereche din acest salon, care să aibă mai puÈ›in să-È™i spună. Am încercat deja, fără nici un succes, două, trei subiecte È™i nu-mi pot imagina despre ce vom mai vorbi. ― Ce credeÈ›i despre cărÈ›i? întrebă el, zîmbind. ― CărÈ›i! Oh, nu! Sînt sigură că nu citim deloc aceleaÈ™i cărÈ›i, sau nu cu aceleaÈ™i sentimente. ― ÃŽmi pare rău că gîndiÈ›i astfel, dar, chiar dacă acesta ar fi cazul, cel puÈ›in n-am duce lipsă de subiecte. Am putea să ne comparăm părerile diferite. ― Nu, nu pot vorbi despre cărÈ›i la un bal; mi-e capul mereu plin de altceva. ― Vă preocupă întotdeauna prezentul în asemenea împrejurări, nu este aÈ™a? întrebă el cu îndoială în priviri. ― Da, întotdeauna, replică Elizabeth fără să-È™i dea seama de ceea ce spune, căci gîndul i se îndepărtase de subiect, aÈ™a cum se văzu curînd, cînd exclamă pe neaÈ™teptate: ÃŽmi amintesc, domnule Darcy, că v-am auzit spunînd că aproape niciodată nu iertaÈ›i ― că resentimentul dumneavoastră, odată apărut, este de nepotolit. SînteÈ›i foarte precaut, presupun, cînd e vorba să apară acest resentiment. ― Sînt, spuse el pe un ton hotărît. ― Și nu vă îngăduiÈ›i niciodată să vă lăsaÈ›i orbit de vreo prejudecată? ― Sper că nu. ― Este absolut obligatoriu pentru cei care nu-È™i schimbă niciodată părerile să fie mai întîi siguri că judecă drept. ― AÈ™ putea întreba ce urmăriÈ›i cu acest chestionar? ― Numai interpretarea caracterului dumneavoastră, răspunse Elizabeth, încercînd să se scuture de gravitatea ei. ÃŽncerc să mi-l clarific. ― Și cu ce rezultat? Ea clătină din cap. ― Nu înaintez deloc. Aud lucruri atît de diferite despre dumneavoastră, încît sînt pusă în mare încurcătură. ― Sînt gata să cred, răspunse Darcy grav, că despre mine se pot spune lucruri foarte diferite È™i mi-aÈ™ îngădui, domniÈ™oară Bennet, să vă rog a nu-mi schiÈ›a caracterul în momentul de față, pentru că există motive să mă tem că aceasta n-ar arunca o lumină bună asupra niciunuia dintre noi. ― Dar dacă nu o fac acum, s-ar putea să nu mai am alt prilej. ― N-aÈ™ vrea cu nici un preÈ› să vă curm vreodată o plăcere, răspunse el rece. Elizabeth nu mai spuse nimic; sfîrÈ™iră dansul al doilea È™i se despărÈ›iră în tăcere, nemulÈ›umiÈ›i È™i unul È™i celălalt, dar nu în egală măsură; căci în inima lui Darcy se născuse un sentiment destul de puternic pentru ea, sentiment care îl făcu s-o scuze È™i să-È™i îndrepte întreaga mînie împotriva altcuiva. De abia se despărÈ›iseră cînd domniÈ™oara Bingley veni înspre ea È™i, cu o expresie de dispreÈ› politicos, i se adresă astfel: ― Și-aÈ™a, domniÈ™oară Eliza, aud că sînteÈ›i încîntată de George Wickham. Sora dumneavoastră mi-a vorbit de el È™i mi-a pus o mie de întrebări; am aflat astfel că tînărul a uitat să vă comunice, între altele, că este fiul bătrînului Wickham, intendentul defunctului domn Darcy. PermiteÈ›i-mi totuÈ™i să vă recomand prieteneÈ™te să nu daÈ›i crezare, fără rezerve, tuturor afirmaÈ›iunilor lui, căci în ce priveÈ™te faptul că domnul Darcy s-a purtat rău cu el, acest lucru este total fals; dînsul a fost, din contră, deosebit de bun cu el, deÈ™i George Wickham l-a tratat întotdeauna în modul cel mai infam. Nu cunosc detaliile, dar È™tiu foarte bine că domnul Darcy nu este cîtuÈ™i de puÈ›in de condamnat; că nu poate nici măcar să audă de numele lui George Wickham; È™i că, deÈ™i fratele meu a considerat că nu putea evita să-l includă în invitaÈ›ia adresată ofiÈ›erilor, a fost prea fericit că Wickham s-a dat singur la o parte. Chiar È™i venirea lui în localitate este într-adevăr o mare obrăznicie È™i mă mir cum de a îndrăznit s-o facă. Vă plîng, domniÈ™oară Eliza, pentru această descoperire a vinovăției favoritului dumneavoastră; dar, într-adevăr, dacă È›ii seama de originea lui, nu te poÈ›i aÈ™tepta la mai mult. ― Vinovăția È™i originea lui par, după spusele dumneavoastră, să se confunde, zise Elizabeth mînioasă, căci n-am auzit să-l acuzaÈ›i de ceva mai rău decît că este fiul intendentului domnului Darcy; È™i despre aceasta vă pot asigura că m-a informat chiar el. ― Vă cer iertare, replică domniÈ™oara Bingley, depărtîndu-se cu un zîmbet sarcastic. ScuzaÈ›i-mi intervenÈ›ia; a fost făcută cu gînduri bune. "Insolentă făptură! își spuse Elizabeth. Te înÈ™eli amarnic dacă speri să mă influenÈ›ezi printr-un atac atît de meschin. Nu văd în el decît propria È™i voita dumitale ignoranță È™i răutatea domnului Darcy". Elizabeth o căută apoi pe sora ei mai mare care pornise să facă cercetări pe aceeaÈ™i temă, pe lîngă domnul Bingley. Jane o întîmpină cu un surîs plin de o atît de dulce bucurie, cu o expresie radiind de atîta fericire, încît dovedeau cu prisosință cît era de mulÈ›umită de întîmplările acelei seri. Elizabeth îi ghici îndată sentimentele; È™i, în clipa aceea, interesul ei pentru Wickham, resentimentele față de duÈ™manii lui È™i toate celelalte pieriră în faÈ›a speranÈ›ei că Jane se afla pe drumul cel mai bun către fericire. ― Vreau să È™tiu, întrebă ea, cu un chip tot atît de surîzător ca È™i al sorei sale, ce ai aflat despre domnul Wickham. Dar poate că ai fost prea plăcut ocupată ca să te mai gîndeÈ™ti la o a treia persoană, în care caz poÈ›i fi sigură de iertarea mea. ― Nu, îi răspunse Jane, nu l-am uitat, dar nu am nimic mulÈ›umitor, de spus. Domnul Bingley nu-i cunoaÈ™te povestea în întregime È™i ignoră împrejurările care, în mod special, l-au nemulÈ›umit pe domnul Darcy; dar garantează de comportarea, probitatea È™i cinstea prietenului său È™i este convins că domnul Wickham a meritat din partea domnului Darcy mai puÈ›ină atenÈ›ie decît i s-a dat; È™i-mi pare rău că trebuie s-o mărturisesc, dar, după spusele lui È™i ale surorii sale, domnul Wickham nu este deloc un om cinstit. Mă tem că a fost foarte nesăbuit È™i că a pierdut stima domnului Darcy. ― Domnul Bingley nu-l cunoaÈ™te personal pe domnul Wickham? ― Nu, nu l-a văzut niciodată pînă acum cîteva zile, la Meryton. ― Acest raport deci este ceea ce a aflat de la domnul Darcy. Sînt perfect edificată. Dar de parohie ce-a spus? ― Nu-È™i aminteÈ™te cu precizie împrejurările, deÈ™i l-a auzit ― È™i nu numai o dată ― pe domnul Darcy vorbind despre ele; dar crede că i-a fost testată numai condiÈ›ional. ― Nu am nici o îndoială în privinÈ›a sincerității domnului Bingley, spuse Elizabeth cu căldură. Trebuie să mă ierÈ›i însă dacă numai asigurările nu mă pot convinge. Cred că felul în care domnul Bingley È™i-a apărat prietenul a fost foarte îndemînatec, dar cum el nu cunoaÈ™te unele aspecte ale problemei, iar pe celelalte le-a aflat numai de la prietenul său, îndrăznesc să cred despre ambii domni ceea ce am crezut È™i mai înainte. Schimbă apoi subiectul cu unul mai îmbucurător pentru amîndouă È™i asupra căruia nu puteau exista divergenÈ›e de păreri. Elizabeth ascultă încîntată destăinuirea fericitelor È™i totuÈ™i modestelor speranÈ›e pe care Jane le nutrea în legătură cu intenÈ›iile lui Bingley È™i îi spuse tot ceea ce putea să-i întărească nădejdile. ÃŽn clipa în care domnul Bingley se apropie de ele, Elizabeth se retrase lîngă domniÈ™oara Lucas, căreia de abia apucase să-i răspundă la întrebările despre amabilitatea ultimului ei partener, cînd domnul Collins veni la ele È™i le povesti, exultînd de bucurie, că avusese fericirea de a face o descoperire grozav de importantă. ― Am descoperit, le spuse el, printr-o ciudată întîmplare, că aici în salon se află o rudă apropiată a protectoarei mele. S-a întîmplat să-l aud chiar pe acest domn menÈ›ionînd față de tînăra domniÈ™oară care face onorurile casei numele veriÈ™oarei lui ― domniÈ™oara de Bourgh ― È™i a mamei acesteia, Lady Catherine. Ce minunate lucruri se întîmplă! Cine s-ar fi gîndit că voi întîlni aici, în această adunare, pe ― probabil ― un nepot de-al Lady-ei Catherine de Bourgh. Sînt cum nu se poate mai mulÈ›umit că am descoperit acest lucru la timp pentru a-i prezenta respectele mele, ceea ce voi face chiar acum, È™i sper că mă va ierta că nu i le-am prezentat mai înainte. Faptul că n-am È™tiut că sînt rude va pleda în favoarea scuzelor mele. ― Nu cumva ai de gînd să te prezinÈ›i singur domnului Darcy? ― Ba da. Mă voi ruga să mă ierte că nu am făcut-o mai din vreme. Cred că este nepotul Lady-ei Catherine. ÃŽmi stă în putință să-l asigur că senioria sa era perfect sănătoasă ieri o săptămînă. Elizabeth încercă din răsputeri să-l abată de la planul lui, asigurîndu-l că domnul Darcy ar considera faptul de a i se adresa fără o prealabilă prezentare drept o îndrăzneală impertinentă, mai curînd decît un omagiu adus mătuÈ™ii sale; că nu era deloc necesar să se ia în seamă unul pe altul; È™i că, dacă ar fi fost cumva nevoie, îi revenea domnului Darcy dreptul, celui superior prin urmare, să facă începutul. Domnul Collins o ascultă hotărît să-È™i urmeze, propria lui dorință È™i, cînd ea încetă cu explicaÈ›iile, îi răspunse: ― Scumpă domniÈ™oară Elizabeth, am cea mai înaltă părere despre excelenta dumneavoastră judecată în toate chestiunile care sînt de competenÈ›a dumneavoastră, dar fie-mi îngăduit a vă spune că neîndoielnic există o mare diferență între formele de etichetă stabilite pentru laici È™i acelea ce privesc clerul; permiteÈ›i-mi, deci, să vă aduc la cunoÈ™tință că eu consider funcÈ›ia de cleric egală, din punct de vedere al demnității, cu rangul cel mai înalt din regat, cu condiÈ›ia să fie menÈ›inută în acelaÈ™i timp o comportare plină de cuvenită smerenie. Trebuie, prin urmare, să-mi îngăduiÈ›i să urmez, în cazul de față, poruncile conÈ™tiinÈ›ei mele care mă îndeamnă să îndeplinesc ceea ce cred că este de datoria mea. IertaÈ›i-mă că mi-e imposibil să profit de sfatul dumneavoastră care-mi va fi călăuză nelipsită în orice altă chestiune, deÈ™i, în cazul de față, mă consider, datorită educaÈ›iei È™i studiilor mele profesionale, mult mai îndreptățit să hotărăsc ce se cuvine, decît o tînără domniÈ™oară ca dumneavoastră. Și, cu o adîncă plecăciune, o părăsi pentru a-l ataca pe domnul Darcy, ale căruia reacÈ›ii la avansurile lui fură atent urmărite de Elizabeth, È™i a cărui uimire era foarte evidentă văzîndu-se astfel interpelat. Vărul își începu cuvîntarea cu o solemnă plecăciune È™i, deÈ™i Elizabeth n-a putut auzi, o singură vorbă, i se păru că o aude în întregime È™i descifră pe buzele lui cuvintele "scuză", "Hunsford" È™i "Lady Catherine de Bourgh'". Se simÈ›ea vexată văzîndu-l că se dădea în spectacol în faÈ›a unui asemenea om. Domnul Darcy îl privea cu fățișă uimire; È™i cînd, în cele din urmă, domnul Collins îl lăsă È™i pe el să spună, ceva, acesta îi răspunse cu un aer de politeÈ›e distantă. Domnul Collins totuÈ™i nu se descurajă È™i începu să vorbească; dispreÈ›ul domnului Darcy părea să crească văzînd cu ochii, în proporÈ›ie cu lungimea celei de a doua cuvîntări, la sfîrÈ™itul căreia făcu numai o uÈ™oară plecăciune È™i se îndepărtă. Domnul Collins se reîntoarse la Elizabeth. ― N-am nici un motiv, vă încredinÈ›ez, spuse el, să fiu nemulÈ›umit de felul cum am fost primit. Domnul Darcy a părut încîntat de atenÈ›ia mea. Mi-a răspuns cu politeÈ›ea cea mai desăvârÈ™ită È™i mi-a făcut chiar cinstea de a-mi spune că era atît de convins de discernămîntul Lady-ei Catherine, încît era sigur că dînsa n-ar fi putut niciodată acorda cuiva o favoare nemeritată. Acesta a fost într-adevăr un gînd foarte frumos. ÃŽn general sînt foarte mulÈ›umit de dînsul. Cum Elizabeth nu mai avea nimic de dorit pentru sine, își îndreptă atenÈ›ia, aproape exclusiv, înspre sora ei È™i domnul Bingley; întreg È™irul de plăcute gînduri care se născură din observaÈ›iile ei o făcu poate tot atît de fericită cît era È™i Jane. ÃŽn mintea ei o văzu stabilită chiar în casa aceasta, în deplinătatea fericirii pe care o poate dărui o căsătorie din dragoste; È™i se simÈ›i în stare, față de această situaÈ›ie, să încerce chiar să le îndrăgească pe cele două surori ale lui Bingley. Gîndurile doamnei Bennet ― vedea limpede ― erau pornite în aceeaÈ™i direcÈ›ie È™i se hotărî să nu se aventureze înspre mama ei, de teamă să nu audă prea multe. Cînd se aÈ™ezară la cină consideră prin urmare că numai o întîmplare nenorocită le putuse plasa pe una alături de cealaltă È™i a fost adînc contrariată să constate că mama ei nu găsise pe altcineva, ci tocmai pe Lady Lucas, cu care să vorbească, fără nici o reÈ›inere, deschis, È™i despre nimic altceva, decît despre speranÈ›a ei că Jane se va mărita curînd cu domnul Bingley. Subiectul era captivant È™i doamna Bennet părea incapabilă să obosească tot enumerînd avantajele acestei căsătorii. Faptul că domnul Bingley era un tînăr atît de fermecător, atît de bogat È™i că locuia la numai trei mile de ele au fost primele puncte pentru care se felicita; È™i apoi era aÈ™a de plăcut să te gîndeÈ™ti ce mult o iubeau surorile lui pe Jane È™i să fii sigură că È™i ele doreau această înrudire tot atît cît È™i ea. Pe deasupra, ce perspectivă pentru celelalte fiice ale sale, căci Jane, măritîndu-se atît de strălucit, o să le scoată È™i pe ele în calea unor tineri cu avere; È™i, în cele din urmă, ce fericire la vîrsta ei, să-È™i poată lăsa fiicele încă necăsătorite în grija sorei lor, aÈ™a ca ea personal să nu mai fie obligată să iasă mai mult decît i-ar fi făcut plăcere. Se cuvenea să pretindă că lucrul acesta nu era o plăcere căci, în asemenea ocazii, aÈ™a cerea eticheta; dar nimeni, desigur, n-ar fi găsit o mai mică bucurie în a sta acasă decît doamna Bennet È™i la oricare epocă a vieÈ›ii sale. ÃŽncheie urîndu-i de nenumărate ori Lady-ei Lucas să aibă È™i dînsa parte de un asemenea noroc, deÈ™i:― evident, È™i cu un sentiment de triumf ― era convinsă că nu exista o asemenea È™ansă. Zadarnice fură încercările Elizabethei de a frîna potopul de vorbe al mamei sale, de a o convinge să-È™i descrie fericirea în È™oapte mai puÈ›in sonore căci, spre marea ei mîhnire, își putea da seama că domnul Darcy, care È™edea în faÈ›a lor, auzea aproape totul. Mama sa o certă, spunîndu-i că e absurdă. ― Și ce mi-e mie, rogu-te, domnul Darcy, ca să-mi fie teamă de el? Sînt încredinÈ›ată că nu-i datorăm o politeÈ›e atît de excesivă încît să ne fie teamă să spunem ceva ce nu i-ar plăcea dumnealui s-audă. ― Pentru numele lui Dumnezeu, doamnă, vorbeÈ™te mai încet. Ce profit poÈ›i avea dacă-l jigneÈ™ti pe domnul Darcy? N-ai să-l cîștigi niciodată pe prietenul lui, procedînd astfel. Dar nimic din ceea ce spuse nu avu vreun efect. Mama ei îi dădea înainte pe acelaÈ™i ton. Elizabeth roÈ™ea È™i tot roÈ™ea de ruÈ™ine È™i supărare. Nu se putea stăpîni să nu-È™i întoarcă mereu ochii către Darcy, deÈ™i fiecare privire o convingea de ceea ce se temuse; cu toate că el nu era tot timpul cu ochii asupra doamnei Bennet, era convinsă că atenÈ›ia lui se fixase într-acolo. Expresia de pe chip i se schimbă încet, încet, de la un dispreÈ› plin de indignare la o calmă È™i neclintită gravitate. Pînă în cele din urmă, totuÈ™i, doamna Bennet nu mai avu nimic de spus; iar Lady Lucas, care căsca de mult, tot ascultînd descrierea repetată a unor fericiri de care nu vedea cum o să aibă È™i ea parte, a fost lăsată să se consoleze eu È™uncă È™i pui rece. Elizabeth începu să-È™i revină. Dar intervalul de liniÈ™te nu fu lung deoarece, de cum luă sfîrÈ™it cina, auzi vorbindu-se de muzică È™i avu de îndurat chinul de a o vedea pe Mary ridicîndu-se, la foarte slabele lor rugăminÈ›i, gata să îndatoreze oaspeÈ›ii. Elizabeth încercă cu multe priviri semnificative È™i multe rugăminÈ›i să împiedice ceea ce era numai o dovadă de politeÈ›e; zadarnic însă. Mary nu voia să înÈ›eleagă. Prilejul ce i se oferea de a se produce îi era plăcut È™i-È™i începu cîntecul. Ochii Elizabethei, plini de cea mai mare dezolare, erau aÈ›intiÈ›i asupra ei urmărind-o în timp ce parcurgea cele cîteva strofe, cu o nerăbdare prost răsplătită la sfîrÈ™it, căci Mary, auzind printre mulÈ›umirile comesenilor È™i aluzia la speranÈ›a lor că se va lăsa înduplecată să le mai facă iar favoarea de a cînta, după o pauză de o jumătate de minut începu alt cîntec. Posibilitățile ei nu erau în nici un fel pe măsura unei asemenea manifestări; avea o voce mică È™i o manieră afectată. Elizabethei îi venea să intre în pămînt. Se uită înspre Jane să vadă cum reacÈ›ionează ea, dar Jane stătea de vorbă senină cu domnul Bingley. Se uită la cele două surori ale acestuia È™i le văzu schimbînd între ele semne de batjocură; apoi la Darcy care rămînea totuÈ™i grav, de nepătruns. Se uită la tatăl ei pentru a-l implora să intervină, fiindu-i teamă că Mary ar putea cînta toată noaptea. El îi prinse sugestia È™i, cînd Mary termină È™i al doilea cîntec, îi spuse cu glas tare: ― A fost prea destul, fetiÈ›o. Ne-ai bucurat îndeajuns. Lasă È™i celorlalte domniÈ™oare rîndul să se producă. Mary, deÈ™i se făcu a nu-l auzi, se simÈ›i totuÈ™i descumpănită; È™i Elizabethei îi păru rău pentru sora ei, îi păru rău pentru cuvintele tatălui ei, plină de teamă că îngrijorarea ei nu dusese la nimic bun. Se făcu apel la alte doamne dintre invitate. ― Dacă eu, spuse domnul Collins, aÈ™ avea norocul să È™tiu să cînt, m-aÈ™ bucura foarte, sînt convins, să îndatorez societatea cu o melodie, deoarece consider muzica drept o petrecere foarte nevinovată È™i total compatibilă cu profesiunea de cleric. Nu vreau să spun totuÈ™i că am putea avea o justificare dacă am consacra prea mare parte din timpul nostru muzicii, deoarece mai sînt desigur È™i alte treburi de făcut. Vicarul unei parohii are multe de îndeplinit. ÃŽn primul rînd trebuie să stabilească convenÈ›ia cu zeciuiala în aÈ™a fel, încît lui să-i aducă profit, iar protectorului său să nu-i facă supărare. Trebuie să-È™i scrie predicile, iar timpul ce-i mai rămîne nu-i va prisosi pentru toate îndatoririle parohiale È™i pentru întreÈ›inerea È™i îmbunătățirea locuinÈ›ei pe care nu-i va fi iertat dacă n-o face cit mai confortabilă cu putință. Și nu cred că este de mică importanță ca el să aibă o purtare împăciuitoare È™i atentă cu fiecare în parte È™i, în special, cu cei cărora le datorează situaÈ›ia lui. De această îndatorire eu nu-l pot absolvi È™i nici n-aÈ™ putea avea o părere bună despre acela care ar lăsa să-i scape vreun prilej pentru a-È™i arăta respectul față de oricine ar fi din familia protectorului său. Și își sfîrÈ™i cuvîntarea, care fusese rostită atît de tare, încît să fie auzită de jumătate din salon, cu o plecăciune către domnul Darcy. MulÈ›i făcură ochii mari, mulÈ›i zîmbiră, dar nimeni nu avu un chip mai amuzat decît domnul Bennet însuÈ™i, în timp ce soÈ›ia lui îl lăuda cu patos pe domnul Collins pentru vorbirea lui atît de cu judecată È™i remarca, nu prea în È™oaptă, către Lady Lucas, că domnul Collins era un tînăr de soi bun È™i cum nu se poate mai deÈ™tept. Elizabethei i se păru că dacă membrii familiei sale s-ar fi vorbit să se dea în spectacol în seara aceea cît vor putea mai bine, le-ar fi fost imposibil să-È™i joace rolurile cu mai mult haz sau succes; È™i ce fericire, se gîndea ea, pentru Bingley È™i sora ei, că lui îi scăpase o parte din reprezentaÈ›ie È™i că sentimentele lui nu erau dintre acelea care să fie influenÈ›ate de nerozia la care ar fi putut fi martor. Era totuÈ™i destul de rău că cele două surori ale lui È™i domnul Darcy avuseseră un asemenea prilej de a-È™i bate joc de rudele ei; È™i nu-È™i putea da seama ce fusese mai greu de îndurat, dispreÈ›ul tăcut al domnului sau surîsurile insolente ale doamnelor. Restul serii nu-i mai oferi mare lucru. Domnul Collins o sîcîi mereu È™i se È›inu scai de ea; È™i cum nu o mai putu convinge să danseze din nou cu el, o puse în situaÈ›ia de a nu mai dansa cu nimeni. Zadarnic îl rugă să danseze cu altcineva È™i îi oferi să-l prezinte vreunei alte domniÈ™oare. El o asigură că dansul nu-i spunea mai nimic È™i că scopul lui principal era ca prin atenÈ›ii delicate să i se facă agreabil È™i că de aceea își va face un punct de onoare din a rămîne lîngă dînsa toată seara. Nu mai era nimic de spus față de asemenea proiect. Elizabeth datoră clipe de mare uÈ™urare prietenei sale, domniÈ™oara Lucas, care veni adesea lîngă ea È™i, din drăgălășenie, îl atrase pe domnul Collins într-o conversaÈ›ie cu ea. Elizabeth fu cel puÈ›in scutită de ofensa de a mai fi luată în seamă de domnul Darcy care, deÈ™i se aflase adesea foarte aproape de ea È™i singur, nu se mai apropiase niciodată atît cît să-i poată vorbi. Ea își spuse că era poate urmarea aluziei ce o făcuse cu privire la domnul Wickham È™i se bucură. Cei de la Longbourn rămaseră ultimii È™i, printr-o manevră a doamnei Bennet, trebuiră să aÈ™tepte trăsura încă un sfert de oră după plecarea tuturor celorlalÈ›i, ceea ce le dădu timp să constate cît de călduros doreau o parte din gazde să-i vadă plecaÈ›i. Doamna Hurst È™i sora ei abia dacă mai deschiseră gura È™i atunci numai ca să se plîngă de oboseală, fiind foarte nerăbdătoare să rămînă singure. Respinseră toate încercările de conversaÈ›ie ale doamnei Bennet, creînd astfel o atmosferă de amorÈ›eală prea puÈ›in înviorată de cuvîntările lungi ale domnului Collins, care îl omagia pe domnul Bingley È™i pe surorile sale pentru eleganÈ›a petrecerii È™i pentru ospitalitatea È™i politeÈ›ea comportării lor față de musafiri. Darcy nu spunea nimic. Domnul Bennet, la fel de tăcut, se delecta de această scenă. Domnul Bingley È™i Jane își vorbeau, stînd împreună, puÈ›in mai departe de toÈ›i ceilalÈ›i. Elizabeth păstra o tăcere tot atît de neclintită ca a doamnei Hurst sau a domniÈ™oarei Bingley; chiar È™i Lydia era prea obosită ca să mai rostească vreo vorbă, afară doar de cîte o exclamaÈ›ie întîmplătoare ca: "Doamne, ce obosită sînt!" însoÈ›ită de un căscat pînă la urechi. Cînd în sfîrÈ™it se ridicară pentru a-È™i lua rămas bun, doamna Bennet fu deosebit de stăruitoare în politeÈ›ea cu care își exprimă speranÈ›a de a-i primi în curînd pe toÈ›i ia Longbourn, adresîndu-se mai ales domnului Bingley pentru a-l asigura că i-ar face foarte fericiÈ›i dacă ar lua un dejun intim la ei, oricînd, fără ceremonia unei invitaÈ›ii formale. Bingley radia de bucurie È™i promise, plin de recunoÈ™tință, că se va folosi de primul prilej pentru a-i prezenta omagiile sale, după ce se va întoarce de la Londra, unde trebuia să plece chiar a doua zi, pentru scurt timp. Doamna Bennet era pe deplin mulÈ›umită È™i plecă de acolo cu încîntătoarea convingere că, lăsînd o margine pentru pregătirile necesare formalităților, trăsurilor noi È™i rochiilor de nuntă, era neîndoielnic că, la capătul a trei sau patru luni, fiica ei va fi instalată la Netherfield. La eventualitatea de a-È™i mai vedea încă una dintre fiice măritată cu domnul Collins se gîndea cu tot atîta certitudine È™i cu o mare, dar nu egală, plăcere. Elizabeth îi era cea mai puÈ›in dragă dintre fete, È™i, deÈ™i bărbatul È™i partida erau destul de bune pentru ea, valoarea È™i a uneia È™i a celeilalte erau eclipsate de domnul Bingley È™i de Netherfield. Capitolul XIX DimineaÈ›a următoare aduse ceva nou la Longbourn, Domnul Collins își prezentă, oficial, cererea. Cum se hotărâse s-o facă fără să mai piardă timp, deoarece concediul său lua sfîrÈ™it sîmbătă, È™i neavînd nici un sentiment de sfială care să-l descumpănească, chiar dac-o făcea pe nepregătite, se aÈ™ternu la lucru metodic, È›inînd seamă de toate regulile pe care le socotea parte integrantă din această treabă. Imediat după micul dejun, găsindu-le împreună pe doamna Bennet, pe Elizabeth È™i pe una dintre mezine, se adresă mamei în acest fel: ― Pot spera, doamnă, un cuvînt din partea dumneavoastră, pe lîngă frumoasa dumneavoastră fiică, Elizabeth, dat fiind că-i solicit favoarea unei audienÈ›e particulare în cursul acestei dimineÈ›i? ÃŽnainte ca Elizabeth să mai aibă timp pentru altceva decît pentru a roÈ™i de uimire, doamna Bennet răspunse: ― Vai de mine! Da, desigur! Sînt sigură că Lizzy se va simÈ›i foarte fericită; sînt sigură că nu poate avea nici o obiecÈ›ie. Hai, Kitty! Am nevoie de tine sus. Și, strîngîndu-È™i lucrul, zori să iasă din cameră în timp ce Elizabeth striga: ― Scumpă doamnă, nu pleca. Te rog, nu pleca. Domnul Collins trebuie să mă ierte. Nu poate avea nimic să-mi spună care să nu poată fi auzit de oricine. Altfel plec È™i eu. ― Nu! Nu! Asta-i o prostie, Lizzy. Doresc să rămîi pe loc. Și văzînd că Elizabeth, stînjenită È™i contrariată, părea că este gata să iasă, adăugă: Lizzy, insist să rămîi È™i să dai ascultare domnului Collins. Elizabeth nu se putea opune unei asemenea porunci; È™i o clipă de gîndire făcînd-o să vadă că era mai cuminte să termine cît mai repede È™i mai în liniÈ™te cu putință, se aÈ™eză È™i, străduindu-se din răsputeri, încercă să-È™i ascundă simțămintele care erau împărÈ›ite între dispreÈ› È™i haz. Doamna Bennet È™i Kitty se îndepărtară; îndată ce rămaseră singuri, domnul Collins începu: ― CredeÈ›i-mă, dragă domniÈ™oară Elizabeth, că modestia dumneavoastră, departe de a vă dăuna, se adaugă mai curînd la celelalte calități pe care le aveÈ›i. AÈ›i fi fost mai puÈ›in plăcută în ochii mei, dacă nu aÈ›i fi arătat această mică opunere; permiteÈ›i-mi să vă asigur însă că am aprobarea onoratei dumneavoastră mame pentru această cerere. Cu greu v-aÈ›i putea îndoi de scopul intervenÈ›iei mele, oricît de mult pudoarea dumneavoastră firească v-ar îndemna să vi-l ascundeÈ›i; atenÈ›iile mele au fost prea marcate pentru a vă fi putut înÈ™ela. Aproape din clipa cînd am deschis uÈ™a acestei case v-am ales ca tovarășă a vieÈ›ii mele în viitor. Dar mai înainte de a mă lăsa furat de sentimentele mele pe această temă, ar fi mai cuminte să vă arăt motivele pentru care mă însor È™i, mai mult decît atît, motivele pentru care am venit în Hertfordshire cu scopul de a-mi alege o soÈ›ie, aÈ™a cum desigur am È™i făcut. Imaginea domnului Collins, cu tot calmul lui solemn, furat de sentimentele lui, era gata s-o facă pe Elizabeth să pufnească în rîs, aÈ™a că nu putu folosi scurta pauză pe care el È™i-o îngădui, încercînd să-l oprească, iar el continuă: ― Motivele pentru care mă însor sînt: primul, fiindcă socotesc că este bine ca fiecare preot înstărit (cum sînt eu) să dea exemplul căsătoriei în parohia lui; al doilea, pentru că sînt convins că aceasta va adăuga foarte mult la fericirea mea; al treilea, pe care poate ar fi trebuit să-l menÈ›ionez mai la început, pentru că acesta este sfatul È™i recomandarea specială a însăși nobilei doamne pe care am cinstea s-o numesc protectoarea mea. De două ori a binevoit domnia sa să-mi spună părerea ei (È™i încă neîntrebată) în această privință; È™i chiar în sîmbăta de dinaintea plecării mele din Hunsford, în timpul partidelor noastre de cadril, pe cînd doamna Jenkinson aranja taburetul domniÈ™oarei de Bourgh, mi-a spus: "Domnule Collins, trebuie să te însori. Un preot ca dumneata trebuie să se însoare. Fă o alegere bună, găseÈ™te o femeie de calitate, de dragul meu È™i al dumitale; să fie dintre cele active, utile, nu crescută cu pretenÈ›ii; să fie în stare să facă mult dintr-un venit mic. Acesta e sfatul meu. GăseÈ™te o femeie de acest fel, cît poÈ›i de repede, adu-o la Hunsford È™i am să vin să vă vizitez". ÃŽngăduiÈ›i-mi ― fiindcă veni vorba ― să vă mărturisesc, frumoasă veriÈ™oară, că nu consider sfaturile È™i amabilitățile Lady-ei Catherine de Bourgh ca cele mai mici dintre darurile pe care am putinÈ›a să vi le ofer. VeÈ›i găsi că are maniere pe care nu am cuvinte să le descriu; iar agerimea È™i vioiciunea dumneavoastră cred că îi vor conveni, în special cînd vor fi temperate de tăcerea È™i respectul pe care rangul domniei sale nu se poate să nu le impună. Atîta, privitor la intenÈ›ia mea, în general, în favoarea căsătoriei; mai rămîne acum de spus ceea ce m-a îndreptat înspre Longbourn în loc să mă mîne înspre împrejurimile parohiei mele, unde, vă rog să mă credeÈ›i, există multe tinere femei amabile. De fapt însă, fiind, cum sînt, moÈ™tenitorul acestei moÈ™ii la moartea stimatului dumneavoastră tată (care totuÈ™i poate să mai trăiască încă mulÈ›i ani), nu m-am putut împăca deloc cu gîndul să nu-mi aleg o soÈ›ie dintre fiicele sale, pentru ca pierderea să fie pentru ele cît mai mică posibil, atunci cînd va avea loc tristul eveniment, care totuÈ™i, aÈ™a cum am mai spus-o, s-ar putea să nu se producă încă vreo cîțiva ani. Acesta mi-a fost, scumpă veriÈ™oară, motivul; È™i-mi place să cred că el nu mă va coborî în stima domniei-voastre. Și acum, nu-mi mai rămîne nimic altceva decît să vă încredinÈ›ez, cu vorbe dintre cele mai arzătoare, de violenÈ›a sentimentelor mele. Sînt total indiferent la avere È™i nu voi adresa tatălui domniei-voastre nici o cerere de acest fel, deoarece È™tiu prea bine că n-ar putea fi satisfăcută È™i că mia aceea de lire cu patru la sută, care nu vă va reveni decît după decesul mamei dumneavoastră, este singurul lucru la care veÈ›i avea vreodată dreptul. Asupra acestui capitol, prin urmare, voi păstra neîntrerupt tăcere È™i puteÈ›i fi încredinÈ›ată că de pe buzele mele nu veÈ›i auzi vreodată vreun reproÈ™ meschin, atunci cînd vom fi soÈ› È™i soÈ›ie. Era absolut necesar să-l întrerupă, acum. ― SînteÈ›i prea grăbit, domnule, strigă Elizabeth. UitaÈ›i că nu v-am dat nici un răspuns. DaÈ›i-mi voie s-o fac, fără să mai pierdem timpul. PrimiÈ›i mulÈ›umirile mele pentru omagiul pe care mi l-aÈ›i adus. Sînt foarte impresionată de cinstea cererii ce mi-aÈ›i făcut, dar îmi este imposibil să fac altfel decît s-o resping. ― Nu aflu acum pentru prima oară, replică domnul Collins, cu o fluturare a mîinii, că printre tinerele domniÈ™oare se obiÈ™nuieÈ™te a respinge propunerile bărbatului pe care, în secret, au de gînd să-l accepte, cînd acesta le solicită mîna pentru întîia oară, È™i că uneori refuzul este repetat a doua È™i chiar a treia oară. Nu sînt deci deloc descumpănit de ceea ce mi-aÈ›i spus È™i sper să nu treacă mult È™i să vă conduc în faÈ›a altarului. ― Pe cuvîntul meu, domnule, strigă Elizabeth, speranÈ›a dumneavoastră este extraordinară, după cele ce v-am spus. Vă asigur că nu fac parte dintre acele tinere domniÈ™oare (dacă există cumva astfel de tinere domniÈ™oare) care sînt atît de curajoase, încît să-È™i pună fericirea în joc, luîndu-È™i riscul unei a doua cereri. Refuzul meu este foarte hotărît. Dumneavoastră nu m-aÈ›i putea face fericită È™i sînt convinsă că eu sînt ultima femeie din lume care v-ar putea face fericit. Ba mai mult, dacă prietena dumneavoastră, Lady Catherine, m-ar cunoaÈ™te, am convingerea că m-ar găsi din toate punctele de vedere neindicată pentru această situaÈ›ie. ― Dacă ar fi sigur că Lady Catherine ar crede astfel... spuse domnul Collins foarte grav; dar nu pot să-mi închipui că senioria sa va avea ceva de zis împotriva dumneavoastră. Și puteÈ›i fi sigură că, atunci cînd voi avea cinstea de a o revedea, îi voi vorbi în modul cel mai strălucitor despre modestia, spiritul dumneavoastră gospodăresc È™i alte frumoase însuÈ™iri pe care le aveÈ›i. ― Orice laudă, domnule Collins, va fi într-adevăr inutilă. Trebuie să-mi îngăduiÈ›i să judec singură È™i să-mi faceÈ›i cinstea de a crede ceea ce spun. Doresc să fiÈ›i foarte fericit È™i foarte bogat È™i, refuzîndu-vă mîna, fac tot ce-mi stă în putere ca să vă împiedic de a fi altfel. Cerîndu-mă în căsătorie, aÈ›i dat probabil satisfacÈ›ie delicateÈ›ei sentimentelor dumneavoastră față de familia mea È™i puteÈ›i intra în posesia moÈ™iei Longbourn cînd va fi cazul, fără să vă faceÈ›i nici un reproÈ™. Chestiunea poate fi deci socotită complet închisă. La aceste vorbe se ridică È™i ar fi părăsit camera dacă domnul Collins nu i s-ar fi adresat astfel: ― Cînd voi avea din nou onoarea să vorbesc despre acest subiect, sper să primesc un răspuns mai favorabil decît mi-aÈ›i dat acum; sînt, cu toate acestea, departe de a vă acuza în prezent de cruzime, deoarece È™tiu că aÈ™a se obiÈ™nuieÈ™te printre persoanele de sexul dumneavoastră ― să respingă bărbatul la prima lui cerere; È™i poate că mi-aÈ›i spus deja atît cît trebuie, în conformitate cu adevăratul simÈ› de pudoare al firii femeieÈ™ti, pentru a mă încuraja în cererea mea. ― ÃŽntr-adevăr, domnule Collins, strigă Elizabeth oarecum enervată, mă uimiÈ›i la culme. Dacă ceea ce v-am spus pînă acum vă poate părea o încurajare, nu È™tiu cum să-mi exprim refuzul într-un mod care să vă poată convinge că este un refuz. ― Trebuie să-mi daÈ›i voie, scumpă veriÈ™oară, să cred că cererea mea este refuzată numai de formă. Motivele pentru care cred astfel sînt, pe scurt, următoarele: nu mi se pare că persoana mea ar fi nedemnă să fie acceptată de dumneavoastră, sau că situaÈ›ia pe care v-o pot oferi ar fi altfel decît foarte dezirabilă. SituaÈ›ia mea, legăturile mele cu familia de Bourgh È™i rudenia mea cu familia dumneavoastră sînt tot atîtea împrejurări foarte favorabile mie; È™i ar trebui să mai È›ineÈ›i seama că, în ciuda numeroaselor dumneavoastră farmece, nu este deloc sigur că vi se va mai face vreodată o altă cerere în căsătorie. Zestrea dumneavoastră este, din nefericire, atît de mică, încît, foarte probabil, ea va anihila efectul drăgălășeniei dumneavoastră È™i al bunelor dumneavoastră însuÈ™iri. Deoarece trebuie să conchid că refuzul dumneavoastră nu este serios, îmi place să-l atribui dorinÈ›ei dumneavoastră de a-mi stîrni È™i mai mult dragostea, È›inîndu-mă în nesiguranță, în acord cu practica obiÈ™nuită printre femeile distinse. ― Vă asigur, domnule, că n-am nici cea mai mică pretenÈ›ie că aÈ™ fi dotată cu acest fel de distincÈ›ie care constă în a chinui un om onorabil. AÈ™ prefera să mi se aducă omagiul de a nu mi se contesta sinceritatea. Vă mulÈ›umesc iară È™i iară pentru cinstea ce mi-aÈ›i făcut-o, dar îmi este imposibil să accept cererea dumneavoastră în căsătorie. Din toate punctele de vedere sentimentele mele mi-o interzic. Pot să vă vorbesc deschis? Nu mă consideraÈ›i acum ca pe o femele distinsă care are de gînd să vă chinuie, ci ca pe o făptură raÈ›ională care vă spune adevărul adevărat. ― SînteÈ›i mereu fermecătoare! strigă Collins, cu un aer de neîndemînatică galanterie, È™i sînt convins că atunci cînd cererea mea va fi consfinÈ›ită de autoritatea expresă a ambilor dumneavoastră excelenÈ›i părinÈ›i, ea nu va putea fi socotită decît acceptabilă. Elizabeth nu mai avu ce răspunde la asemenea încăpățînare într-o voită amăgire de sine È™i se retrase imediat în tăcere, hotărîtă ca, în caz că domnul Collins va persista să considere repetatele ei refuzuri drept măgulitoare încurajări, să se adreseze tatălui ei al cărui "nu" ar putea fi rostit în aÈ™a fel, încît să fie decisiv, È™i a cărui purtare, cel puÈ›in, nu va putea fi luată drept mofturi È™i cochetărie de femeie distinsă. Capitolul XX Domnul Collins n-a fost lăsat mult timp să contemple în tăcere reuÈ™ita sa în dragoste, căci doamna Bennet, care-È™i făcuse de lucru în hol aÈ™teptînd sfîrÈ™itul convorbirii, nici n-o văzu bine pe Elizabeth deschizînd uÈ™a È™i trecînd cu paÈ™i zoriÈ›i pe lîngă ea înspre scară, că È™i intră în sufragerie ca să se felicite È™i să-l felicite, în cuvinte calde, pentru fericita perspectivă a unei legături mai strînse între ei. Domnul Collins primi È™i-i întoarse felicitările cu o egală plăcere, pornindu-se apoi să-i relateze amănuntele convorbirii, de rezultatul căreia era încredinÈ›at că avea toate motivele să fie mulÈ›umit, deoarece refuzul ferm al veriÈ™oarei sale izvora, în mod natural, din firea-i ruÈ™inoasă È™i din autentica pudoare a caracterului ei. Pe doamna Bennet, această È™tire o sperie totuÈ™i; ar fi fost bucuroasă să creadă, ca el, că fiica sa avusese de gînd să-l încurajez refuzîndu-i cererea în căsătorie, dar nu îndrăznea, È™i nu se putu stăpîni să nu i-o spună. ― ContaÈ›i, domnule Collins, adăugă ea, că o s-o facem să-È™i bage minÈ›ile în cap. Am să-i vorbesc despre aceasta chiar eu, imediat. Este foarte încăpățînată È™i nesăbuită È™i nu-È™i cunoaÈ™te propriul interes; dar am s-o fac eu să È™i-l cunoască. ― IertaÈ›i-mă că vă întrerup, doamnă; strigă domnul Collins, dar dacă este într-adevăr încăpățînată È™i nesăbuită, nu È™tiu dacă ar fi o soÈ›ie cu adevărat potrivită pentru un bărbat în situaÈ›ia mea care, fireÈ™te, caută fericirea în instituÈ›ia căsătoriei. Dacă deci persistă într-adevăr să-mi respingă cererea, ar fi poate mai bine să n-o siliÈ›i să mă accepte ca soÈ› căci, dacă are o tendință spre asemenea defecte, n-ar putea face mare lucru pentru fericirea mea, ― Domnule, m-aÈ›i înÈ›eles foarte greÈ™it, spuse doamna Bennet alarmată. Lizzy este încăpățînată numai în chestiuni de acest fel; în toate celelalte, nu s-a mai pomenit o fată cu o fire mai bună. Mă duc imediat la domnul Bennet È™i vom aranja asta cu ea, sînt sigură. Nu-i lăsă timp să mai zică ceva È™i porni în grabă la soÈ›ul ei; deschizînd uÈ™a bibliotecii, exclamă: ― Oh, dragă domnule Bennet, este urgent nevoie de dumneata; sîntem cu toÈ›ii înnebuniÈ›i. Trebuie să vii s-o convingi pe Lizzy să se mărite cu domnul Collins, pentru că jură că nu-l vrea È™i dacă nu te grăbeÈ™ti, dînsul o să-È™i schimbe gîndul È™i n-o să mai vrea el s-o ia. Cînd doamna Bennet intră, domnul Bennet ridică ochii de pe carte È™i-i fixă pe chipul ei, cu o calmă indiferență, deloc tulburată de vestea ce-i aducea. ― Nu am plăcerea să te înÈ›eleg, spuse, cînd soÈ›ia lui își isprăvi tirada. Despre ce este vorba? ― Despre domnul Collins È™i Lizzy. Lizzy a declarat că nu-l vrea pe domnul Collins È™i domnul Collins a început să spună că nu o vrea pe Lizzy. ― Și ce urmează să fac eu în chestiunea asta? Pare o situaÈ›ie fără ieÈ™ire. ― VorbeÈ™te dumneata însuÈ›i cu Lizzy, spune-i că stărui să se mărite cu el. ― Să fie poftită aici. Va trebui să audă părerea mea. Doamna Bennet sună È™i domniÈ™oara Elizabeth a fost somată să vină în bibliotecă. ― Apropie-te, fetiÈ›o, exclamă tatăl, cînd Elizabeth își făcu apariÈ›ia. Am trimis să te cheme pentru o chestiune importantă. Am aflat că domnul Collins È›i-a făcut o cerere în căsătorie. Este adevărat? Elizabeth răspunse că aÈ™a era. Foarte bine. Și această cerere ai refuzat-o? ― Da, domnule. ― Foarte bine. Acum ajungem la punctul esenÈ›ial. Mama dumitale stăruie să o accepÈ›i. Nu este aÈ™a, doamnă Bennet? ― Da! Altfel nu vreau s-o mai văd niciodată în ochii mei. ― Elizabeth, ai în față o tristă alternativă. Din ceasul acesta va trebui să devii o străină pentru unul dintre părinÈ›ii dumitale. Mama dumitale nu vrea să te mai vadă în ochii ei dacă nu te măriÈ›i cu domnul Collins, iar eu nu vreau să te mai văd în ochii mei dacă o faci. Elizabeth nu putu decît să zîmbească la o astfel de concluzie a unui astfel de început; doamna Bennet însă, care fusese convinsă că soÈ›ul său privea chestiunea aÈ™a cum dorea ea însăși, rămase consternată. ― Ce vrei să spui, domnule Bennet, cu felul acesta de a vorbi? Mi-ai promis să stărui ca ea să se mărite cu domnul Collins. ― Draga mea, îi replică soÈ›ul. Am de cerut două mici favoruri: primul, să-mi îngădui, în împrejurarea de față, liberul uz al propriului meu cap; È™i al doilea, al camerei mele. Voi fi încîntat să beneficiez singur de bibliotecă, imediat ce va fi cu putință. Cu toate acestea, în ciuda dezamăgirii provocate de purtarea soÈ›ului, doamna Bennet nu renunță încă la scopul său. ÃŽi vorbi Elizabethei iară È™i iară ― cînd cu linguÈ™iri, cînd cu amenințări. ÃŽncercă s-o atragă pe Jane de partea ei, dar Jane, cu toată blîndeÈ›ea posibilă, refuză să intervină; iar Elizabeth răspundea atacurilor mamei sale cîteodată cu toată seriozitatea È™i cîteodată cu o veselie nebunească. DeÈ™i felul în care o făcea varia, hotărîrea ei, niciodată. ÃŽn acest timp, domnul Collins medita în solitudine la cele întîmplate. Avea o părere prea bună despre el ca să poată pricepe motivul pentru care veriÈ™oara lui putea să-l refuze: È™i, deÈ™i mîndria-i fusese rănită, nu suferea în nici un alt fel. ÃŽnclinaÈ›ia pentru ea era cu totul imagiginară, iar eventualitatea ca fata să merite învinuirile mamei sale îl împiedica să simtă vreun regret. ÃŽn timp ce întreaga familie era atît de tulburată, sosi Charlotte Lucas să petreacă ziua împreună cu ei. La intrare fu întîmpinată de Lydia care, zburînd către ea, îi spuse mai multă în È™oaptă: ― Mă bucur că ai venit; e un haz la noi! Ce crezi că s-a întîmplat azi dimineață? Domnul Collins a cerut-o pe Lizzy, È™i ea nu-l vrea. Charlotte aproape nici n-avu timp să răspundă, căci Kitty se È™i ivise lîngă ele cu aceleaÈ™i veÈ™ti; È™i, nici nu intraseră bine în sufragerie, unde o găsiră pe doamna Bennet singură, că aceasta începu È™i ea acelaÈ™i subiect, făcînd apel la înÈ›elegerea domniÈ™oarei Lucas È™i implorînd-o s-o convingă pe prietena ei, Lizzy, să se supună dorinÈ›elor întregii familii. ― Te implor, scumpă domniÈ™oară Lucas, fă acest lucru, adăugă ea pe un ton melancolic, căci nimeni nu e cu mine, nimeni nu e de partea mea! Sînt tratată cu atîta cruzime! Nimeni nu are milă de sărmanii mei nervi. Charlotte fu scutită de a-i răspunde căci chiar atunci intrară Jane È™i Elizabeth. ― Da, iat-o că vine, continuă doamna Bennet, iat-o, avînd aerul cel mai indiferent posibil, fără să-i pese de noi mai mult decît dacă ne-am aflat la York, numai să poată face după capul ei. Dar să-È›i spun eu ceva, domniÈ™oară Lizzy: dacă È›i-ai vîrît în cap s-o È›ii aÈ™a, refuzînd oricare cerere în căsătorie, n-ai să te alegi în viaÈ›a dumitale cu un soÈ› È™i nu È™tiu cine o să te È›ină cînd s-o prăpădi tatăl dumitale. Eu n-am să te pot È›ine È™i, de aceea, te avertizez. Am terminat cu dumneata din clipa asta chiar. Þi-am spus cînd eram în bibliotecă, È™tii, că n-am să-È›i mai vorbesc în viaÈ›a mea È™i ai să vezi că mă È›in de cuvînt. Nu-mi face nici o plăcere să vorbesc cu copiii nesupuÈ™i. Nu că mi-ar face de fapt plăcere să vorbesc cu oricine ar fi. Oamenii care suferă de nervi ca mine nu pot avea mare poftă de vorbă. Nu È™tie nimeni ce îndur eu! Dar aÈ™a se întîmplă întotdeauna. Cei care nu se plîng n-au niciodată parte de compătimire. Fiicele sale ascultară într-o tăcere totală această revărsare de cuvinte, conÈ™tiente că orice tentativă de a argumenta sau de a o consola i-ar fi mărit numai enervarea. Ea continuă deci să vorbească, fără să fie întreruptă de vreuna dintre ele, pînă ce intră domnul Collins, cu un aer mai important ca de obicei; văzîndu-l, doamna Bennet spuse fetelor: ― Acum, insist să tăceÈ›i cu toatele din gură È™i să ne lăsaÈ›i, pe domnul Collins È™i pe mine, să stăm puÈ›in de vorbă. Elizabeth ieÈ™i tăcută; Jane È™i Kitty o urmară, dar Lydia nu se miÈ™că, hotărîtă să audă tot ce se va putea auzi. Charlotte, reÈ›inută în primul rînd de amabilitatea domnului Collins, care-i puse întrebări foarte amănunÈ›ite în privinÈ›a ei È™i a familiei sale, È™i apoi de o uÈ™oară curiozitate, se mulÈ›umi să se apropie de fereastră, prefăcîndu-se că nu aude nimic. Doamna Bennet începu conversaÈ›ia plănuită, pe un ton plîngăreÈ›: "Oh, domnule Collins...". ― Scumpă doamnă, o întrerupse el, să păstrăm în veci tăcere în chestiunea asta. Departe fie de mine, continuă el imediat pe un ton care-i sublinia nemulÈ›umirea, gîndul de a avea vreun resentiment față de comportarea fiicei dumneavoastră. Resemnarea în faÈ›a relelor de neînlăturat este datoria noastră a tuturor, datorie mai cu osebire a unui tînăr care a avut, cum am avut eu, norocul unei înălțări în grad timpurii; iar eu am credință că sînt resemnat. Poate că aceasta ― nu într-o mică măsură ― din sentimentul de îndoială în privinÈ›a fericirii mele certe, dacă frumoasa mea veriÈ™oară m-ar fi onorat, acordîndu-mi mîna sa; căci am băgat adesea de seamă că resemnarea nu este niciodată atît de perfectă ca în cazul în care fericirea refuzată începe să piardă în ochii noÈ™tri ceva din valoarea ei. Sper că nu veÈ›i lua drept o lipsă de respect față de familia dumneavoastră, scumpă doamnă, faptul că îmi retrag pretenÈ›iile la mîna fiicei dumneavoastră, fără să vă fi adus dumneavoastră È™i domnului Bennet omagiul de a vă cere să vă impuneÈ›i autoritatea în favoarea mea. Conduita mea ar putea fi ― mă tem ― considerată ca neconformă, deoarece am primit refuzul de pe buzele fiicei dumneavoastră în loc de a-l primi din gura dumneavoastră; sîntem însă toÈ›i supuÈ™i greÈ™elii. Am avut tot timpul numai gînduri bune. Scopul meu a fost să-mi procur o amabilă tovarășă de viață, cu respectarea cuvenită intereselor întregii dumneavoastră familii È™i, dacă purtarea mea a fost cît de cît criticabilă, rog să-mi fie îngăduit acum să vă prezint scuzele mele. Capitolul XXI DiscuÈ›ia în legătură cu cererea domnului Collins era acum aproape sfîrÈ™ită, iar Elizabeth mai avea doar de suportat neplăcutele sentimente ce trebuiau să urmeze în mod inevitabil, È™i, din cînd în cînd, cîte o aluzie morocănoasă din partea mamei sale. Cît priveÈ™te pe domnul Collins, el nu-È™i exprima sentimentele printr-o jenă sau deprimare, sau prin vreo încercare de a o evita pe Elizabeth, ci mai ales printr-o atitudine înÈ›epată È™i o tăcere plină de resentiment. Abia dacă îi mai vorbea È™i atenÈ›iile insistente de care el însuÈ™i fusese atît de mîndru fură îndreptate în restul zilei către domniÈ™oara Lucas, a cărei amabilitate, ascultîndu-l, constitui o uÈ™urare temporară pentru ei toÈ›i È™i în special pentru prietena ei. Ziua următoare nu aduse nici o ameliorare în proasta dispoziÈ›ie sau în sănătatea doamnei Bennet. Domnul Collins se afla în aceeaÈ™i stare de mîndrie înfuriată. Elizabeth sperase că resentimentele îl vor face să-È™i scurteze vizita, dar programul lui nu părea să fi suferit nici o modificare din această cauză. Fusese mereu vorba să plece sîmbătă È™i pînă sîmbătă avea de gînd să stea. După micul dejun, fetele plecaseră la Meryton să se intereseze dacă domnul Wickham se întorsese È™i să-i deplîngă absenÈ›a de la balul de la Netherfield. El le întîlni la intrarea în oraÈ™ È™i le conduse la mătuÈ™a lor, unde s-a discutat, amplu, regretul È™i dezolarea lui de a fi lipsit, precum È™i chestiunile care-i interesau pe toÈ›i. Față de Elizabeth, totuÈ™i, el recunoscu de bună voie că din proprie iniÈ›iativă găsise necesar să-È™i impună această absență. ― Pe măsură ce se apropia data balului mi-am dat seama, spuse el, că era mai bine să nu dau ochii cu domnul Darcy ; că a ne afla în aceeaÈ™i încăpere, în aceeaÈ™i societate, atîtea ore împreună, ar fi fost mai mult decît eram în stare să suport; È™i că s-ar fi putut ivi situaÈ›ii neplăcute nu numai pentru mine. Elizabeth aprobă întru totul; avură răgaz să discute pe îndelete acest lucru È™i să-È™i facă în mod politicos tot felul de complimente, pe drum spre Longbourn, căci domnul Wickham, împreună cu un alt ofiÈ›er, le conduse acasă È™i, pe drum, el se ocupă în mod special de dînsa. Faptul de a le fi însoÈ›it prezenta un dublu avantaj: Elizabeth simÈ›ea ce compliment i se făcea È™i apoi, era un prilej foarte nimerit de a-l prezenta mamei È™i tatălui ei. ÃŽndată după întoarcerea acasă sosi o scrisoare pentru domniÈ™oara Bennet; venea de la Netherfield È™i a fost deschisă pe loc. Plicul conÈ›inea o foaie mică, elegantă, de hârtie satinată, acoperită cu scrisul frumos È™i curgător al unei, mîini de femeie; Elizabeth observă expresia de pe chipul surorii sale schimbîndu-se în timp ce citea È™i o văzu stăruind asupra unor anumite pasaje. Jane se stăpîni imediat È™i, punînd scrisoarea de o parte, încercă, cu veselia ei obiÈ™nuită, să ia parte la conversaÈ›ia generală; Elizabeth însă se simÈ›i neliniÈ™tită de această întîmplare, fapt care o făcu să nu-i mai poată da atenÈ›ie nici măcar iui Wickham; È™i nici nu-È™i luaseră bine rămas bun, el È™i prietenul lui, că Jane o pofti din ochi s-o urmeze sus. Cînd ajunseră în camera lor, Jane scoase scrisoarea È™i-i spuse: ― Este de la Caroline Bingley; cuprinsul m-a surprins nespus de mult. La ora aceasta sînt cu toÈ›ii plecaÈ›i din Netherfield; sînt în drum spre Londra È™i fără vreo intenÈ›ie de a se mai întoarce. Ascultă ce scrie. Citi cu glas tare prima frază care cuprindea informaÈ›ia că se hotărîseră tocmai să-È™i urmeze, imediat, fratele la Londra È™i că vor lua în ziua aceea dejunul în Grosvenor Street, unde domnul Hurst avea o casă. Următoarea frază suna astfel: "Nu pretind că regret ceva din cele ce las la Hertfordshire, în afară de societatea dumitale, prietenă dragă; sperăm însă, cîndva în viitor, să ne bucurăm de repetate ori de aceleaÈ™i încîntătoare clipe de apropiere, ca acelea pe care le-am avut împreună; È™i, între timp, putem să ne micÈ™orăm mîhnirea despărÈ›irii printr-o corespondență cît mai frecventă È™i mai sinceră, pentru care lucru contez pe dumneata". Elizabeth ascultă cu toată indiferenÈ›a provocată de neîncrederea în aceste expresii pompoase È™i, deÈ™i bruscheÈ›ea plecării o surprinsese, nu văzu nimic într-adevăr de regretat în lucrul acesta. Nu era de crezut că absenÈ›a lor din Netherfield îl va putea împiedica pe domnul Bingley să se întoarcă acolo; iar în ceea ce priveÈ™te pierderea companiei doamnelor, era convinsă că în curînd Jane nu se va mai preocupa de aceasta, fericită de a fi în compania lui. ― Ce ghinion, spuse după o mică pauză, că n-ai mai putut să-i vezi înainte de plecare. Dar nu ne e oare îngăduit să sperăm că viitorul fericit, pe care domniÈ™oara Bingley îl nădăjduieÈ™te, ar putea veni mai curînd decît crede ea? Și că încântătoarele clipe de apropiere pe care le-aÈ›i avut ca prietene vor fi reînnoite cu încă È™i mai mare plăcere, ca surori? Ele nu vor reuÈ™i să-l reÈ›ină pe domnul Bingley la Londra. ― Caroline spune hotărît că iarna aceasta nici unul dintre ei nu va reveni în Hertfordshire. Am să citesc mai departe: "Ieri, cînd am plecat, fratele nostru era încredinÈ›at că treburile care-l reclamau la Londra ar fi putut fi terminate în trei, patru zile; cum însă sîntem sigure că nu poate fi astfel È™i, în acelaÈ™i timp, fiind convinse că, odată la Londra, Charles nu se va grăbi deloc să plece iar de acolo, ne-am hotărît să-l urmăm, ca să nu fie obligat să-È™i petreacă orele de răgaz într-un hotel lipsit de confort. Multe dintre cunoÈ™tinÈ›ele mele sînt deja acolo pentru sezonul de iarnă; aÈ™ dori să pot afla că dumneata, scumpă prietenă, ai intenÈ›ia să fii una dintre ele; dar din acest punct de vedere, mă cuprinde disperarea. Sper din toată inima că sărbătoarea Crăciunului în Hertfordshire va fi pentru dumneavoastră plină de bucuriile pe care de obicei acesta le aduce È™i că numărul curtezanilor dumitale va fi atît de mare, încît te va împiedica să simÈ›i pierderea celor trei de care noi te vom lipsi". Reiese limpede de aici, adăugă Jane, că iarna aceasta el nu se va mai reîntoarce. ― Este limpede numai că domniÈ™oara Bingley nu vrea ca el să se reîntoarcă. ― Ce te face să crezi asta? Trebuie să fie propria lui hotărîre; el este propriul lui stăpîn. Dar nu È™tii încă totul. Vreau să-È›i citesc pasajul care mă doare cel mai mult. Nu vreau să-È›i ascund nimic: "Domnul Darcy este nerăbdător să-È™i revadă sora È™i, ca să-È›i mărturisesc adevărul, nici noi înÈ™ine nu sîntem mai puÈ›in. Sînt convinsă că Georgiana Darcy nu-È™i are egal în frumuseÈ›e, eleganță, talente, iar afecÈ›iunea pe care ne-o inspiră, Louizei È™i mie, se ridică pînă la ceva încă È™i mai interesant, datorită speranÈ›ei pe care îndrăznim a o nutri ca ea să devină în viitor sora noastră. Nu È™tiu dacă È›i-am pomenit vreodată de sentimentele mele în această privință, dar nu vreau să părăsesc È›inutul fără să È›i le destăinuiesc È™i sînt încredinÈ›ată că nu le vei găsi nerezonabile. Fratele meu o admiră deja foarte mult; el va avea acum adesea prilejul s-o vadă în cea mai mare intimitate; toate rudele ei doresc această unire tot atît de mult cît È™i ale lui; È™i cred că dragostea mea de soră nu mă face să mă-nÈ™el cînd îl cred pe Charles în stare să cucerească inima oricărei femei. Þinînd seama de toate aceste împrejurări favorabile unei apropieri căreia nimic nu îi este potrivnic, greÈ™esc oare, scumpa mea Jane, cînd mă las legănată de speranÈ›a într-un eveniment care va aduce fericirea atîtora?". ― Ce crezi despre fraza aceasta, draga mea Lizzy? întrebă Jane, după ce sfîrÈ™i de citit. Nu este destul de limpede? Nu mărturiseÈ™te ea oare, în mod expres, că domniÈ™oara Bingley nici nu aÈ™teaptă È™i nici nu doreÈ™te să devin sora ei? Că e total convinsa de indiferenÈ›a fratelui ei È™i că, dacă bănuieÈ™te natura sentimentelor mele pentru el, doreÈ™te (foarte amabil!) să mă pună în gardă? Mai poate exista o a doua părere în chestiunea aceasta? ― Da, mai poate, căci părerea mea este total diferită. Vrei s-o auzi? ― Cît se poate de mult. ― Am să È›i-o spun în cîteva cuvinte. DomniÈ™oara Bingley își dă seama că fratele ei este îndrăgostit de tine È™i vrea să-l însoare cu domniÈ™oara Darcy. Pleacă deci după el la oraÈ™, sperînd să-l reÈ›ină acolo, È™i încearcă să te convingă că el nici nu se gîndeÈ™te la tine. Jane clătină din cap. ― Jane, trebuie într-adevăr să mă crezi. Nu e nimeni care să vă fi văzut împreună È™i să se poată îndoi de dragostea lui. Nici domniÈ™oara Bingley, sunt sigură, nu e chiar atît de proastă. Dacă ar fi întrevăzut la domnul Darcy pe jumătate doar atîta dragoste pentru ea, È™i-ar fi comandat deja rochia de mireasă. Despre altceva este însă vorba: noi nu sîntem destul de bogaÈ›i sau destul de nobili pentru ei; È™i ea este cu atît mai dornică s-o cîștige pe domniÈ™oara Darcy pentru fratele ei, cu cît are convingerea că, o dată ce s-a făcut o căsătorie între familiile lor, ar avea mai puÈ›ine dificultăți cu o a doua, ceea ce nu este lipsit de oarecare ingeniozitate È™i cred că ar reuÈ™i dacă domniÈ™oara de Bourgh ar ieÈ™i din circuit. Dar, scumpă Jane, nu-È›i poÈ›i închipui cu adevărat că dacă domniÈ™oara Bingley zice că fratele său are o mare admiraÈ›ie pentru domniÈ™oara Darcy, el este cît de cît mai puÈ›in sensibil, la farmecele tale decît era marÈ›i, cînd È™i-a luat rămas bun de la tine; sau că îi va sta în putere să-l convingă că nu este îndrăgostit de tine, ci este tare îndrăgostit de prietena ei. ― Dacă am avea aceeaÈ™i părere despre domniÈ™oara Bingley, replică Jane, cele spuse de tine mi-ar putea ajuta mult. Dar È™tii că premisa ta nu este dreaptă. Caroline nu este în stare să înÈ™ele cu tot dinadinsul pe cineva, È™i singurul lucru care-mi mai rămîne de sperat în acest caz este că ea însăși se înÈ™eală. ― E perfect. N-ai fi putut avea o idee mai fericită, de vreme ce ideea mea nu te mulÈ›umeÈ™te; crede ― în orice caz ― că domniÈ™oara Bingley se înÈ™eală. Þi-ai făcut acum datoria față de ea È™i nu mai trebuie să te frămînÈ›i. ― Dar, surioară dragă, chiar în cazul cel mai bun, pot fi oare fericită acceptînd un bărbat ale cărui surori È™i ai cărui prieteni doresc, toÈ›i, ca el să se căsătorească cu altcineva? ― Trebuie să hotărăști singură, spuse Elizabeth, È™i dacă după o matură chibzuință vei găsi că mâhnirea de a le nemulÈ›umi pe cele două surori ale lui este mai mare decît fericirea de a-i fi soÈ›ie, te sfătuiesc, desigur, să-l refuzi. ― Cum poÈ›i vorbi astfel? o întrebă Jane, cu un zîmbet încîntător. Trebuie să È™tii că, deÈ™i aÈ™ fi grozav de mîhnită din cauza dezaprobării lor, n-aÈ™ putea È™ovăi. ― Știam că n-ai să È™ovăi È™i, aÈ™a stînd lucrurile, nu te pot compătimi. ― Dacă însă el nu se va mai întoarce în iarna asta, nu va mai fi nevoie niciodată de hotărîrea mea. ÃŽn È™ase luni, cîte nu se pot întîmpla?! Elizabeth nici nu luă în consideraÈ›ie eventualitatea ca el să nu se mai întoarcă. Ei îi apăreau toate numai ca o insinuare a dorinÈ›elor interesate ale Carolinei È™i nu-È™i putu închipui ― nici măcar pentru o clipă ― că dorinÈ›ele acelea, oricît de direct È™i oricît de dibaci ar fi fost ele înfățiÈ™ate, ar fi putut influenÈ›a un bărbat atît de independent. ÃŽi arătă Janei, cît mai convingător cu putință, ce credea în privinÈ›a aceasta È™i avu curînd bucuria de a vedea efectul fericit al intervenÈ›iei sale. Firea Janei nu era plecată spre descurajare È™i, încet, încet, îi reveni speranÈ›a, cu toate că uneori neîncrederea îi copleÈ™ea nădejdea că Bingley se va reîntoarce la Netherfield È™i va răspunde tuturor dorinÈ›elor inimii ei. Căzură de acord că doamna Bennet trebuia să afle despre plecarea familiei, dar nu despre purtarea domnului, pentru a nu se alarma; dar chiar È™i această comunicare parÈ›ială o neliniÈ™ti foarte tare È™i deplînse marele nenoroc care făcuse ca doamnele să trebuiască să plece tocmai cînd începuseră să devină cu toatele atît de intime. După ce se lamentă cîtva timp, se consolă totuÈ™i cu gîndul că domnul Bingley se va întoarce repede È™i că în curînd va lua masa la Longbourn; È™i concluzia finală fu declaraÈ›ia sa consolatoare că, deÈ™i îl invitase numai la un dejun intim, va avea grijă să-i servească două feluri substanÈ›iale. Capitolul XXII Familia Bennet a fost invitată la prînz de familia Lucas È™i din nou, mai tot timpul zilei, domniÈ™oara Lucas se dovedi foarte drăguță, ascultîndu-l pe domnul Collins. Elizabeth profită de un prilej pentru a-i mulÈ›umi: ― Asta îi menÈ›ine buna dispoziÈ›ie, remarcă ea, È™i n-am cuvinte să-È›i spun cît îți sînt de recunoscătoare. Charlotte o asigură că e foarte bucuroasă să-i fie de folos, mărturisindu-i că era astfel, răsplătită din plin pentru micul sacrificiu de timp ce-l făcea. Lucru foarte drăguÈ› din partea ei, dar drăgălășenia Charlottei mergea mai departe decît își închipuia Elizabeth: scopul ei era, nici mai mult, nici mai puÈ›in, decît s-o salveze de o repetare a omagiilor domnului Collins, atrăgîndu-È™i-le pentru sine. Acesta era planul domniÈ™oarei Lucas È™i seara, cînd se despărÈ›iră, aparenÈ›ele erau atît de surîzătoare, încît s-ar fi simÈ›it aproape sigură de reuÈ™ită, dacă el n-ar fi trebuit să plece atît de curînd din Hertfordshire. Dar aici, Charlotte era nedreaptă cu firea lui focoasă È™i independentă care-l îndemnă ― a doua zi de dimineață ― să dispară cu o admirabilă È™iretenie de la Longbourn House È™i să zorească înspre Lucas Lodge ca să se arunce la picioarele ei. Era foarte îngrijorat să nu fie observat de veriÈ™oarele lui, avînd convingerea că, dacă ele l-ar fi văzut plecînd, nu se putea să nu-i ghicească planul, È™i nu dorea să i se cunoască tentativa decît o dată cu succesul ei, deoarece, deÈ™i era aproape sigur ― È™i pe bună dreptate, căci Charlotte fusese destul de încurajatoare ― se simÈ›ea oarecum timid din cauza aventurii de miercuri. Fu primit în modul cel mai măgulitor. DomniÈ™oara Lucas îl zări venind către casă, de la o fereastră de sus, È™i porni imediat să-l întîlnească pe alee, ca din întîmplare. Dar nu prea îndrăznise să spere că o aÈ™teptau acolo atîta dragoste È™i elocință. ÃŽntr-un timp scurt, pe cît o îngăduiau lungile cuvîntări ale domnului Collins, totul fu hotărît între ei, spre satisfacÈ›ia amîndurora; pe cînd intrau în casă, el o imploră grav să-i fixeze ziua care urma să-l facă cel mai fericit dintre muritori; È™i deÈ™i o asemenea rugăminte se cerea respinsă ― pentru moment ― domniÈ™oara nu se simÈ›i în stare să se joace cu fericirea lui. Prostia cu care fusese dăruit de natură îi lipsea "curtea" de orice farmec ar fi putut face pe o femeie să vrea ca aceasta să se prelungească; È™i domniÈ™oara Lucas, care îl accepta numai È™i numai din dorinÈ›a pură È™i dezinteresată de a se căpătui, nu făcea mare caz de graba cu care i se realiza această dorință. Sir William È™i Lady Lucas au fost grabnic solicitaÈ›i să-È™i dea consimțământul pe care-l acordară cu mare entuziasm. SituaÈ›ia domnului Collins făcea din el o partidă cît se poate de dorită pentru fiica lor, căreia îi puteau da prea puÈ›ină zestre; iar perspectivele averii lui erau deosebit de bune. Lady Lucas începu pe loc să socotească ― mai interesată de acest subiect decît oricînd în trecut ― cam cîți ani mai avea domnul Bennet de trăit; iar Sir William își dete în mod categoric părerea că îndată ce domnul Collins va intra în posesia moÈ™iei Longbourri ar fi foarte oportun ca el È™i soÈ›ia lui să-È™i facă apariÈ›ia la Palatul Saint James. ÃŽntreaga familie, pe scurt, a fost cu acest prilej copleÈ™ită de fericire. Mezinele își făceau vise să fie scoase în lume cu un an, doi mai devreme decît s-ar fi putut altfel; iar băieÈ›ii scăpară de teama că Charlotte va muri fată bătrînă. Cît despre Charlotte, era destul de liniÈ™tită. Câștigase partida È™i acum avea răgaz să judece. ReflecÈ›iile ei fură în general mulÈ›umitoare. Domnul Collins nu era, desigur, nici inteligent, nici simpatic; prezenÈ›a lui era enervantă, iar dragostea lui pentru ea nu putea fi decît închipuire. TotuÈ™i, va fi soÈ›ul ei. Fără să-È™i închipuie cine È™tie ce nici despre bărbaÈ›i, nici despre căsnicie, măritiÈ™ul fusese totdeauna È›inta ei; era singura soluÈ›ie pentru tinerele fete cu educaÈ›ie, dar cu avere mică; È™i oricît de nesigură, sub raportul fericirii, era mijlocul lor de protecÈ›ie, cel mai plăcut, împotriva nevoilor. Acest mijloc de protecÈ›ie, ea îl dobîndise acum; È™i la vîrsta de douăzeci È™i È™apte de ani, fără să fi fost vreodată frumoasă, simÈ›ea ce mare noroc avea. Lucrul cel mai puÈ›in plăcut, în toată chestiunea asta, era surpriza pe care i-o va prilejui Elizabethei Bennet, a cărei prietenie o preÈ›uia mai presus decît a oricui altcuiva. Elizabeth o să se mire È™i poate o s-o condamne; È™i, deÈ™i hotărîrea ei era de neclintit, o asemenea dezaprobare ar fi durut-o. Se hotărî să-i mărturisească personal totul È™i de aceea îi ceru domnului Collins ca la întoarcerea lui la Longbourn pentru cină să nu sufle nimănui din familie nimic despre cele întîmplate. Promisiunea de a păstra secretul fu desigur conÈ™tiincios dată, dar nu putea fi uÈ™or È›inută, deoarece curiozitatea stîrnită de lunga lui absență se manifestă, cînd se întoarse, prin întrebări atît de directe, încît a fost nevoie de oarecare inventivitate pentru a le ocoli È™i, în acelaÈ™i timp, de o mare abnegaÈ›ie, căci tare mai dorea să le facă tuturor cunoscută dragostea lui încununată de succes. Cum urma să plece a doua zi prea devreme pentru a mai da ochii cu vreuna dintre gazde, ceremonia de bun rămas avu loc cînd doamnele se retraseră pentru noapte; doamna Bennet, plină de politeÈ›e È™i cordialitate, îi spuse cît de fericiÈ›i ar fi cu toÈ›ii să-l vadă iarăși la Longbourn, oricînd i-ar îngădui celelalte angajamente să vină în vizită. ― Scumpă doamnă, replică el, invitaÈ›ia dumneavoastră îmi este deosebit de plăcută, căci este tocmai lucrul pe care l-am sperat È™i puteÈ›i fi sigură că voi profita de ea cît de curînd posibil. Rămaseră cu toÈ›ii uluiÈ›i È™i domnul Bennet, care nu dorea în nici un caz o atît de grabnică revenire a lui, spuse pe loc: ― Dar nu e nici un pericol să vă atrageÈ›i prin asta dezaprobarea Lady-ei Catherine, scumpe domn? E mai bine să vă neglijaÈ›i rudele decît să vă luaÈ›i riscul de a vă nemulÈ›umi protectoarea. ― Dragă domnule, replică domnul Collins, vă rămîn profund îndatorat pentru acest sfat prietenesc È™i puteÈ›i conta că nu voi face niciodată un pas atît de important, fără aprobarea senioriei sale. ― Trebuie să fiÈ›i mereu cu ochii în patru. RiscaÈ›i orice altceva, mai curînd decît s-o indispuneÈ›i; È™i dacă veÈ›i simÈ›i vreodată îndemnul de a veni la noi, ceea ce cred că este, foarte probabil, staÈ›i cuminte acasă È™i fiÈ›i liniÈ™tit, căci noi nu ne vom supăra din cauza asta. ― CredeÈ›i-mă, dragă domnule, că atenÈ›ia dumneavoastră afectuoasă îmi stîrneÈ™te È™i mai mult recunoÈ™tinÈ›a; È™i contaÈ›i că veÈ›i primi curînd din partea mea o scrisoare de mulÈ›umire È™i pentru aceasta ca È™i pentru toate dovezile de atenÈ›ie pe care mi le-aÈ›i arătat în timpul È™ederii mele în Hertfordshire. Cît priveÈ™te frumoasele mele veriÈ™oare, deÈ™i absenÈ›a mea s-ar putea să nu fie destul de lungă pentru a face necesar acest lucru, îmi voi lua libertatea de a le ura sănătate È™i fericire, fără a face o excepÈ›ie nici pentru veriÈ™oara Elizabeth. Doamnele se retraseră apoi cu amabilitățile cuvenite, toate la fel de surprinse, aflînd că el se gîndea să se reîntoarcă în curînd. Doamnei Bennet îi plăcea să înÈ›eleagă din asta că domnul Collins se gîndea să-È™i aducă omagiul vreuneia dintre fiicele sale mai mici, È™i Mary ar fi putut fi convinsă să-l accepte. Ea îi preÈ›uia însuÈ™irile mai mult decît toate celelalte surori; reflecÈ›iile lui aveau o greutate care adesea o izbea; È™i deÈ™i nu era în nici un caz inteligent ca dînsa, se gîndea că, dacă ar fi fost încurajat să citească È™i să se desăvârÈ™ească printr-un exemplu ca al ei, ar fi putut deveni un tovarăș de viață foarte plăcut. Dar a doua zi de dimineață, orice speranță de acest fel le-a fost spulberată. Curînd după micul dejun, veni domniÈ™oara Lucas È™i relată Elizabethei, într-o scurtă convorbire între patru ochi, evenimentul din ajun. Cu o zi, două mai înainte, Elizabethei îi trecuse prin minte posibilitatea ca domnul Collins să-È™i închipuie că era îndrăgostit de prietena ei; dar ca Charlotte să-l poată încuraja părea tot atît de imposibil, pe cît îi era ei însăși de imposibil să-l încurajeze; uimirea ei fu, prin urmare, atît de puternică, ― încît în primul moment uită de buna-cuviință È™i nu se putu stăpîni să nu exclame: ― Logodită cu domnul Collins! Draga mea Charlotte, imposibil! ÃŽnfățiÈ™area liniÈ™tită pe care o avusese domniÈ™oara Lucas în timpul povestirii sale se tulbură o clipă, la auzul unui reproÈ™ atît de direct, dar cum se aÈ™teptase la aÈ™a ceva, își recăpătă imediat calmul È™i replică: ― De ce eÈ™ti atît de surprinsă, draga mea Eliza? Þi se pare un lucru de necrezut ca domnul Collins să poată cîștiga buna părere a unei femei, pentru că nu a avut fericirea să reuÈ™ească în cazul dumitale? Dar Elizabeth își revenise È™i, făcînd un mare efort, reuÈ™i s-o asigure cu destulă fermitate că era foarte bucuroasă de perspectiva înrudirii lor È™i că îi dorea cea mai desăvîrÈ™ită fericire. ― Te înÈ›eleg, replică Charlotte: sigur că eÈ™ti surprinsă, foarte surprinsă; e atît de puÈ›in de cînd domnul Collins dorea să se căsătorească cu dumneata! Cînd vei avea însă răgazul să te gîndeÈ™ti bine, sper că vei fi mulÈ›umită de ceea ce am făcut. Eu nu sînt romantică, È™tii; n-am fost niciodată. Nu vreau decît un cămin plăcut; È™i, luînd în consideraÈ›ie firea domnului Collins, relaÈ›iile È™i situaÈ›ia lui în societate, sînt convinsă că È™ansa mea de a fi fericită cu el este la fel de mare ca aceea cu care se pot lăuda cei mai mulÈ›i dintre oameni, la căsătoria lor. Elizabeth răspunse liniÈ™tită: "Fără îndoială". Și, după cîteva clipe de stînjeneală, reveniră în mijlocul celorlalÈ›i. Charlotte nu mai stătu mult, È™i Elizabeth rămase să reflecteze la cele ce auzise. A trecut mult pînă ce se împacă cu ideea unei căsătorii atît de nepotrivite. Ciudățenia domnului Collins, care făcuse două cereri de căsătorie în răstimp de trei zile, nu era nimic pe lîngă faptul că fusese acceptat. Elizabeth simÈ›ise totdeauna că părerea Charlottei asupra căsătoriei nu era exact la fel cu a ei, dar nu È™i-ar fi închipuit că era posibil ca, în fapt, prietena ei să-È™i sacrifice toate sentimentele mai nobile de dragul unor avantaje materiale. Charlotte, soÈ›ia domnului Collins! Ce tablou umilitor! Și, la mîhnirea de a-È™i vedea prietena degradîndu-se È™i scăzînd în stima ei, se adăuga convingerea dureroasă că acea prietenă nu va putea să se simtă prea fericită cu ceea ce alesese. Capitolul XXIII Elizabeth se afla împreună cu mama È™i surorile sale, gîndindu-se la cele auzite, întrebîndu-se dacă îi era îngăduit sau nu să le spună È™i lor, cînd apăru Sir William Lucas însuÈ™i, trimis de Charlotte pentru a anunÈ›a prietenilor logodna ei. Cu multe complimente pentru gazde È™i felicitîndu-se copios pentru perspectiva înrudirii dintre casele lor, el își dezvoltă subiectul în faÈ›a unui auditoriu nu numai uimit, ci de-a dreptul incredul: căci doamna Bennet îi declară, mai mult insistentă decît amabilă, că se înÈ™ela desigur pe de-a-ntregul; iar Lydia, întotdeauna imprudentă È™i adesea nepoliticoasă, exclamă cu violență: ― Doamne sfinte! Sir William, cum puteÈ›i spune asemenea poveste? Nu È™tiÈ›i că domnul Collins vrea să se însoare cu Lizzy? Numai o politeÈ›e de curtean ar fi putut suporta, fără mînie, o asemenea atitudine; buna creÈ™tere a lui Sir William îi ajută să treacă prin toate È™i, deÈ™i rugă să nu se pună la îndoială adevărul comunicării sale, le ascultă obrăzniciile cu cea mai îngăduitoare politeÈ›e. Elizabeth, simÈ›ind că era de datoria ei să-l scoată dintr-o situaÈ›ie atît de neplăcută, confirmă cele spuse de el, menÈ›ionînd că fusese deja informată de acest lucru de Charlotte; încercă să pună capăt exclamaÈ›iilor mamei È™i surorilor sale prin zelul felicitărilor adresate lui Sir William, fiind secondată inimos de Jane, È™i printr-o sumedenie de remarci în legătură cu fericirea care era de aÈ™teptat de la o asemenea căsătorie, È™i în legătură cu caracterul admirabil al domnului Collins, È™i cu distanÈ›a convenabilă dintre Hunsford È™i Londra. Doamna Bennet fusese prea copleÈ™ită ca să spună mare lucru, atîta timp cît Sir William stătuse la ei; dar nici nu plecase bine, că își dădu frîu liber simțămintelor. ÃŽn primul rînd, persista să nu dea crezare întregii chestiuni; în al doilea, era sigură că domnul Collins căzuse în cursă; în al treilea, era încredinÈ›ată că nu vor fi niciodată fericiÈ›i împreună; È™i, în al patrulea, că logodna se putea rupe. Din toate acestea, se puteau trage limpede două concluzii: una, că Elizabeth era cauza adevărată a tuturor relelor, È™i cealaltă, că dînsa personal fusese tratată în mod barbar de ei toÈ›i; È™i nimic nu-i putu scoate din cap, în tot cursul zilei, aceste două idei. Nimic nu o putu consola, nici liniÈ™ti. Și nici nu i se istovi indignarea în ziua aceea; trecu o săptămînă pînă să poată da ochii cu Elizabeth, fără s-o certe; trecu o lună pînă să poată vorbi cu Sir William sau cu Lady Lucas, fără să fie mojică, È™i multe luni trecură pînă s-o poată ierta de tot pe fiica lor. Sentimentele încercate de domnul Bennet cu acest prilej fură mult mai potolite È™i de o natură mai plăcută, căci era mulÈ›umit, spunea dînsul, să descopere că Charlotte Lucas, pe care se chinuise s-o creadă destul de cu judecată, era tot atît de nesăbuită ca È™i soÈ›ia lui È™i mai nesăbuită decît fiica lui! Jane mărturisi că era niÈ›el surprinsă de această căsătorie, dar vorbi mai puÈ›in despre uimirea ei decît despre via dorință de a-i È™ti fericiÈ›i; Elizabeth nu o putu deloc convinge să considere fericirea lor drept improbabilă. Kitty È™i Lydia erau departe de a o invidia pe domniÈ™oara Lucas, căci domnul Collins nu era decît un pastor È™i vestea nu le impresionă decît ca o noutate bună de răspîndit la Meryton. Lady Lucas se simÈ›ea triumfătoare, fiind acum în stare să-i dea doamnei Bennet riposta: bucuria ei de a avea o fată măritată bine; venea la Longbourn mai des decît de obicei ca să-i spună cît era de fericită, deÈ™i privirile acre È™i remarcile răutăcioase ale doamnei Bennet ar fi fost suficiente ca să-i strice toată fericirea. ÃŽntre Elizabeth È™i Charlotte se strecurase o stinghereală care le făcea pe amîndouă să păstreze tăcere pe această temă, È™i Elizabeth era încredinÈ›ată că între ele nu ar mai putea exista vreodată o încredere totală. Dezamăgirea pe care o încercase cu Charlotte o făcuse să se îndrepte, cu mai mare dragoste, înspre Jane, sigură că părerea pe care o avea despre corectitudinea È™i delicateÈ›ea acesteia nu va putea fi niciodată clintită, È™i de fericirea căreia era zi de zi mai îngrijorată, căci Bingley era plecat de o săptămînă È™i nu auziseră încă nimic despre întoarcerea lui. Jane îi trimisese Carolinei un răspuns imediat la scrisoarea primită È™i număra zilele pînă cînd putea spera, în mod rezonabil, să primească È™tiri de la ea. Scrisoarea de mulÈ›umire promisă de domnul Collins sosi marÈ›i; fusese adresată tatălui lor È™i era scrisă cu toată solemna recunoÈ™tință pe care ar fi putut-o insufla o găzduire de douăsprezece luni de zile. După ce-È™i descărcase conÈ™tiinÈ›a pe această temă, trecuse la informaÈ›ia, plină de expresii de încîntare, privind fericirea de a fi obÈ›inut afecÈ›iunea amabilei lor vecine, domniÈ™oara Lucas, explicîndu-le că, numai pentru bucuria de a fi lîngă dînsa, acceptase el atît de repede gentila lor invitaÈ›ie de a reveni la Longbourn, unde spera că se va putea reîntoarce luni, peste două săptămîni; deoarece, adăuga domnul Collins, Lady Catherine aprobase cu dragă inimă căsătoria lor, È™i dorea să aibă loc îndată ce va fi posibil, ceea ce, era încredinÈ›at, va constitui un argument atît de hotărîtor pentru amabila lui Charlotte, încît va fixa o dată apropiată pentru a face din el omul cel mai fericit din lume. ÃŽntoarcerea domnului Collins în Hertfordshire nu mai era un motiv de bucurie pentru doamna Bennet. Din contră, era tot atît de dispusă ca È™i soÈ›ul ei să se plîngă de acest lucru. Era foarte ciudat că el venea la Longbourn în loc să se ducă la Lucas Lodge; era de asemeni foarte stînjenitor È™i teribil de incomod. Nu putea suferi să primească oaspeÈ›i cînd sănătatea îi era atît de proastă È™i, dintre toÈ›i oamenii din lume, îndrăgostiÈ›ii erau cei mai nesuferiÈ›i. AÈ™a sunau blândele murmure ale doamnei Bennet È™i ele scădeau numai în faÈ›a durerii sale mai adînci: absenÈ›a prelungită a domnului Bingley. Nici Jane È™i nici Elizabeth nu se simÈ›eau prea liniÈ™tite în legătură cu acest subiect. Trecea zi după zi fără să aducă vreo altă veste despre el, în afară de zvonul, care în curînd se răspîndise la Meryton, că nu se va mai întoarce în iarna aceea la Netherfield ― zvon care o punea pe doamna Bennet pe jar; È™i nu scăpa nici un prilej de a-l contrazice ca pe cea mai revoltătoare minciună. Chiar È™i Elizabeth începuse să se teamă ― nu că Bingley ar fi fost indiferent, dar că surorile lui vor reuÈ™i să-l È›ină departe de Netherfield. Oricît ar fi dorit să respingă o idee atît de distrugătoare pentru fericirea Janei È™i atît de dezonorantă pentru statornicia admiratorului acesteia, ea îi tot revenea în minte. Strădaniile unite ale neîndurătoarelor lui surori È™i ale prietenului său atît de influent, ajutate de farmecul domniÈ™oarei Darcy È™i distracÈ›iile Londrei, ar putea fi prea mult, se temea Elizabeth, pentru tăria dragostei lui. Cît despre Jane, îngrijorarea ei era, în această încordată aÈ™teptare, mai dureroasă decît a Elizabethei; dar oricare i-ar fi fost sentimentele, Jane dorea să È™i le ascundă È™i, de aceea, între ea È™i Elizabeth, acest subiect nu mai fu niciodată pomenit. Dar cum pe mama sa nu o reÈ›inea nici un fel de delicateÈ›e de acest gen, rareori trecea un ceas în care să nu vorbească de Bingley, să-È™i exprime nerăbdarea în legătură cu venirea lui sau chiar să-i ceară Janei să recunoască, în caz că el nu se va mai reîntoarce, că fusese urît tratată. Jane avea nevoie de toată neînfrînta ei blîndeÈ›e ca să îndure aceste atacuri cu destulă liniÈ™te. Domnul Collins revenise foarte punctual, luni, peste două săptămîni, dar primirea lui la Longbourn n-a fost atît de binevoitoare ca atunci cînd se prezentase pentru întîia oară. Era însă prea fericit ca să aibă nevoie de multă atenÈ›ie È™i norocul celorlalÈ›i a fost că ocupaÈ›ia de "a face curte" i-a scutit, într-o mare măsură, de prezenÈ›a lui. Cea mai mare parte a zilei o petrecea la Lucas Lodge È™i uneori se întorcea la Longbourn tocmai la timp ca să se scuze pentru absenÈ›a lui, înainte ca familia să se ducă la culcare. Doamna Bennet era într-adevăr într-o stare de plîns. Era de ajuns o aluzie referitoare la această căsătorie ca s-o arunce într-o copleÈ™itoare proastă dispoziÈ›ie È™i, oriunde s-ar fi dus, era sigură că va auzi vorbindu-se de ea. PrezenÈ›a domniÈ™oarei Lucas îi era odioasă. Ca succesoare a sa în casa aceea, o privea cu o oroare plină de gelozie. Ori de cîte ori venea să-i vadă, doamna Bennet era convinsă că Charlotte anticipa clipa intrării ei în posesie È™i ori de cîte ori vorbea în È™oaptă cu domnul Collins, era încredinÈ›ată că È™uÈ™oteau despre proprietatea Longbourn, hotărînd s-o dea pe ea È™i pe fiicele ei afară din casă, imediat ce domnul Bennet va fi mort. Se plînse cu mare amărăciune soÈ›ului de toate acestea. ― ÃŽntr-adevăr, domnule Bennet, îi spuse, mi-e tare greu să mă gîndesc că Charlotte Lucas va fi vreodată stăpîna acestei case, că noi vom fi siliÈ›i să ne dăm la o parte din faÈ›a ei È™i c-o să trăiesc ziua s-o văd luîndu-mi locul aici! ― Draga mea, nu te lăsa pradă unor gînduri atît de negre. Hai să ne gîndim la lucruri mai bune. Să ne bucurăm la gîndul că aÈ™ putea fi eu supravieÈ›uitorul. Aceasta nu însemna cine È™tie ce consolare pentru doamna Bennet È™i, de aceea, în loc să dea un răspuns, continuă în acelaÈ™i fel. ― Nu pot suporta că vor pune mîna pe toată proprietatea asta. Dacă nu era testamentul, nu mi-ar fi păsat de nimic. ― Despre ce nu È›i-ar fi păsat? ― Nu mi-ar fi păsat deloc, de nimic, ― Să fim recunoscători că eÈ™ti scutită de a da dovadă de o asemenea lipsă de simÈ›ire. ― Nu voi putea fi niciodată recunoscătoare, domnule Bennet, pentru nimic în legătură cu moÈ™tenirea. Cum are cineva inima să lase o moÈ™ie să zboare de sub nasul propriilor sale fiice, n-o pot înÈ›elege; È™i totul de dragul domnului Collins! De ce s-o aibă el È™i nu oricine altcineva? ― Las asta s-o hotărăști singură, îi răspunse domnul Bennet. Capitolul XXIV Scrisoarea domniÈ™oarei Bingley sosi È™i puse capăt îndoielii. Prima propoziÈ›iune chiar transmitea că se stabiliseră cu toÈ›ii la Londra, pentru iarnă; se încheia cu regretele fratelui său de a nu fi avut timp să-È™i prezinte omagiile prietenilor din Hertfordshire, mai înainte de a fi plecat de acolo. SperanÈ›a era pierdută; total pierdută; È™i cînd Jane putu citi restul scrisorii, găsi în cuprinsul ei prea puÈ›ine lucruri de natură a-i aduce vreo alinare, în afară de mărturisită afecÈ›iune a celei ce o scrisese. ÃŽn mare măsură cuprindea laude pentru domniÈ™oara Darcy. Se insista din nou asupra multiplelor sale farmece, È™i Caroline se lăuda, încîntată, de crescînda lor intimitate È™i se aventura să prezică împlinirea dorinÈ›elor exprimate în scrisoarea precedentă. Mai scria, de asemeni, cu mare plăcere, despre fratele ei care era unul dintre intimii casei domnului Darcy È™i menÈ›iona extaziată unele planuri ale acestuia cu privire la schimbarea mobilierului în locuinÈ›a lui. Elizabeth, căreia Jane îi comunică imediat esenÈ›ialul din toate acestea, o ascultă într-o tăcută indignare. Inima îi era împărÈ›ită între grija pentru sora ei È™i resentimentele împotriva tuturor celorlalÈ›i. Nu dădea nici o crezare afirmaÈ›iilor Carolinei în privinÈ›a înclinaÈ›iei fratelui ei pentru domniÈ™oara Darcy. Nu se îndoia nici acum, mai mult decît altădată, că el era cu adevărat îndrăgostit de Jane; È™i oricît de dispusă fusese întotdeauna să-l simpatizeze, nu se putea gîndi fără mînie, È™i cu greu fără dispreÈ› la comoditatea firii lui, la lipsa lui de hotărîre, care-l făceau un sclav al planurilor concepute de prieteni È™i îl împingeau la sacrificarea propriei sale fericiri pentru un capriciu al lor. Dacă ar fi fost vorba numai de sacrificarea propriei lui fericiri i-ar fi fost îngăduit să se joace cu ea cum ar fi crezut de cuviință; dar aici era vorba È™i de fericirea sorei sale, fapt de care el trebuia să fie conÈ™tient, gîndea Elizabeth. Era, pe scurt, un subiect la care se putea reflecta îndelung; prin forÈ›a lucrurilor însă, în zadar. Nu se putea gîndi la nimic altceva È™i totuÈ™i, fie că afecÈ›iunea lui Bingley murise, ori că fusese înăbuÈ™ită de intervenÈ›ia prietenului său, fie că era conÈ™tient de sentimentul Janei pentru el, sau că acesta îi scăpase, oricum ar fi fost, dacă părerea ei personală se putea modifica substanÈ›ial în funcÈ›ie de aceste diferenÈ›e, situaÈ›ia surorii sale rămînea aceeaÈ™i; liniÈ™tea ei ― la fel de zdrobită. Trecu o zi, două, pînă ce Jane avu curajul să-i vorbească Elizabethei despre, sentimentele ei, dar în cele din urmă, cînd, după o enervare mai lungă decît de obicei pe tema Netherfield È™i a prietenului de acolo, doamna Bennet le lăsă singure, ea nu se putu opri să nu spună: ― Oh, dacă scumpa mea mamă s-ar putea stăpîni mai mult! Nici nu-È™i poate închipui cît mă îndurerează reflecÈ›iile pe care le face în privinÈ›a lui. Dar nu mă voi plînge. Nu poate dura mult. Va fi uitat È™i vom fi cu toÈ›ii iar ca mai înainte. Elizabeth o privi cu o grijă plină de neîncredere, dar nu spuse nimic. ― Te îndoieÈ™ti de mine, exclamă Jane, îmbujorîndu-se uÈ™or; dar să È™tii că n-ai nici un motiv. El va trăi în amintirea mea ca omul cel mai încîntător pe care l-am cunoscut, dar aceasta e tot. Nu am nici ce să sper, nici de ce să mă tem È™i nici ce să-i reproÈ™ez. MulÈ›umesc Domnului, durerea aceasta nu o am. PuÈ›in răgaz deci ― voi încerca desigur să fac cum e mai bine... Apoi, cu un glas mai vioi, adăugă: Am, cel puÈ›in, mîngîierea că n-a fost mai mult decît o închipuire fără temei din partea mea È™i că aceasta nu a provocat nici un rău nimănui în afară de mine. ― Scumpa mea, exclamă Elizabeth, eÈ™ti atît de bună! Gingășia È™i altruismul tău sînt de-a dreptul îngereÈ™ti; nici nu È™tiu ce să-È›i spun. Mi se pare că niciodată nu te-am preÈ›uit la adevărata ta valoare È™i nici nu te-am iubit cît meriÈ›i. DomniÈ™oara Bennet se grăbi să nege că ar avea vreun merit deosebit È™i să pună laudele pe seama dragostei fierbinÈ›i a sorei sale. ― Nu, spuse Elizabeth, nu este drept. Tu doreÈ™ti să crezi pe toată lumea cumsecade È™i te doare cînd vorbesc de rău pe cineva. Eu vreau să cred numai că tu eÈ™ti desăvîrÈ™ită, dar te împotriveÈ™ti. Nu te teme că voi depăși măsura, că voi încălca privilegiul pe care-l ai de a crede în bunătatea tuturor. Nu e nevoie. Sînt puÈ›ini aceia pe care-i iubesc cu adevărat È™i mai puÈ›ini încă aceia despre care am o părere bună. Cu cît cunosc lumea mai mult, cu atît mă nemulÈ›umeÈ™te mai mult: fiecare zi îmi întăreÈ™te credinÈ›a în nestatornicia firii omeneÈ™ti È™i mă convinge de puÈ›inul temei care se poate pune È™i pe ceea ce pare a fi merit È™i pe ceea ce pare a fi bun-simÈ›. Am avut în ultimul timp două exemple: pe unul nu-l voi menÈ›iona; celălalt este căsătoria Charlottei. Este inexplicabil; din toate punctele de vedere inexplicabil. ― Lizzy dragă, nu te lăsa copleÈ™ită de asemenea sentimente. ÃŽÈ›i vor distruge fericirea. Nu È›ii destul seamă de deosebirile de situaÈ›ie È™i temperament. Nu uita respectabilitatea domnului Collins È™i firea cumpănită È™i prudentă a Charlottei. AminteÈ™te-È›i că face parte dintr-o familie numeroasă, că în privinÈ›a averii e o căsătorie foarte îmbietoare È™i fii gata să crezi, pentru binele tuturor, că s-ar putea să simtă pentru vărul nostru ceva ce-ar aduce a consideraÈ›ie, a stimă. ― Ca să-È›i fac plăcere, sînt gata să cred orice, dar asta nu vă aduce nimănui nici un profit, căci dacă aÈ™ fi convinsă că Charlotte are vreo consideraÈ›ie pentru el, aÈ™ avea o părere mai proastă despre judecata ei decît am acum despre inima ei. Scumpa mea, domnul Collins este un om închipuit, afectat, îngust la minte È™i prost; È™tii că aÈ™a e, la fel de bine ca mine; È™i sigur că simÈ›i, ca È™i mine, că femeia care se mărită cu el nu are o judecată înÈ›eleaptă. Nu trebuie s-o aperi, deÈ™i este vorba de Charlotte Lucas. Nu trebuie de dragul unui singur om să dai altă interpretare principiilor È™i integrității È™i nici să încerci să te convingi pe tine însăți sau pe mine că egoismul înseamnă prudență È™i inconÈ™tienÈ›a în faÈ›a pericolului ― asigurarea fericirii. ― FoloseÈ™ti, cred, cuvinte prea tari pentru ei amîndoi, replică Jane, È™i sper că te vei convinge de acest lucru cînd îi vei vedea fericiÈ›i împreună. Dar despre asta am spus destul. Ai făcut aluzie la încă un lucru. Ai menÈ›ionat două cazuri. Nu pot spune că nu te-am înÈ›eles, dar te implor, dragă Lizzy, să nu mă îndurerezi crezînd persoana aceea demnă de blam, spunîndu-mi că buna ta părere despre el a scăzut. Nu trebuie să fim atît de repede dispuÈ™i să ne închipuim că am fost loviÈ›i intenÈ›ionat. Nu trebuie să ne aÈ™teptăm ca un tînăr plin de viață să fie totdeauna atît de cumpănit, de circumspect. Foarte adesea nu ne induce în eroare decît propria noastră vanitate È™i nimic altceva. Femeile își închipuie că admiraÈ›ia înseamnă mai mult decît simplă admiraÈ›ie. ― Iar bărbaÈ›ii au grijă ca ele să-È™i închipuie astfel. ― Dacă o fac cu intenÈ›ie nu este de iertat, dar nu cred că există pe lume atîta intenÈ›ie cît își închipuie unele persoane. ― Sînt departe de a pune ceva din purtarea domnului Bingley pe seama intenÈ›iei, spuse Elizabeth; dar, se pot produce greÈ™eli È™i suferinÈ›e, fără a plănui să faci rău sau să faci pe alÈ›ii nenorociÈ›i. InconÈ™tienÈ›a, lipsa de atenÈ›ie față de sentimentele altora È™i lipsa de hotărîre vor face ― ele ― treaba. ― Și pui purtarea lui pe seama vreuneia dintre acestea? ― Da. ÃŽn seama celei din urmă; dar, dacă am să merg mai departe, te voi nemulÈ›umi spunîndu-È›i ceea ce cred despre oamenii pe care tu îi preÈ›uieÈ™ti. OpreÈ™te-mă cît mai poÈ›i. ― Stărui deci să presupui că este influenÈ›at de surorile lui? ― Da, în unire cu prietenul lui. ― Nu pot s-o cred. De ce să încerce să-l influenÈ›eze? Ei nu-i pot dori decît fericire È™i, dacă È›ine la mine, nici o altă femeie nu i-o va putea da. ― Prima ta premisă este falsă. Ei pot dori multe alte lucruri în afară de fericirea lui: îi pot dori o avere mai mare È™i mai multă importanță; îi pot dori o casătorie cu o fată care are toată greutatea pe care o reprezintă banii, relaÈ›iile sus puse È™i mîndria de familie. ― Fără nici o îndoială toÈ›i doresc ca el s-o aleagă pe domniÈ™oara Darcy, replică Jane, dar aceasta din motive mai bune decît crezi tu. O cunosc mai de mult decît pe mine; nu-i deci de mirare că o iubesc mai mult. Dar, oricare le-ar fi dorinÈ›ele, nu e deloc probabil să se opună dorinÈ›elor fratelui lor. Care soră È™i-ar îngădui s-o facă, în afară de cazul că ar fi vorba de ceva foarte nepotrivit? Dacă ele ar crede că e îndrăgostit de mine, nu ar încerca să ne despartă; dacă ar fi îndrăgostit, nu ar putea reuÈ™i. Presupunînd existenÈ›a unei asemenea afecÈ›iuni, dai o interpretare nefirească È™i greÈ™ită purtării lor; iar pe mine, mă faci tare nenorocită. Nu mă mîhni cu gîndul acesta. Nu mi-e ruÈ™ine că m-am înÈ™elat; sau cel puÈ›in e mai uÈ™or ― nu e nimic în comparaÈ›ie cu ceea ce aÈ™ simÈ›i dacă aÈ™ gîndi rău despre el sau despre surorile lui. Dă-mi voie să privesc totul în lumina cea mai favorabilă, în lumina în care totul poate fi explicat. Elizabeth nu se putea împotrivi unei asemenea dorinÈ›e; din clipa aceea, numele domnului Bingley aproape că n-a mai fost rostit de ele. Doamna Bennet continua să se mire È™i să se lamenteze că domnul Bingley nu se reîntorcea; È™i, deÈ™i rar trecea o zi în care Elizabeth să nu-i explice totul limpede, nu părea să existe vreo È™ansă ca dînsa să se mire mai puÈ›in. Fiica ei încercă s-o convingă de ceea ce ea însăși nu credea, de faptul că atenÈ›iile lui față de Jane fuseseră doar rezultatul unei admiraÈ›ii obiÈ™nuite È™i trecătoare, care a încetat cînd nu s-au mai văzut; dar, deÈ™i doamna Bennet accepta pe moment această explicaÈ›ie, povestea se repeta zi de zi. Mîngîierea cea mai mare a doamnei Bennet era gîndul că domnul Bingley se va întoarce iarăși, vara viitoare. Domnul Bennet trată chestiunea altfel. ― AÈ™a, Lizzy, spuse el într-o zi, cred că sora ta este dezamăgită în dragoste. O felicit. ÃŽn afară de măritiÈ™, unei fete îi place cel mai mult să fie, din cînd în cînd, niÈ›el dezamăgită în dragoste. Are la ce se gîndi È™i totodată e ceva care îi dă un fel de distincÈ›ie printre prietenele ei. Þie cînd îți vine rîndul? N-ai să prea înduri tu să fii multă vreme depășită de Jane. Acum e rîndul tău. Iată, la Meryton sînt ofiÈ›eri destui ca să dezamăgească pe toate tinerele domniÈ™oare din È›inut. Dă-i voie lui Wickham s-o facă. E un individ prezentabil È™i-o să te dezamăgească în mod onorabil. ― MulÈ›umesc, domnule, un tînăr mai puÈ›in prezentabil însă mi-ar fi de ajuns. Nu trebuie să ne aÈ™teptăm ca toate să avem norocul Janei. ― Adevărat, răspunse domnul Bennet, dar este o mîngîiere să te gîndeÈ™ti că, orice È›i s-ar întîmpla în acest sens, ai o mamă iubitoare care va face totdeauna mare caz de asta. PrezenÈ›a domnului Wickham fu de un real folos pentru a împrăștia melancolia pe care ultimele întâmplări nefericite o aruncaseră asupra multora din familia de la Longbourn. ÃŽl vedeau destul de des È™i, la celelate merite pe care le avea, se adăuga acum È™i acela al unei totale lipse de rezervă. Toate cele aflate de Elizabeth mai înainte ― plîngerile lui împotriva domnului Darcy È™i tot ceea ce suferise din cauza acestuia ― deveniseră fapte cunoscute de toÈ›i È™i erau discutate în mod public; È™i toÈ›i erau încîntaÈ›i cînd se gîndeau că nu-l putuseră niciodată suferi pe domnul Darcy, înainte chiar să fi È™tiut despre chestiunea aceasta. DomniÈ™oara Bennet era singura persoană în stare să presupună că puteau exista, în cazul lor; unele circumstanÈ›e atenuante, necunoscute de societatea din Hertfordshire; neclintita È™i blînda ei candoare pleda întotdeauna pentru îngăduință È™i susÈ›inea ideea posibilității unor greÈ™eli; dar toÈ›i ceilalÈ›i hotărîră că domnul Darcy era cel mai rău dintre oameni. Capitolul XXV După o săptămînă petrecută în mărturisiri de dragoste È™i planuri de fericire, domnul Collins fu smuls de lîngă amabila lui Charlotte de ziua de sîmbătă. Durerea despărÈ›irii putea fi totuÈ™i alinată, în ceea ce-l privea, de pregătirile pentru primirea miresei, căci avea motive să spere că, imediat după reîntoarcerea lui la Hertfordshire, se va hotărî ziua care trebuia să facă din el cel mai fericit dintre oameni. ÃŽÈ™i luă rămas bun de la rudele sale din Longbourn cu aceeaÈ™i solemnitate ca prima dată; ură iarăși frumoaselor sale veriÈ™oare sănătate È™i fericire È™i promise tatălui lor o altă scrisoare de mulÈ›umire. Luna următoare, doamna Bennet avu plăcerea de a-i primi pe fratele ei cu soÈ›ia, care veniseră, ca de obicei, să petreacă Crăciunul la Longbourn. Domnul Gardiner era un om cu bun simÈ›, un gentleman, cu mult superior surorii lui, prin fire cît È™i prin educaÈ›ie. Doamnelor din Netherfield le-ar fi venit greu să creadă că un om trăind din negoÈ› È™i ocupîndu-se de magazinele lui ar putea fi atît de bine crescut È™i de agreabil. Doamna Gardiner, care era cu cîțiva ani mai tînără decît doamna Bennet È™i doamna Philips, era o femeie prietenoasă, inteligentă, elegantă È™i tare iubită de nepoatele ei din Longbourn. ÃŽntre cele două nepoate mai mari È™i ea exista o mare afecÈ›iune. Ele stătuseră adesea la mătuÈ™a lor, la oraÈ™. Primul lucru pe care-l făcu doamna Gardiner, după ce sosi, a fost să împartă darurile aduse È™i să le descrie ultima modă. După ce termină, rolul ei deveni mai puÈ›in important. ÃŽi venise rîndul să asculte. Doamna Bennet avea multe necazuri È™i multe lucruri de care să se plîngă. Avuseseră parte de atîtea nenorociri de cînd nu o mai văzuse pe cumnata ei. Două dintre fiicele sale fuseseră gata, gata să se mărite È™i pînă la urmă nu ieÈ™ise nimic. ― Nu-i fac nici o vină Janei, continuă dînsa, căci Jane l-ar fi luat pe domnul Bingley dacă ar fi putut. Dar Lizzy! Oh, soră dragă! E tare greu să te gîndeÈ™ti că ar fi putut fi acum soÈ›ia domnului Collins, dacă n-ar fi fost la mijloc propria ei îndărătnicie. A cerut-o aici, chiar în camera asta, È™i ea l-a refuzat. Urmarea este că Lady Lucas își va mărita una dintre fete înaintea mea È™i că moÈ™ia Longbourn e È™i-acum testată altuia, ca la început. LucaÈ™ii sînt oameni foarte È™ireÈ›i, crede-mă, soră. Să nu le scape nimic din mînă! ÃŽmi pare rău s-o spun, dar aÈ™a e. Mă enervează, mă îmbolnăvesc cînd mi se zădărnicesc planurile de către propria mea familie È™i cînd am vecini care se gîndesc la ei înÈ™iÈ™i, mai înainte de orice. Cu toate astea, venirea dumitale în momentul acesta e cea mai mare alinare a mea È™i mă bucur foarte mult de ce ne-ai spus despre mînecile lungi. Doamna Gardiner, care cunoÈ™tea toate aceste veÈ™ti din corespondenÈ›a purtată cu Jane È™i Elizabeth, spuse o frază fără importanță È™i, de dragul nepoatelor, schimbă subiectul. Cînd, mai apoi, rămase singură cu Elizabeth, vorbi mai amănunÈ›it despre toate acestea. ― Se pare că era o partidă bună pentru Jane, spuse ea. ÃŽmi pare rău că n-a ieÈ™it nimic. Dar lucruri din astea se întîmplă atît de des! Un tînăr, aÈ™a cum l-ai descria pe domnul Bingley se îndrăgosteÈ™te foarte uÈ™or de o fată frumoasă, pentru cîteva săptămîni; È™i cînd o întîmplare îi desparte, o uită tot atît de uÈ™or, încît acest gen de nestatornicii e foarte frecvent. ― Admirabilă consolare, spuse Elizabeth, dar pe noi nu ne încălzeÈ™te. Noi suferim dintr-o întîmplare. Nu se întîmplă deseori ca amestecul unor prieteni să-l convingă pe un tînăr cu o situaÈ›ie independentă să nu se mai gîndească la o fată de care era îndrăgostit nebun, numai cu cîteva zile mai înainte. ― Expresia aceasta "îndrăgostit nebun" este atît de răsuflată, de îndoielnică, de nedefinită, încît îmi spune prea puÈ›in. Este tot atît de des folosită pentru sentimente ce se nasc în urma unei cunoÈ™tinÈ›e de o oră, cît È™i pentru o dragoste adevărată, puternică. Mă rog, cît de "nebun" de îndrăgostit era domnul Bingley? ― N-am văzut niciodată o înclinaÈ›ie mai promițătoare: era din ce în ce mai neatent cu ceilalÈ›i È™i total preocupat de Jane. De cîte ori erau împreună, aceasta se vedea tot mai hotărît È™i mai limpede. La balul dat de el a jignit două sau trei domniÈ™oare pe care nu le-a poftit la dans; È™i chiar eu i-am vorbit de două ori È™i nici măcar nu m-a auzit. Ar fi putut exista semne mai bune? Nu este lipsa de atenÈ›ie față de alÈ›ii esenÈ›a dragostei? ― Oh, da! A acelui gen de dragoste pe care presupun că o simÈ›ea tînărul. Biata Jane! ÃŽmi pare rău pentru ea, căci s-ar putea, cu firea ei, să nu-i treacă prea repede. Mai bine È›i s-ar fi întîmplat dumitale, Lizzy; ai fi rîs de asta È™i È›i-ar fi trecut mai repede. Crezi că am putea-o convinge să vină cu noi la Londra? Schimbarea de decor i-ar putea fi de folos; È™i poate plecarea ei de acasă i-ar face mai bine decît orice altceva. Elizabeth fu extrem de încîntată de această propunere È™i era convinsă că sora ei nu va avea nimic împotrivă. ― Sper, mai adăugă doamna Gardiner, că nu există nici un considerent, în legătură cu acest tînăr, care să-i influenÈ›eze hotărîrea. Locuim într-un cartier atît de diferit; cercul nostru de cunoÈ™tinÈ›e este, È™i el, atît de diferit, ieÈ™im atît de puÈ›in, încît nu e deloc probabil să se întîlnească, afară doar dacă nu va veni el s-o vadă. ― Ceea ce este cu totul imposibil, pentru că domnul Bingley se află acum în custodia prietenului său, È™i domnul Darcy nu-i va îngădui să facă o vizită Janei, în partea aceea a Londrei! Scumpă mătuÈ™ică, cum de È›i-ar putea măcar trece prin minte? Poate că domnul Darcy o fi auzit de ceva care se cheamă strada Gracechurch, dar cu greu ar considera suficient o lună de abluÈ›iuni ca să-l spele de impuritățile ei, dacă ar fi călcat vreodată pe acolo, È™i nu uita că domnul Bingley nu face un pas fără el. ― Cu atît mai bine. Sper că nu se vor întîlni deloc. Dar Jane nu e în corespondență cu sora lui? DomniÈ™oara Bingley nu va avea încotro È™i va trebui să vină. ― Va renunÈ›a cu totul la relaÈ›iile cu Jane. Dar, în pofida certitudinii pe care Elizabeth pretindea c-o are asupra acestui punct, cît È™i asupra acelui încă È™i mai interesant, È™i anume că Bingley va fi împiedicat s-o vadă pe Jane, subiectul o preocupa într-atît, încît la un examen atent se convinse că de fapt nu socotea totul pierdut. Era cu putință È™i chiar probabil, credea ea uneori, ca dragostea lui să reînvie, iar înrîurirea prietenilor să fie combătută cu succes de influenÈ›a mai firească a farmecului Janei. DomniÈ™oara Bennet primi cu bucurie invitaÈ›ia mătuÈ™ii sale; acum nu se mai gîndea la cei doi Bingley altfel decît că spera ― deoarece Caroline nu locuia în aceeaÈ™i casă cu fratele ei ― să petreacă, din cînd în cînd, cîte o dimineață în compania ei, fără riscul de a se întîlni cu el. Doamna È™i domnul Gardiner rămaseră la Longbourn o săptămînă È™i, ba cu familia Philips, ba cu familia Lucas, ba cu ofiÈ›erii, nu trecu o zi fără program. Doamna Bennet aranjase cu atîta grijă distracÈ›iile fratelui È™i cumnatei sale, că nu au putut lua măcar o singură dată un prînz în familie. Cînd primirea avea loc acasă la ei, totdeauna participau È™i cîțiva ofiÈ›eri, printre care domnul Wickham era nelipsit; cu aceste prilejuri, doamna Gardiner, plină de bănuieli, din cauza caldelor recomandări făcute de Elizabeth în favoarea lui, nu-i slăbea din ochi. Fără să creadă ― după cele ce observase ― că erau tare îndrăgostiÈ›i, înclinaÈ›ia pe care o simÈ›eau unul pentru celălalt era destul de vădită ca să-i dea o oarecare neliniÈ™te; È™i se hotărî ca, înainte de a pleca din Hertfordshire, să-i vorbească Elizabethei despre acest lucru È™i să-i arate nesăbuinÈ›a de a încuraja o asemenea afecÈ›iune. Pentru doamna Gardiner, Wickham prezenta o singură atracÈ›ie, fără nici o legătură cu farmecul lui în general. Cu vreo zece, doisprezece ani înainte de a se căsători, ea petrecuse mult timp chiar în partea aceea din Derbyshire de unde era el. Aveau, prin urmare, multe cunoÈ™tinÈ›e comune È™i, deÈ™i Wickham, de cînd murise tatăl domnului Darcy, cu cinci ani în urmă, stătuse puÈ›in acolo, putea totuÈ™i să-i dea despre vechii ei prieteni veÈ™ti mai noi decît reuÈ™ise ea să capete. Doamna Gardiner vizitase domeniul Pemberley È™i-l È™tia foarte bine pe defunctul domn Darcy, din reputaÈ›ie. Acest lucru constituia, prin urmare, un subiect inepuizabil. Le făcea plăcere amîndurora cînd doamna Gardiner își compara amintirile de la Pemberley cu descrierea amănunÈ›ită pe care i-o putea da Wickham È™i cînd își plătea tributul de laude la adresa proprietarului defunct. Cînd află cum se purtase cu dînsul tînărul domn Darcy, încercă să-È™i amintească dacă auzise ceva despre caracterul lui, de pe vremea cînd era flăcăiandru, care să concorde cu ce i se spunea acum; È™i, în cele din urmă, se convinse că-È™i amintea să fi auzit în trecut vorbindu-se de domnul Fitzwilliam Darcy ca despre un băiat foarte mîndru È™i eu un caracter dificil. Capitolul XXVI Avertismentul pe care doamna Gardiner i-l dădu Elizabethei, de cum avu prilejul de a fi singură cu ea, fu precis È™i binevoitor; după ce-i spuse gîndul ei cinstit, continuă astfel: ― EÈ™ti o fată cu prea mult bun simÈ›, Lizzy, ca să te îndrăgosteÈ™ti numai pentru că ai fost prevenită să n-o faci È™i, de aceea, nu mă tem să-È›i vorbesc deschis. Serios, aÈ™ dori să fii cu grijă. Nu te lăsa tîrîtă È™i nu încerca să-l tîrăști È™i pe el într-o afecÈ›iune pe care lipsa averii o va face atît de imprudentă. Nu am nimic împotriva lui, este un om deosebit de interesant È™i, dacă ar fi avut averea potrivită, cred că n-ai fi putut nimeri mai bine. Dar aÈ™a cum stau lucrurile, nu trebuie să-È›i laÈ™i închipuirea s-o ia razna. Tu ai cap È™i ne aÈ™teptăm cu toÈ›ii să È›i-l foloseÈ™ti. Tatăl tău se bizuie pe hotărîrea È™i buna ta credință, nu mă-ndoiesc. Nu trebuie să-l dezamăgeÈ™ti. ― Scumpa mea mătușă, ce-mi spui e un lucru serios, într-adevăr. ― Da, È™i sper să te conving să fii È™i tu serioasă. ― Ei bine, nu trebuie să te alarmezi. Voi avea toată grija È™i de mine È™i de domnul Wickham. Nu va fi îndrăgostit de mine, dacă o pot împiedica. ― Elizabeth, acum nu eÈ™ti serioasă. ― ÃŽÈ›i cer iertare. Am să încerc să fiu serioasă. ÃŽn prezent, nu sînt îndrăgostită de domnul Wickham; nu, sigur nu sînt. Dar el este, dincolo de orice comparaÈ›ie, omul cel mai agreabil pe care l-am întîlnit vreodată; È™i dacă se va îndrăgosti într-adevăr de mine... cred că ar fi mai bine să n-o facă! Văd ce nepotrivit lucru ar fi. Oh! Acest oribil domn Darcy! Părerea tatălui meu despre mine îmi face cea mai mare cinste È™i aÈ™ fi nenorocită să-l decepÈ›ionez. Tata îl simpatizează totuÈ™i pe domnul Wickham. Pe scurt, mătuÈ™ică dragă, mi-ar părea rău să vă mîhnesc pe vreunul dintre voi; dar cum vedem mereu că, acolo unde este vorba de dragoste, tinerii sînt rareori împiedicaÈ›i să se unească din cauza lipsei de avere, cum aÈ™ putea eu promite să fiu mai înÈ›eleaptă decît atîția alÈ›i semeni ai mei dacă as fi ispitită s-o fac? Sau, cum să È™tiu măcar dacă ar fi mai bine să rezist? Tot ceea ce pot deci promite este să nu mă pripesc. Nu mă voi pripi să cred că sînt È›inta preocupărilor lui. Cînd voi fi în compania lui, am să mă înfrînez. Pe scurt, voi face cum voi putea mai bine. ― Poate că ar fi mai bine să nu-l încurajezi să vină atît de des aici; cel puÈ›in n-ar trebui să-i reaminteÈ™ti mamei să-l invite. ― AÈ™a cum am făcut deunăzi, spuse Elizabeth, cu un zîmbet È™trengar; foarte adevărat, va fi înÈ›elept să mă abÈ›in de la aÈ™a ceva. Dar să nu-È›i închipui că vine aici prea des. Săptămîna asta a fost invitat atît de des, de dragul dumitale. CunoÈ™ti ideile mamei în privinÈ›a necesității de a-È™i înconjura prietenii, în mod constant, de societate. Dar, în mod serios È™i pe cuvîntul meu de onoare, voi încerca să fac tot ce cred că este mai înÈ›elept; È™i acum, sper că eÈ™ti mulÈ›umită. MătuÈ™a o asigură că era; Elizabeth îi mulÈ›umi pentru binevoitoarele sugestii È™i se despărÈ›iră ― un exemplu minunat de povățuire, într-o asemenea chestiune, fără a provoca resentimente. Domnul Collins se reîntoarse în Hertfordshire curînd după plecarea familiei Gardiner È™i a Janei; dar, cum se instală la familia Lucas, sosirea lui nu însemnă nici un deranj pentru doamna Bennet. Ziua căsătoriei se apropia; È™i dînsa se resemnase în cele din urmă s-o considere inevitabilă È™i chiar să spună, de repetate ori, pe un ton răutăcios, că "dorea ca ei să poată fi fericiÈ›i". Joi, urma să fie ziua cununiei, iar miercuri, domniÈ™oara Lucas le făcu vizita de rămas bun; È™i cînd se ridică să plece, Elizabeth, ruÈ™inată de felicitările silnice È™i lipsite de căldură ale mamei sale, o conduse afară, sincer emoÈ›ionată. Pe cînd coborau scările, Charlotte îi spuse: ― Mă bizui că voi avea foarte des È™tiri de la dumneata, Eliza. ― Le vei avea, desigur. ― Și mai am încă o favoare să-È›i cer. Ai să vrei să vii să mă vezi? ― Ne vom întîlni adesea, sper, la Hertfordshire. ― E probabil să nu plec din Kent pentru un timp. FăgăduieÈ™te-mi deci că vei veni la Hunsford. Elizabeth nu o putea refuza, deÈ™i prevedea că această vizită nu-i va face cine È™tie ce plăcere. ― Tata È™i Maria vor veni în martie, adăugă Charlotte, È™i sper că vei fi de acord să vii cu ei. Eliza, eÈ™ti într-adevăr tot atît de binevenită ca È™i ei. Cununia se celebră È™i mireasa È™i mirele o porniră înspre Kent, chiar de la uÈ™a bisericii, È™i ― toată lumea avu de spus È™i de auzit despre acest eveniment cît se spune È™i se aude de obicei. Elizabeth primi curînd veÈ™ti de la prietena ei È™i corespondenÈ›a dintre ele fu tot atît de frecventă È™i de regulată ca întotdeauna; dar era cu neputință să fie È™i tot atît de neconstrînsă. Elizabeth nu i se putu niciodată adresa fără să simtă că toată bucuria intimității lor pierise; È™i deÈ™i era hotărîtă să nu neglijeze să scrie, o făcea de dragul a ceea ce fusese, mai curînd decît pentru ceea ce era. AÈ™teptă cu mare nerăbdare primele scrisori de la Charlotte; era tare curioasă să afle cum va vorbi despre căminul ei, cum îi va plăcea Lady Catherine È™i cît de fericită va îndrăzni să afirme că este; totuÈ™i, citind scrisorile, Elizabeth simÈ›ea că Charlotte se exprima, în totul, exact aÈ™a cum prevăzuse ea. Scria plină de veselie, părea că este înconjurată de belÈ™ug È™i nu menÈ›iona nimic ce n-ar fi putut lăuda. Casa, mobilierul, împrejurimile, drumurile, toate erau pe gustul ei, iar comportarea Lady-ei Catherine cît se poate de prietenoasă È™i îndatoritoare. Era tabloul făcut de domnul Collins despre Hunsford È™i Rosings, adus la proporÈ›ii rezonabile; È™i Elizabeth băgă de seamă că va trebui să aÈ™tepte să se ducă ea însăși acolo ca să afle È™i restul. Jane îi trimisese surorii sale cîteva rînduri, ca să anunÈ›e că sosiseră cu bine la Londra, È™i Elizabeth spera că, atunci cînd îi va scrie din nou, va putea să-i spună ceva despre familia Bingley. Nerăbdarea cu care aÈ™teptase această a doua scrisoare îi fu răsplătită aÈ™a cum este răsplătită nerăbdarea în general: trecuse o săptămînă de cînd Jane era în capitală, fără ca ea să fi primit ceva de la Caroline, său s-o fi văzut. Găsise totuÈ™i o justificare în presupunerea că ultima ei scrisoare trimisă din Longbourn către prietena sa se pierduse, din întîmplare. "MătuÈ™a, scria Jane, se duce mîine prin partea aceea a oraÈ™ului È™i voi profita de acest prilej pentru a face o vizită în strada Grosvenor". Jane scrisese din nou după ce făcuse vizita È™i o văzuse pe domniÈ™oara Bingley. "Caroline nu mi s-a părut prea bine dispusă ― acestea erau cuvintele ei ― dar s-a bucurat cînd m-a văzut È™i mi-a reproÈ™at că nu îi dădusem nici un semn despre venirea mea la Londra. Am avut dreptate deci; ultima mea scrisoare nu-i parvenise. Am întrebat, bineînÈ›eles, de fratele ei. Era bine, dar atît de prins de domnul Darcy, încît deabia dacă-l mai vedea. Am aflat c-o aÈ™teptau pe domniÈ™oara Darcy la masă. AÈ™ fi vrut s-o fi putut vedea È™i eu. Vizita mea nu a fost lungă căci Caroline È™i doamna Hurst trebuiau să iasă. Sper să le văd în curînd aici, la noi". Elizabeth clătină din cap la această scrisoare, care o convinse că numai o întîmplare ar fi putut face ca domnul Bingley să afle că sora ei era la Londra. Trecuseră patru săptămîni È™i Jane nici nu-l zărise măcar. ÃŽncerca să se convingă singură că nu-i pare rău; dar nu mai putea închide ochii asupra nedelicateÈ›ei domniÈ™oarei Bingley. După ce o aÈ™teptase acasă în fiecare dimineață, timp de două săptămîni, inventînd în fiecare seară o nouă scuză pentru faptul că nu venise, musafirul își făcu în sfîrÈ™it apariÈ›ia; dar scurtimea vizitei È™i, mai mult decît aceasta, schimbarea din atitudinea ei nu-i mai îngăduiră Janei să continue a se înÈ™ela. Scrisoarea trimisă surorii sale, cu acest prilej, e o dovadă de ceea ce simÈ›ea: Sînt sigură că scumpa mea Lizzy va fi incapabilă să triumfe asupra mea pentru a fi judecat mai bine decît mine, acum cînd recunosc că m-am înÈ™elat complet în privinÈ›a afecÈ›iunii domniÈ™oarei Bingley. Dar, surioară dragă, deÈ™i această întîmplare dovedeÈ™te că ai avut dreptate, nu mă socoti încăpățînată cînd afirm, în continuare, că, luînd în consideraÈ›ie purtarea ei în trecut, încrederea mea a fost tot atît de normală cît È™i suspiciunea ta. Nu înÈ›eleg deloc motivul pentru care dorea să se apropie de mine; dar sînt sigură că, dacă aceleaÈ™i împrejurări s-ar ivi din nou, m-aÈ™ înÈ™ela din nou. Carolina nu mi-a întors vizita pînă ieri È™i, între timp, nu am primit de la ea nici un bilet, nici un rînd. Vizita, era foarte limpede, nu-i făcea deloc plăcere. S-a scuzat puÈ›in, de formă, că nu a venit mai curînd; n-a spus nici un cuvînt despre o eventuală revedere È™i-a fost, din toate punctele de vedere, atît de schimbată, încît, cînd a plecat, eram ferm hotărîtă să nu mai continui această legătură. O compătimesc, deÈ™i nu mă pot împiedica să n-o condamn. A greÈ™it mult alegîndu-mă; pot să spun liniÈ™tită că fiecare pas pentru apropierea noastră a fost făcut întîi de ea. O compătimesc însă deoarece, fără îndoială, își dă seama că n-a făcut bine È™i pentru că, sînt convinsă, motivul este numai grija pentru fratele ei. Nu este nevoie să mai continui să mă explic. Și deÈ™i È™tiam că această grijă este neîntemeiată, dacă ea o simte totuÈ™i, purtarea față de mine este explicabilă; È™i cum, pe bună dreptate, el îi este atît de drag, îngrijorarea pe care o simte pentru dînsul este firească. Nu pot totuÈ™i să nu mă mir că mai are încă asemenea temeri, căci dacă el ar fi È›inut la mine cîtuÈ™i de puÈ›in, noi ar fi trebuit să ne fi văzut de mult, de mult de tot. Sînt sigură, din unele lucruri pe care le-a spus chiar dînsa, că el È™tie că mă aflu în oraÈ™ È™i totuÈ™i, din felul cum vorbeÈ™te, s-ar părea că doreÈ™te să se convingă singură că fratele ei È›ine cu adevărat la domniÈ™oara Darcy. Nu mă pot lămuri. Dacă nu m-aÈ™ teme că judec cu asprime, aÈ™ fi aproape tentată să spun că toate astea au o mare doză de duplicitate. Dar voi încerca să gonesc orice gînd dureros È™i să mă gîndesc numai la lucruri care mă fac fericită; dragostea ta È™i neclintita bunătate a dragilor mei unchi È™i mătușă. Dă-mi veÈ™ti foarte curînd. DomniÈ™oara Bingley a spus ceva în sensul că el nu se va mai întoarce la Netherfield, că va renunÈ›a la casă, dar fără să pară sigură. Am face mai bine să nu pomenim despre asta. Sînt extrem de bucuroasă că ai È™tiri atît de plăcute de la prietenii noÈ™tri din Hunsford. Te rog du-te la ei cu Sir William È™i Maria. Sînt sigură că te vei simÈ›i foarte bine acolo. Scrisoarea o mîhni întrucîtva pe Elizabeth, dar la gîndul că Jane nu se va mai lăsa înÈ™elată, de soră cel puÈ›in, îi reveni buna dispoziÈ›ie. Orice speranță din partea fratelui era acum total pierdută. Nici nu mai dorea măcar o reînnoire a atenÈ›iilor lui. Scădea în ochii ei, ori de cîte ori se gîndea la dînsul; È™i ca o pedeapsă pentru el, ca È™i pentru a-i face dreptate Janei, Elizabeth spera ca el să se însoare într-adevăr curînd cu sora domnului Darcy care, după relatările lui Wickham, îl va face să regrete din plin ceea ce zvîrlise la o parte. Cam tot atunci, doamna Gardiner îi reaminti Elizabethei de promisiunea făcută în legătură cu acest domn È™i ceru să i se trimită È™tiri; Elizabeth avea de trimis veÈ™ti de natură a o mulÈ›umi mai curînd pe mătușă decît pe ea însăși. Vădita lui înclinaÈ›ie pălise; atenÈ›iile lui luaseră sfîrÈ™it; era admiratorul alteia. Elizabeth avusese ochii destul de deschiÈ™i ca să vadă totul, dar putea privi È™i scrie despre lucrul acesta fără prea mare suferință. Inima îi fusese numai uÈ™or atinsă È™i mîndria îi era satisfăcută de convingerea că ea ar fi fost aleasa lui, dacă averea ar fi îngăduit-o. Dobîndirea, pe neaÈ™teptate, a zece mii de lire era farmecul cel mai vădit al tinerei domniÈ™oare a cărei simpatie încerca s-o cîștige; Elizabeth însă, mai puÈ›in clarvăzătoare în acest caz decît în al Charlottei, nu-l È›inu de rău pentru dorinÈ›a lui de independență. Din contră, nimic nu putea fi mai firesc; È™i cum era în stare să presupună că pentru a renunÈ›a la ea trebuise să dea o luptă cu el însuÈ™i, fu gata să admită că era o măsură înÈ›eleaptă È™i bună pentru amîndoi È™i-i putu face foarte sincere urări de fericire. Toate acestea au fost aduse la cunoÈ™tinÈ›a doamnei Gardiner È™i, după ce-i povesti împrejurările, Elizabeth continuă astfel: Sînt încredinÈ›ată acum, mătuÈ™ică dragă, că nu am fost niciodată tare îndrăgostită, pentru că, dacă aÈ™ fi încercat sentimentul acesta pur È™i înălțător, ar trebui acum să-i urăsc È™i numele È™i să-i doresc tot răul. Sentimentele mele, însă, nu sînt numai cordiale față de el, dar sînt È™i imparÈ›iale față de domniÈ™oara King. Nu pot descoperi în mine nici cea mai mică ură, cea mai neînsemnată dorință de a crede că nu este o fată bună. Asta nu poate fi iubire. PrudenÈ›a mi-a fost de folos; È™i deÈ™i ar fi pentru toate cunoÈ™tinÈ›ele mele un subiect cu mult mai interesant dacă aÈ™ fi îndrăgostită la nebunie de el, nu pot spune că regret relativa mea lipsă de importanță. Faima poate fi dobîndită uneori prea scump. Kitty È™i Lydia sînt afectate mai mult decît mine de dezertarea lui. Nu cunosc viaÈ›a È™i nu-s pregătite încă pentru convingerea adînc umilitoare că tinerii frumoÈ™i trebuie să aibă din ce trăi ca È™i cei urîți. Capitolul XXVII Ianuarie È™i februarie trecură pentru familia de la Longbourn fără alte evenimente mai importante È™i, de altfel, fără prea multă variaÈ›ie în afară de plimbările la Meryton, uneori pe noroi, alteori pe frig. ÃŽn martie, Elizabeth urma să plece la Hunsford. La început nu se gîndise prea serios să se ducă, dar È™i-a dat curînd seama că Charlotte conta pe vizita ei È™i, încet-încet, a început È™i ea să se gândească la aceasta, cu mai mare plăcere È™i cu mai multă certitudine. DespărÈ›irea îi mărise dorul de a o revedea pe Charlotte È™i îi micÈ™orase dezgustul pentru domnul Collins. Proiectul însemna ceva nou È™i, cum cu o astfel de mamă È™i cu surori atît de neinteresante casa lor nu putea fi plăcută, o mică schimbare ar fi fost binevenită, chiar È™i numai de dragul schimbării. Călătoria îi dădea È™i prilejul s-o vadă în treacăt pe Jane, aÈ™a că, pe măsură ce se apropia data plecării, ar fi fost foarte tristă dacă s-ar fi produs vreo amînare. Toate au mers însă ca pe roate È™i s-au desfășurat după planul făcut iniÈ›ial de Charlotte. Elizabeth urma să-i însoÈ›ească pe Sir William È™i pe cea de a doua lui fiică. Proiectului i se adăugă, la timp, încă o îmbunătățire ― o noapte la Londra ― devenind astfel cît se poate de perfect. Singura mîhnire era că-È™i părăsea tatăl, care îi va simÈ›i, desigur, lipsa, È™i care, în clipa despărÈ›irii, era atît de indispus de plecarea ei, încît o rugă să-i scrie È™i aproape că îi promise să-i È™i răspundă. DespărÈ›irea de domnul Wickham a fost foarte prietenoasă; de partea lui chiar mai mult decît atît. Preocuparea prezentă nu-l putea face să uite că Elizabeth fusese prima care îi stîrnise È™i-i meritase atenÈ›ia, prima care îl ascultase È™i-l compătimise, prima pe care o admirase; în felul în care îi ură drum bun, dorindu-i numai bucurii, amintindu-i de ceea ce trebuie să se aÈ™tepte să găsească în Lady Catherine de Bourgh, încredinÈ›at fiind că părerea lui È™i a ei despre dînsa ― părerea lor despre oricine ― va fi întotdeauna aceeaÈ™i, se vedea o solicitudine, un interes care, simÈ›ea Elizabeth, o vor lega întotdeauna de el cu afecÈ›iunea cea mai sinceră; se despărÈ›i avînd convingerea că, însurat, sau holtei, va fi întotdeauna pentru ea chintesenÈ›a amabilității È™i a farmecului. Tovarășii ei de drum din ziua următoare nu erau dintre cei care s-o facă să se gîndească la el cu mai puÈ›ină plăcere. Sir William Lucas È™i fiica sa Maria, o fată veselă, dar cu un cap tot atît de gol ca È™i al tatălui ei, nu aveau nimic de spus care să merite să fie auzit È™i au fost ascultaÈ›i cu tot atîta plăcere cît È™i huruitul trăsurii. Pe Elizabeth o amuzau absurditățile, dar pe ale lui Sir William le È™tia de prea multă vreme. El nu-i mai putea spune nimic nou despre prezentarea lui la palat È™i înnobilarea lui, iar amabilitățile îi erau răsuflate ca È™i cunoÈ™tinÈ›ele. Era o călătorie de numai douăzeci È™i patru de mile È™i porniseră la drum atît de devreme, încît să ajungă, pînă la prînz, în strada Gracechurch. ÃŽn clipa în care cupeul trase la uÈ™a doamnei Gardiner, Jane aÈ™tepta la fereastra salonului, iar cînd ajunseră la intrare, era deja acolo pentru a le ura bun sosit; Elizabeth îi cercetă chipul È™i fu bucuroasă văzîndu-i-l sănătos È™i frumos ca întotdeauna. Pe scări, se-nÈ™iruia o ceată de băieÈ›i È™i fetiÈ›e pe care nerăbdarea s-o vadă pe veriÈ™oara lor îi scosese din salon, dar pe care sfiala, căci nu o mai văzuseră de un an de zile, îi împiedicase să coboare mai jos. Totul fu numai bucurie È™i gentileÈ›e. Ziua se scurse cît se poate de plăcut, dimineaÈ›a cu forfotă È™i cumpărături, iar seara la un teatru. Acolo, Elizabeth manevră în aÈ™a fel încît să se aÈ™eze lîngă mătuÈ™a ei. Primul subiect a fost sora sa È™i se întristă, mai mult decît se miră, cînd auzi răspunsul la întrebările ei amănunÈ›ite, că deÈ™i Jane se lupta continuu să se stăpînească, avea È™i perioade de deprimare. Era totuÈ™i cuminte să spere că acestea nu vor mai dura mult. Doamna Gardiner îi dete de asemeni detalii în privinÈ›a vizitei domniÈ™oarei Bingley în strada Gracechurch È™i-i reproduse convorbirile pe care dînsa le avusese în repetate rînduri cu nepoata ei È™i care dovedeau că Jane È™i-o scosese pe domniÈ™oara Bingley din inimă. Doamna Gardiner o tachină pe Elizabeth pentru dezertarea lui Wickham È™i o lăudă că suportase totul atît de bine. ― Dar, scumpa mea, adăugă ea, ce fel de fată este domniÈ™oara King? Mi-ar părea rău să cred că amicul nostru este interesat. ― Te rog, mătuÈ™ică scumpă, care este diferenÈ›a între interes È™i prudență în chestiunile matrimoniale? Unde sfîrÈ™eÈ™te chibzuinÈ›a È™i unde începe zgîrcenia? De Crăciun, te speriaseÈ™i la gîndul căsătoriei lui cu mine pentru că ar fi fost o imprudență È™i acum, cînd încearcă să ia o fată care are numai zece mii de lire, vrei să-l crezi un om interesat. ― Dacă ai vrea numai să-mi spui ce fel de fată este domniÈ™oara King aÈ™ È™ti ce să cred. ― E o fată foarte cumsecade, cred. Nu È™tiu nimic rău despre ea. ― Dar nu i-a dat nici cea mai mică atenÈ›ie pînă ce moartea bunicului n-a făcut-o moÈ™tenitoarea averii lui? ― Nu. De ce i-ar fi dat? Dacă nu-i era îngăduit să-mi cîștige mie inima, pentru că nu aveam bani, ce rost avea să facă curte unei fete de care nu-i păsa È™i care era tot atît de săracă? ― Pare totuÈ™i nedelicat din partea lui că È™i-a îndreptat atenÈ›ia către ea atît de repede după această întîmplare. ― Un om într-o situaÈ›ie precară n-are timp pentru tot ceremonialul elegant pe care alÈ›ii îl pot observa. Dacă ea nu are nimic împotrivă, de ce am avea noi? ― Faptul că ea nu era nimic împotrivă nu este o justificare pentru el. Asta dovedeÈ™te doar că ei îi lipseÈ™te ceva: judecata sau sensibilitatea. ― Prea bine, exclamă Elizabeth, crede-i cum vrei dumneata. Pe el, interesat; pe ea, o zănatecă. ― Nu, Lizzy, asta este cum nu vreau eu. AÈ™ fi mîhnită, È™tii bine, să am o părere rea despre un tînăr care a trăit atîta timp în Derbyshire. ― Oh, dacă asta e tot, am o părere foarte proastă despre tinerii domni care trăiesc în Derbyshire, iar prietenii lor intimi, care locuiesc în Hertfordshire, nu-s mult mai buni. Sînt sătulă de toÈ›i. Slavă cerului! Mîine voi pleca acolo unde voi găsi un bărbat care nu are nici o însuÈ™ire plăcută, care nu are nici maniere È™i nici o minte cu care să se poată lăuda. ProÈ™tii sînt, pînă la urmă, singurii bărbaÈ›i pe care merită să-i cunoÈ™ti. ― Ai grijă, Lizzy, cuvîntarea ta are un puternic iz de dezamăgire. ÃŽnainte ca sfîrÈ™itul spectacolului să le despartă, Elizabeth avu neaÈ™teptata bucurie de a fi invitată să meargă împreună cu unchiul È™i mătuÈ™a ei într-o călătorie de plăcere, pe care intenÈ›ionau s-o facă în vara aceea. ― ÃŽncă nu ne-am hotărît pînă unde vom merge, spuse doamna Gardiner, poate pînă la Lacuri. Pentru Elizabeth nu putea fi proiect mai plăcut; acceptă invitaÈ›ia imediat È™i cu mare recunoÈ™tință. ― Dragă, dragă mătuÈ™ică, exclamă ea extaziată, ce încîntare, ce fericire! ÃŽmi dai viață È™i puteri noi. Adio dezamăgire È™i mînie. Ce sînt bărbaÈ›ii în comparaÈ›ie cu stîncile È™i munÈ›ii? Ce ore de încîntare vom trăi! Și cînd vom fi înapoi, nu se va întîmpla, cum se întîmplă cu ceilalÈ›i călători: să nu fie în stare să povestească ceva exact. Noi vom È™ti pe unde am fost; noi ne vom aminti ceea ce am văzut. Lacurile, munÈ›ii È™i rîurile nu se vor amesteca talmeÈ™-balmeÈ™ în mintea noastră È™i nici nu vom începe să ne certăm, cînd va fi vorba să descriem vreo scenă mai deosebită, în privinÈ›a locului relativ unde s-a petrecut. Și să avem grijă ca primele noastre explozii de entuziasm să fie mai puÈ›in insuportabile decît ale majorității călătorilor. Capitolul XXVIII Tot ce văzu Elizabeth a doua zi, în timpul călătoriei, i se păru nou È™i interesant. Era în culmea bucuriei pentru că o văzuse pe sora ei arătînd atît de bine, încît putea goni orice teamă pentru sănătatea ei; iar proiectul călătoriei înspre Nord era o nesecată sursă de bucurie. Cînd lăsară È™oseaua È™i apucară pe drumul către Hunsford, ochii tuturor începură să caute cu nerăbdare casa parohială, aÈ™teptîndu-se ca fiecare cotitură să le-o scoată înainte. Gardul parcului Rosings hotărnicea drumul pe o latură. Elizabeth surîse, amintindu-È™i de tot ce auzise despre cei ce locuiau acolo. ÃŽn cele din urmă se zări È™i parohia. Grădina ce cobora înspre drum, casa din mijloc, țăruÈ™ii verzi È™i dafinii gardului viu, totul È™edea mărturie că se apropiau. Domnul Collins È™i Charlotte apărură în prag; printre zîmbetele tuturor È™i saluturile de la distanță, trăsura opri în faÈ›a porÈ›ii mici din dreptul unei alei presărate cu pietriÈ™, care ducea pînă la intrare. ÃŽntr-o clipă săriră toÈ›i din trăsură, bucuroÈ™i să se revadă. Doamna Collins le ură bun sosit, cu o vie plăcere; È™i cînd Elizabeth se văzu primită cu atîta dragoste, se bucură cu adevărat că venise. Constată imediat că felul de a fi al vărului ei nu se schimbase deloc în urma căsătoriei: politeÈ›ea lui plină de formalism era exact ce fusese mai înainte; dînsul o reÈ›inu cîteva minute la poartă, ca s-o asculte È™i să-È™i satisfacă curiozitatea cu privire la întreaga familie. Apoi, fără să zăbovească mai mult decît era necesar pentru a le atrage atenÈ›ia asupra eleganÈ›ei intrării, fură conduÈ™i în casă; È™i cum ajunseră în salon, le ură a doua oară, cu un formalism ostentativ, bun venit în umila sa locuință È™i repetă cuvînt cu cuvînt invitaÈ›iile soÈ›iei sale la o gustare. Elizabeth era pregătită să-l vadă în toată gloria È™i nu se putu stăpîni să nu-È™i închipuie că ei i se adresa mai ales, cînd le atrase atenÈ›ia asupra aspectului È™i a proporÈ›iilor perfecte ale camerei precum È™i asupra mobilierului ― de parcă ar fi dorit s-o facă să simtă ceea ce pierduse, atunci cînd îl refuzase. Dar deÈ™i totul părea ordonat È™i îmbietor, tînăra fată nu fu în stare să-l fericească cu vreun suspin de regret; È™i o privi ― cu destulă uimire ― pe prietena ei care putea avea un aer atît de vesel lîngă un astfel de tovarăș de viață. Cînd domnul Collins spunea ceva de care soÈ›ia lui s-ar fi putut ― pe bună dreptate ― jena, ceea ce desigur nu se întîmpla rar, ochii ei se îndreptau, fără voie, către Charlotte. O dată sau de două ori i se păru că discerne pe chipul ei o uÈ™oară roÈ™eață, dar în general Charlotte ― înÈ›eleaptă ― nu auzea. După ce rămaseră în cameră de ajuns ea să admire fiecare mobilă în parte de la bufet È™i pînă la grilajul de la gura căminului, È™i ca să povestească despre călătoria lor È™i despre tot ce văzuseră la Londra, domnul Collins îi invită să dea o raită prin grădina care era mare È™i frumos rînduită È™i de care se ocupa el, personal. A lucra în grădină era una dintre cele mai respectabile plăceri ale sale; È™i Elizabeth admiră gravitatea cu care vorbea Charlotte despre faptul că era atît de sănătos să faci miÈ™care, recunoscînd că dînsa încuraja, cît putea, acest lucru. Conducîndu-i pe fiecare alee È™i potecă, abia lăsîndu-le timpul pentru exclamaÈ›iile de laudă pe care le aÈ™tepta de la ei, domnul Collins le scoase în relief fiecare priveliÈ™te atît de amănunÈ›it, încît farmecul frumosului rămînea complet în afară. Putea enumera exact cîte lanuri erau în fiecare direcÈ›ie È™i putea spune cîți copaci erau în pîlcul cel mai îndepărtat. Dar dintre toate priveliÈ™tile cu care se putea mîndri grădina sa, È›inutul sau regatul, nici una nu se putea compara cu priveliÈ™tea ce se vedea înspre Rosings printr-o deschidere intre copacii care hotărniceau parcul, chiar în faÈ›a casei sale. Era o clădire modernă, arătoasă, bine plasată pe o ridicătură de teren. Din grădină, domnul Collins i-ar fi dus să-i plimbe pe cele două pajiÈ™ti ale sale, dar cum doamnele nu aveau pantofi potriviÈ›i pentru bruma ce mai stăruia încă, se întoarseră acasă È™i, în timp ce Sir William continua să-l însoÈ›ească, Charlotte arăta surorii È™i prietenei sale locuinÈ›a, extrem de încîntată probabil că avea prilejul s-o facă fără ajutorul soÈ›ului. Casa era destul de mică, dar bine construită È™i comodă; È™i totul era aranjat cu o ordine È™i un gust pe care Elizabeth le atribui în întregime Charlottei. Cînd domnul Collins putea fi uitat, plutea într-adevăr peste tot o ambianță foarte plăcută È™i din aerul de evidență mulÈ›umitoare pe care acest confort îl dădea Charlottei, Elizabeth presupuse că el trebuia să fie adeseori uitat. Aflase că Lady Catherine era încă acolo. Lucrul acesta fu din nou discutat în timpul prînzului, cînd domnul Collins, amestecîndu-se în vorbă, remarcă: ― Da, domniÈ™oară Elizabeth, duminica viitoare, la biserică, veÈ›i avea cinstea de a o vedea pe Lady Catherine de Bourgh È™i nu mai este nevoie să spun că veÈ›i fi încîntată de domnia sa. Este amabilitatea È™i bunăvoinÈ›a personificată È™i nu mă îndoiesc că, la sfîrÈ™itul serviciului divin, veÈ›i fi onorată cu oarecare atenÈ›ie din partea domniei-sale. Nu È™ovăi aproape deloc să spun că vă va include, pe dumneata È™i pe cumnata mea Maria, în toate invitaÈ›iile cu care ne va onora, pe durata rămînerii dumneavoastră aici. Purtarea sa față de draga mea Charlotte este minunată. De două ori pe săptămînă luăm masa la Rosings È™i niciodată nu ni se îngăduie să ne întoarcem acasă pe jos. ÃŽntotdeauna dă poruncă să ne conducă trăsura senioriei sale. Ar trebui să spun una dintre trăsurile senioriei sale, pentru că are cîteva. ― Lady Catherine este într-adevăr o femeie foarte respectabilă È™i cu multă judecată, adăugă Charlotte, È™i o vecină cum nu se poate mai atentă. ― Foarte adevărat, scumpa mea; este exact ceea ce spun È™i eu. Este dintre acele femei pentru care nu poÈ›i avea tot respectul care li se cuvine. Seara trecu mai ales cu discutarea veÈ™tilor din Hertfordshire È™i cu repovestirea celor ce-È™i comunicaseră deja prin scris; apoi, în singurătatea camerei sale, Elizabeth, stînd să mediteze asupra gradului de mulÈ›umire a Charlottei, trebui să recunoască îndemînarea cu care-È™i conducea soÈ›ul È™i calmul cu care-l suporta È™i să constate că totul era foarte bine făcut. Se mai gîndi, de asemenea, la felul cum se va desfășura vizita ei, la desfășurarea liniÈ™tită a ocupaÈ›iilor lor zilnice, la amestecul supărător al domnului Collins È™i la amuzamentele datorite relaÈ›iilor lor cu Rosings. Via ei închipuire stabili repede totul. A doua zi, cam pe la amiază, pe cînd se pregătea în camera ei pentru o plimbare, se iscă deodată, de jos, o zarvă de parcă luase casa foc È™i, după ce ascultă o clipă, auzi pe cineva gonind în mare grabă pe scări È™i strigînd-o cu glas tare. Deschise uÈ™a È™i o văzu pe Maria care, cu respiraÈ›ia tăiată de tulburare, striga de pe odihna scării: ― Oh, Eliza dragă, te rog grăbeÈ™te-te È™i vino în sufragerie; de acolo se vede ceva extraordinar! Nu-È›i spun ce. GrăbeÈ™te-te È™i coboară chiar acum. Zadarnice fură întrebările ei; Maria nu voi să-i mai spună nimic, aÈ™a că fugiră amîndouă în sufrageria care dădea înspre drum ca să vadă minunea: două doamne într-un faeton scund, care oprise la poarta grădinii. ― Și asta e tot? strigă Elizabeth. M-am aÈ™teptat ― cel puÈ›in ― să fi intrat porcii în grădină È™i nu e nimic altceva în afară de Lady Catherine È™i fiica ei! ― Auzi vorbă! Draga mea, spuse Maria, revoltată de greÈ™eala ei, nu este Lady Catherine. Doamna în vîrstă este doamna Jenkinson care locuieÈ™te cu ele; cealaltă este domniÈ™oara de Bourgh. Uită-te numai la ea. E doar o bucățică de om. Cine s-ar fi gîndit că poate fi atît de slabă È™i de mică? ― Este îngrozitor de prost crescută s-o È›ină pe Charlotte afară, pe vîntul ăsta. De ce nu intră în casă? ― Oh! Charlotte spune că n-o face mai niciodată. Cînd domniÈ™oara de Bourgh intră, este unul dintre cele mai mari favoruri. ― ÃŽmi place cum arată, spuse Elizabeth, fulgerată de alte gînduri. Are un aer bolnăvicios È™i îmbufnat. Da, e tocmai ce îi trebuie. O să fie o nevastă foarte potrivită pentru el. Domnul Collins È™i Charlotte, ambii la poartă, È™edeau de vorbă cu doamnele, iar Sir William, spre marele haz al Elizabethei, rămăsese în pragul uÈ™ii, într-o gravă contemplare a măreÈ›iei din faÈ›a lui, înclinîndu-se mereu, ori de cîte ori domniÈ™oara de Bourgh se uita în direcÈ›ia aceea. ÃŽn cele din urmă, nu mai avură ce-È™i spune; doamnele mînară mai departe È™i ceilalÈ›i se întoarseră în casă. Nici nu dădu bine cu ochii de cele două fete, că domnul Collins se È™i porni să le felicite pentru marele lor noroc, pe care li-l lămuri Charlotte, aducîndu-le la cunoÈ™tință că fuseseră invitaÈ›i cu toÈ›ii să ia masa la Rosings, a doua zi. Capitolul XXIX Ca urmare a acestei invitaÈ›ii, triumful domnului Collins nu mai avu margini. PutinÈ›a de-a face paradă, față de musafirii săi uimiÈ›i, de grandoarea protectoarei sale È™i de a le atrage atenÈ›ia asupra amabilității acesteia față de el È™i de soÈ›ia lui era tot ce-È™i dorise mai mult; iar prilejul ce i se oferea atît de curînd era o astfel de dovadă de bunăvoință din partea Lady-ei Catherine, încît nu găsea destule cuvinte de admiraÈ›ie. ― Vă mărturisesc, spuse el, că nu m-ar fi surprins deloc dacă senioria-sa ne-ar fi poftit pentru duminică să bem o ceaÈ™că de ceai È™i să petrecem seara la Rosings. Cunoscîndu-i amabilitatea, m-am cam aÈ™teptat la aÈ™a ceva. Dar cine ar fi putut prevedea o atenÈ›ie ca aceasta? Cine È™i-ar fi putut închipui că o să fim invitaÈ›i să luăm chiar masa acolo (È™i încă o invitaÈ›ie în care să fim cuprinÈ™i cu toÈ›ii) atît de curînd după sosirea dumneavoastră. ― Eu sînt cel mai puÈ›in surprins de cele petrecute, replică Sir William, date fiind cunoÈ™tinÈ›ele pe care poziÈ›ia mea în lume mi-a îngăduit să le dobîndesc cu privire ia manierele celor cu adevărat mari. La curte, asemenea exemple de frumoasă creÈ™tere nu sînt deloc neobiÈ™nuite. Aproape toată ziua aceea È™i dimineaÈ›a următoare nu se mai vorbi despre altceva decît despre vizita la Rosings; Domnul Collins îi instrui cu grijă asupra a ceea ce trebuiau să se aÈ™tepte, pentru ca aspectul unor astfel de încăperi, sau numărul servitorilor, sau prînzul atît de fastuos să nu-i copleÈ™ească de tot. Cînd doamnele plecară să se îmbrace, el îi spuse Elizabethei: ― Să nu te simÈ›i prost, scumpă veriÈ™oară, din cauza toaletei. Lady Catherine este departe de a pretinde de la noi eleganÈ›a aceea în îmbrăcăminte care i se potriveÈ™te domniei-sale È™i fiicei ei. Te-aÈ™ sfătui numai să-È›i pui cea mai bună dintre rochiile dumitale; nu e cazul de mai mult decît atît. Lady Catherine nu va gîndi mai rău despre dumneata pentru că vei fi îmbrăcată simplu. Domniei-sale îi place să se păstreze deosebirea de rang. ÃŽn timp ce se schimbau, veni de două-trei ori la uÈ™ile camerelor lor, recomandîndu-le să se grăbească, deoarece Lady Catherine se enerva grozav dacă trebuia să aÈ™tepte peste ora ei de prînz. Relatările atît de fantastice despre senioria sa È™i despre felul ei de viață o speriaseră rău pe Maria Lucas, care fusese prea puÈ›in obiÈ™nuită să iasă în lume È™i care-È™i aÈ™tepta prezentarea la Rosings cu tot atîtea temeri cîte avusese È™i tatăl ei cînd fusese prezentat la palatul Saint James. Cum vremea era frumoasă, făcură o plăcută plimbare de aproximativ o jumătate de milă, străbătînd parcul. Fiecare parc are frumuseÈ›ea È™i priveliÈ™tile lui; È™i Elizabeth văzu multe în acel parc de care să fie încîntată, cu toate că nu putu cădea în extaz, atît cît se aÈ™teptase domnul Collins s-o facă, în faÈ›a peisajului, È™i fu doar prea puÈ›in impresionată de numărul ferestrelor de la faÈ›ada casei È™i de preÈ›ul plătit la origine, pentru toate acele geamuri, de către Sir Lewis de Bourgh. ÃŽn timp ce urcau treptele spre hol, spaima Mariei creÈ™tea cu fiecare pas È™i chiar Sir William nu părea prea calm. Elizabeth nu-È™i pierdu cumpătul. Nu auzise despre Lady Catherine nimic care s-o facă impresionantă pentru cine È™tie ce haruri nemaipomenite sau virtuÈ›i miraculoase, iar cît priveÈ™te grandoarea banilor È™i a rangului, ea se credea în stare să le privească fără a se tulbura. Din holul de la intrare, unde domnul Collins le atrase atenÈ›ia, cu un aer transportat, asupra proporÈ›iilor frumoase È™i a ornamentelor desăvîrÈ™ite, ei urmară servitorii, trecînd printr-o antecameră, pînă în încăperea unde se aflau Lady Catherine, fiica domniei sale È™i doamna Jenkinson. Senioria sa se ridică, plină de o mare bunăvoință, pentru a-i primi; iar doamna Collins, care stabilise cu soÈ›ul său ca formalitatea prezentării să-i revină ei, făcu acest lucru într-un mod potrivit, fără nici una dintre acele scuze È™i mulÈ›umiri pe care el le-ar fi crezut necesare. ÃŽn ciuda faptului că fusese la Palat, Sir William fu atît de uluit de măreÈ›ia din jur încît avu numai atît curaj cît să facă o adîncă plecăciune È™i să se aÈ™eze, fără să spună un cuvînt; fiica sa, pierită de spaimă, È™edea pe marginea scaunului, neÈ™tiind încotro să-È™i îndrepte privirile. Elizabeth, simÈ›indu-se la înălÈ›imea situaÈ›iei, putu observa cu sînge rece pe cele trei doamne din faÈ›a ei. Lady Catherine era o femeie înaltă, masivă, cu trăsături puternic conturate, care poate să fi fost cîndva frumoase. Nu avea un aer îngăduitor È™i felul în care îi primise nu fusese de natură să-i facă pe musafiri să-È™i uite inferioritatea rangului. Nu tăcerea o făcea impresionantă, ci orice spunea ― totul fiind rostit pe un ton atît de autoritar, încît accentua importanÈ›a ce-È™i acorda; Elizabeth își aminti imediat de domnul Wickham È™i, din toate cîte le observase în ziua aceea, își dădu seama că Lady Catherine era întocmai cum o descrisese dînsul. După ce o examină pe mamă, pe chipul È™i în comportarea căreia descoperi îndată o oarecare asemănare cu domnul Darcy, își întoarse ochii înspre fiică È™i rămase È™i ea uimită, la fel ca È™i Maria, de cît de slabă È™i de firavă era. Nu exista nici o asemănare, nici între chipurile, nici între siluetele celor două doamne. DomniÈ™oara de Bourgh era palidă È™i bolnăvicioasă; trăsăturile ei, deÈ™i nu urîte, erau È™terse; dînsa vorbi foarte puÈ›in, exceptînd ceea ce-i spunea cu glas scăzut doamnei Jenkinson, care nu avea nimic deosebit în înfățiÈ™are È™i care era tot timpul ocupată să asculte cele ce i se È™opteau È™i să aÈ™eze un paravan în direcÈ›ia potrivită pentru a-i proteja ochii. După ce È™ezură cîteva minute, fură trimiÈ™i cu toÈ›ii la una dintre ferestre ca să admire priveliÈ™tea ― domnul Collins însoÈ›indu-i cu scopul de a le releva frumuseÈ›ile acesteia È™i Lady Catherine informîndu-i, binevoitoare, că merita cu mult mai mult să fie privită vara. Masa a fost cum nu se poate mai desăvîrÈ™ită È™i se aflau acolo toÈ›i servitorii È™i toată argintăria pe care le-o promisese domnul Collins; acesta, după cum prevăzuse, se aÈ™ezase în capul mesei ― la dorinÈ›a senioriei sale ― È™i arăta ca È™i cînd ar fi simÈ›it că viaÈ›a n-ar fi putut oferi ceva mai grandios. Tăie carnea, mîncă È™i elogie cu un entuziasm plin de încîntare; È™i fiecare fel fu lăudat mai întîi de dînsul È™i apoi de Sir William, care-È™i revenise îndeajuns ca să fie ecoul a tot ceea ce spunea ginerele său, într-un mod pe care Elizabeth se miră că Lady Catherine îl putea suporta. Dar Lady Catherine părea mulÈ›umită de excesiva lor admiraÈ›ie È™i împărÈ›ea zîmbete pline de bunăvoință, mai cu seamă cînd vreun fel de bucate se dovedea a fi noutate pentru ei. Comesenii nu prea făcură multă conversaÈ›ie. Elizabeth era dispusă să vorbească ori de cîte ori i se ivea un prilej, dar se afla aÈ™ezată între Charlotte È™i domniÈ™oara de Bourgh; prima era numai urechi, ascultînd-o pe Lady Catherine, iar cea de a doua nu-i adresă un cuvînt, cît È›inu prînzul. Doamna Jenkinson se ocupa, în special, de micuÈ›a domniÈ™oară de Bourgh, supraveghind puÈ›inul ce-l mînca, insistînd pe lîngă dînsa să încerce vreun alt fel de bucate, plină de temeri să nu se simtă rău. Maria gîndea că nici nu putea fi vorba să deschidă gura, iar domnii nu făcură altceva decît să mănînce È™i să laude. Cînd doamnele se reîntoarseră în salon, nu prea avură ce face în afară de a o asculta pe Lady Catherine cuvîntînd, ceea ce dînsa făcu fără încetare, pînă ce fu servită cafeaua, exprimîndu-È™i părerea în fiecare chestiune, într-un mod atît de categoric, încît dovedea că nu era deloc obiÈ™nuită să-È™i vadă opiniile controversate. Se informă indiscret È™i amănunÈ›it despre treburile casnice ale Charlottei, dîndu-i o mulÈ›ime de sfaturi cum să le soluÈ›ioneze pe toate; îi spuse cum trebuia rînduit fiecare lucru într-o familie atît de mică È™i-i dădu instrucÈ›iuni pentru îngrijirea vacilor È™i a păsărilor din curte. Elizabeth descoperi că nimic nu era prea neînsemnat pentru preocupările înaltei doamne, dacă constituia un prilej pentru a dicta celorlalÈ›i. Cînd se mai oprea din vorbăria adresată doamnei Collins, punea tot felul de întrebări Mariei È™i Elizabethei, È™i mai ales acesteia din urmă, despre familia căreia È™tia prea puÈ›in ― menÈ›ionîndu-i doamnei Collins că era o fată drăguță È™i foarte manierată. O întrebă în diferite rînduri cîte surori avea, dacă erau mai mari sau mai mici decît ea, dacă era vorba ca vreuna dintre ele să se mărite, dacă erau frumoase, unde fuseseră educate, ce fel de trăsură avea tatăl lor È™i care era numele de domniÈ™oară al mamei sale. Elizabeth simÈ›i toată impertinenÈ›a acestor întrebări, dar răspunse cu foarte multă stăpînire de sine. Apoi Lady Catherine remarcă: ― MoÈ™ia tatălui dumitale este testată domnului Collins, nu-i aÈ™a? Și, întorcîndu-se către Charlotte: Mă bucur pentru dumneata; dar altfel nu văd rostul testării moÈ™iilor în detrimentul urmaÈ™ilor în linie feminină. ÃŽn familia lui Sir Lewis de Bourgh nu s-a găsit că era necesar acest lucru. CînÈ›i din gură È™i la pian, domniÈ™oară Bennet? ― PuÈ›in. ― Oh! Atunci, într-una din zile, vom fi fericiÈ›i să te ascultăm. Pianul nostru este extraordinar, probabil superior... trebuie să-l încerci într-o zi. Surorile dumitale cîntă? ― Una dintre ele. ― De ce nu aÈ›i învățat toate? Trebuia să fi învățat cu toatele. DomniÈ™oarele Webb cîntă toate; È™i tatăl lor nu are un venit atît de bun ca tatăl dumitale. Pictezi? ― Nu, deloc. ― Cum, nici una dintre dumneavoastră? ― Nici una. ― Foarte ciudat. Dar presupun că nu aÈ›i avut nici prilejul. Mama ar fi trebuit să vă aducă în fiecare primăvară la Londra pentru profesori. ― Mama nu ar fi avut nimic împotrivă, dar tata nu poate suferi Londra. ― Nu mai aveÈ›i guvernantă? ― Nu am avut niciodată guvernantă. ― Niciodată guvernantă! Cum a fost cu putință? Cinci fete, crescute acasă, fără guvernantă! N-am mai auzit de aÈ™a ceva. Mama dumitale trebuie să fi fost o adevărată sclavă în slujba educării dumneavoastră. Elizabeth își stăpîni cu greu surîsul în timp ce o asigura că nu fusese aÈ™a. ― Atunci cine v-a învățat? Cine s-a îngrijit de dumneavoastră? Fără guvernantă, sigur că aÈ›i fost neglijate. ― Prin comparaÈ›ie cu unele familii, cred că da; dar acelora dintre noi, cărora le-a plăcut să înveÈ›e, nu le-au lipsit mijloacele. Am fost întotdeauna îndemnate să citim È™i am avut toÈ›i profesorii de care a fost nevoie. Acelea cărora le-a plăcut să lenevească, au putut-o desigur face. ― Da, fără îndoială, dar o guvernantă împiedică tocmai lucrul acesta; dacă aÈ™ fi cunoscut-o pe mama dumneavoastră aÈ™ fi sfătuit-o, cu toată energia, să angajeze una. Am spus întotdeauna că în educaÈ›ie nu se poate face nimic fără o învățătură solidă È™i sistematică pe care nimeni, în afară de o guvernantă, nu o poate da. E minunat cîte familii au fost ajutate în direcÈ›ia asta prin intermediul meu. Sînt totdeauna fericită să ajut unei tinere să se plaseze bine. Patru nepoate ale doamnei Jenkinson au o situaÈ›ie splendidă datorită mie; È™i nu-s decît cîteva zile de cînd am recomandat o altă tînără de care mi s-ar vorbit numai întîmplător, iar familia aceea este absolut încîntată de ea. Doamnă Collins, È›i -am spus că Lady Mettcalff a venit ieri să-mi mulÈ›umească? GăseÈ™te că domniÈ™oara Pope este o comoară "Lady Catherine, mi-a spus ea, mi-aÈ›i dăruit o comoară". Dintre surorile dumneavoastră mai mici, a fost vreuna scoasă în lume, domniÈ™oară Bennet? ― Da, doamnă, toate. ― Toate! Vai de mine! Toate cinci deodată? Foarte ciudat! Și dumneata nu eÈ™ti decît a doua! Cele mai mici, scoase în lume înainte ca acelea mai mari să se fi măritat. Surorile dumitale mai mici trebuie să fie foarte tinere. ― Da, cea mai mică nu a împlinit È™aisprezece ani. Poate că ea este prea tînără pentru a ieÈ™i mult în lume. Da, într-adevăr, doamnă, cred că ar fi o cruzime față de surorile mai mici să nu se poată bucura È™i ele de distracÈ›ii È™i societate, numai pentru că surorile mai mari n-ar avea mijloace sau dorinÈ›a să se mărite tinere. Ultima născută are tot atîta drept la bucuriile tinereÈ›ii ca È™i prima. Și să fii È›inută acasă pentru un astfel de motiv! Cred că asta nu prea ar încuraja dragostea între surori È™i delicateÈ›ea sufletească. ― Pe cinstea mea, exclamă Lady Catherine, îți spui cuvîntul foarte hotărît pentru o fată atît de tînără. Mă rog, ce vîrstă ai? ― Cu trei surori mai mici, fete mari deja, replică Elizabeth zîmbind, senioria voastră se poate cu greu aÈ™tepta s-o mărturisesc. Lady Catherine păru foarte uimită că nu i se dăduse un răspuns direct; È™i Elizabeth bănui că era prima făptură care îndrăznise vreodată să nu ia în seamă atîta demnă impertinență. ― Nu poÈ›i avea mai mult de douăzeci de ani, sînt sigură; nu e nevoie, deci, să-È›i ascunzi vîrsta. ― Nu am împlinit încă douăzeci È™i unu. După ce veniră È™i domnii în salon È™i după ce se servi ceaiul, se întinseră mesele de joc. Lady Catherine, Sir William, domnul È™i doamna Collins se aÈ™ezară pentru o partidă de cadril È™i cum domniÈ™oara de Bourgh voia să joace un cassino cele două fete avură cinstea ca, împreună cu doamna Jenkinson, să-i completeze partida. Masa lor fu stupidă la superlativ. Aproape că nu se rosti o silabă care nu avea legătură cu jocul, afară doar de temerile exprimate de doamna Jenkinson să nu-i fie domniÈ™oarei de Bourgh prea cald sau prea frig È™i să nu aibă prea multă sau prea puÈ›ină lumină. La cealaltă masă fu mult mai multă animaÈ›ie. Lady Catherine vorbea fără întrerupere, arătîndu-le celorlalÈ›i trei greÈ™elile sau povestind vreo întîmplare despre dînsa. Domnul Collins era ocupat cu aprobarea a tot ceea ce spunea senioria sa, mulÈ›umindu-i pentru fiecare fisă cîștigată È™i scuzîndu-se cînd credea că luase prea multe. Sir William nu spunea mare lucru. ÃŽÈ™i înmagazina în memorie povestiri È™i nume nobile. Cînd Lady Catherine È™i fiica sa se saturară de cărÈ›i, s-a spart jocul; doamnei Collins i se oferi trăsura; aceasta fu acceptată cu recunoÈ™tință È™i se dădu porunca să tragă imediat la scară. Se strînseră apoi în jurul focului ca s-o audă pe Lady Catherine hotărînd cum va fi vremea a doua zi. Fură smulÈ™i de la acest colocviu de sosirea trăsurii È™i, cu multe mulÈ›umiri din partea domnului Collins È™i tot atîtea plecăciuni ale lui Sir William, plecară. Cum porni trăsura, vărul îi ceru Elizabethei să-È™i dea părerea asupra tot ceea ce văzuse la Rosings È™i, de dragul Charlottei, părerea exprimată fu mai favorabilă decît era în realitate. Dar laudele ei ― deÈ™i o costau un efort ― nu putură în nici un caz să-l mulÈ›umească pe domnul Collins care se simÈ›i, foarte curînd, dator să ia asupra lui sarcina de a o elogia pe senioria sa. Capitolul XXX Sir William stătu la Hunsford numai o săptămînă, dar vizita fu suficient de lungă ca să se încredinÈ›eze că fiica sa se instalase extrem de confortabil È™i că avea parte de un soÈ› È™i de vecini cum nu întîlneai prea des. Cît timp stătu acolo, domnul Collins îi închină dimineÈ›ile, conducîndu-l cu cabrioleta ca să-i arate È›inutul; dar cînd dînsul plecă, întreaga familie își reluă vechile obiceiuri. Elizabeth fu fericită că schimbarea aceasta nu le obliga să stea mai mult împreună cu vărul ei, căci acesta își petrecea cea mai mare parte a timpului dintre micul dejun È™i prînz ori în grădină, ori scriind È™i citind, ori privind pe fereastra camerei lui de lucru care dădea spre drum. Camera unde stăteau doamnele era spre spatele casei. La început, Elizabeth se cam mirase că Charlotte nu prefera sufrageria mică pentru a-È™i petrece timpul acolo; era o cameră mai bine proporÈ›ionată È™i cu un aspect plăcut. Dar își dădu curînd seama că prietena ei avea un motiv bine întemeiat, căci domnul Collins ar fi petrecut mult mai puÈ›in timp la el în cameră, dacă ele ar fi stat într-o odaie tot atît de plăcută; È™i a apreciat-o pe Charlotte pentru acest aranjament. Din salon, ele nu puteau vedea nimic înspre drum È™i îi erau îndatorate domnului Collins pentru că le informa despre trăsurile care treceau È™i, mai ales, de cîte ori trecea în faeton domniÈ™oara de Bourgh ― ceea ce nu omitea niciodată să vină să le spună, deÈ™i întâmplarea avea loc aproape zilnic. Adeseori dînsa se oprea la parohie È™i stătea cîteva minute de vorbă cu Charlotte, dar cu greu putea fi vreodată convinsă să coboare. Erau foarte puÈ›ine zilele în care domnul Collins să nu se ducă la Rosings È™i nu multe acelea în care soÈ›ia sa să nu considere că era necesar să meargă È™i ea; È™i, pînă cînd Elizabethei nu-i trecu prin minte că, datorită Lady-ei Catherine s-ar mai putea ivi È™i alte venituri parohiale de care să se dispună, nu putu înÈ›elege de ce îi sacrificau atîtea ore. Din cînd în cînd, erau onoraÈ›i cu cîte o vizită din partea senioriei sale, căreia nimic din cele ce se petreceau în salon, în timpul acestor vizite, nu-i scăpa neobservat. Le controla ocupaÈ›iile, se uita la lucrul lor de mînă È™i le sfătuia să-l facă altfel; găsea greÈ™eli în aranjamentul mobilelor sau descoperea neglijenÈ›e la fata de serviciu È™i, dacă accepta vreo gustare, părea s-o facă numai ca să remarce că în familia doamnei Collins se făcea risipă de carne. Elizabeth băgă repede de seamă că, deÈ™i această înaltă doamnă nu făcea parte din comitetul de împăciuire al È›inutului, era un aprig judecător în parohia ei, ale cărei treburi ― chiar È™i cele mai neînsemnate ― îi erau aduse la cunoÈ™tință de către domnul Collins; È™i ori de cîte ori localnicii aveau poftă de ceartă, erau nemulÈ›umiÈ›i sau prea săraci, dînsa se deplasa imediat în sat ca să le aranjeze neînÈ›elegerile, să-i oblige să-È™i înghită nemulÈ›umirile È™i să-i mustre pînă ce-i făcea să se simtă împăcaÈ›i È™i îmbelÈ™ugaÈ›i. DistracÈ›ia prînzurilor de la Rosings se repetă cam de două ori pe săptămînă È™i, în afară de faptul că lipsea Sir William È™i că seara nu se forma decît o singură masă de joc, fiecare dintre aceste petreceri a fost copia fidelă a primei. Nu prea mai avură alte invitaÈ›ii, deoarece nivelul de viață al celor din jurul lor era, în general, peste posibilitățile familiei Collins. Aceasta nu a fost totuÈ™i deloc rău pentru Elizabeth È™i, în totul, își petrecu timpul în mod destul de agreabil. Avu ore de plăcută conversaÈ›ie cu Charlotte È™i, vremea fiind atît de frumoasă pentru acel anotimp al anului, profită să iasă de multe ori în aer liber. Plimbarea preferată, pe care o făcea adesea în timp ce toÈ›i ceilalÈ›i erau în vizită la Lady Catherine, era de-a lungul unui crîng care mărginea o latură a parcului, unde se găsea o plăcută cărare umbroasă pe care nimeni, în afară de ea, nu părea s-o preÈ›uiască È™i unde simÈ›ea că n-o poate atinge curiozitatea Lady-ei Catherine. Primele două săptămîni ale vizitei se scurseră repede, în felul acesta liniÈ™tit. Se apropia PaÈ™tele, È™i săptămîna dinaintea PaÈ™telui urma să aducă familiei de la Rosings un adaus care, pentru un cerc atît de restrîns, avea mare însemnătate. Curînd după sosirea ei, Elizabeth auzise că în cîteva săptămîni era aÈ™teptată sosirea domnului Darcy; È™i deÈ™i printre cunoÈ™tinÈ›ele ei erau puÈ›ine acelea pe care să nu i le fi preferat, venirea lui însemna un element relativ nou pentru petrecerile lor la Rosings, È™i-È™i spunea că va avea poate prilejul să se amuze văzînd, din purtarea acestuia față de veriÈ™oara căreia îi fusese evident destinat de către Lady Catherine, cît de zadarnice erau proiectele domniÈ™oarei Bingley în privinÈ›a lui; senioria sa vorbea despre sosirea nepotului cu cea mai mare mulÈ›umire È™i de dînsul personal cu cea mai mare admiraÈ›ie È™i păru aproape furioasă cînd află că el se întâlnise adesea cu domniÈ™oara Lucas È™i cu Elizabeth. Venirea lui fu imediat aflată la parohie, pentru că domnul Collins se plimbase toată dimineaÈ›a, supraveghind intrările ce dădeau în Hundsford Lane, pentru a se asigura din primul moment că sosise; È™i după ce-i făcu o plecăciune, în timp ce trăsura intra în parc, zori înapoi spre casă, cu vestea cea mare. A doua zi dimineață se grăbi să se ducă la Rosings ca să-È™i prezinte respectele. Găsi acolo doi nepoÈ›i de-ai Lady-ei Catherine, îndreptățiÈ›i să le primească; domnul Darcy venise împreună cu un domn colonel Fitzwilliam, fiul mai mic al unchiului său, lordul ― È™i, spre marea uimire a tuturor, domnul Collins fu însoÈ›it la întoarcerea acasă de cei doi domni. Charlotte îi văzuse din camera soÈ›ului său trecînd drumul È™i dădu repede fuga să le spună fetelor la ce onoare se puteau aÈ™tepta, adăugînd: ― Þie trebuie să-È›i mulÈ›umesc, Eliza, pentru această dovada de amabilitate. Domnul Darcy n-ar fi venit altfel, atît de curînd, să-mi prezinte omagii. Elizabeth nici nu avu bine timpul să respingă acest compliment că se È™i auzi clopoÈ›elul de la ușă anunțîndu-le sosirea È™i, după cîteva minute, cei trei domni intrară în cameră. Colonelul Fitzwilliam, care intră primul, avea aproximativ treizeci de ani, nu era un bărbat frumos, dar ca înfățiÈ™are È™i È›inută era incontestabil un adevărat gentleman. Domnul Darcy arăta la fel ca la Hertfordshire; își prezentă, cu obiÈ™nuita-i rezervă, omagiile: doamnei Collins È™i, oricare ar fi fost sentimentele ce le avea pentru prietena acesteia, păru în faÈ›a ei foarte stăpîn pe sine. Elizabeth îi făcu numai o reverență, fără să spună un cuvînt. Colonelul Fitzwilliam începu îndată o conversaÈ›ie, cu promptitudinea È™i uÈ™urinÈ›a unui om cu educaÈ›ie, vorbind foarte degajat; vărul său însă, după ce-i adresă doamnei Collins o remarcă fără importanță în legătură cu locuinÈ›a È™i grădina, stătu un timp fără să vorbească cu nimeni. ÃŽn cele din urmă, totuÈ™i, își aduse aminte de politeÈ›e atît cît s-o întrebe pe Elizabeth de sănătatea familiei sale. Ea îi răspunse cum se cuvenea È™i, după o pauză de o clipă, adăugă: ― Sora mea mai mare se află de trei luni la Londra. Nu vi s-a întîmplat s-o întîlniÈ›i acolo? Era absolut sigură că nu o întîlnise deloc, dar dorea să vadă dacă nu va lăsa să-i scape ceva din cele ce se întîmplaseră între familia Bingley È™i Jane; È™i i se păru că avea un aer puÈ›in încurcat cînd îi răspunse că nu avusese norocul s-o întîlnească pe domniÈ™oara Bennet. Lăsară subiectul să cadă È™i domnii plecară curînd după aceasta. Capitolul XXXI Manierele domnului colonel Fitzwilliam au fost mult admirate la parohie È™i toate doamnele au simÈ›it că prezenÈ›a lui va contribui enorm ca vizitele la Rosings să devină foarte plăcute. Trecură totuÈ™i cîteva zile pînă să primească o altă invitaÈ›ie căci, atîta vreme cît se aflau oaspeÈ›i acolo, ei nu mai erau prea necesari; È™i numai în ziua PaÈ™telui, aproape la o săptămînă după sosirea domnilor, fură onoraÈ›i cu o asemenea atenÈ›ie È™i atunci fură invitaÈ›i, abia în momentul plecării de la biserică, să poftească pe seară la Rosings. ÃŽn timpul ultimei săptămîni aproape că nu le mai văzuse nici pe Lady Catherine, nici pe fiica ei. ÃŽntre timp colonelul Fitzwilliam trecuse, È™i nu numai o dată, pe la parohie, dar pe domnul Darcy nu-l văzuseră decît la biserică. InvitaÈ›ia a fost desigur acceptată È™i la ora potrivită își făcură apariÈ›ia în salonul Lady-ei Catherine. Senioria sa îi primi cu politeÈ›e, dar era limpede că societatea lor nu-i mai era deloc atît de plăcută ca atunci cînd nu o putea avea pe a altora, È™i de fapt se ocupă aproape exclusiv de nepoÈ›ii săi, vorbind cu ei, în special cu Darcy, mult mai mult decît cu oricare altă persoană din salon. Colonelul Fitzwilliam păru cu adevărat bucuros să-i vadă: la Rosings orice variaÈ›ie însemna pentru dînsul o binevenită uÈ™urare È™i, în plus, îl interesa foarte mult drăgălaÈ™a prietenă a doamnei Collins. Se aÈ™eză acum lîngă dînsa È™i îi vorbea atît de frumos despre Kent È™i Hertfordshire, despre plăcerea de a călători È™i cea de a sta acasă, despre cărÈ›i noi È™i muzică, încît Elizabeth nu avusese niciodată în salonul acela o conversaÈ›ie nici pe jumătate atît de agreabilă; vorbeau cu atîta bună dispoziÈ›ie È™i vioiciune, încît atraseră în aceeaÈ™i măsură atenÈ›ia Lady-ei Catherine È™i a domnului Darcy. Curînd ochii lui se îndreptară de repetate ori către ei, cu o căutătură plină de curiozitate; È™i, după puÈ›in timp, se văzu limpede că È™i senioria sa îi împărtășea sentimentul, căci strigă fără nici o È™ovăială: ― Ce spui acolo, Fitzwilliam? Despre ce vorbeÈ™ti? Ce tot îi spui domniÈ™oarei Bennet? Vreau să aud despre ce este vorba. ― Discutam despre muzică, doamnă, răspunse el cînd nu mai fu cu putință să evite un răspuns. ― Despre muzică! Atunci, vă rog vorbiÈ›i mai tare. Dintre toate subiectele, acesta mă încîntă. Trebuie să iau È™i eu parte la conversaÈ›ie dacă vorbiÈ›i despre muzică. ÃŽn Anglia există, presupun, puÈ›ini oameni cărora muzica să le facă o mai mare plăcere decît mie, sau care să fie înzestraÈ›i de la natură cu mai mult bun gust. Dacă aÈ™ fi învățat vreodată, aÈ™ fi fost o mare maestră. Și la fel ar fi fost Anne dacă sănătatea i-ar fi îngăduit să studieze. Sînt încredinÈ›ată că ar fi fost o minunată executantă. Ce progrese face Georgiana, Darcy? Domnul Darcy avu cuvinte de afectuoasă laudă pentru măiestria surorii sale. ― Sînt foarte bucuroasă să aud asemenea lucruri despre ea, zise Lady Catherine, È™i te rog spune-i din partea mea că nu se poate aÈ™tepta să se desăvîrÈ™ească dacă nu exersează mult de tot. ― Vă asigur, doamnă, răspunse el, că nu are nevoie de un astfel de sfat. Exersează cu perseverență. ― Cu atît mai bine. Nu este niciodată prea mult È™i data viitoare cînd îi voi scrie îi voi atrage atenÈ›ia să nu neglijeze acest lucru, sub nici un motiv. Eu spun mereu tinerelor domniÈ™oare că nu se poate dobîndi perfecÈ›iunea în muzică fără a exersa cu perseverență. I-am spus de cîteva ori domniÈ™oarei Bennet că nu va cînta niciodată cu adevărat bine dacă nu exersează mai mult È™i, cum doamna Collins nu are pian, este foarte binevenită, aÈ™a cum i-am spus-o adesea, să poftească la Rosings în fiecare zi È™i să cînte la pianul din camera doamnei Jenkinson. Nu va deranja pe nimeni ― înÈ›elegi ― în partea aceea a casei. Domnul Darcy se simÈ›i uÈ™or jenat din cauza proastei creÈ™teri a mătuÈ™ii lui È™i nu mai răspunse nimic. După ce luară cafeaua, colonelul Fitzwilliam îi reaminti Elizabethei că îi promisese să cînte, È™i ea se aÈ™eză imediat la pian. Colonelul își trase un scaun alături. Lady Catherine ascultă jumătate dintr-un cîntec È™i apoi continuă convorbirea cu celălalt nepot al ei pînă ce acesta plecă de lîngă dînsa È™i, îndreptîndu-se, cu siguranÈ›a lui obiÈ™nuită înspre pian, se aÈ™eză aÈ™a încît să aibă în întregime sub ochi chipul frumoasei cîntăreÈ›e. Elizabeth îl observase È™i, la prima pauză potrivită, se întoarse cu un zîmbet maliÈ›ios către el È™i-i spune: ― VreÈ›i să mă intimidaÈ›i, domnule Darcy, venind atît de solemn să mă ascultaÈ›i. Dar nu mă voi tulbura, deÈ™i sora dumneavoastră cîntă într-adevăr atît de bine. Există în mine o încăpățînare ce nu-mi îngăduie să mă las intimidată cînd o vor alÈ›ii. Curajul meu creÈ™te întotdeauna ori de cîte ori cineva încearcă să mă intimideze. ― Nu vă voi spune că vă înÈ™elaÈ›i, răspunde Darcy, pentru că nu puteÈ›i crede cu adevărat că aÈ™ avea cea mai mică intenÈ›ie să vă tulbur; am plăcerea să vă cunosc de un timp destul de lung ca să È™tiu că găsiÈ›i o mare bucurie în a mărturisi ocazional opinii pe care de fapt nu le aveÈ›i. Elizabeth rîse din toată inima de portretul pe care i-l făcu È™i-i spuse colonelului Fitzwilliam: ― Vărul dumneavoastră mă va prezenta într-o frumoasă lumină È™i vă va învăța să nu credeÈ›i un cuvînt din ce spun. Am un mare ghinion să dau peste cineva care este în stare să dezvăluie adevărata-mi fire într-un colÈ› de lume unde speram să trec drept o persoană cu oarecare calități. Domnule Darcy, e într-adevăr cu totul lipsit de generozitate din partea dumneavoastră să menÈ›ionaÈ›i în Hertfordshire tot ce È™tiaÈ›i că este în dezavantajul meu È™i, daÈ›i-mi voie să vă spun că nu este o politică bună fiindcă mă provocaÈ›i la represalii È™i s-ar putea să iasă la iveală lucruri care să scandalizeze urechile rudelor dumneavoastră. ― Nu mă tem de dumneavoastră, spuse el surîzînd. ― Vă rog permiteÈ›i-mi să aud ce acuzaÈ›ii îi aduceÈ›i, exclamă colonelul Fitzwilliam. Mi-ar plăcea să È™tiu cum se poartă printre străini. ― Le veÈ›i auzi atunci, dar pregătiÈ›i-vă pentru ceva înspăimîntător. Prima oară cînd l-am văzut la Hertfordshire, trebuie să È™tiÈ›i, era la un bal; È™i ce credeÈ›i că a făcut la acel bal? A dansat numai patru dansuri! Regret că vă mîhnesc, dar aÈ™a este. A dansat patru dansuri, deÈ™i erau acolo domni puÈ›ini; È™i È™tiu foarte bine că mai multe tinere doamne È™edeau pe scaune, din lipsă de parteneri. Domnule Darcy, nu puteÈ›i nega acest fapt. ― Nu am avut cinstea de a cunoaÈ™te nici o altă doamnă din sala aceea, în afară de cele din grupul meu. ― Adevărat! Și nimeni nu poate fi prezentat nimănui, la un bal. Ei bine, domnule colonel Fitzwilliam, ce doriÈ›i să mai cînt? Degetele mele aÈ™teaptă ordinul dumneavoastră. ― Poate, spuse Darcy, aÈ™ fi făcut mai bine dacă aÈ™ fi cerut să fiu prezentat, dar mă simt incapabil de a mă prezenta singur unor necunoscuÈ›i. ― Să cerem vărului dumneavoastră să ne spună motivul, răspunse Elizabeth, adresîndu-se tot colonelului Fitzwilliam. Să-l întrebăm de ce un bărbat cu judecată È™i educaÈ›ie È™i care trăieÈ™te în societate este incapabil de a se prezenta singur unor necunoscuÈ›i. ― Pot să vă răspund la întrebare, spuse Fitzwilliam, fără să facem apel la dînsu. Din cauză că nu vrea să-È™i dea osteneala. ― Cu siguranță nu am talentul pe care-l au alÈ›ii, spuse Darcy, de-a face uÈ™or conversaÈ›ie cu cei pe care nu i-am văzut vreodată înainte. Nu mă pot integra uÈ™or în conversaÈ›ia lor È™i nici nu pot să par că mă interesez de problemele lor, cum văd că se face adesea. ― Degetele mele, spuse Elizabeth, nu ating clapele pianului cu măiestria pe care văd că o au degetele altor femei. Nu au aceeaÈ™i forță sau rapiditate È™i nici aceeaÈ™i putere de expresie, dar am presupus întotdeauna că vina este numai a mea, pentru că nu-mi dau osteneala de a exersa. Nu este din cauză că nu îmi cred degetele atît de înzestrate cum sînt ale oricărei alte femei care cîntă cu măiestrie. Darcy zîmbi È™i spuse: ― AveÈ›i perfectă dreptate. V-aÈ›i folosit timpul mult mai bine. Nimeni dintre cei care se pot bucura de privilegiul de a vă auzi nu poate crede că aveÈ›i vreo lipsă. Dar nici unul dintre noi nu ne producem în faÈ›a necunoscuÈ›ilor. Fură iar întrerupÈ›i de Lady Catherine care voia din nou să È™tie despre ce vorbeau. Elizabeth începu imediat să cînte. Lady Catherine se apropie È™i după ce ascultă cîteva minute se adresă lui Darcy: ― DomniÈ™oara Bennet n-ar cînta deloc rău dacă ar exersa mai mult È™i dacă ar putea dispune de un profesor de la Londra. CunoaÈ™te foarte bine digitaÈ›ia, dar gustul ei nu-l egalează pe al Annei. Anne ar fi fost o executantă minunată dacă sănătatea i-ar fi îngăduit să studieze. Elizabeth se uită la Darcy pentru a vedea cu cîtă cordialitate aproba lauda adusă veriÈ™oarei lui, dar nici în clipa aceea È™i nici în vreo altă clipă nu putu descoperi la dînsul vreun simptom de dragoste; È™i din toată comportarea lui față de domniÈ™oara de Bourgh ea deduse această mîngîiere pentru domniÈ™oara Bingley: că Darcy ar fi putut tot atît de bine să se însoare cu dînsa dacă ar fi fost rudă cu el. Lady Catherine își continuă observaÈ›iile asupra felului de a cînta ai Elizabethei, amestecîndu-le cu multe indicaÈ›ii de execuÈ›ie si bun gust. Elizabeth le primi cu toată îngăduinÈ›a cerută de politeÈ›e È™i, la rugămintea domnilor, rămase la pian, pînă ce trăsura senioriei sale fu gata să-i ducă pe toÈ›i acasă. Capitolul XXXII ÃŽn dimineaÈ›a următoare, Elizabeth era singură È™i îi scria Janei ― doamna Collins È™i Maria fiind plecate în sat cu treburi ― cînd fu deranjată de clopotul de la intrare, semn sigur că venise un musafir. Cum nu auzise zgomot de trăsură, se gîndi că nu era imposibil să fie Lady Catherine È™i, temîndu-se de acest lucru, își punea tocmai deoparte scrisoarea scrisă doar pe jumătate ca să evite orice întrebări impertinente cînd se deschise uÈ™a È™i, spre marea ei mirare, domnul Darcy È™i nimeni altul decît domnul Darcy intră în cameră. El de asemeni păru surprins găsind-o singură È™i se scuză că o deranja, explicîndu-i că înÈ›elesese că doamnele erau acasă. Luă apoi loc È™i, după ce Elizabeth sfîrÈ™i de pus toate întrebările privind pe cei de la Rosings, păreau să fie în pericol de a se scufunda într-o totală tăcere. Era deci absolut necesar să se gîndească la un subiect de conversaÈ›ie; È™i față de această nevoie stringentă, amintindu-È™i de data cînd îl văzuse pentru ultima oară la Hertfordshire È™i fiind curioasă să afle ce va spune el despre plecarea lor zorită de acolo, remarcă: ― Cît de neaÈ™teptat aÈ›i plecat cu toÈ›ii de la Netherfield în noiembrie trecut, domnule Darcy! Trebuie să fi fost o surpriză nespus de plăcută pentru domnul Bingley să vă vadă pe toÈ›i pornind după el atît de curînd; pentru că, dacă-mi amintesc bine, el plecase doar cu o zi înainte. Sper că domnul Bingley È™i surorile sale erau cu toÈ›ii bine cînd aÈ›i părăsit Londra? ― Cît se poate de bine, mulÈ›umesc. ÃŽÈ™i dădu seama că nu va mai primi alt răspuns, aÈ™a că, după o mică pauză, adăugă: ― Am înÈ›eles, cred, că domnul Bingley nu se mai gîndeÈ™te să se reîntoarcă vreodată la Netherfield. ― Nu l-am auzit niciodată spunînd aÈ™a ceva, dar este probabil ca în viitor să petreacă foarte puÈ›in din timpul lui acolo. Are mulÈ›i prieteni È™i este la o vîrstă cînd numărul prietenilor È™i obligaÈ›iilor creÈ™te necontenit. ― Dacă are de gînd să stea la Netherfield numai puÈ›in timp ar fi mai bine pentru cei din vecinătate dacă ar renunÈ›a cu totul la casă, pentru că atunci am putea avea acolo o familie stabilă. Dar poate că domnul Bingley nu a luat casa atît de mult pentru plăcerea vecinilor cît pentru a sa proprie È™i trebuie să ne aÈ™teptăm s-o È›ină sau s-o lase după acelaÈ™i criteriu. ― Nu m-ar surprinde deloc, spuse Darcy, dacă ar renunÈ›a la ea, de îndată ce i s-ar oferi ceva convenabil. Elizabeth nu răspunse nimic. Se temea să vorbească în continuare de prietenul lui È™i, nemaiavînd ce spune, se hotărî să-l lase pe el sa se frămînte pentru a găsi un subiect. Darcy își dădu seama de intenÈ›ia ei È™i spuse îndată: ― LocuinÈ›a aceasta pare foarte confortabilă. Lady Catherine, cred, a făcut mult pentru casa asta cînd domnul Collins s-a instalat la Hunsford. ― Cred că da È™i sînt convinsă că nu È™i-ar fi putut revărsa bunăvoinÈ›a asupra cuiva mai recunoscător. ― Domnul Collins pare să fi avut mare noroc în alegerea soÈ›iei sale. ― Da, într-adevăr; prietenii lui se pot bucura din plin de faptul că a dat peste una dintre foarte puÈ›inele femei cu judecată care l-ar fi luat de bărbat sau care, dacă l-ar fi luat, l-ar fi făcut fericit. Prietena mea are foarte multă minte, deÈ™i nu sînt sigură că socotesc măritiÈ™ul ei cu domnul Collins drept lucrul cel mai cuminte pe care l-a făcut vreodată. Pare totuÈ™i foarte fericită È™i, din punct de vedere al prudenÈ›ei, este o căsătorie foarte bună pentru dînsa. ― Trebuie să-i fie foarte plăcut să locuiască la o distanță atît de convenabilă de familie È™i prietenii ei. ― O numiÈ›i o distanță atît de convenabilă? Sînt aproape cincizeci de mile. ― Și ce sînt cincizeci de mile pe o È™osea bună? NiÈ›el mai mult decît o călătorie de o jumătate de zi. Da, o numesc o distanță foarte convenabilă. ― N-aÈ™ fi considerat niciodată distanÈ›a unul dintre avantajele acestei căsătorii, exclamă Elizabeth. N-aÈ™ fi zis niciodată că doamna Collins s-a stabilit în aproprierea familiei sale. ― Aceasta este dovada ataÈ™amentului dumneavoastră față de Hertfordshire. Orice loc care depășeÈ™te imediata vecinătate a proprietății Longbourn, îmi imaginez, vi s-ar părea departe. Pe cînd vorbea, avu un surîs pe care Elizabeth își închipui că-l înÈ›elege. Desigur, el presupunea că ea se gîndeÈ™te la Jane È™i Netherfield È™i roÈ™i cînd îi răspunse: ― Nu vreau să spun că o femeie nu se poate instala niciodată destul de aproape de familia ei. Depărtarea È™i apropierea sînt, desigur, relative È™i depind de multe È™i variate împrejurări. Acolo unde, din fericire, cheltuiala drumului este neînsemnată, distanÈ›a nu constituie nici un rău. Nu acesta este însă cazul aici. Domnul È™i doamna Collins au un venit frumos, dar nu atît de mare cît să-È™i îngăduie călătorii dese, È™i sînt convinsă că prietena mea nu ar considera că se află în apropiere de familia ei, decît la o distanță mai mică de jumătate din cea actuală. Domnul Darcy își trase scaunul puÈ›in mai aproape de ea È™i spuse: ― Dumneavoastră nu puteÈ›i fi îndreptățită să vă simÈ›iÈ›i atît de puternic legată de un loc. Nu se poate ca dumneavoastră să fi stat tot timpul la Longbourn. Elizabeth păru surprinsă. Domnul trecea printr-o schimbare de sentimente; își trase scaunul înapoi, luă un ziar de pe masă È™i cu ochii pe el spuse pe un ton mai rece: ― Vă place în Kent? Acesta le prilejui un mic dialog pe tema regiunii, un dialog calm È™i concis È™i din partea unuia È™i a celuilalt È™i care luă curînd sfîrÈ™it, căci Charlotte È™i sora ei, care se întorseseră tocmai de la plimbare, intrară în cameră. Tete-â-tete-ul lor le surprinse. Domnul Darcy le explică greÈ™eala care-l făcuse s-o inoportuneze pe domniÈ™oara Bennet È™i, după ce mai rămase cîteva minute fără să spună mare lucru, plecă. ― Ce poate să însemne asta? se miră Charlotte, imediat după ieÈ™irea lui. Dragă Eliza, este sigur îndrăgostit de tine; altfel n-ar fi venit la noi, în modul acesta familiar. Dar după ce Elizabeth le povesti despre tăcerea lui, nu li se mai păru plauzibil ― cu toată marea dorință a Charlottei ― să fie aÈ™a; È™i după multe presupuneri, în cele din urmă puseră vizita lui pe seama dificultății de a găsi ceva de făcut, ceea ce era foarte probabil pentru anotimpul acela. Sezonul sporturilor în aer liber se închisese. Acasă se aflau Lady Catherine, cărÈ›i È™i o masă de biliard; dar domnii nu pot sta tot timpul în casă; È™i distanÈ›a mică pînă la parohie, sau plăcerea de a se plimba pînă acolo, sau de a-i vedea pe cei ce locuiau acolo erau tentaÈ›ii pentru cei doi veri să se îndrepte spre parohie zilnic. Veneau în cursul dimineÈ›ii, la ore diferite, cîteodată separat, cîteodată împreună È™i, din cînd în cînd, însoÈ›iÈ›i de mătuÈ™a lor. Era limpede pentru toÈ›i că domnul colonel Fitzwilliam venea pentru că se simÈ›ea bine în societatea lor ― convingere care-l făcu È™i mai simpatic; Elizabeth era înviorată de plăcerea pe care i-o dădea atît societatea lui cît È™i evidenta lui admiraÈ›ie pentru favoritul ei de odinioară, George Wickham; È™i deÈ™i cînd îi compara găsea în felul de a fi al colonelului Fitzwilliam o gentileÈ›e mai puÈ›in captivantă, acesta din urmă era, avea ea impresia, cel mai citit dintre ei doi. Dar motivul pentru care domnul Darcy venea atît de des la parohie era mai greu de înÈ›eles. Nu putea fi societatea lor, căci adesea rămînea acolo zece minute fără să deschidă gura È™i, cînd vorbea, părea s-o facă de nevoie mai curînd decît de bunăvoie ― un sacrificiu adus bunei-cuviinÈ›e, nu o plăcere pentru el. Rareori părea cu adevărat prezent. Doamna Collins nu È™tia ce să creadă despre el. Colonelul Fitzwilliam, făcînd uneori haz de stupiditatea lui, afirma că de obicei era altfel, ceea ce nu s-ar fi putut spune după cele ce constata ea însăși; È™i cum l-ar fi plăcut să creadă că schimbarea se datora dragostei È™i că obiectul acelei iubiri era prietena ei Eliza, se aÈ™ternu serios la lucru pentru a descoperi adevărul. ÃŽl observa ori de cîte ori se aflau la Rosings È™i ori de cîte ori venea el ia Hunsford, dar fără mare succes. Desigur, Darcy se uita mereu la prietena ei, dar expresia din ochii lui era discutabilă. Era o privire gravă, stăruitoare, dar Charlotte se îndoia adesea că ar fi exprimat o mare admiraÈ›ie; cîteodată părea doar o privire absentă. O dată sau de două ori îi sugeră Elizabethei posibilitatea ca Darcy să aibă o înclinaÈ›ie pentru ea, dar prietena ei rîse de această idee, iar doamna Collins È™i-a spus că nu are dreptul să insiste, de teamă să nu stîrnească speranÈ›e care ― probabil ― s-ar fi sfîrÈ™it doar cu o dezamăgire, pentru că, după părerea ei, nu exista nici o îndoială că toată antipatia tinerei fete s-ar fi topit dacă È™i-ar fi putut închipui că Darcy era vrăjit de ea. ÃŽn planurile ei pline de bunăvoință, doamna Collins o vedea uneori pe Elizabeth măritîndu-se eu colonelul Fitzwilliam. Acesta era, dincolo de orice comparaÈ›ie, omul cel mai drăguÈ› cu putință; o admira pe Elizabeth È™i situaÈ›ia lui era foarte îmbietoare dar, pentru a contrabalansa toate aceste avantaje, domnul Darcy avea o deosebită influență în cadrul bisericii, iar vărul lui nici una. Capitolul XXXIII Nu numai o singură dată în timpul hoinărelilor ei prin parc, îl întîlni Elizabeth, din întâmplare, pe domnul Darcy. O necăjea ironia destinului care mîna paÈ™ii lui într-acolo unde nu-i mîna pe ai nimănui altuia; È™i ca să prevină repetarea acestui lucru în viitor, avu grijă să-i spună, de prima dată, că aceea era una dintre plimbările ei preferate. Cum de s-a mai întîmplat È™i a doua oară, deci, era foarte ciudat. Dar s-a întîmplat totuÈ™i È™i a doua, chiar È™i a treia oară. Părea să fie din partea lui o premeditată nepoliteÈ›e sau o penitență pe care È™i-o impunea căci, cu aceste prilejuri, nu se mulÈ›umea numai să-i pună întrebări de politeÈ›e, să tacă stîngaci È™i apoi să-È™i continue singur plimbarea; dînsul credea cu adevărat că era potrivit să se întoarcă din drum È™i s-o însoÈ›ească. Nu spunea niciodată mare lucru È™i nici ea nu-È™i dădea osteneala să vorbească sau să asculte mult; dar o izbi faptul că la a treia lor întîlnire îi puse niÈ™te întrebări ciudate, fără nici o legătură între ele: dacă îi făcea plăcere că se află la Hunsford, despre pasiunea ei pentru plimbări singuratice, ce părere avea despre fericirea domnului È™i doamnei Collins ― È™i, vorbind despre Rosings È™i despre faptul că Elizabeth nu înÈ›elegea în totul viaÈ›a din casa aceea, el păru să se aÈ™tepte ca È™i ea să locuiască tot acolo oricînd ar mai reveni în Kent. Din cuvintele lui reieÈ™ea că aceasta era de la sine înÈ›eles. Se putea oare să-l aibă în vedere pe colonelul Fitzwilliam? Elizabeth presupunea că, dacă dînsul vorbise cu vreo intenÈ›ie, voise probabil să facă o aluzie la ce s-ar putea ivi din partea aceea. Faptul o întrista puÈ›in È™i fu foarte bucuroasă cînd ajunseră la poarta gardului din faÈ›a parohiei. ÃŽntr-o zi, cînd se plimba recitind cu mare atenÈ›ie ultima scrisoare de la Jane, stăruind asupra unor pasaje care dovedeau că sora ei nu scrisese într-un moment de bună dispoziÈ›ie, în loc să aibă din nou surpriza de a-l vedea pe domnul Darcy, cînd ridică ochii îl văzu în faÈ›a ei pe domnul colonel Fitzwilliam. Puse îndată scrisoarea de o parte È™i, silindu-se să zîmbească, spuse: ― Nu È™tiam că vi se-ntîmplă să vă plimbaÈ›i prin partea aceasta. ― Am făcut înconjurul parcului, răspunse colonelul, aÈ™a cum fac în general în fiecare an È™i aveam de gînd să-mi închei plimbarea cu o vizită la parohie. MergeÈ›i mult mai departe? ― Nu, voiam să mă întorc. Și, aÈ™a cum spusese, se întoarse È™i porniră împreună înspre parohie. ― PlecaÈ›i sigur din Kent, sîmbătă? întrebă ea. ― Da, dacă Darcy nu va amîna din nou. Dar sînt la dispoziÈ›ia lui. El aranjează lucrul acesta cum îi place. ― Și dacă nu este întotdeauna mulÈ›umit de aranjamentul lui, are cel puÈ›in satisfacÈ›ia de a-È™i alege singur ce vrea. Nu cunosc pe nimeni căruia posibilitatea de-a face ce vrea să-i facă mai multă plăcere decît domnului Darcy. ― ÃŽi face mare plăcere să facă ce vrea, răspunse colonelul Fitzwilliam. Dar asta ne place tuturor. El are însă posibilități mai mari decît mulÈ›i alÈ›ii de a proceda astfel, pentru că este bogat È™i mulÈ›i alÈ›ii sînt săraci. Sînt subiectiv. ȘtiÈ›i bine că un fiu mai mic trebuie să se obiÈ™nuiască cu renunÈ›area È™i dependenÈ›a. ― După părerea mea, fiul mai mic al unui conte poate cunoaÈ™te foarte puÈ›in È™i dintr-una È™i dintr-alta. Și acum, serios, ce aÈ›i È™tiut dumneavoastră vreodată despre renunÈ›are È™i dependență? Cînd v-a împiedicat vreodată lipsa de bani să mergeÈ›i oriunde aÈ›i vrut, sau să vă procuraÈ›i orice v-a trecut prin minte? ― Acesta este un atac direct ― È™i nu pot spune că am îndurat multe greutăți de acest fel. Dar în chestiuni de o mai mare importanță s-ar putea să sufăr din lipsa banilor. Fiii mai mici nu se pot însura cu cine le place. ― Afară de cazul cînd le plac femeile cu stare, ceea ce cred că li se întâmplă foarte des. ― Felul nostru de viață ne face foarte dependenÈ›i È™i nu sînt mulÈ›i, în situaÈ›ia mea, care să-È™i poată îngădui să se însoare fără să dea oarecare atenÈ›ie averii. "Aceasta, se întrebă Elizabeth, este oare la adresa mea?" È™i gîndul o făcu să se îmbujoreze; dar, revenindu-È™i, spuse cu glas vioi: ― Și, mă rog, care este preÈ›ul obiÈ™nuit pentru fiul mai mic al unui conte? Afară de cazul că fratele mai mare este foarte bolnăvicios, presupun că n-aÈ›i cere peste cincizeci de mii de lire. El îi răspunse pe acelaÈ™i ton È™i subiectul căzu. Pentru a curma tăcerea care l-ar fi putut face să-È™i închipuie că era afectată de cele ce se petrecuseră, Elizabeth spuse curînd după aceea: ― ÃŽmi închipui că vărul dumneavoastră v-a luat cu el mai ales ca să aibă pe cineva la dispoziÈ›ie. Mă mir că nu se căsătoreÈ™te ca să-È™i asigure un privilegiu permanent de acest fel. Dar poate că deocamdată sora sa îndeplineÈ™te destul de bine rolul acesta; È™i cum se află exclusiv în grija lui, domnul Darcy poate face ce vrea cu ea. ― Nu, răspunse colonelul Fitzwilliam, este un privilegiu pe care trebuie să-l împartă cu mine. Și eu sînt, alături de el, tutorele domniÈ™oarei Darcy. ― SînteÈ›i într-adevăr? Și, mă rog, ce fel de tutori sînteÈ›i dumneavoastră? Pupila dumneavoastră vă dă mult de lucru? DomniÈ™oarele de vîrsta ei sînt uneori greu de dirijat; È™i dacă are caracterul unui Darcy, poate că-i place È™i ei să facă ce vrea. ÃŽn timp ce vorbea, Elizabeth observă că dînsul o privea grav; È™i modul în care o întrebă îndată ce a făcut-o să presupună că domniÈ™oara Darcy ar putea să le facă greutăți o convinse că, într-un fel sau altul, era foarte aproape de adevăr. Răspunse pe loc: ― Nu trebuie să vă temeÈ›i. N-am auzit niciodată nimic rău despre dînsa; È™i cred că este una dintre fiinÈ›ele cele mai docile din lume. Este prietena favorită a unor doamne pe care le cunosc, doamna Hurst È™i domniÈ™oara Bingley. Cred că v-am auzit spunînd că le cunoaÈ™teÈ›i È™i dumneavoastră. ― Le cunosc puÈ›in. Fratele lor este un bărbat plăcut È™i distins; este un bun prieten al lui Darcy. ― Oh! Da! exclamă Elizabeth, sec. Domnul Darcy este neobiÈ™nuit de drăguÈ› cu domnul Bingley È™i l-a luat sub aripa lui ocrotitoare. ― "Aripa lui ocrotitoare"! Da, cred cu adevărat că Darcy îl ocroteÈ™te în chestiunile în care prietenul său are foarte mare nevoie de ocrotire. Judecînd după ceva ce mi-a spus în timpul călătoriei noastre încoace, am motive să cred că Bingley îi este foarte îndatorat. Dar ar trebui să-i cer iertare, căci nu am nici un drept să cred că Bingley era persoana despre care vorbea. N-a fost decît o presupunere. ― La ce vă referiÈ›i? ― Este vorba de o împrejurare pe care Darcy, desigur, n-ar putea dori s-o cunoască toată lumea, pentru că, dacă ar ajunge la urechile celor din familia domniÈ™oarei, ar fi un lucru neplăcut. ― PuteÈ›i conta pe discreÈ›ia mea. ― AmintiÈ›i-vă, de asemeni, că nu am multe motive să cred că e vorba de Bingley. Ceea ce mi-a spus se reduce la atît: că se felicita pentru că nu de mult salvase un prieten de la neplăcerile unei căsătorii foarte imprudente, fără să menÈ›ioneze însă nume sau alte detalii; È™i am bănuit că era Bingley, numai pentru că îl cred în stare să intre într-o încurcătură de acest fel È™i pentru că È™tiam că au fost împreună toată vara trecută. ― Domnul Darcy v-a mărturisit motivele intervenÈ›iei sale? ― Am înÈ›eles că împotriva domniÈ™oarei erau unele obiecÈ›ii foarte puternice. ― Și ce vicleÈ™uguri a folosit ca să-i despartă? ― Nu mi-a vorbit despre vicleÈ™ugurile pe care le-a folosit, spuse Fitzwilliam zîmbind. Mi-a spus numai ceea ce v-am povestit adineauri. Elizabeth nu răspunse nimic È™i continuă să meargă alături de el, cu inima clocotind de indignare. După ce o privi cîteva clipe, Fitzwilliam o întrebă de ce căzuse pe gînduri. ― Mă gîndesc la cele ce mi-aÈ›i spus, răspunse ea. Purtarea vărului dumneavoastră mă contrariază. De ce trebuia să se erijeze în judecător? ― SînteÈ›i dispusă să consideraÈ›i intervenÈ›ia lui mai curînd ca un exces de zel? ― Nu văd ce drept avea domnul Darcy să hotărască dacă sentimentul prietenului său era sau nu oportun; sau de ce, bazîndu-se numai pe judecata sa era chemat să hotărască È™i să dirijeze modul în care prietenul acela trebuia să-È™i găsească fericirea. Dar, continuă ea stăpînindu-se, cum nu cunoaÈ™tem nici un detaliu, nu este cinstit să-l condamnăm. E de presupus că nu exista dragoste puternică în cazul de care aÈ›i vorbit. ― Presupunerea dumneavoastră nu este lipsită de logică, spuse Fitzwilliam, dar micÈ™orează în modul cel mai trist triumful vărului meu. Toate acestea fuseseră rostite în glumă, dar ei i se păru că fac o imagine a domnului Darcy, atît de fidelă, încît se temu să nu se trădeze cu vreun răspuns; È™i de aceea, schimbînd brusc subiectul, vorbi despre lucruri indiferente pînă ce ajunseră la parohie. ÃŽndată ce colonelul Fitzwilliam plecă, închisă în camera ei, Elizabeth se putu gîndi fără încetare la tot ce auzise. Era greu de imaginat că ar putea fi vorba de altcineva în afară de aceia pe care îi È™tia ea. Nu puteau exista în lume doi bărbaÈ›i asupra cărora domnul Darcy să poată avea o influență atît de nelimitată. Niciodată nu se îndoise de faptul că el nu era străin de măsurile luate pentru a-l despărÈ›i pe Bingley de Jane; dar plănuirea È™i aplicarea acestor măsuri le pusese în primul rînd în seama domniÈ™oarei Bingley. Dacă însă domnul Darcy nu se lăsase înÈ™elat de propria-i vanitate, el era cauza ― mîndria È™i capriciul său erau cauzele ― pentru tot ceea ce Jane suferise È™i continua încă să sufere. El distrusese, pentru un timp, orice speranță de fericire a celei mai afectuoase È™i mai generoase inimi din lume; È™i nimeni nu ar fi putut spune cît de persistent era răul pe care l-a putut pricinui. "Erau unele obiecÈ›ii foarte puternice împotriva domniÈ™oarei" fuseseră cuvintele colonelului Fitzwilliam È™i aceste "puternice obiecÈ›ii" erau probabil cei doi unchi: unul avocat la È›ară È™i celălalt neguțător la Londra. "Janei, exdamă Elizabeth, nu i se poate imputa ceva ― e numai drăgălășenie, numai bunătate, are o judecată perfectă, o minte luminată È™i maniere cuceritoare. Și nici împotriva tatălui meu nu se poate spune nimic căci, cu toate ciudățeniile sale, are însuÈ™iri pe care nici chiar domnul Darcy nu le poate dispreÈ›ui È™i o respectabilitate pe care el nu o va atinge probabil niciodată". Cînd se gîndi la mama ei, încrederea Elizabethei se clătină puÈ›in, desigur; dar nu voi să admită că obiecÈ›iunile împotriva ei aveau mare greutate în faÈ›a domnului Darcy a cărui mîndrie, era convinsă, ar fi fost mai greu rănită de lipsa de importanță a rudelor prietenului său decît de lipsa bunului simÈ›; È™i, în cele din urmă, fu încredinÈ›ată că domnul Darcy se lăsase condus, în parte, de acest gen de oribilă mîndrie È™i, în parte, de dorinÈ›a de a-l păstra pe domnul Bingley pentru sora lui. Tulburarea ce i-o provocară aceste gînduri È™i lacrimile vărsate îi dădură o durere de cap care se înrăutăți către seară într-atît încît, adăugată la neplăcerea de a-l vedea pe domnul Darcy, o hotărî să nu-i însoÈ›ească pe verii ei la Rosings, unde erau poftiÈ›i să ia ceaiul. Doamna Collins, văzînd că Elizabeth se simÈ›ea într-adevăr rău, nu stărui să meargă È™i-l împiedică, atît cît fu posibil, pe soÈ›ul ei de a insista; dar domnul Collins nu-È™i putu ascunde teama că Lady Catherine va fi destul de nemulÈ›umită pentru că ea rămăsese acasă. Capitolul XXXIV După plecarea lor, Elizabeth, ca È™i cînd ar fi dorit să se îndîrjească tot mai mult împotriva domnului Darcy, hotărî să recitească toate scrisorile pe care i le scrisese Jane, de la venirea ei în Kent. ÃŽn aceste scrisori Jane nu se plîngea de nimic, nu reînvia întâmplări trecute, nici nu pomenea ceva despre vreo nouă suferință; dar în toate, È™i aproape în fiecare rînd din fiecare scrisoare, se simÈ›ea lipsa acelei voioÈ™ii care îi caracteriza stilul È™i care, izvorînd din seninătatea unui spirit împăcat cu sine È™i binevoitor față de toată lumea, nu era mai niciodată înnorată. Elizabeth se opri asupra fiecărei propoziÈ›ii care sugera ideea unei nemulÈ›umiri, cu o atenÈ›ie pe care nu o avusese la prima lectură. Felul neruÈ™inat în care se lăudase domnul Darcy eu suferinÈ›ele pe care fusese în stare să le pricinuiască îi dădură o idee mai vie despre durerea surorii sale. SimÈ›i o oarecare mîngîiere la gîndul că peste două zile vizita lui la Rosings va lua sfîrÈ™it È™i o mai mare mîngîiere la gîndul că în mai puÈ›in de două săptămîni va fi din nou cu Jane È™i se va strădui s-o ajute cu toată puterea dragostei ei să-È™i recapete liniÈ™tea. Nu se putu gîndi la plecarea lui Darcy din Kent fără să nu-È™i aducă aminte că vărul lui urma să plece împreună cu el; dar colonelul Fitzwilliam dovedise limpede că nu avea nici un fel de intenÈ›ii, È™i oricît de simpatic i-ar fi fost, Elizabethei nu-i trecea prin gînd să se întristeze din cauza lui. Pe cînd lua această hotărîre, fu trezită de sunetul clopotului de la intrare; se simÈ›i puÈ›in emoÈ›ionată la gîndul că putea fi chiar colonelul Fitzwilliam care le făcuse o dată o vizită seara, tîrziu, È™i care poate venise acum pentru a se interesa în mod special de ea. Gîndul acesta fu însă imediat gonit È™i dispoziÈ›ia ei suferi o mare schimbare cînd, complet uluită, îl văzu pe domnul Darcy intrînd. Acesta începu imediat s-o întrebe grăbit despre sănătate, punînd vizita lui în seama dorinÈ›ei de a afla că se simÈ›ea mai bine. Elizabeth îi răspunse cu o politeÈ›e rece. Domnul Darcy luă loc cîteva clipe, apoi, ridicîndu-se, merse de colo pînă colo prin cameră. Elizabeth era mirată, dar nu spuse nici un cuvînt. După o tăcere de cîteva minute, Darcy veni în faÈ›a ei È™i, foarte tulburat, începu astfel: ― Zadarnic m-am luptat. N-am reuÈ™it. Sentimentele mele nu s-au lăsat învinse. Trebuie să-mi îngăduiÈ›i să vă mărturisesc admiraÈ›ia È™i dragostea mea arzătoare. Uimirea Elizabethei fu de nedescris. Deschise ochii mari, se roÈ™i, deveni bănuitoare È™i rămase tăcută. El luă totul drept o suficientă încurajare È™i îi mărturisi, în continuare, tot ce simÈ›ea È™i simÈ›ise de mult pentru ea. Vorbi frumos dar, în afară de simțămintele inimii, mai erau È™i altele de menÈ›ionat È™i nu fu mai elocvent pe tema afecÈ›iunii lui decît pe aceea a mîndriei. ConÈ™tiinÈ›a inferiorității ei È™i a faptului că ― aceasta însemna o degradare pentru el, obstacolele reprezentate de familie, care pune întotdeauna raÈ›iunea înaintea sentimentului, fură dezbătute cu o căldură datorată parcă faptului că o rănea, dar foarte nepotrivită să-i susÈ›ină cererea. ÃŽn pofida antipatiei sale profund înrădăcinate, nu putu rămîne insensibilă la omagiul ce-l reprezenta dragostea unui asemenea om; È™i, deÈ™i intenÈ›iile ei nu se schimbară nici un moment, îi păru rău ― în prima clipă ― de durerea pe care Darcy urma s-o resimtă; dar limbajul folosit în continuare îi stîrni indignarea È™i toată compătimirea i se prefăcu în mînie. ÃŽncercă totuÈ™i să se liniÈ™tească pentru a-i răspunde cu răbdare cînd va sfîrÈ™i de vorbit. El încheie, arătîndu-i tăria afecÈ›iunii pe care, în ciuda încercărilor făcute, îi fusese cu neputință s-o înfrîngă È™i își exprimă speranÈ›a că dragostea îi va fi răsplătită acordîndu-i mîna ei. ÃŽn timp ce vorbea, Elizabeth își putu da seama că el nu avea nici o îndoială în privinÈ›a unui răspuns favorabil. Vorbea despre teamă È™i neliniÈ™te, dar chipul lui exprima o totală siguranță. O astfel de atitudine nu putea decît s-o irite È™i mai tare È™i cînd Darcy sfîrÈ™i, Elizabeth îi spuse cu tot sîngele năvălindu-i în obraji: ― ÃŽn împrejurări ca aceasta de față, cred că regula stabilită cere să arăți cît de îndatorată eÈ™ti pentru sentimentele mărturisite, oricît de inegal ai răspunde acestor sentimente. Este firesc să te simÈ›i îndatorat È™i dacă aÈ™ putea simÈ›i vreo recunoÈ™tință, v-aÈ™ mulÈ›umi. Dar nu pot. Nu am dorit niciodată preÈ›uirea dumneavoastră È™i mi-aÈ›i acordat-o, desigur, cu totul fără să vreÈ›i. ÃŽmi pare rău să fi prilejuit cuiva o suferință. S-a întîmplat însă absolut fără să vreau È™i va fi, sper, de scurtă durată. Considerentele care v-au împiedicat multă vreme să acceptaÈ›i sentimentul de dragoste ce-l aveÈ›i pentru mine vor putea, fără prea multă greutate, să-l înăbuÈ™e, după această explicaÈ›ie. Domnul Darcy, care stătea rezemat de cămin, cu ochii fixaÈ›i pe chipul ei, păru că-i primeÈ™te cuvintele cu tot atîta indignare cît È™i uimire. Chipul îi păli de mînie È™i pe fiecare trăsătură i se putea vedea tulburarea ce-i cuprinsese mintea. Se luptă să pară stăpîn pe sine È™i nu-È™i dezlipi buzele pînă nu i se păru că reuÈ™ise că se stăpînească. Pentru Elizabeth, tăcerea ce urmă fu groaznică. ÃŽn cele din urmă, cu un glas voit calm, el spuse: ― Și acesta este răspunsul la care pot avea onoarea să mă aÈ™tept. AÈ™ putea eventual dori să fiu informat de ce ― cu un atît de mic efort de politeÈ›e ― sînt astfel respins. Dar este de mică importanță. ― AÈ™ putea È™i eu tot atît de bine întreba, replică Elizabeth, de ce, cu scopul atît de vădit de a mă jigni È™i insulta, v-aÈ›i gîndit să-mi spuneÈ›i că m-aÈ›i îndrăgit împotriva voinÈ›ei, împotriva raÈ›iunii È™i chiar împotriva firii dumneavoastră. Nu este aceasta întrucîtva o scuză pentru lipsa mea de politeÈ›e, dacă am fost nepoliticoasă? Dar mai am È™i alte motive. ȘtiÈ›i că am. Dacă propriile mele sentimente nu v-ar fi potrivnice, dacă ar fi indiferente, sau chiar dacă v-ar fi favorabile, credeÈ›i că ar exista vreun considerent care să mă înduplece să accept ca soÈ› pe omul care a distrus, poate pentru totdeauna, fericirea unei surori foarte mult iubită? Cînd Elizabeth rosti aceste cuvinte, domnul Darcy se schimbă la față; emoÈ›ia îi fu însă de scurtă durată È™i o ascultă fără s-o întrerupă în timp ce ea continuă: ― Am toate motivele din lume să gîndesc rău despre dumneavoastră. Nu există scuză pentru rolul nejustificat È™i lipsit de generozitate pe care l-aÈ›i jucat în cazul lor. Nu puteÈ›i îndrăzni, nu puteÈ›i nega că aÈ›i fost factorul principal, dacă nu singurul, care i-a despărÈ›it pe unul de celălalt, expunîndu-l pe unul dintre ei criticii oamenilor pentru capriciu È™i nestatornicie, iar pe celălalt, rîsului lumii pentru speranÈ›ele sale înÈ™elate, È™i lăsîndu-i pe amîndoi pradă unei suferinÈ›e dintre cele mai cumplite. Se întrerupse È™i remarcă, adînc indignată, că o asculta cu un aer ce dovedea că rămăsese cu totul străin de vreun sentiment de remuÈ™care. O privea chiar cu un surîs ce afecta neîncrederea. ― PuteÈ›i nega că aÈ›i făcut aceasta? repetă ea. Darcy răspunse atunci cu o liniÈ™te simulată: ― Nu doresc deloc să neg că am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru a-l despărÈ›i pe prietenul meu de sora dumneavoastră, sau că mă bucur de reuÈ™ita mea. Cu el am fost mai bun decît cu mine însumi. Elizabeth trată cu dispreÈ› această reflecÈ›ie politicoasă; sensul ei însă nu-i scăpă È™i fu de natură a-i cîștiga bunăvoinÈ›a. ― Dar aceasta nu este singura circumstanță pe care se bazează antipatia mea. Cu mult înainte îmi formasem părerea despre dumneavoastră. Caracterul dumneavoastră îmi fusese dezvăluit acum cîteva luni de domnul Wickham. Ce aveÈ›i de spus în chestiunea aceasta? Prin ce act imaginar de prietenie vă puteÈ›i apăra în cazul acesta? Sau prin ce denaturări puteÈ›i induce pe alÈ›ii în eroare în chestiunea asta? ― ArătaÈ›i un viu interes pentru necazurile acestui domn, spuse Darcy pe un ton mai puÈ›in liniÈ™tit È™i cu faÈ›a mai intens colorată. ― Cine cunoaÈ™te nenorocirile prin care a trecut, nu se poate să nu-i poarte un viu interes. ― "Nenorocirile prin care a trecut!" repetă Darcy cu dispreÈ›, da, nenorocirile lui au fost mari, într-adevăr. ― Și aceasta datorită dumneavoastră, exclamă Elizabeth cu hotărîre. Dumneavoastră l-aÈ›i adus în starea de sărăcie, sărăcie relativă, în care se află astăzi. L-aÈ›i lipsit de avantajele ce-i fuseseră destinate, È™i dumneavoastră È™tiaÈ›i să-i fuseseră destinate. L-aÈ›i lipsit în anii cei mai frumoÈ™i ai vieÈ›ii de acea independență care i se cuvenea, È™i pe care o merita. AÈ›i făcut toate astea È™i îi mai È™i luaÈ›i nenorocirile în derîdere È™i le trataÈ›i cu dispreÈ›. ― Și aceasta, strigă Darcy, străbătînd camera cu paÈ™i repezi, este părerea dumneavoastră despre mine! ÃŽn felul acesta mă apreciaÈ›i? Vă mulÈ›umesc pentru a mi-o fi explicat atît de clar. GreÈ™elile mele, după aceste raÈ›ionamente, sînt într-adevăr grele. Dar poate că, adăugă el oprindu-se din mers È™i întorcîndu-se către ea, poate că aceste culpe ar fi fost trecute cu vederea dacă mîndria nu v-ar fi fost rănită de mărturisirea cinstită a scrupulelor care m-au împiedicat, mult timp, de a lua vreo hotărîre serioasă. Poate că v-aÈ›i fi înăbuÈ™it aceste amare acuzaÈ›ii dacă v-aÈ™ fi ascuns cu mai multă diplomaÈ›ie luptele pe care le-am dat È™i v-aÈ™ fi măgulit, încredințîndu-vă că am fost mînat de o pornire totală, imposibil de stăpînit prin raÈ›iune, prin judecată, prin orice. Dar am oroare de ascunziÈ™uri de orice fel. Și nici nu mi-e ruÈ™ine de sentimentele despre care v-am vorbit. Erau fireÈ™ti È™i drepte. V-aÈ›i fi putut aÈ™tepta să fiu bucuros de inferioritatea rudelor dumneavoastră? Să mă felicit pentru speranÈ›a de a avea rude a căror poziÈ›ie în societate este atît de net sub nivelul meu? Elizabeth simÈ›ea cum îi creÈ™tea mînia cu fiecare clipă; totuÈ™i, încercă din răsputeri să fie liniÈ™tită, cînd îi spuse: ― Vă înÈ™elaÈ›i, domnule Darcy, dacă presupuneÈ›i că modul în care v-aÈ›i făcut declaraÈ›ia m-a impresionat în vreun alt fel, decît că m-a dispensat de mîhnirea pe care aÈ™ fi putut-o simÈ›i refuzîndu-vă, dacă v-aÈ›i fi purtat ca un gentilom. La aceste vorbe, Darcy tresări; dar nu spuse nimic, È™i ea continuă: ― Nu mi-aÈ›i fi putut face cererea dumneavoastră în căsătorie în nici un mod care m-ar fi putut tenta s-o accept. Uimirea lui fu iarăși vădită È™i o privi cu o expresie în care se amestecau neîncrederea È™i jignirea cea mai adîncă. Elizabeth continuă: ― Chiar de la început ― aÈ™ putea să spun chiar din clipa cînd v-am cunoscut ― purtarea dumneavoastră, convingîndu-mă pe deplin de aroganÈ›a, înfumurarea È™i dispreÈ›ul egoist ce-l aveÈ›i pentru simțămintele celorlalÈ›i, a fost de natură să formeze baza dezaprobării pe care întîmplările ce au urmat au clădit o antipatie atît de neclintită; È™i nu trecuse nici o lună de cînd vă cunoÈ™team cînd am simÈ›it că sînteÈ›i ultimul om din lume cu care m-aÈ™ fi hotărît vreodată să mă căsătoresc. ― AÈ›i spus destul, doamnă. Vă înÈ›eleg perfect simțămintele È™i nu-mi rămîne decît să mă simt ruÈ™inat de ale mele. IertaÈ›i-mă pentru a vă fi răpit atît de mult timp È™i primiÈ›i, vă rog, urările mele cele mai bune de sănătate È™i fericire. Și, cu aceste cuvinte, părăsi grăbit camera, iar Elizabeth îl auzi în clipa următoare deschizînd uÈ™a de la intrare È™i ieÈ™ind. Vîltoarea din sufletul ei era acum dureros de mare. Nu se mai putu È›ine în picioare È™i, de slăbiciune, se aÈ™eză È™i plînse timp de o jumătate de oră. Uimirea, în legătură cu cele întîmplate, creÈ™tea pe măsură ce se gîndea. Era aproape de necrezut ca domnul Darcy să-i fi cerut mîna; ca el să fi fost îndrăgostit de ea timp de atîtea luni ― atît de îndrăgostit, încît să dorească să se însoare cu ea, în pofida tuturor obiecÈ›iunilor care-l făcuseră să-È™i împiedice prietenul să se însoare cu sora ei, obiecÈ›iuni care aveau, desigur, cel puÈ›in aceeaÈ™i greutate È™i în propriul lui caz. Era îmbucurător să fi inspirat fără să vrea o dragoste atît de puternică. Dar mîndria lui, oribila lui mîndrie, mărturisirea fără de ruÈ™ine a ceea ce făcuse în cazul Janei, siguranÈ›a de neiertat cu care recunoscuse totul, deÈ™i nu-È™i putuse justifica fapta, insensibilitatea cu care pomenise de domnul Wickham È™i cruzimea lui față de acesta, cruzime pe care nici nu încercase s-o nege, înăbuÈ™iră curînd înduioÈ™area stîrnită, pentru o clipă, de gîndul la dragostea lui. Nu încetă să se gîndească la cele întîmplate, într-o stare de mare agitaÈ›ie, pînă ce huruitul trăsurii Lady-ei Catherine o făcu să-È™i dea seama că nu era deloc în stare să facă față privirii cercetătoare a Charlottei È™i se grăbi să fugă în camera ei. Capitolul XXXV Elizabeth se trezi a doua zi dimineaÈ›a cu aceleaÈ™i gînduri È™i acelaÈ™i subiect de meditaÈ›ie cu care, în cele din urmă, adormise. Nu-È™i putea încă reveni din surpriza celor întîmplate; îi era imposibil să-È™i schimbe gîndurile È™i, cum nu se simÈ›ea deloc dispusă să se ocupe de ceva, imediat după micul dejun, se hotărî să-È™i îngăduie puÈ›ină miÈ™care în aer curat. Se îndreptă direct către locul ei preferat cînd, amintindu-È™i că domnul Darcy venea uneori pe acolo, se opri È™i, în loc să intre în parc, o luă pe drumul care ducea dincolo de răscruce. ÃŽngrăditura parcului hotărnicea încă drumul pe o latură È™i curînd ea depăși una dintre porÈ›ile parcului. După ce se plimbă de două-trei ori în lungul acelei părÈ›i a drumului, frumuseÈ›ea dimineÈ›ii o îmbie să se oprească la poartă È™i să privească parcul. ÃŽn cele cinci săptămîni pe care le petrecuse în Kent se produseseră mari schimbări în natură È™i fiecare zi adăuga ceva la verdele copacilor tineri. Era pe punctul de a-È™i continua plimbarea cînd avu impresia că zăreÈ™te silueta unui domn în crîngul care mărginea parcul. Venea în direcÈ›ia ei È™i, temîndu-se să nu fie domnul Darcy, se retrase imediat. Dar persoana care avansa se afla acum destul de aproape ca s-o vadă È™i, înaintînd nerăbdătoare, îi pronunță numele. Elizabeth se îndepărtase; dar auzindu-se chemată, deÈ™i de un glas care îi dovedea că este domnul Darcy, se apropie din nou de poartă. ÃŽn acelaÈ™i timp ajunsese È™i dînsul acolo È™i, întinzîndu-i o scrisoare pe care ea o luă instinctiv, spuse cu o privire plină de calm distant: ― M-am plimbat un timp prin crîng, în speranÈ›a de a vă întîlni. VreÈ›i să-mi faceÈ›i onoarea de a citi această scrisoare? Apoi, cu o uÈ™oară plecăciune, se reîntoarse în parc È™i curînd se făcu nevăzut. Fără să se aÈ™tepte la vreo bucurie, dar cu cea mai mare curiozitate, Elizabeth deschise scrisoarea È™i, spre mai marea ei mirare, văzu că plicul conÈ›inea două coale de hîrtie acoperite cu un scris în rînduri foarte dese. Chiar È™i plicul era scris în întregime. Continuînd să meargă în lungul drumului, începu s-o citească. Era datată de la Rosings la ora opt de dimineață È™i suna precum urmează: "Nu vă neliniÈ™tiÈ›i, doamnă, la primirea acestei scrisori, de teamă că ea ar cuprinde vreo repetare a declarării sentimentelor sau vreo reînnoire a propunerii care, ieri seară, v-au dezgustat atît de mult. Vă scriu fără cea mai mică intenÈ›ie de a vă supăra pe dumneavoastră sau de a mă umili pe mine, stăruind asupra unor dorinÈ›e care, pentru fericirea amîndurora, nu vor putea fi destul de curînd uitate; iar efortul pe care conceperea È™i lectura acestei scrisori îl prilejuiesc putea fi evitat, dacă n-aÈ™ fi simÈ›it imperios nevoia să fie scrisă È™i citită. Va trebui deci să-mi iertaÈ›i îndrăzneala cu care vă solicit atenÈ›ia; dacă ar fi după simțămintele dumneavoastră, È™tiu, ea mi-ar fi acordat fără bunăvoință; o cer însă de la spiritul dumneavoastră de dreptate. Aseară mi-aÈ›i pus în seamă două culpe de natură foarte diferită È™i, desigur, la fel de grave. Prima a fost că, fără să È›in seama de sentimentele nici unuia dintre ei, l-am despărÈ›it pe domnul Bingley de sora dumneavoastră; È™i a doua că, sfidînd orice comandamente, sfidînd onoarea È™i omenia, am ruinat bunăstarea prezentă È™i am distrus viitorul domnului Wickham. A fi zvîrlit departe, cu bună È™tiință, dintr-un capriciu, pe tovarășul tinereÈ›ii mele, favoritul recunoscut al tatălui meu, un tînăr care cu greu se putea sprijini pe altceva decît pe protecÈ›ia noastră È™i care a fost crescut în speranÈ›a că va beneficia de ea, ar fi o ticăloÈ™ie față de care despărÈ›irea a doi tineri a căror afecÈ›iune putea fi numai o mlădiță de cîteva săptămîni n-ar suferi comparaÈ›ie. Sper însă că, după ce veÈ›i fi citit următoarea relatare a faptelor mele È™i a motivelor acestor fapte, voi fi scutit în viitor de blamul atît de grav ce mi-a fost acordat aseară cu atîta generozitate, pentru fiecare dintre aceste cazuri. Dacă pentru a le lămuri, ceea ce este o datorie față de mine însumi, voi fi nevoit să vorbesc despre simțăminte care ar putea să le jignească pe ale dumneavoastră, pot numai să spun că regret. Trebuie să ne supunem necesității, È™i a continua să mă scuz ar fi absurd. Nu mă aflam de multă vreme în Hertfordshire cînd am băgat de seamă, ca È™i alÈ›ii, că Bingley o prefera pe sora dumneavoastră mai mare multor altor tinere din È›inut. Dar pînă în seara cînd au dansat împreună la Netherfield nu mi-am dat seama că la el era vorba de ceva serios. ÃŽl văzusem deseori îndrăgostit, mai înainte. La balul acela, pe cînd aveam cinstea de a dansa cu dumneavoastră, am aflat, din remarca întîmplătoare a lui Sir William Lucas, că atenÈ›iile lui Bingley pentru sora dumneavoastră treziseră, la toată lumea, speranÈ›a că ei se vor căsători. Domnia sa a vorbit despre acest lucru ca despre un eveniment sigur ― căruia numai data îi rămăsese încă nefixată. Din clipa aceea am urmărit cu atenÈ›ie purtarea prietenului meu È™i am putut observa că preferinÈ›a lui pentru domniÈ™oara Bennet depășea ceea ce constatasem vreodată la el. Am observat-o È™i pe sora dumneavoastră. Privirea È™i felul ei de a fi erau deschise, vesele, seducătoare ca întotdeauna, dar fără vreun simptom de afecÈ›iune mai deosebită; observaÈ›iile mele din seara aceea m-au convins că, deÈ™i dînsa îi primea atenÈ›iile cu plăcere, nu le încuraja răspunzînd sentimentelor lui. Dacă dumneavoastră nu v-aÈ›i înÈ™elat în chestiunea aceasta, trebuie să fi greÈ™it eu. Cum o cunoaÈ™teÈ›i pe sora dumneavoastră mai bine decît mine, alternativa a doua este mai probabilă. Dacă aÈ™a s-a întâmplat, dacă datorită greÈ™elii mele i-am pricinuit o durere, resentimentul dumneavoastră nu este lipsit de raÈ›iune. Nu voi È™ovăi să afirm însă că seninătatea de pe chipul È™i din înfățiÈ™area surorii dumneavoastră erau de natură să-i dea unui observator atent convingerea că, oricît de blîndă este din fire, nu-i uÈ™or, se pare, să ajungi la inima ei. Cu siguranță că doream să cred că e indiferentă, dar cutez să spun că cercetările È™i hotărîrile mele nu sînt de obicei înrîurite de speranÈ›ele sau temerile pe care le am. N-am crezut că e indiferentă pentru că aÈ™a doream; am crezut acest lucru dintr-o convingere imparÈ›ială, la fel de sincer pe cît o doream cu raÈ›iunea. ObiecÈ›iile mele la această căsătorie nu au fost numai acelea care ― am recunoscut ieri seară ― cereau toată forÈ›a pasiunii pentru a fi trecute cu vederea, în propriul meu caz; lipsa unor rude onorabile nu putea fi pentru prietenul meu un rău atît de mare ca pentru mine. Mai erau însă È™i alte cauze de nepotrivire, cauze pe care ― deÈ™i existînd încă È™i existînd în mod egal în ambele cazuri ― am încercat să le uit pentru că nu erau de actualitate pentru mine. Aceste cauze se cer menÈ›ionate, deÈ™i pe scurt. SituaÈ›ia în ceea ce priveÈ™te familia mamei dumneavoastră, deÈ™i criticabilă, nu înseamnă nimic în comparaÈ›ie cu lipsa totală de bună-cuviință, atît de frecvent, aproape atît de constant vizibilă la ea însăși, la cele trei surori mai miei ale dumneavoastră È™i ocazional, chiar È™i la tatăl dumneavoastră. IertaÈ›i-mă; mă doare că vă jignesc. Dar pentru dumneavoastră È™i sora dumneavoastră mai mare, necazurile pe care le aveÈ›i din cauza defectelor rudelor dumneavoastră cele mai apropiate È™i neplăcerea de a le vedea etalate pot fi alinate de gîndul că a vă fi purtat astfel încît să evitaÈ›i o cît de neînsemnată critică de acest fel este un elogiu ce vi se aduce È™i care nu e mai puÈ›in general acordat decît o merită judecata sănătoasă È™i caracterul amîndurora. Voi mai spune numai, în continuare, că tot ce s-a petrecut în seara aceea a confirmat părerea mea despre fiecare în parte, È™i toate motivele care m-ar fi putut îndemna mai înainte să-mi apăr prietenul de ceea ce socoteam că este o legătură cît se poate de nefericită au devenit È™i mai puternice. A doua zi, el a plecat din Netherfield la Londra, aÈ™a cum, sînt sigur, vă amintiÈ›i, avînd intenÈ›ia să se întoarcă repede. Acum trebuie lămurit rolul pe care l-am avut eu. Sora lui era tot atît de îngrijorată ca È™i mine. Am descoperit curînd coincidenÈ›a dintre simțămintele noastre È™i, conÈ™tienÈ›i în aceeaÈ™i măsură că nu era vreme de pierdut pentru a-l îndepărta pe fratele ei, am hotărît pe loc să-l urmăm imediat la Londra. ÃŽn consecință am plecat acolo È™i mi-am luat fără ezitare sarcina să-i arăt prietenului meu relele evidente ale unei astfel de alegeri. I le-am descris È™i subliniat cu seriozitate. Dar, oricît ar fi putut aceste observaÈ›ii să-i zdruncine sau să-i amîne hotărîrea, presupun că ele nu ar fi împiedicat pînă la urmă căsătoria, dacă nu ar fi fost întărite de asigurarea pe care nu am È™ovăit să i-o dau cu privire la indiferenÈ›a surorii dumneavoastră. El crezuse înainte că dînsa răspundea dragostei lui cu o afecÈ›iune sinceră, dacă nu egală. Bingley, însă, e foarte modest din fire È™i contează pe judecata mea mai mult decît pe a sa proprie. A-l convinge deci că se înÈ™elase nu a fost lucru greu. A-l hotărî să nu se mai întoarcă în Hertfordshire, după ce-l convinsesem, a fost treabă de o clipă. Nu mă pot considera vinovat pentru ceea ce am făcut. ÃŽn toată această întîmplare există însă un singur aspect al comportării mele la care nu mă gîndesc cu mulÈ›umire; acesta este faptul că mi-am îngăduit să folosesc o È™iretenie, È™i nu i-am spus că sora dumneavoastră se află la Londra. Eu È™tiam acest lucru, după cum È™tia È™i domniÈ™oara Bingley; fratele ei însă îl ignoră chiar È™i în prezent. Poate că ei s-ar fi putut întîlni fără vreo urmare gravă, dar dragostea lui nu mi s-a părut destul de potolită ca s-o poată vedea fără un oarecare pericol. Poate că faptul de a-i fi ascuns ceea ce È™tiam, poate că această disimulare n-a fost demnă de mine. Am făcut-o, È™i am făcut-o cu cea mai bună intenÈ›ie. Pe tema aceasta, nu mai am nimic de spus È™i nici de prezentat vreo altă scuză. Dacă am rănit-o pe sora dumneavoastră în sentimentele sale, am făcut-o fără să È™tiu; È™i deÈ™i motivele care m-au mînat s-ar putea să vi se pară în mod firesc insuficiente, nu m-am putut convinge încă de faptul că sînt condamnabile. ÃŽn privinÈ›a celeilalte ― mult mai grave ― acuzări, aceea de a-l fi păgubit pe domnul Wickham, nu pot decît s-o resping, arătîndu-vă în întregime legăturile ce au existat între familia mea È™i dînsul. Nu È™tiu de ce anume m-a acuzat, dar pentru dovedirea adevărului celor ce voi relata, pot aduce nu numai un singur martor de toată încrederea. Domnul Wickham este fiul unui om foarte onorabil care a avut timp de mulÈ›i ani conducerea întregii proprietăți Pemberley È™i a cărui bună purtare în îndeplinirea sarcinilor lui de încredere l-a determinat, fireÈ™te, pe tatăl meu să-i fie de folos; mărinimia tatălui meu s-a revărsat de aceea generos asupra lui George Wickham, care era finul său. Tatăl meu l-a întreÈ›inut la È™coală È™i apoi la Cambridge ― un ajutor extrem de important deoarece propriul său tată, veÈ™nic sărac din cauza extravaganÈ›elor soÈ›iei sale, ar fi fost incapabil să-i dea o educaÈ›ie de gentilom. Tatăl meu nu aprecia numai societatea acestui tînăr, ale cărui maniere au fost totdeauna fermecătoare; avea È™i o părere cît se poate de bună despre el, È™i, sperînd că profesiunea lui va fi slujirea bisericii, avea de gînd să-i ajute în acest scop. ÃŽn ceea ce mă priveÈ™te, sînt mulÈ›i, mulÈ›i ani de cînd am început să am despre el o cu totul altă părere. Depravarea lui, lipsa de scrupule, pe care avea grijă să le ascundă față de cel mai bun prieten al său, nu puteau scăpa observaÈ›iei unui tînăr cam de aceeaÈ™i vîrstă È™i avînd prilejul, pe care domnul Darcy nu-l avea, să-l vadă în clipe în care nu se mai controla. Acum vă voi îndurera din nou; în ce măsură, numai dumneavoastră o puteÈ›i spune. Dar oricare ar fi sentimentele pe care vi le-a stîrnit domnul Wickham, bănuiala mea în privinÈ›a naturii acestor sentimente nu trebuie să mă împiedice de a dezvălui adevăratul său caracter. Ea constituie chiar un motiv în plus. Bunul meu tată a murit acum cinci ani È™i afecÈ›iunea sa pentru domnul Wickham a rămas pînă la urmă atît de neclintită încît, în testamentul său, mi-a recomandat în mod special să îl ajut să avanseze în modul cel mai bun pe care i l-ar putea permite profesia sa, iar dacă va intra în ordinul preoÈ›esc, dorea să i se ofere o parohie bogată, îndată ce se va ivi vreuna vacantă. ÃŽi mai lăsa în plus È™i o mie de lire. Tatăl lui nu a supravieÈ›uit mult tatălui meu È™i, la È™ase luni după aceste evenimente, domnul Wickham mi-a scris pentru a mă informa că, deoarece se hotărîse în cele din urmă să renunÈ›e la preoÈ›ie, spera că nu voi socoti că e o lipsă de raÈ›iune din partea lui lui să se aÈ™tepte la ceva mai multe avantaje băneÈ™ti imediate, în locul patronajului de care nu putea beneficia. Avea oarecari intenÈ›ii, adăuga el, să studieze dreptul È™i trebuia să-mi dau seama că dobînda la o mie de lire însemna un ajutor cu totul insuficient pentru acest lucru. Doream să fie sincer, mai curînd decît credeam că este, dar, în tot cazul, eram dispus să accept propunerea lui. Știam că domnul Wickham n~avea nici o vocaÈ›ie pentru preoÈ›ie. Această chestie a fost deci repede tranÈ™ată. El a renunÈ›at la orice pretenÈ›ie de ajutor pentru cariera de preot ― dacă s-ar fi întîmplat să se afle vreodată în situaÈ›ia de a-l primi ― È™i în schimb a acceptat trei mii de lire. Orice relaÈ›ii dintre noi păreau rupte. Aveam o părere prea proastă despre el pentru a-l invita la Pemberley sau pentru a accepta societatea lui în oraÈ™. Locuia, cred, mai mult la Londra, dar studiul dreptului era numai un pretext È™i, fiind acum liber de orice constrîngere, ducea o viață de trîndăvie È™i risipă. Timp de aproximativ trei ani am auzit prea puÈ›in despre el dar, cînd a murit deÈ›inătorul parohiei ce-i fusese desemnată lui, a făcut iar apel ia mine, în scris, cerîndu-mi recomandarea. SituaÈ›ia lui materială, mă asigura el ― È™i nu-mi venea greu s-o cred ― era extrem de proastă. Găsea că dreptul era un studiu cu totul nefolositor È™i era acum hotărît pentru preoÈ›ie, dacă l-aÈ™ fi recomandat pentru parohia de care fusese vorba ― lucru de care nu se putea îndoi, fiind sigur că nu aveam pe nimeni altul de propus È™i cu neputință ca eu să fi uitat de intenÈ›iile veneratului meu părinte. Cu greu m-aÈ›i putea condamna pentru că am refuzat să satisfac această cerere sau pentru că am rezistat la fiecare repetare a ei. Resentimentele lui erau direct proporÈ›ionale cu dezastrul situaÈ›iei în care se, afla È™i, fără îndoială, punea tot atîta patimă în a-mi denatura faptele în faÈ›a altora, cît È™i în reproÈ™urile ce mi le făcea direct. După această perioadă, orice legătură dintre noi a fost ruptă. Cum trăia, nu È™tiu, dar vara trecută s-a impus din nou, în modul cel mai dureros, atenÈ›iei mele. Sînt silit acum să menÈ›ionez o împrejurare pe care aÈ™ dori s-o uit eu însumi È™i pe care o obligaÈ›ie mai puÈ›in însemnată decît cea prezentă nu m-ar putea face să o dezvălui vreunei făpturi omeneÈ™ti. Spunîndu-vă acest lucru, nu am nici o îndoială că veÈ›i păstra secretul. Sora mea, este cu zece ani mai mica decît mine, a fost lăsată sub tutela nepotului mamei mele, colonelul Fitzwilliam, È™i a mea. Cam acum un an a fost luată de la È™coală È™i instalată la Londra; iar vara trecută a plecat la Ramsgate împreună cu doamna care se ocupa de casa ei. Și tot acolo s-a dus È™i domnul Wickham, cu un scop anume, fără îndoială, căci s-a dovedit că o cunoÈ™tea mai de mult pe doamna Younge, al cărei caracter a fost pentru noi o cruntă decepÈ›ie; de conivență cu ea È™i cu ajutorul ei, s-a făcut atît de agreabil Georgianei ― a cărei inimă afectuoasă păstrase o amintire vie a gentileÈ›ii lui față de dînsa, din anii copilăriei― încît s-a lăsat convinsă să se creadă îndrăgostită È™i să consimtă să fugă cu el. Avea atunci numai cincisprezece ani, ceea ce este desigur o scuză pentru ea; È™i după ce v-am arătat cît de imprudentă s-a dovedit sînt fericit să adaug că am aflat despre acest lucru chiar de la dînsa. Le-am făcut întâmplător o vizită cu o zi-două înainte de fuga plănuită È™i atunci Georgiana, nefiind în stare să suporte gîndul de a îndurera È™i ofensa un frate pe care îl considera aproape ca pe un tată, mi-a mărturisit totul. Vă puteÈ›i imagina ce am simÈ›it È™i ce măsuri am luat. Grija pentru reputaÈ›ia È™i simțămintele surorii mele a împiedicat orice acÈ›iune publică; i-am scris însă domnului Wickham care a părăsit imediat localitatea; doamna Younge a fost, bineînÈ›eles, concediată din postul ei. Þinta principală a domnului Wickham era, fără îndoială, averea surorii mele, care este de treizeci de mii de lire, dar nu pot să nu mă gîndesc că speranÈ›a de a se răzbuna pe mine fusese de asemenea un puternic mobil. Răzbunarea i-ar fi fost, într-adevăr, totală. Aceasta este, doamnă, relatarea cinstită a tuturor faptelor în care am fost amestecaÈ›i amîndoi; È™i, dacă nu o veÈ›i respinge cu totul drept falsă, sper că mă veÈ›i absolvi pe viitor de acuzaÈ›ia de cruzime față de domnul Wickham. Nu È™tiu în ce mod È™i cu ce minciuni v-a indus în eroare; dar reuÈ™ita lui nu este surprinzătoare, dat fiind că nu È™tiaÈ›i nimic despre toate lucrurile care ne privesc pe amîndoi. N-aveaÈ›i cum să le aflaÈ›i È™i bănuiala, desigur, nu este în firea dumneavoastră. V-aÈ›i putea întreba de ce nu vi s-au spus toate acestea seara trecută. Nu m-am simÈ›it destul de stăpîn pe mine pentru a alege ce se putea sau ce trebuia dezvăluit. Pentru confirmarea adevărului tuturor celor scrise aici, pot face apel, îndeosebi, la mărturia colonelului Fitzwilliam care, datorită strînsei noastre înrudiri È™i intimității neîntrerupte dintre noi È™i, mai mult, ca unul dintre executorii testamentari ai tatălui meu, a cunoscut, fireÈ™te, toate amănuntele acestor tranzacÈ›ii. Dacă oroarea pe care v-o inspir v-ar face să nu daÈ›i crezare afirmaÈ›iilor mele, nu puteÈ›i fi împiedicată de acelaÈ™i motiv să aveÈ›i încredere în vărul meu; È™i pentru a vă da posibilitatea de a-l consulta, voi încerca în cursul acestei dimineÈ›i să găsesc prilejul de a vă înmîna această scrisoare. Voi adăuga numai: Dumnezeu să vă binecuvînteze. Fitzwiliam Darcy" Capitolul XXXVI Cînd Domnul Darcy îi dădu scrisoarea, Elizabeth nu se aÈ™teptase să găsească în ea o reînnoire a propunerii lui, dar nici nu-È™i făcuse vreo astfel de speranță în privinÈ›a conÈ›inutului. Dar aÈ™a cum suna, se poate uÈ™or presupune cu cîtă nerăbdare a parcurs-o È™i ce emoÈ›ii contrarii a trezit în ea. Impresiile ei, în timp ce-o citea, erau greu de definit. La început înÈ›elese, cu mare uimire, că el credea a-i fi cu putință să se scuze în vreun fel; È™i era ferm convinsă că Darcy n-ar fi putut găsi nici o explicaÈ›ie pe care un justificat simÈ› de pudoare să nu-l facă s-o ascundă. Stăpînită de puternice prejudecăți împotriva a tot ceea ce ar fi putut el spune, începu să citească relatarea despre cele întîmplate la Netherfield. Citea cu o nerăbdare care abia îi lăsa posibilitatea de a înÈ›elege ceva È™i, din pricina grabei de a afla ce va mai aduce fraza următoare, era incapabilă să se concentreze asupra sensului celei de sub ochii ei. Convingerea lui cu privire la indiferenÈ›a surorii ei, hotărî dînsa pe loc, era falsă; iar înÈ™iruirea adevăratelor È™i celor mai urîte obiecÈ›iuni la căsătorie o mîniară prea tare pentru a mai dori cîtuÈ™i de puÈ›in să fie dreaptă cu el. Pentru cele ce făcuse, Darcy nu exprima nici un regret care s-o mulÈ›umească; stilul lui nu era spășit, ci distant. Era tot numai mîndrie È™i insolență. Dar cînd acest subiect fu urmat de relatarea privitoare la domnul Wickham ― cînd citi cu o mai mare atenÈ›ie povestirea unor fapte care, dacă erau adevărate, trebuiau să răstoarne tot ceea ce-i fusese drag să creadă despre meritele lui, povestire care prezenta asemănări atît de alarmante cu ceea ce spusese chiar el ― simțămintele ei fură È™i mai dureroase, È™i mai greu de definit. O copleÈ™iră uimirea, teama, groaza chiar. Dorea să discrediteze această scrisoare în întregime, exclamînd mereu; "Asta trebuie să fie fals! Asta nu se poate! Nu poate fi decît falsul cel mai grosolan!" ― È™i după ce o parcurse în întregime, deÈ™i abia dacă È™tia ceva din cuprinsul ultimei pagini sau al ultimelor două, o puse grabnic deoparte, spunîndu-È™i că n-o s-o mai citească niciodată, că nici n-o să-È™i mai arunce vreodată ochii pe ea. Continuă să se plimbe, în această stare de tulburare, cu gînduri care nu se puteau opri la nimic. Dar era în zadar. Nu trecu nici un minut, că desfăcu din nou scrisoarea È™i, concentrîndu-se cît putu mai bine, reîncepu analiza umilitoare a tot ceea ce se referea la Wickham È™i încercă să se stăpînească aÈ™a ca să fie în stare să prindă sensul fiecărei propoziÈ›iuni. Prezentarea legăturilor lui Wickham cu familia de la Pemberley coincidea întocmai cu cele povestite de el însuÈ™i; È™i bunătatea defunctului domn Darcy, deÈ™i ea nu-i cunoscuse mai înainte amploarea, se potrivea la fel de bine cu cele spuse de el. Pînă aici, o relatare o confirma pe cealaltă; dar cînd ajunse la testament, diferenÈ›a era mare. Avea limpede în minte ceea ce spusese domnul Wickham în legătură cu parohia; È™i deoarece își amintea întocmai vorbele lui, era imposibil să nu simtă că există o flagrantă duplicitate din partea unuia sau a celuilalt È™i, timp de cîteva momente, se mîngîie cu gîndul că nu se înÈ™elase în aÈ™teptările ei. Dar cînd citi È™i reciti cu cea mai mare atenÈ›ie detaliile ce urmau cu privire la renunÈ›area lui Wickham la toate pretenÈ›iile relative la parohie È™i cu privire la primirea, în schimb, a unei sume atît de importante ca trei mii de lire, fu din nou silită să È™ovăie. Lăsă scrisoarea deoparte, cumpăni fiecare împrejurare cu ceea ce voia să fie imparÈ›ialitate, judeca probabilitatea fiecărei afirmaÈ›ii, dar fără mare succes. De ambele părÈ›i erau simple afirmaÈ›ii. Citi iarăși mai departe. Dar fiecare rînd dovedea tot mai limpede că acolo unde ea crezuse că nu putea exista născocire care să prezinte purtarea domnului Darcy altfel decît infamă, era posibilă o întorsătură în stare să-l scoată cu totul nevinovat. Risipa È™i desfrînarea pe care el nu È™ovăise să le pună în sarcina domnului Wickham o izbiră în mod deosebit ― cu atît mai mult cu cît nu putea aduce nici o dovada că erau nejustificate. Nu auzise niciodată despre el înainte de a fi intrat în regimentul de miliÈ›ie din comitatul X, unde se angajase la stăruinÈ›a tînărului care, întîlnindu-l întîmplător în oraÈ™, reînnoise cu el o cunoÈ™tință superficială. ÃŽn Hertfordshire nu se È™tia nimic despre felul lui de viață de mai înainte, afară doar de ceea ce povestise el însuÈ™i. ÃŽn privinÈ›a adevăratului său caracter, chiar dacă ar fi putut lua informaÈ›ii, nu simÈ›ise niciodată dorinÈ›a s-o facă. Chipul, vocea È™i felul lui de a fi îl făcuseră dintr-o dată posesorul tuturor virtuÈ›ilor. ÃŽncercă să-È™i amintească vreo dovadă de bunătate, vreo deosebită trăsătură de integritate sau bunăvoință ce l-ar putea salva de atacurile domnului Darcy, sau ceva care cel puÈ›in să compenseze prin virtuÈ›i precumpănitoare acele greÈ™eli întîmplătoare ― cum ar fi încercat ea să califice ceea ce domnul Darcy descrisese drept trîndăvie È™i viciu de ani în È™ir. Dar nici o amintire de acest fel nu veni s-o aline. Și-l putea aduce înaintea ochilor cu tot farmecul din înfățiÈ™area È™i È›inuta lui, dar nu-È™i putea aminti despre el nimic mai bun decît aprobarea generală a celor din localitate È™i consideraÈ›ia pe care o dobîndise la popotă, datorită sociabilității lui. După ce stărui asupra acestui punct mai mult timp continuă să citească. Dar vai! Povestea despre intenÈ›iile lui cu privire la domniÈ™oara Darcy îi era întrucîtva confirmată de conversaÈ›ia avută, cu o zi înainte numai, cu colonelul Fitzwilliam; la sfîrÈ™itul scrisorii i se recomanda să se adreseze, pentru a se convinge de adevărul fiecărui detaliu în parte, chiar domnului colonel Fitzwilliam de la care primise deja informaÈ›ia că se ocupa îndeaproape de toate chestiunile veriÈ™oarei sale È™i de caracterul căruia nu avea nici un motiv să se îndoiască. La un moment dat aproape că se hotărî să apeleze la el, dar înlătură acest gînd, simÈ›indu-se stânjenită s-o facă È™i în cele din urmă È™i-l goni cu totul din minte, avînd convingerea că domnul Darcy n-ar fi riscat o asemenea propunere, dacă nu ar fi fost sigur că vărul său va confirma totul. Elizabeth își amintea perfect tot ce fusese spus în timpul discuÈ›iei dintre ea È™i domnul Wickham în prima lor seară, la domnul Philips. Multe dintre expresiile folosite de el îi erau încă proaspete în minte. Acum fu izbită de indecenÈ›a unor asemenea mărturisiri, față de o străină È™i se minună că n-o remarcase mai înainte. ÃŽÈ™i dădu seama de nedelicateÈ›ea lui de a se aÈ™eza pe primul plan È™i de nepotrivirea dintre declaraÈ›iile È™i comportarea lui. ÃŽÈ™i aminti cum se fălise că nu se temea să dea ochii cu domnul Darcy, că domnul Darcy putea să plece din regiune ― dar că el nu se va clinti; totuÈ™i evitase balul de la Netherfield, chiar în săptămîna următoare. ÃŽÈ™i aminti de asemenea că mai înainte de plecarea celor de la Netherfield, el nu-È™i istorisise povestea nimănui altuia în afară de ea; dar că după plecarea lor povestea lui era cunoscută de toată lumea, că nu mai avusese nici o rezervă, nici un scrupul în a-l ponegri pe domnul Darcy, deÈ™i ei îi dăduse asigurări că respectul ce-l avea pentru tată îl va împiedica întotdeauna să-l discrediteze pe fiu. Cît de diferit apăreau acum toate! AtenÈ›iile lui față de domniÈ™oara King reieÈ™eau a fi urmarea unor scopuri exclusiv È™i dezgustător mercantile; iar mediocritatea zestrei acesteia nu mai dovedea modestia dorinÈ›elor lui, ci pofta de a pune mîna pe orice. Comportarea față de ea însăși nu mai putea avea nici o justificare acceptabilă: ori fusese dezamăgit de zestrea ei, ori își satisfăcuse vanitatea, încurajînd o preferință pe care ― credea ea ― i-o arătase în modul cel mai imprudent cu putință. Fiecare È™ovăielnică luptă dată în favoarea lui slăbi din ce în ce mai mult; È™i spre È™i mai marea justificare a domnului Darcy, fu nevoită a recunoaÈ™te că atunci cînd fusese întrebat de Jane, domnul Bingley afirmase că prietenul lui nu avea nici o vină în chestiunea ca Wickham; că oricît de orgolioase È™i respingătoare fuseseră manierele domnului Darcy, ea nu observase în tot cursul cunoÈ™tinÈ›ei lor ― cînd fuseseră mult împreună, mai ales în ultima vreme È™i se obiÈ™nuise cu felul lui de a fi ― nimic care să demonstreze că era lipsit de principii sau nedrept, nimic care să-l arate ca pe un om fără credință sau imoral; că printre cunoscuÈ›ii lui era stimat È™i preÈ›uit; că Wickham însuÈ™i îi recunoscuse calități de frate È™i că ea îl auzise adesea vorbind atît de afectuos despre sora lui, încît dovedea că era capabil de unele sentimente frumoase; că dacă faptele lui ar fi fost aÈ™a cum le prezenta Wickham, cu greu s-ar fi putut ascunde lumii o violare atît de grosolană a tot ceea ce este drept; È™i că o prietenie între un om în stare de asemenea lucruri È™i unul atît de cumsecade ca domnul Bingley ar fi fost de neînÈ›eles. Elizabethei îi era cumplit de ruÈ™ine de ea însăși. Nu se putea gîndi nici la Darcy È™i nici la Wickham fără să simtă că fusese oarbă, părtinitoare, absurdă, plină de prejudecăți. "Ce josnic m-am purtat, exclamă Elizabeth ― eu care mă mîndream cu discernămîntul meu, eu care mă preÈ›uiam pentru agerimea mea, care am dispreÈ›uit adesea candoarea generoasă a surorii mele È™i mi-am satisfăcut vanitatea, fiind inutil È™i condamnabil neîncrezătoare! Cît de umilitoare este această descoperire! TotuÈ™i, ce dreaptă umilință! Dacă aÈ™ fi fost îndrăgostită, n-aÈ™ fi putut fi mai nenorocit de oarbă. Vanitatea însă, nu dragostea a fost nebunia mea. ÃŽncîntată de preferinÈ›a unuia È™i jignită de indiferenÈ›a celuilalt, chiar de la începutul cunoÈ™tinÈ›ei noastre, am cochetat cu idei preconcepute È™i cu ignoranÈ›a È™i ara gonit raÈ›iunea din toate împrejurările în care era implicat vreunul dintre ei. Pînă în clipa aceasta, nu m-am cunoscut pe mine însămi". De la ea la Jane, de la Jane la Bingley, gîndurile ei luară un drum care-i aminti curînd că explicaÈ›ia domnului Darcy în cazul lor i se păruse foarte insuficientă È™i o citi din nou. Tare deosebit fu rezultatul celei de a doua lecturi. Cum putea oare refuza să acorde credit afirmaÈ›iilor lui într-un caz, cînd era obligată să i-l acorde în celălalt? Domnul Darcy declara că nu bănuise deloc sentimentele surorii ei; È™i ea nu putu să nu-È™i amintească părerea pe care o avusese întotdeauna Charlotte. Nu putea nega nici exactitatea portretului Janei, făcut de Darcy. ÃŽÈ™i dădu seama că, deÈ™i sentimentele Janei erau calde, ea È™i le manifesta foarte puÈ›in È™i că în aerul ei, în felul ei de a fi se vedea o constantă liniÈ™te interioară, rar însoÈ›ită de o mare emotivitate. Cînd ajunse la partea aceea a scrisorii în care se aduceau familiei ei reproÈ™uri, în termeni atît de umilitori È™i totuÈ™i atît de meritaÈ›i, se simÈ›i adînc ruÈ™inată. JusteÈ›ea acuzărilor o izbi prea puternic pentru a le mai putea nega; È™i întîmplările la care Darcy făcea aluzie îndeosebi, fiind cele petrecute la balul de la Netherfield, È™i care au confirmat în totul prima lui dezaprobare, nu putuseră face asupra lui o impresie mai puternică decît făcuseră asupra ei. Nu rămase indiferentă la omagiul ce-i fusese adus ei È™i surorii sale. O mîngîia, dar nu o putea consola pentru dispreÈ›ul pe care restul familiei lor È™i-l atrăsese într-o asemenea măsură; È™i cînd se gîndea că dezamăgirea Janei se datora de fapt rudelor ei celor mai apropiate È™i își dădea seama cît de substanÈ›ial trebuia să sufere bunul nume al amîndurora din cauza necuviinÈ›ei comportării lor, se simÈ›i mai deprimată decît oricînd pînă atunci. După ce rătăci timp de două ore de-a lungul drumului, lăsîndu-se invadată de tot felul de gînduri, cântărind iarăși cele întîmplate, analizînd probabilitățile È™i căutînd să se împace cum putea mai bine cu o schimbare atît de bruscă È™i de importantă, începu să simtă oboseala È™i-È™i aduse aminte că era plecată de mult timp; aÈ™a că, în cele din urmă, se întoarse; intră în casă vrînd să pară veselă ca de obicei È™i hotărîtă să alunge gîndurile care ar fi putut-o împiedica să susÈ›ină o conversaÈ›ie. I se spuse imediat că cei doi domni de la Rosings trecuseră pe la dînÈ™ii, în absenÈ›a ei: domnul Darcy, numai cîteva momente, ca să-È™i ia rămas bun; colonelul Fitzwilliam însă stătuse cu ei cel puÈ›in o oră, în speranÈ›a că ea se va reîntoarce, È™i fusese aproape gata să se ducă s-o caute. Elizabeth pretinse doar că era dezolată de a nu-l fi întîlnit; în realitate se bucura de acest lucru. Colonelul Fitzwilliam nu mai prezenta interes. Nu se mai putea gîndi decît la scrisoarea primită. Capitolul XXXVII. A doua zi dimineaÈ›a, cei doi domni părăsiră domeniul Rosings, È™i domnul Collins, care stătuse în aÈ™teptare lîngă căsuÈ›a portarului pentru a-i saluta de plecare, dădu acasă plăcuta veste că păreau a fi într-o excelentă stare de sănătate È™i într-o dispoziÈ›ie acceptabilă, atît cît era de aÈ™teptat după melancolica scenă de despărÈ›ire prin care abia trecuseră la Rosings. Către Rosings zori dînsul apoi ca să le consoleze pe Lady Catherine È™i pe fiica sa; È™i cînd se întoarse, aduse din partea senioriei sale, cu mare satisfacÈ›ie, vestea că se simÈ›ea atît de abătută, încît dorea să-i aibă pe toÈ›i la masa. Elizabeth nu putea s-o vadă pe Lady Catherine fără să nu-È™i aducă aminte că, dacă ar fi vrut, poate că i-ar fi fost pînă acum prezentată drept viitoarea sa nepoată; È™i nu se putea gîndi fără să zîmbească la felul în care s-ar fi manifestat indignarea senioriei sale. "Ce-ar fi zis? Ce-ar fi făcut?". Acestea erau întrebările cu care se amuza. Primul subiect atacat a fost micÈ™orarea familiei de la Rosings. ― Vă asigur că o resimt nespus, exclamă Lady Catherine. Cred că nimeni nu simte mai mult decît mine tristeÈ›ea despărÈ›irii. Sînt deosebit de legată de tinerii aceÈ™tia È™i È™tiu că È™i ei sînt tot atît de legaÈ›i de mine. Le-a părut tare rău că pleacă. Dar aÈ™a se întîmplă întotdeauna. Scumpul nostru colonel s-a È›inut bine pînă la urmă; Darcy însă părea că suportă despărÈ›irea foarte greu, mai greu, cred, decît anul trecut. AtaÈ™amentul lui față de Rosings este desigur în creÈ™tere. Aici, domnul Collins plasă o aluzie È™i un compliment la care mama È™i fiica zîmbiră cu amabilitate. După masă Lady Catherine observă că domniÈ™oara Bennet părea indispusă; È™i, găsind imediat singură motivul în presupunerea că nu dorea să se întoarcă acasă atît de curînd, adăugă: ― Dar dacă lucrurile stau astfel, trebuie să scrii mamei dumitale È™i s-o rogi să te mai lase puÈ›in. Sînt sigură că doamna Collins va fi foarte bucuroasă de compania dumitale. ― Sînt foarte îndatorată pentru amabila invitaÈ›ie a senioriei voastre, replică Elizabeth, dar nu pot s-o accept. Trebuie să fiu în oraÈ™ sîmbăta viitoare. ― Dar în felul acesta vei fi stat aici numai È™ase săptămîni. M-am aÈ™teptat să rămîi două luni. I-am spus lucrul acesta doamnei Collins, înainte de venirea dumitale. Nu poate fi deloc necesar să pleci atît de curînd. Doamna Bennet se mai poate desigur lipsi de dumneata încă două săptămîni. ― Dar tatăl meu nu poate. Mi-a scris săptămîna trecută pentru a mă grăbi să mă întorc. ― Oh, dacă mama poate, desigur că È™i tatăl dumitale se va putea lipsi de dumneata. Fiicele nu înseamnă niciodată atît de mult pentru un tată. Și dacă vei mai rămîne încă o lună întreagă, îmi va fi posibil să iau pe una dintre dumneavoastră pînă la Londra, căci mă duc acolo ia începutul lui iunie, pentru o săptămîna; È™i cum Dawson n-are nimic împotrivă să ne ducă cu cabrioleta, va fi destul loc pentru una dintre dumneavoastră; È™i, bineînÈ›eles, dacă se va întîmpla să fie răcoare, n-aÈ™ avea nimic de zis să vă iau pe amîndouă, căci nici una dintre dumneavoastră nu e voluminoasă. ― SînteÈ›i numai bunăvoință, doamnă, dar cred că trebuie să rămînem la planul nostru iniÈ›ial. Lady Catherine păru resemnată. ― Doamnă Collins, trebuie să trimiÈ›i un servitor cu dînsele. Știi că eu spun totdeauna ce gîndesc; nu pot suporta ideea ca două tinere femei să călătorească cu poÈ™talionul, neînsoÈ›ite. Este cu totul nepotrivit. Trebuie să-aranjezi să trimiÈ›i pe cineva. ÃŽmi displace mai mult decît orice pe lume acest gen de lucruri. Tinerele femei ar trebui întotdeauna păzite È™i însoÈ›ite conform cu situaÈ›ia lor în lume. Cînd nepoata mea, Georgiana, a plecat vara trecută la Ramsgate, am socotit că era un punct de onoare să fie însoÈ›ită de doi servitori. DomniÈ™oara Darcy, fiica domnului Darcy de Pemberley È™i a Lady-ei Anne, n-ar fi putut călători cuviincios în alt mod. Sînt extrem de atentă la toate lucrurile astea. Doamnă Collins, trebuie să-l trimiÈ›i pe John cu tinerele domniÈ™oare. Mă bucur că mi-a venit în minte să vă atrag atenÈ›ia, pentru că n-ar fi fost spre cinstea dumitale să le laÈ™i să plece neînsoÈ›ite. ― Unchiul meu urmează să trimită servitorul după noi. ― Oh! Unchiul dumitale! Are un servitor? Da? Sînt foarte bucuroasă că aveÈ›i pe cineva care se gîndeÈ™te la lucrurile acestea. Unde veÈ›i schimba caii? Oh! la Bromley, desigur. Dacă veÈ›i pomeni de numele meu la Bell, vi se va da toată atenÈ›ia. Lady Catherine avea multe alte întrebări de pus în privinÈ›a călătoriei lor; È™i, cum nu-È™i răspundea singură chiar la toate, trebuia să fii atenta, ceea ce, își spuse Elizabeth, era un noroc pentru ea; altfel, cu mintea atît de plină de gînduri, ar fi putut să uite unde se afla. MeditaÈ›ia trebuia rezervată pentru ore de singurătate. Ori de cîte ori se afla singură, era cea mai mare uÈ™urare a ei sa se lase în voia gîndurilor; È™i n-a trecut zi fără să nu facă o plimbare, singură, în timpul căreia își putea oferi marea plăcere a amintirilor neplăcute. Scrisoarea domnului Darcy o învățase aproape pe dinafară. ÃŽi studia fiecare frază; È™i simțămintele sale pentru autor erau uneori foarte diferite. Cînd își amintea de stilul cererii lui, se simÈ›ea încă plină de indignare; cînd însă considera cît de nedrept îl condamnase È™i-l mustrase, mîndria se întorcea asupra ei însăși, iar sentimentele lui înÈ™elate deveneau obiect de compătimire. Iubirea lui îi stîrnea recunoÈ™tință; caracterul lui, respect; dar nu-l putea aproba, nici nu se putea căi măcar o clipă de refuzul ei È™i nu putea simÈ›i nici cea mai mică dorință de a-l mai revedea vreodată. ÃŽn propria ei purtare din trecut găsea o sursă nesfîrÈ™ită de contrarietate È™i regret; iar în nenorocitele defecte ale familiei sale, un motiv de mîhnire È™i mai grea. Cu familia ei nu era nimic de făcut. Tatăl său, mulÈ›umindu-se să rîdă de surorile mai mici, nu se va strădui niciodată să pună stavilă sălbaticei lor zvăpăieli; iar mama, atît de lipsită de maniere ea însăși, era total inconÈ™tientă de aceste rele. Elizabeth se unise adesea cu Jane, încercînd să stăvilească imprudenÈ›ele Catherinei È™i ale Lydiei; dar atîta vreme cît ele erau încurajate de indulgenÈ›a mamei lor, ce È™anse de îndreptare existau? Catherine, puÈ›intică la minte, iritabilă È™i cu totul sub influenÈ›a Lydiei, se simÈ›ise totdeauna jignită de sfaturile lor; iar Lydia, voluntară È™i nechibzuită, nu voia să le dea deloc ascultare. Erau ignorante, leneÈ™e È™i îngîmfate. Cîtă vreme se mai afla un ofiÈ›er la Meryton, erau gata să flirteze cu el; È™i cîtă vren Meryton se afla la cale de o plimbare de Longbourn, erau gata să se ducă acolo la nesfîrÈ™it. ÃŽngrijorarea ei pentru Jane era o altă temă precumpănitoare; explicaÈ›ia domnului Darcy, restabilindu-l pe Bingley în cinstea în care ea îl È›inuse mai înainte, scotea în evidență pierderea suferită de Jane. AfecÈ›iunea lui se dovedea a fi fost sinceră; purtarea lui, fără de vină, afară doar dacă i s-ar fi putut face vreuna din încrederea ce-o avea în prietenul lui. Ce dureros era deci gîndul că Jane fusese lipsită de o situaÈ›ie atît de îmbietoare, atît de avantajoasă, atît de promițătoare de fericire, din cauza zăpăcelii È™i lipsei de È›inută a propriei sale familii! Cînd la aceste amintiri se adăuga È™i dezvăluirea caracterului lui Wickham, se poate uÈ™or înÈ›elege că buna ei dispoziÈ›ie, rareori umbrită mai înainte, era acum zdruncinată, într-atît, încît să-i fie aproape imposibil să pară cît de cît voioasă. InvitaÈ›iile la Rosings, în timpul ultimei săptămîni, ai fost tot atît de dese ca la început. Ultima seară au petrecut-o acolo; È™i senioria sa se interesă din nou cu de-amănuntul despre călătoria lor, le indică cea mai bună metodă de a împacheta lucrurile; a fost atît de stăruitoare asupra necesității de a aÈ™eza rochiile într-un fel anume, singurul potrivit, încît Maria se simÈ›i obligată, la întoarcerea acasă, să strice tot ce făcuse în timpul dimineÈ›ii È™i să-È™i aranjeze geamantanul din nou. Cînd s-au despărÈ›it, Lady Catherine, cu o mare bunăvoință, le ură drum bun È™i le invită să vină din nou la Hunsford anul viitor, iar domniÈ™oara de Bourgh își dădu marea osteneală de a le face chiar o reverență È™i de a întinde mîna amîndurora. Capitolul XXXVIII Sîmbătă dimineaÈ›a, Elizabeth È™i domnul Collins s-au întîlnit pentru micul dejun, cîteva minute înainte de apariÈ›ia celorlalÈ›i; el folosi această ocazie pentru a-È™i prezenta, cu prilejul despărÈ›irii, omagiile pe care le considera absolut necesare. ― Nu È™tiu, domniÈ™oară Elizabeth, spuse el, dacă doamna Collins v-a exprimat deja cele cuvenite pentru amabilitatea dumneavoastră de a fi venit la noi; sînt însă foarte convins că nu ne veÈ›i părăsi fără să primiÈ›i mulÈ›umirile dînsei pentru aceasta. Favoarea prezenÈ›ei dumneavoastră a fost mult simÈ›ită. Noi È™tim ce puÈ›ine sînt lucrurile care ar tenta pe cineva să vină în umila noastră locuință. Felul nostru simplu de trai, încăperile noastre mici, numărul mic de servitori È™i lumea puÈ›ină pe care o vedem fac desigur din Hunsford un loc extrem de plicticos pentru tînără domniÈ™oară ca dumneavoastră; sper însă că sînteÈ›i încredinÈ›ată de recunoÈ™tinÈ›a noastră pentru bunăvoinÈ›a ce aÈ›i avut È™i că am făcut tot ceea ce ne-a stat în putință ca să împiedicăm să vă petreceÈ›i timpul în mod neplăcut. Elizabeth se grăbi să-i mulÈ›umească È™i să-l asigure că fusese fericită. Petrecuse È™ase săptămîni foarte agreabile; iar plăcerea de a fi cu Charlotte È™i atenÈ›iile pline de amabilitate pe care le primise o făceau pe ea să se simtă cea îndatorată. Domnul Collins era încîntat È™i cu o solemnitate mai zîmbitoare replică: ― Sînt nespus de încîntat să aud că nu v-aÈ›i petrecut timpul în mod neplăcut. Noi am făcut, desigur, cum am putut mai bine; È™i avînd, din fericire, posibilitatea să vă prezentăm unei societăți foarte înalte È™i datorită legăturilor noastre cu Rosings, mijlocul de a schimba adesea decorul familial, cred că ne putem mîndri cu faptul că vizita dumneavoastră la Hunsford n-a putut fi prea plicticoasă. SituaÈ›ia noastră față de familia Lady-ei Catherine reprezintă, într-adevăr, un extraordinar avantaj È™i o binecuvîntare, cu care puÈ›ini se pot lăuda. VedeÈ›i doar cît de intimi sîntem. VedeÈ›i cît de des sîntem invitaÈ›i acolo. La drept vorbind, trebuie să recunosc că, oricare ar fi dezavantajele acestei umile parohii, nu l-aÈ™ considera demn de compătimit pe acela care s-ar abate la noi, atîta vreme cît împarte intimitatea noastră cu Rosings. Nu găsea cuvinte pentru sentimentele lui atît de înalte È™i se văzu silit să se plimbe de colo pînă colo prin cameră, în timp ce Elizabeth încerca să îmbine, în cîteva scurte propoziÈ›iuni, politeÈ›ea È™i adevărul. ― De fapt, puteÈ›i duce la Hertfordshire un raport foarte favorabil despre noi, scumpă veriÈ™oară. Mă fălesc, cel puÈ›in, că veÈ›i putea face acest lucru. Zi de zi aÈ›i fost martoră la marile atenÈ›ii pe care Lady Catherine le are față de doamna Collins; È™i sînt încredinÈ›at că, în totul, nu puteÈ›i avea impresia că prietena dumneavoastră a tras un număr necîștigător ― dar pe acest punct e mai bine să păstrăm tăcerea. DaÈ›i-mi voie numai să vă asigur, scumpă domniÈ™oară Elizabeth, că pot să vă urez din toată inima È™i cu toată cordialitatea aceeaÈ™i fericire în căsnicie. Draga mea Charlotte È™i cu mine avem aceleaÈ™i păreri È™i acelaÈ™i fel de a gîndi. Există, în toate, o mare È™i remarcabilă asemănare de caracter È™i de idei între noi. Părem a fi fost făcuÈ›i unul pentru celălalt. Elizabeth răspunse liniÈ™tită că era o mare fericire cînd se întîmpla să fie aÈ™a È™i, cu aceeaÈ™i sinceritate, putu să adauge că era ferm încredinÈ›ată de fericirea lui conjugală È™i că se bucura pentru el. Nu îi păru rău totuÈ™i cînd prezentarea acestei fericiri fu întreruptă de intrarea doamnei de la care ele izvorau. Biata Charlotte! Ce trist era s-o laÈ™i în asemenea companie. Dar È™i-o alesese cu ochii deschiÈ™i È™i, deÈ™i regreta desigur plecarea musafirilor, nu părea să aibă nevoie de compătimirea lor. Căminul È™i gospodăria, parohia È™i găinile, ca È™i toate preocupările ce izvorau din acestea nu-È™i pierduseră încă farmecul. ÃŽn cele din urmă cupeul trase la scară, geamantanele fură fixate deasupra, pachete puse înăuntru È™i totul fu declarat gata de drum. După un afectuos bun rămas între prietene, Elizabeth fu condusă pînă la trăsură de domnul Collins; È™i în timp ce treceau prin grădină, el îi dădu misiunea de a transmite respectele lui întregii ei familii, fără să uite mulÈ›umiri pentru gentileÈ›ea cu care fusese primit în timpul iernii la Longbourn, precum È™i complimente doamnei È™i domnului Gardiner, deÈ™i nu-i cunoÈ™tea. Apoi o ajută să se uree în cupeu; Maria o urmă È™i tocmai se închidea uÈ™a cînd, brusc, le reaminti cu oarecare consternare că uitaseră să lase un mesaj pentru doamnele de la Rosings. ― Dar, adaugă el, doriÈ›i desigur să li se prezinte din partea dumneavoastră respectuoase omagii È™i mulÈ›umiri pline de recunoÈ™tință pentru amabilitatea ce vi s-a arătat în timpul È™ederii dumneavoastră aici. Elizabeth nu se împotrivi; uÈ™a a putut fi apoi închisă È™i trăsura porni. ― Doamne, Dumnezeule! strigă Maria după cîteva minute de tăcere, parc-ar fi trecut o zi-două de la venirea noastră aici È™i totuÈ™i ce multe s-au mai întîmplat! ― Foarte multe, într-adevăr, răspunse tovarășa ei de drum, cu un suspin. ― Am fost de două ori la masă la Rosings, în afară de faptul că am băut de două ori ceaiul acolo. Cîte voi avea de povestit! Elizabeth adăugă în sinea ei: "Și eu, cîte de ascuns!" Călătoria decurse fără multă conversaÈ›ie È™i fără neplăceri; È™i în patru ore de la plecarea din Hunsford au ajuns acasă la domnul Gardiner, unde trebuiau să rămînă cîteva zile. Jane arăta bine È™i Elizabeth, în viitoarea programelor variate pe care buna lor mătușă le rezervase pentru ele, nu prea avu prilejul să-i cerceteze starea de spirit. Jane însă urma să se întoarcă acasă împreună cu ea È™i la Longbourn va avea destul timp pentru a o observa. ÃŽntre timp, nu fără efort, va aÈ™tepta ― fie chiar È™i pînă la Longbourn ― pentru a-i povesti surorii sale despre cererea în căsătorie a domnului Darcy. A È™ti că avea putinÈ›a de a dezvălui ceea ce o va uimi atît de mult pe Jane È™i, în acelaÈ™i timp, va fi o satisfacÈ›ie atît de mare pentru ce mai persista din propria ei vanitate neînlăturată încă, de raÈ›iune, constituia o tentaÈ›ie atît de mare să i se destăinuie, încît nimic n-ar fi putut-o face să-i reziste, afară de nehotărîrea în care se afla încă asupra cît anume să spună, È™i teama că, o dată anagajată în acest subiect, ar fi obligată să repete, în legătură cu Bingley, cîte ceva care ar putea numai s-o îndurereze pe sora ei. Capitolul XXXIX Era în a doua săptămînă a lunii mai, cînd cele trei tinere domniÈ™oare porniră împreună din strada Gracechurch pentru a merge în oraÈ™ul..., în Hertfordshire; È™i pe cînd se apropiau de hanul unde urmau să găsească trăsura domnului Bennet, zăriră, ca dovadă că vizitiul tatălui lor era punctual, pe Kitty È™i pe Lydia, privind de la fereastra unei săli de mese de la etaj. Cele două fete erau acolo de mai bine de o oră; își petrecuseră timpul foarte plăcut, făcînd o vizită modistei de peste drum, privind sentinela de serviciu È™i preparînd sosul la o salată de castraveÈ›i. După ce au urat surorilor bun venit, le-au prezentat triumfătoare o masă întinsă È™i, pe masă, friptură rece, din cea de care se poate găsi de obicei într-o cămară de han, exclamînd: ― Nu e drăguÈ›? AÈ™a-i că este o surpriză plăcută? ― Și avem de gînd să vă tratăm pe toate, adăugă Lydia, dar trebuie să ne împrumutaÈ›i bani, fiindcă pe-ai noÈ™tri i-am cheltuit la magazinul de colo. Apoi, arătîndu-le cumpărăturile făcute: Uite, mi-am cumpărat boneta asta. Nu cred că e prea drăguță, dar m-am gîndit că nu strică să mi-o cumpăr. Cum vom ajunge acasă, am s-o desfac în bucăți să văd dacă nu pot s-o fac din nou ceva mai bine. Și cînd surorile îi spuseră că era oribilă, ea adăugă, perfect liniÈ™tită: Oh, dar în prăvălie erau două-trei mult mai urîte; după ce voi cumpăra niÈ™te saten, o culoare mai frumoasă, ca s-o garnisesc din nou, cred că va fi foarte acceptabilă; de altfel, nu va mai avea importanță ce voi purta la vară, după ce regimentul... n-o să mai fie în Meryton; È™i ei pleacă peste două săptămîni. ― Vor pleca, într-adevăr? întrebă Elizabeth foarte mulÈ›umită. ― Se duc lîngă Brighton, în cantonament, È™i teribil aÈ™ vrea să ne ducă tata pe toate acolo pentru vară! Ar fi un plan minunat È™i cred că ar costa mai nimic. Și mamei i-ar plăcea să meargă, mai mult ca orice! GîndiÈ›i-vă numai ce jale ar fi altfel, la vară. ― Da, se gîndi Elizabeth, acesta ar fi un plan cu adevărat încîntător È™i, în acelaÈ™i timp, ni s-ar potrivi de minune. Cerule mare! Brighton È™i un întreg campament de soldaÈ›i, pentru noi care am fost deja daÈ›i peste cap de un biet regiment de miliÈ›ie È™i de balurile lunare de la Meryton! ― Și acum am veÈ™ti pentru voi, spuse Lydia, în timp ce se aÈ™ezau la masă. Ce părere aveÈ›i? Sînt veÈ™ti extraordinare, veÈ™ti grozave È™i, pe deasupra, despre o anumită persoană care ne place la toate. Jane È™i Elizabeth se uitară una la alta È™i îi spuseră chelnerului că nu aveau nevoie de el. Lydia rîse È™i continuă: ― Da! Formalismul È™i discreÈ›ia voastră! V-aÈ›i gîndit că ospătarul nu trebuie să audă; ca È™i cînd i-ar fi păsat! Cred că aude adeseori lucruri mai rele decît am eu de gînd să spun. Dar e un tip urît! Mă bucur că a plecat. N-am văzut în viaÈ›a mea o bărbie aÈ™a de lungă. Ei, È™i acum, veÈ™tile mele sînt despre scumpul Wickham; prea grozave pentru chelner, nu? Nu mai este nici un pericol ca Wickham să se însoare cu Mary King. Ei! Asta-i pentru tine! Ea a plecat la unchiul ei la Liverpool ― a plecat să rămînă acolo. Wickham e salvat! ― Și e salvată È™i Mary King! adăugă Elizabeth, a scăpat de o căsătorie imprudentă cît priveÈ™te averea. ― E o mare proastă că a plecat, dacă îl place. ― Sper însă că nu e vorba de o dragoste puternică, nici din partea unuia, nici a celuilalt, spuse Jane. ― Din partea lui, sînt sigură că nu. Garantez pentru el; nu i-a păsat niciodată nici cît negru sub unghie de ea. Cui i-ar păsa de un moft aÈ™a de scîrbos È™i pistruiat? Elizabeth fu zguduită cînd se gîndi că, deÈ™i ea era incapabilă de o expresie atît de grosolană ― aceasta se deosebea prea puÈ›in de grosolănia sentimentului pe care îl adăpostise în inima ei, crezînd că era generozitate. ÃŽndată ce terminară de mîncat È™i surorile mai mari făcură plata, au cerut trăsura È™i, după oarecare chibzuială, tot grupul împreună cu geamantanele, cutiile de lucru, pachetele È™i surplusul inoportun de cumpărături făcute de Kitty È™i Lydia încăpură înăuntru. ― Ce drăguÈ› ne-am îndesat aici! strigă Lydia. Mă bucur că mi-am cumpărat boneta, chiar dacă n-ar fi decît pentru hazul de a mai avea o cutie de pălării în plus! Ei! È™i acum, hai să ne simÈ›im bine È™i comod È™i să vorbim È™i să rîdem cît o È›ine drumul pînă acasă. Și în primul rînd să auzim ce vi s-a întîmplat vouă de cînd aÈ›i plecat. AÈ›i întîlnit bărbaÈ›i drăguÈ›i? AÈ›i flirtat? Am avut mari speranÈ›e că una dintre voi o să-È™i găsească un soÈ› înainte de a se întoarce acasă. Vă fac cunoscut că Jane va fi în curînd o fată bătrînă. Are aproape douăzeci È™i trei de ani. Doamne! Ce ruÈ™inată m-aÈ™ simÈ›i dacă nu m-aÈ™ mărita înainte douăzeci È™i trei de ani. Nici nu vă închipuiÈ›i ce tare vrea mătuÈ™a Philips să vă găsiÈ›i soÈ›i. Zice că Lizzy ar fi făcut bine să-l ia pe domnul Collins dar eu nu cred că ar fi avut vreun haz. Doamne! Ce mi-ar plăcea să mă mărit înaintea vreuneia dintre voi; È™i atunci eu v-aÈ™ scoate la toate balurile. Doamne, Dumnezeule! Ce ne-am mai făcut de cap deunăzi la colonelul Forster! Kitty È™i cu mine trebuia să ne petrecem ziua acolo, iar doamna Forster ne promisese că vom dansa niÈ›el seara (fiindcă veni vorba, doamna Forster È™i cu mine sîntem prietene la toartă) È™i le-a invitat pe cele două Harrington. Dar Harriet era bolnavă, aÈ™a că Pen a trebuit să vină de una singură; È™i atunci ce credeÈ›i c-am făcut? L-am îmbrăcat pe Chamberlayne în haine de femeie, anume, ca să treacă drept o doamnă. GîndiÈ›i-vă numai ce nostim! ÃŽn afară de doamna È™i domnul colonel Forster, de Kitty È™i de mine, n-a È™tiut nimeni de asta decît mătuÈ™a noastră, că a trebuit să împrumutăm o rochie de la ea. Și nu vă puteÈ›i închipui ce bine arăta! Cînd au sosit Denny È™i Wickham È™i Pratt È™i încă alÈ›i doi-trei bărbaÈ›i, nu l-au recunoscut deloc. Doamne! Ce-am mai rîs. Și doamna Forster, la fel. Am crezut c-o să mor, nu alta. Și asta i-a făcut pe bărbaÈ›i să bănuie ceva È™i au descoperit curînd despre ce era vorba. Cu astfel de povestiri despre petrecerile È™i farsele lor încercă Lydia, ajutată de aluzii È™i completări din partea lui Kitty, să-È™i amuze surorile, tot drumul pînă la Longbourn. Elizabeth asculta cît putea mai puÈ›in, dar era greu să scape de numele lui Wickham, atît de des pomenit. Acasă li se făcu o primire foarte bună. Doamna Bennet se bucură s-o vadă pe Jane tot atît de frumoasă cum o È™tia; iar domnul Bennet, în timpul mesei, îi spuse Elizabethei, spontan È™i de repetate ori: ― Mă bucur că te-ai întors acasă, Lizzy. Cum mai toÈ›i membrii familiei Lucas veniseră s-o întîmpine pe Maria È™i să afle noutăți, se strînsese multă lume în sufragerie; iar subiectele discutate au fost de tot felul. Lady Lucas o întreba tot timpul pe Maria, pe deasupra mesei, despre prosperitatea È™i găinile fiicei sale mai mari, doamna Bennet era angajată în două părÈ›i; într-o parte primea raportul asupra ultimei mode, de la Jane, care È™edea la o oarecare distanță de dînsa, È™i în cealaltă îl repeta în amănunt celor mai mici dintre domniÈ™oarele Lucas; iar Lydia, pe un ton mai ridicat declt al tuturor, înÈ™ira, oricui voia s-o asculte, plăcerile călătoriei din dimineaÈ›a aceea. ― Vai, Mary, strigă ea, aÈ™ fi vrut să fi fost È™i tu cu noi, pentru că a fost aÈ™a de amuzant! La ducere, Kitty È™i cu mine am tras toate perdeluÈ›ele, pretizînd că nu e nimeni în trăsură, È™i eu aÈ™ fi mers tot drumul aÈ™a dacă nu i s-ar fi făcut rău lui Kitty. Și cînd am ajuns la hanul lui George, sînt convinsă că ne-am purtat foarte frumos pentru că le~am tratat pe celelalte trei cu cea mai grozavă gustare rece; È™i dacă ai fi venit È™i tu, te-am fi tratat È™i pe tine. Și pe urmă, cînd am plecat de acolo, ce haz! Am crezut că nu vom încăpea în ruptul capului în trăsură. Eram cît p-aci să mor de rîs. Și-am fost aÈ™a de vesele tot drumul pînă acasă! Am vorbit È™i am rîs aÈ™a de tare, că oricine ne-ar fi putut auzi de la zece mile! La aceasta, Mary răspunse gravă: ― Departe de mine gîndul, scumpă soră, să dispreÈ›uiesc asemenea plăceri. Ele s-ar potrivi, neîndoielnic, majorității minÈ›ilor femeieÈ™ti. Dar mărturisesc că n-ar avea nici un farmec pentru mine. Eu aÈ™ prefera, infinit mai mult, o carte. Dar din acest răspuns Lydia nu auzi nici un cuvînt. Rareori asculta pe cineva mai mult de o jumătate de minut, iar pe Mary, niciodată È™i deloc. După amiază, Lydia insistă pe lîngă celelalte fete să facă împreună o plimbare la Meryton ca să vadă ce mai era pe acolo; dar Elizabeth se opuse cu îndărătnicie acestui plan. Nu trebuia să se spună că domniÈ™oarelor Bennet le e cu neputință să se afle acasă de o jumătate de zi È™i să nu plece în goană după ofiÈ›eri. Mai avea È™i un alt motiv să se opună. ÃŽi era groază să-l vadă din nou pe Wickham È™i era hotărîtă să evite acest lucru cît va putea. Pentru ea, apropiata deplasare a regimentului era cu adevărat o mare uÈ™urare. Acesta trebuia să plece în două săptămîni È™i odată plecat, spera ea, nu mai putea exista în legătură cu Wickham nimic care s-o chinuie. Nu trecuseră multe ceasuri de cînd sosise acasă, cînd băgă de seamă că proiectul de vacanță la Brighton, de care pomenise Lydia la han, era mereu discutat de părinÈ›ii ei. Elizabeth își dădu imediat seama că tatăl lor nu avea deloc intenÈ›ia de a ceda; răspunsurile lui însă erau atît de vagi È™i îndoielnice, încît doamna Bennet, deÈ™i adesea descurajată, nu pierduse încă nădejdea că, pînă la urmă, va reuÈ™i. Capitolul XL Elizabeth nu-È™i mai putea stăpîni nerăbdarea de a o pune pe Jane la curent cu cele întîmplate; È™i, în cele din urmă, hotărîndu-se să elimine orice detaliu în care era amestecată sora ei È™i prevenind-o că va avea surprize, a doua zi de dimineață îi povesti cea mai mare parte din scena ce avusese loc între domnul Darcy È™i ea. Mirarea domniÈ™oarei Bennet scăzu repede din cauza părtinirii sale de soră, care făcea să i se pară firească orice adresare ar fi avut cineva pentru Elizabeth; repede, însă, mirarea lăsă loc altor simțăminte, li părea rău că Darcy își analiza sentimentele într-un mod atît de puÈ›in potrivit pentru a-i asigura succesul; dar È™i mai mîhnită era din cauza durerii pe care refuzul surorii ei i-o pricinuise, fără îndoială. ― Faptul de a fi fost atît de sigur de succes i-a dăunat, spuse ea, È™i desigur că n-ar fi trebuit să lase să se facă acest lucru; gîndeÈ™te-te însă cît de mult îi măreÈ™te acum dezamăgirea. ― ÃŽntr-adevăr, replică Elizabeth, îmi pare sincer rău pentru el; dar alte sentimente îi vor goni probabil,curînd, afecÈ›iunea pentru mine. Nu mă condamni totuÈ™i pentru faptul de a-l fi refuzat? ― Să te condamn? O, nu! ― Mă condamni însă pentru că am vorbit cu atîta căldură despre Wickham. ― Nu, nu È™tiu dacă ai greÈ™it spunînd ceea ce ai spus. ― Dar ai să È™tii, după ce-È›i voi fi povestit ceea ce s-a întîmplat chiar a doua zi. Elizabeth îi vorbi apoi despre scrisoare, relatîndu-i doar ce era în legătură cu George Wickham. Ce lovitură pentru biata Jane care ar fi străbătut, senină, lumea întreagă, fără să poată crede că în tot neamul omenesc exista atîta ticăloÈ™enie cîtă se strînsese aici într-un singur om. Și nici reabilitarea lui Darcy, deÈ™i îmbucurătoare pentru inima ei, nu o putu consola de o asemenea descoperire. Se strădui din toate puterile să dovedească probabilitatea unei erori È™i încercă să-l absolve pe unul, fără să-l implice pe celălalt. ― Asta nu merge, spuse Elizabeth. Niciodată È™i cu nici un preÈ› nu vei reuÈ™i să-i scoÈ›i buni pe amîndoi. Alege, dar trebuie să te mulÈ›umeÈ™ti numai cu unul. ÃŽn ei sînt numai atîtea calități cît să-È›i ajungă să faci un singur om cumsecade; iar în ultimul timp aceste calități s-au mutat dintr-o parte într-alta cam mult. ÃŽn ce mă priveÈ™te, înclin să cred că sînt toate de partea domnului Darcy; dar trebuie să decizi cum crezi. Trecu totuÈ™i cîtva timp pînă să poată smulge de la Jane un surîs. ― Nu È™tiu cînd am fost mai zguduită, exclamă ea. Wickham, atît de rău! Este aproape de necrezut! Și bietul domn Darcy. Dragă Lizzy, gîndeÈ™te-te numai cît trebuie să fi suferit. O asemenea dezamăgire! Și, pe deasupra, să mai afle È™i proasta ta părere despre el! Și să fie silit să povestească asemenea lucru despre sora lui! Este într-adevăr prea dureros! Sînt sigură că trebuie să simÈ›i È™i tu la fel. ― Oh, nu! Regretul È™i mila mea s-au sfîrÈ™it cu totul, văzînd cît de intens le resimÈ›i tu pe amîndouă. Știu că îi vei face în întregime dreptate, aÈ™a că devin, cu fiecare clipă, tot mai indiferentă È™i mai puÈ›in interesată. Risipa ta mă face econoamă È™i, dacă mai continui mult să te tîngui din cauza lui, inima mea o să devină uÈ™oară ca un fulg. ― Bietul Wickham! E atîta bunătate în înfățiÈ™area lui, È™i felul lui de a fi e atît de deschis È™i blînd! ― S-a făcut desigur o mare greÈ™eală în educaÈ›ia acestor doi tineri domni. Unul e înzestrat cu toată bunătatea, iar celălalt cu toată aparenÈ›a ei. ― Mie nu mi s-a părut niciodată, în măsura în care È›i s-a părut È›ie, că domnului Darcy i-ar lipsi aparenÈ›a ei. ― Și totuÈ™i mi-am închipuit că sînt neobiÈ™nuit de deÈ™teaptă cînd am hotărît, fără nici un motiv, că-mi este antipatic. E un imbold grozav pentru inteligenÈ›a cuiva, o invitaÈ›ie la sarcasm, să ai o astfel de antipatie. PoÈ›i fi mojic tot timpul, fără să spui nimic adevărat; dar nu poÈ›i rîde mereu de cineva fără să dai peste un cuvînt spiritual cînd È™i cînd. ― Lizzy, cînd ai citit întîia oară scrisoarea aceea, sînt sigură că n-ai putut lua lucrurile cum le iei acum. ― ÃŽntradevăr, n-am putut. M-am simÈ›it destul de prost. M-am simÈ›it foarte prost ― pot spune, nenorocită. Și nimeni alături, cu care să vorbesc despre ceea ce simÈ›eam, nici o Jane care să mă mîngîie È™i să-mi spună că nu fusesem atît de groaznic de slabă, È™i îngîmfată, È™i absurdă pe cît È™tiam că fusesem! Oh! Cît mi-ai lipsit. ― Ce nenorocire că ai folosit expresii atît de tari cînd i-ai vorbit domnului Darcy despre Wickham! Căci ele par acum cu totul nemeritate. ― Desigur. Dar nenorocirea de a fi vorbit cu patimă este o urmare cît se poate de firească a prejudecăților pe care le aveam. Există un punct asupra căruia vreau să-È›i cer sfatul. AÈ™ vrea să È™tiu dacă sînt sau nu datoare să le dezvălui cunoscuÈ›ilor noÈ™tri, în general, adevăratul caracter al lui Wickham. DomniÈ™oara Bennet se gîndi puÈ›in È™i apoi răspunse: ― Cu siguranță, nu este cazul să fie dat în vileag atît de groaznic. Tu ce crezi? ― Că nici nu trebuie încercat. Domnul Darcy nu m-a autorizat să comunic È™i altora ceea ce mi-a spus. Dimpotrivă, absolut tot ce era în legătură cu sora lui trebuia, pe cît posibil, să păstrez numai pentru mine; È™i dacă voi încerca să arăt oamenilor adevărul în privinÈ›a celorlalte aspecte ale purtării lui, cine mă va crede? Prejudecata generală împotriva domnului Darcy este atât de puternică, încît încercarea de a-l pune într-o lumină favorabilă ar însemna să dai gata jumătate din oamenii cumsecade din Meryton. Nu mă simt în stare de aÈ™a ceva. Wickham va pleca în curînd È™i, prin urmare, ceea ce este el, în realitate nu va mai însemna nimic pentru oamenii de aici. După o vreme se va da totul în vileag È™i atunci vom putea rîde de prostia celor ce n-au È™tiut-o mai dinainte. Acum însă nu voi spune nimic. ― Ai perfectă dreptate. A-i dezvălui în mod public greÈ™elile l-ar putea distruge pe viață. Poate eă acum îi pare rău de ceea ce a făcut È™i e dornic să se îndrepte. Nu trebuie să-l facem să deznădăjduiască. ConversaÈ›ia aceasta a mai potolit vîltoarea din mintea Elizabethei. Scăpase de două dintre secretele care o apăsaseră timp de două săptămîni È™i era sigură că Jane o va asculta cu bunăvoinÈ›a, ori de cîte ori ar mai dori să vorbească despre vreunul dintre ele. Dar mai rămînea un lucru ascuns pe care prudenÈ›a nu îngăduia să-l scoată la lumină. Nu îndrăznea să vorbească de cealaltă lumătate a scrisorii domnului Darcy È™i nici să-i spună surorii sale cît de sincer o preÈ›uise prietenul lui. Era vorba acolo de lucruri pe care nu le putea împărtăși nimănui È™i era conÈ™tientă de faptul că numai o perfectă înÈ›elegere între cele două părÈ›i ar fi putut-o îndreptăți să azvîrle È™i povara acestui ultim secret. "Și apoi, își spuse ea, dacă acest eveniment foarte improbabil s-ar produce vreodată, eu nu voi fi în stare să spun decît ceea ce Bingley va putea spune într-un fel mult mai plăcut decît mine. Dreptul de a divulga lucrul acesta nu-mi poate reveni mie, decît atunci cînd își va fi pierdut întreaga însemnătate". Acum, că. erau acasă, putea să observe în voie adevărata stare de spirit a surorii sale. Jane nu era fericită. Nutrea însă pentru Bingley o foarte caldă afecÈ›iune! Cum înainte nu-È™i închipuise niciodată că ar fi îndrăgostită, sentimentul ei avea toată căldura primei iubiri È™i, datorită vârstei È™i caracterului ei, o putere mai mare decît aceea cu care se fălesc adesea primele iubiri; iar amintirea lui îi era atît de scumpă È™i-l prefera atît de mult oricărui alt bărbat, încît avea nevoie de toată înÈ›elepciunea È™i de toată atenÈ›ia față de sentimentele celor dragi pentru a se stăpîni È™i a nu se lăsa pradă unor regrete care ar fi fost desigur dăunătoare sănătății ei È™i liniÈ™tii lor. ― Ei, Lizzy, spuse doamna Bennet într-o zi, ce părere ai acum de chestia asta nenorocită cu Jane? Din partea mea, sînt hotărîtă să nu mai vorbesc de asta cu nimeni, niciodată. I-am spus acelaÈ™i lucru È™i soră-mi Philips, mai deunăzi. Dar n-am putut să mă lămuresc dacă Jane o fi dat ochii cu el la Londra. Eh, e un om fără nici un merit È™i acum nu cred să mai fie nici cea mai slabă nădejde ca Jane să-l mai ia vreodată. Nu mai zice nimeni nimic de venirea lui la Netherfield, la vară, È™i-am întrebat pe fiecare dintre cei care ar putea să È™tie. ― Nu cred că va mai veni vreodată să se stabilească la Netherfield. ― Ei bine, facă aÈ™a cum i-o plăcea. Nu doreÈ™te nimeni să vină; dar am să spun cîte zile oi avea că s-a purtat urît cu fiica mea, È™i dacă eram în locul ei n-o lăsam baltă. AÈ™a! Mîngîierea mea e că sînt sigură că Jane o să moară de inimă rea, È™i atunci o să-i pară lui rău de ce a făcut. Dar cum pe Elizabeth n-o putea mîngîia o astfel de speranță, nu-i dădu nici un răspuns. ― Ei, Lizzy, continuă maică-sa imediat, È™i zici că familia Collins trăieÈ™te foarte confortabil, nu? De! De! Numai să dureze. Și cum mănîncă? Charlotte este o excelentă gospodină, îmi închipui. Dacă e pe jumătate aÈ™a de strînsă la mînă ca mamă-sa, economiseÈ™te destul. Sînt sigură că în casa lor nu se face risipă. ― Nu, deloc. ― O bună chibzuială, poÈ›i fi sigură. Da! Da! Au ei grijă să nu-È™i depășească veniturile; ei n-au să aibă niciodată griji din cauza banilor. De! Să le fie de bine! Și-aÈ™a îmi închipui că vorbesc adesea c-or să ia Longbourn-ul cînd o muri tata. Cred că îl socotesc ca al lor cînd o să fie. ― Este un subiect pe care nu-l puteau atinge în faÈ›a mea. ― Nu; ar fi fost ciudat dac-o făceau. Dar nu mă îndoiesc că vorbesc des de asta, între ei. Eh, dacă pot fi liniÈ™tiÈ›i cu o proprietate care nu e legal a lor, cu atît mai bine. Mie mi-ar fi ruÈ™ine să am o avere care mi-a picat prin clauză testamentară. Capitolul XLI Prima săptămînă după întoarcerea lor trecu repede; a doua începu. Era ultima în care regimentul mai rămînea la Meryton È™i toate tinerele domniÈ™oare din vecinătate se întristau văzînd cu ochii. Deprimarea era aproape generală. DomniÈ™oarele Bennet cele mari erau singurele în stare încă să mănînce, să bea, să doarmă È™i să-È™i vadă de treburile lor obiÈ™nuite. Kitty È™i Lydia, care se chinuiau cumplit È™i care nu înÈ›elegeau cum cineva din familia lor putea avea o inimă atît de împietrită, le reproÈ™au într-una insensibilitatea. ― Cerule mare! Ce-o să se întîmple cu noi? Ce-o să ne facem? exclamau adesea, amărîte de această nenorocire. Lizzy, cum poÈ›i zîmbi astfel? Mama lor, afectuoasă, le împărtășea mîhnirea; își amintea ce îndurase ea însăși într-o împrejurare asemănătoare, cu douăzeci È™i cinci de ani mai înainte. ― Sînt sigură, spuse ea, c-am plîns două zile întregi cînd a plecat regimentul colonelului Miliar. Am crezut că o să mi se frîngă inima. ― Sînt sigură că a mea o să se frîngă, spuse Lydia. ― Dacă măcar am putea pleca la Brighton! remarcă doamna Bennet. ― Oh! Da! dacă măcar am putea pleca la Brighton! Dar tata este atît de nesuferit. ― Cîteva băi de mare m-ar pune pe picioare pentru totdeauna! ― Și mătuÈ™a Philips e convinsă că mie mi-ar face foarte bine, adăugă Kitty. Acestea erau tînguielile care răsunau fără întrerupere prin Longbourn House. Elizabeth încerca să se amuze, dar toată plăcerea i se transforma în ruÈ™ine. SimÈ›i din nou justeÈ›ea acuzărilor domnului Darcy È™i niciodată mai înainte nu fusese atît de dispusă să-l ierte pentru că se amestecase în viaÈ›a prietenului său. Dar perspectivele înnourate ale Lydiei se limpeziră curînd, căci doamna Forster, soÈ›ia domnului colonel al regimentului, o invită s-o însoÈ›ească la Brighton. Această prietenă de nepreÈ›uit era o foarte tînără femeie, căsătorită de puÈ›in timp. Asemănarea dintre ea È™i Lydia, căci aveau amîndouă o fire veselă, le făcuse să se simpatizeze reciproc È™i, din cele trei luni de cînd se cunoÈ™teau, de două luni erau prietene intime. ÃŽncîntarea Lydiei, cu acest prilej, adoraÈ›ia ei pentru doamna Forster, bucuria doamnei Bennet È™i suferinÈ›a lui Kitty ar putea fi cu greu descrise. Total absentă față de simțămintele surorii sale, Lydia zburda prin casă într-un entuziasm nestăvilit, cerînd fiecăruia s-o felicite, rîzînd È™i vorbind mai zgomotos decît de obicei, în timp ce în salon Kitty cea fără de noroc se tot tînguia de soarta ei, în termeni tot mai exageraÈ›i pe cît îi era È™i tonul de arțăgos. ― Nu pot înÈ›elege de ce doamna Forster nu m-ar invita È™i pe mine ca pe Lydia, spunea ea, deÈ™i nu sînt prietena ei intimă. Am È™i eu dreptul să fiu invitată tot atît ca È™i ea; ba chiar mai mult, pentru că sînt cu doi ani mai mare. Zadarnic încercă Elizabeth s-o facă mai înÈ›eleaptă È™i Jane s-o facă se se resemneze. ÃŽn ceea ce o priveÈ™te pe Elizabeth, această invitaÈ›ie era atît de departe de a trezi în ea aceleaÈ™i sentimente ca în mama ei È™i în Lydia, încît o considera ca pe o sentință de moarte a oricărei posibilități pentru Lydia de a căpăta niÈ›el bun-simÈ›; si cu riscul de a deveni nesuferită dacă s-ar fi È™tiut ce face, nu se putut abÈ›ine să nu-l sfătuiască pe tatăl ei în secret, să n-o lase pe Lydia să plece. I-a arătat toată lipsa de cuviință din purtarea Lydiei în general, puÈ›inul profit pe care l-ar putea trage din prietenia cu o femeie ca doamna Forster È™i probabilitatea de a fi È™i mai imprudentă, într-o astfel de companie, la Brighton, unde ispitele erau desigur È™i mai mari decît acasă. El o ascultă cu atenÈ›ie È™i apoi îi spuse: ― Lydia nu se poate simÈ›i bine pînă ce nu se face de rîs în mod public, È™i nu ne-am putea niciodată aÈ™tepta s-o facă cu o cheltuială È™i cu neplăceri mai mici pentru familia ei ca în împrejurimile de față. ― Dacă È›i-ai da seama, răspunse Elizabeth, de dezavantajele foarte mari, pentru noi toÈ›i, care s-ar isca în cazul cînd purtarea nesăbuită È™i imprudentă a Lydiei ar deveni cunoscută în mod public ― nu, cele care s-au È™i iscat ― sînt sigură că ai judeca lucrul acesta în alt fel, ― "S-au È™i iscat", repetă domnul Bennet. Ce spui? A pus pe goană, speriindu-i, pe vreunii dintre admiratorii voÈ™tri? Sărmană, micuță Lizzy! Nu te lăsa dărîmată. Astfel de tineri delicaÈ›i care nu suportă să aibă de-a face cu niÈ›ică zăpăceală nu merită nici un regret. Hai, arată-mi lista acestor indivizi jalnici care au fost È›inuÈ›i la distanță de nebuniile Lydiei. ― Te înÈ™eli; nu am avut de îndurat asemenea ofense. Nu mă plîng acum de un rău în mod special, ci în mod general. Bunul nostru nume, onorabilitatea noastră în lume suferă, desigur, din cauza uÈ™urinÈ›ei fără stavilă, a aroganÈ›ei È™i a dispreÈ›ului pentru orice fel de stăpînire de sine care caracterizează firea Lydiei. Scuză-mă, dar trebuie să vorbesc deschis. Dacă dumneata, scumpul meu tată, nu-È›i vei da osteneala să-i înfrînezi exuberanÈ›a È™i să o înveÈ›i că ceea ce urmăreÈ™te în prezent nu sînt lucrurile cu care-È™i va umple viaÈ›a, curînd nu se va mai putea face nimic cu ea. La È™aisprezece ani va avea caracterul format, iar ea va fi în mod definitiv tipul de flirt care se face de rîs ― atît pe sine cît È™i întreaga ei familie. Și, pe deasupra, un flirt în sensul cel mai prost al cuvîntului; fără vreun farmec, în afară de tinereÈ›e È™i de o înfățiÈ™are acceptabilă; È™i, datorită ignoranÈ›ei È™i vidului din mintea ei, total incapabilă să se apere cît de puÈ›in de dispreÈ›ul general pe care-l va provoca pofta ei turbată de a fi admirată. AcelaÈ™i pericol o paÈ™te È™i pe Kitty. Ea va păși pe urmele Lydiei. ÃŽngîmfată, ignorantă, leneșă, total incapabilă să se controleze. Oh! tată dragă, îți închipui că va fi posibil să nu fie criticate È™i dispreÈ›uite oriunde vor fi cunoscute È™i că asupra surorilor lor nu se va răsfrînge adesea ruÈ™inea aceasta? Domnul Bennet văzu că-È™i pune toată inima în această chestiune; È™i, luîndu-i afectuos mîna, îi spuse: ― Nu te necăji, draga tatii. Oricine vă va cunoaÈ™te, pe tine È™i pe Jane, vă va respecta È™i preÈ›ui; È™i nu veÈ›i apărea dezavantajate din cauză că aveÈ›i două ― sau aÈ™ putea spune trei ― surori foarte nesăbuite. Nu vom avea pace la Longbourn dacă Lydia nu se duce la Brighton. Să se ducă deci. Colonelul Forster este un om cu bun simÈ› È™i o s-o păzească să nu facă vreo prostie; È™i este, din fericire, prea săracă pentru a tenta pe cineva. La Brighton va avea, chiar È™i ca flirt de duzină, mai puÈ›ină căutare decît aici. OfiÈ›erii vor găsi femei mai demne de atenÈ›ia lor. Să sperăm deci că È™ederea ei acolo o să-i dezvăluie propria-i neînsemnătate. ÃŽn orice caz, nu poate deveni mult mai rea decît este acum, fără să ne îndreptățească s-o punem sub cheie, pentru tot restul vieÈ›ii. Elizabeth trebui să se mulÈ›umească cu acest răspuns; opinia ei însă rămase aceeaÈ™i, È™i plecă de la el dezamăgită È™i întristată. Nu-i stătea în fire, totuÈ™i, să dea amploare supărărilor, stăruind asupra lor. Era încredinÈ›ată că-È™i făcuse datoria È™i n-avea obiceiul să se frămînte pentru relele inevitabile sau să le amplifice, neliniÈ™tindu-se. Dacă Lydia È™i mama sa ar fi cunoscut tema conversaÈ›iei dintre ea È™i domnul Bennet, volubilitatea lor reunită nu le-ar fi ajuns pentru a-È™i exprima indignarea. ÃŽn închipuirea Lydiei, o vizită la Brighton însemna fericirea pe pămînt. Văzu cu ochiul creator al fanteziei străzile acelei vesele staÈ›iuni balneare miÈ™unînd de ofiÈ›eri. Se văzu pe ea însăși ca obiect al admiraÈ›iei a zeci È™i zeci dintre ei, deocamdată încă necunoscuÈ›i. Văzu toate splendorile cantonamentului ― corturile înălÈ›ate într-o superbă uniformitate de rînduri, ticsite de tineret, răsunînd de veselie È™i strălucind de stacojiul tunicilor; È™i pentru a completa imaginea, se văzu È™i pe ea sub un cort, flirtînd plină de tandreÈ›e cu cel puÈ›in È™ase ofiÈ›eri deodată. Ce-ar fi simÈ›it oare dacă ar fi È™tiut că sora ei urmăreÈ™te s-o lipsească de asemenea perspective È™i realități? Numai mama ei, care ar fi simÈ›it poate aproape acelaÈ™i lucru, ar fi putut-o înÈ›elege. Vizita Lydiei la Brighton era singura consolare în trista-i convingere că soÈ›ul său nu intenÈ›iona să meargă È™i el vreodată acolo. N-au aflat însă nimic din cele petrecute È™i încîntarea lor a continuat, prea puÈ›in întreruptă, pînă în ziua cînd Lydia plecă. Elizabeth trebuia să-l vadă acum pe domnul Wickham pentru ultima oară. Cum de cînd se întorsese acasă se aflase adesea în compania lui, nu mai avea aproape nici o emoÈ›ie; emoÈ›iile trecutei ei preferinÈ›e pentru el dispăruseră cu totul. ÃŽnvățase chiar să întrevadă pînă È™i în blîndeÈ›ea lui, care la început o încîntase, o afectare È™i o lipsă de fantezie obositoare È™i dezgustătoare. Mai mult încă, în purtarea lui actuală față de dînsa găsea un izvor de neplăceri; căci tendinÈ›a lui de a reînnoi atenÈ›iile care marcaseră începutul cunoÈ™tinÈ›ei lor, după cele ce se întîmplaseră, nu putea decît s-o irite. Elizabeth pierdu orice interes pentru el cînd se văzu aleasă astfel drept È›intă a unei galanterii atît de frivole È™i banale È™i, respingîndu-i-o mereu, nu se putea împiedica să nu simtă reprobare față de convingerea lui că ― oricît de îndelung È™i indiferent din ce cauză o lipsise de atenÈ›iile lui ― vanitatea ei ar fi satisfăcută È™i preferinÈ›a ei dobîndită, desigur, printr-o reînnoire a acestor atenÈ›ii. ÃŽn chiar ultima zi de È™edere a regimentului la Meryton, el luă masa, împreună cu alÈ›i ofiÈ›eri, la Longbourn; Elizabeth se simÈ›ea atît de puÈ›in dispusă să se despartă prietenos de dînsul încît, la o întrebare a lui despre felul cum își petrecuse timpul la Hunsford, îi pomeni de colonelul Fitzwilliam È™i de domnul Darcy, care fuseseră trei săptămîni la Rosings, È™i-l întrebă dacă-l cunoÈ™tea pe cel dintîi. Wickham păru surprins, nemulÈ›umit, alarmat; dar, după ce se reculese o clipă, îi înapoie zîmbetul È™i-i răspunse că în trecut îl văzuse adesea; apoi menÈ›ionă că era un adevărat gentleman È™i o întrebă cum i-a plăcut. Răspunsul ei favorabil a fost dat cu multă căldură. Curînd după aceasta Wickham adăugă indiferent: ― Cît timp spuneÈ›i că a stat la Rosings? ― Aproape trei săptămîni. ― Și l-aÈ›i văzut adesea? ― Da, aproape în fiecare zi. ― Felul său de a fi este foarte deosebit de al vărului său. ― Da, foarte deosebit; dar cred că domnul Darcy cîștigă atunci cînd îl cunoÈ™ti mai bine. ― ÃŽntr-adevăr! strigă Wickham cu o privire care lui Elizabeth nu-i scăpă. Și, vă rog, pot întreba... dar, stâpînindu-se, adăugă pe un ton mai vesel: Cîștigă oare în ce priveÈ™te manierele? A consimÈ›it să adauge o oarecare politeÈ›e felului său obiÈ™nuit de a fi? Căci nu îndrăznesc să sper, continuă el pe un ton mai scăzut È™i mai grav, că a cîștigat în lucrurile esenÈ›iale. ― Oh! Nu! spuse Elizabeth. ÃŽn lucrurile esenÈ›iale cred că este întocmai aÈ™a cum a fost întotdeauna. ÃŽn timp ce vorbea, Wickham avu aerul că nu prea È™tia dacă trebuie să se bucure de cuvintele ei sau să se îndoiască de sensul lor. Era pe chipul Elizabethei ceva care-l făcu să asculte cu o atenÈ›ie plină de teamă È™i neliniÈ™te în timp ce ea adăuga: ― Cînd am afirmat că domnul Darcy cîștigă atunci cînd îl cunoÈ™ti mai bine, n-am vrut să spun că judecata sau purtarea sa s-au schimbat în bine, ci că atunci cînd îl cunoÈ™ti mai îndeaproape, îi înÈ›elegi mai bine firea. Pe chipul mai aprins al lui Wiekham È™i în privirile lui neliniÈ™tite se vedea că era alarmat; rămase cîteva minute tăcut, apoi, scuturîndu-se de jena ce-l cuprinsese, se întoarse iar către ea È™i-i spuse pe, tonul cel mai blajin posibil: ― Dumneavoastră, care cunoaÈ™teÈ›i atît de bine sentimentele mele față de domnul Darcy, veÈ›i înÈ›elege imediat cît de sincer mă bucur că este destul de înÈ›elept pentru a simula cel puÈ›in aparenÈ›a a ceea ce se cuvine. ÃŽn acest sens, mîndria lui poate fi de folos, dacă nu lui, multor altora, pentru că îl împiedică, desigur, de a avea o purtare odioasă ca aceea de pe urma căreia am avut eu de suferit. Mă tem numai că felul acela de prudență la care presupun că aÈ›i făcut aluzie este adoptat numai în timpul vizitelor la mătuÈ™a lui, căci are un nețărmurit respect pentru părerea bună a acesteia despre el. Cînd eram împreună, teama de ea, È™tiu, își făcea întotdeauna efectul; .È™i multe trebuie puse pe seama dorinÈ›ei lui de a realiza căsătoria cu domniÈ™oara de Bourgh, căsătorie la care, sînt sigur, È›ine mult. La auzul acestor cuvinte, Elizabeth nu-È™i putu stăpîni un surîs, dar îi răspunse numai printr-o uÈ™oară înclinare a capului. ÃŽnÈ›elese că el dorea s-o atragă pe panta vechiului subiect al mîhnirilor lui È™i nu avea deloc dispoziÈ›ie să i-o îngăduie. Restul serii a trecut cu o aparentă voioÈ™ie din partea lui, dar fără vreo altă încercare de a se ocupa de Elizabeth; s-au despărÈ›it, la urmă, cu o politeÈ›e reciprocă È™i, probabil, cu o dorință reciprocă de a nu se mai întîlni vreodată. Cînd petrecerea s-a spart, Lydia s-a reîntors împreună cu doamna Forster la Meryton, de unde trebuiau să pornească a doua zi dimineață, devreme. DespărÈ›irea ei de familie a fost mai curînd zgomotoasă decît înduioșătoare. Numai Kitty vărsă lacrimi; dar ea plînse de supărare È™i invidie. Doamna Bennet făcu risipă de urări de fericire pentru fiica sa, impresionînd prin îndemnurile pe care i le dădu să nu scape vreun prilej de a se distra cît mai mult posibil, È™i existau toate motivele să se creadă că acest sfat va fi urmat; È™i, în fericirea zgomotoasă a Lydiei, care-È™i lua rămas bun, urările de plecare, făcute pe un ton moderat de către surorile ei, fură rostite fără să fie auzite. Capitolul XLII Elizabeth nu È™i-ar fi putut face o părerea prea favorabilă despre fericirea conjugală sau plăcerile casnice, dacă s-ar fi luat numai după cele ce vedea în familia ei. Tatăl său, captivat de tinereÈ›e È™i de frumuseÈ›e È™i de aerul acela de bună dispoziÈ›ie pe care îl au tinereÈ›ea È™i frumuseÈ›ea în general, se căsătorise cu o femeie a cărei minte slabă È™i spirit necultivat au pus capăt, foarte curînd după căsătorie, oricărei afecÈ›iuni adevărate. Respectul, stima È™i încrederea pieriseră pentru totdeauna; È™i tot ce crezuse el în privinÈ›a fericirii casnice i-a fost răsturnat. Domnul Bennet însă nu era o fire care să caute mîngîieri pentru dezamăgirea provocată de propria lui imprudență într-una din plăcerile cu care se consolează atît de des cei nefericiÈ›i din vina neseriozității sau a viciului lor. ÃŽl încîntau viaÈ›a la È›ară È™i cărÈ›ile; È™i din aceste plăceri izvorîseră bucuriile lui cele mai mari. Față de soÈ›ie, era prea puÈ›in îndatorat, în afară de faptul că ignoranÈ›a È™i zăpăceala ei îl amuzau. Acesta nu este genul de fericire pe care un bărbat ar dori, în general, să-l datoreze soÈ›iei sale; dar acolo unde lipsesc alte posibilități de distracÈ›ie, adevăratul filozof va scoate un profit din ceea ce are la îndemînă. Elizabeth nu fusese totuÈ™i niciodată oarbă față de comportamentul nepotrivit al tatălui ei, ca soÈ›. O duruse întotdeauna acest lucru; din respect însă pentru însuÈ™irile lui È™i recunoscătoare pentru modul lui afectuos de a o trata, încerca să uite ceea ce nu-i putea trece cu vederea È™i să-È™i gonească din minte acea continuă încălcare a îndatoririlor È™i bunei-cuviinÈ›e conjugale care, expunîndu-o pe soÈ›ia sa dispreÈ›ului propriilor ei copii, era atît de condamnabilă. Dar niciodată nu simÈ›ise mai tare decît acum dezavantajele pe care le aveau copiiii rezultaÈ›i dintr-o căsătorie atît de nepotrivită È™i nici nu fusese vreodată atît de perfect conÈ™tientă de relele ce izvorau dintr-o folosire atît de greÈ™ită a unor însuÈ™iri care, bine utilizate, ar fi putut cel puÈ›in asigura fiicelor sale respectabilitatea, chiar dacă nu puteau dezvolta inteligenÈ›a soÈ›iei lui. Elizabeth se bucură de plecarea lui Wickham, dar mutarea regimentului îi dădu prea puÈ›ine motive de satisfacÈ›ie. Petrecerile lor în afară erau mai puÈ›in variate ca înainte; iar acasă avea o mamă È™i o soră ale căror necontenite tînguieli pentru plictiseala din jurul lor aÈ™terneau o reală melancolie asupra cercului lor familial; È™i deÈ™i cu timpul Kitty ar fi putut să-È™i recapete bunul simÈ› natural, pentru că aceia care-i tulburau mintea plecaseră, era mai mult decît probabil că cealaltă soră, de la care te puteai aÈ™tepta la prostii È™i mai mari, va exagera cu neseriozitatea È™i îndrăznelile, aflîndu-se într-o situaÈ›ie de două ori periculoasă, fiind vorba de o staÈ›iune balneară È™i de un cantonament. Cînd consideră toate acestea, Elizabeth constată ― constatare ce mai fusese făcută È™i altădată ― că un eveniment pe care-l dorea din toată inima nu-i aducea, cînd se realiza, toată bucuria sperată. Era deci nevoie să fixeze o dată drept început al unei adevărate fericiri; să-È™i fixeze un alt obiectiv pentru dorinÈ›ele È™i speranÈ›ele ei È™i, bucurîndu-se din nou cu anticipaÈ›ie de fericirea ce-È™i promitea, să se consoleze pentru prezent È™i să se pregătească pentru o altă dezamăgire. Călătoria la Lacuri forma acum obiectul preocupărilor sale cele mai fericite È™i era cea mai bună mîngîiere pentru toate orele neplăcute pe care nemulÈ›umirea mamei È™i a lui Kitty le făceau de neînlăturat; È™i dacă în planul său ar fi putut s-o includă È™i pe Jane, totul ar fi fost desăvîrÈ™it. "Dar ce fericire, își spunea, că am ce să-mi doresc! Dacă tot aranjamentul ar fi perfect, aÈ™ fi sigură că voi avea o dezamăgire. Dar aÈ™a, purtînd cu mine un izvor nesfîrÈ™it de regrete din cauza absenÈ›ei surorii mele, pot spera în mod raÈ›ional ca nădejdile mele de bucurie să sa împlinească. Un plan în care fiecare punct promite o încîntare nu poate fi niciodată o reuÈ™ită; È™i o dezamăgire totală poate fi parată numai apărîndu-te printr-o mică È™i neînsemnată mîhnire". ÃŽnainte de plecare Lydia promisese să scrie mamei È™i lui Kitty foarte des È™i foarte amănunÈ›it; scrisorile ei însă se lăsau mult aÈ™teptate È™i erau totdeauna foarte scurte. Acelea adresate mamei conÈ›ineau prea puÈ›in în afară doar de faptul că se întorseseră de la bazar, unde fuseseră însoÈ›ite de cutare È™i cutare ofiÈ›er È™i unde văzuseră podoabe atît de frumoase că era înnebunită; că avea o rochie sau o umbreluță nouă, pe care ar fi descris-o mai amănunÈ›it, dar trebuia să plece în mare grabă, căci o chema doamna Forster pentru că se duceau la un cantonament; iar din corespondenÈ›a cu sora sa se putea afla È™i mai puÈ›in deoarece, deÈ™i scrisorile către Kitty erau ceva mai lungi, erau mult prea pline de cuvinte subliniate pentru a putea fi văzute È™i de alÈ›i ochi. După două sau trei săptămîni de la plecarea Lydiei, sănătatea, buna dispoziÈ›ie È™i veselia începură iarăși să-È™i facă apariÈ›ia la Longbourn. Totul avea o înfățiÈ™are mai fericită. Familiile care plecaseră la oraÈ™ pentru iarnă se întorseseră È™i apărură toaletele È™i distracÈ›iile de vară. Doamna Bennet își recăpătă obiÈ™nuita sa seninătate certăreață; iar pe la mijlocul lui iunie Kitty își revenise într-atît, încît era în stare să intre în Meryton fără lacrimi ― eveniment promițător, care o făcu pe Elizabeth să spere că pînă la Crăciunul viitor, va fi destul de cuminte ca să nu mai pomenească de ofiÈ›eri mai des decît o dată pe zi, afară doar dacă, în urma vreunei dispoziÈ›ii crude È™i răuvoitoare a ministerului de război, nu s-ar încartirui un regiment la Meryton. Data fixată pentru începutul călătoriei lor spre nord se apropia repede; nu mai erau decît două săptămîni, cînd sosi o scrisoare de la doamna Gardiner, care îi amîna începutul È™i îi scurta durata. Domnul Gardiner nu putea pleca, fiind împiedicat de treburi, decît peste două săptămîni, în iulie, È™i în mai puÈ›in de-o lună trebuia să fie înapoi la Londra; È™i cum aveau la dispoziÈ›ie puÈ›in timp ca să ajungă atît de departe È™i să vadă atît cît își propuseseră, pe îndelete È™i comod cum speraseră, erau acum obligaÈ›i să renunÈ›e la Lacuri È™i să facă un voiaj mai mic; după ultimele planuri, urmau să meargă către nord, nu mai departe de Derbyshire. ÃŽn È›inutul acela erau destule de văzut ca să le umple cea mai mare parte din cele trei săptămîni; iar pentru doamna Gardiner, locul prezenta o atracÈ›ie deosebit de puternică. OraÈ™ul în care locuise mai demult cîțiva ani È™i unde urmau să petreacă vreo cîteva zile era probabil pentru curiozitatea ei tot atît de atrăgător ca È™i faimoasele splendori de la Matlock Chatsworth, Dovedale sau Peak. Elizabeth era extrem de dezamăgită; visase tot timpul să vadă Lacurile È™i încă mai credea că ar fi fost destul timp pentru acest lucru. Era însă de datoria ei să fie mulÈ›umită È™i avea o fire optimistă; aÈ™a că totul fu, curînd, iarăși bine. Multe gînduri se legau de Derbyshire. ÃŽi era imposibil să audă acest, cuvînt fără să se gîndească la Pemberley È™i la proprietarul acelui loc. "Dar e sigur, își spuse, că pot să intru în comitatul în care locuieÈ™te el È™i să fur de acolo cîteva spaturi fără să mă observe È™i fără să fiu pedepsită pentru asta". Timpul de aÈ™teptare era acum dublu. Trebuiau să treacă patru săptămîni pînă la sosirea unchiului È™i mătuÈ™ii sale. Dar au trecut; È™i domnul È™i doamna Gardiner, cu cei patru copii ai lor, apărură în cele din urmă la Longbourn. Copiii, două fetiÈ›e de È™ase È™i opt ani È™i doi băieÈ›i mai mici, urmau să rămînă în grija specială a veriÈ™oarei lor Jane, favorita tuturor, care cu un bun-simÈ› nedezminÈ›it È™i cu blîndeÈ›ea firii sale era perfect indicată să se ocupe de ei în tot felul ― învățîndu-i, jucîndu-se cu ei È™i iubindu-i. Domnul È™i doamna Gadiner rămaseră la Longbourn numai o noapte È™i a doua zi de dimineață porniră împreună cu Elizabeth în căutare de noutăți È™i de amuzament. O bucurie era sigură, aceea că tovarășii de drum se potriveau; erau dotaÈ›i cu sănătate È™i calm pentru a face față inconvenientelor, cu veselie pentru a le spori orice placere È™i cu dragoste È™i inteligență care puteau să o înlocuiască, dacă din afară s-ar; fi ivit dezamăgiri. Tema acestei lucrări nu este descrierea È›inutului Derbyshire È™i nici a altuia din locurile remarcabile prin care trecea drumul lor; Oxford, Blenheim, Warwick, Kenilworth, Birmingham etc, sînt de ajuns de cunoscute. Tot ce ne preocupă în prezent este o mică porÈ›iune din Derbyshire. După ce vizitară locurile cele mai frumoase ale È›inutului, își îndreptară paÈ™ii către orășelul Lambton, unde locuise odinioară doamna Gardiner È™i unde, auzise de mult, se mai, aflau încă niÈ™te cunoÈ™tinÈ›e de-ale ei; È™i Elizabeth înÈ›elese de la mătuÈ™a sa că Pemberley era situat la mai puÈ›in de cinci mile de Lambton. Nu se afla chiar în drumul lor, dar nici la o distanță mai mare de o milă, două. Cu o seară înainte, pe cînd discutau ruta, doamna Gardiner își exprimase dorinÈ›a de a revedea acel loc. Domnul Gardiner se declarase de acord È™i s-au adresat Elizabeth-ei pentru a-i cere È™i ei consimțămîtul. ― Iubita mea, nu È›i-ar plăcea să vezi un loc despre care ai auzit atîta? o întrebă mătuÈ™a, un loc care, în plus, îți va aminti de atîția dintre cunoscuÈ›ii dumitale. Știi că Wickham È™i-a petrecut acolo toată tinereÈ›ea. Elizabeth era disperată. SimÈ›ea că nu avea ce căuta la Pemberley È™i se văzu silită să pretindă că nu È›inea să-l vadă. Trebuia să le spună că era sătulă de locuinÈ›e arătoase: după ce trecuse prin atîtea nu mai găsea nici o plăcere în covoare fine È™i draperii de satin. Doamna Gardiner îi spuse că era o prostuță. ― Daca ar fi vorba numai de o casă bogat mobilată, spuse ea, nu m-ar interesa nici pe mine; dar parcul e încîntător. Și au acolo păduri dintre cele mai frumoase din È›inut. Elizabeth nu mai spuse nimic; dar nu putea fi de acord, îi trecu prin minte posibilitatea de a-l întâlni pe domnul Darcy în timpul vizitei lor. Ar fi îngrozitor! Numai acest gînd o făcu să roÈ™ească; È™i-È™i spuse că era mai bine să-i vorbească deschis mătuÈ™ii sale decît să-È™i ia un asemenea risc. Erau însă obiecÈ›ii serioase împotriva acestui lucru; È™i in cele din urmă hotărî ca aceasta să fie ultima soluÈ›ie la care să recurgă, în caz că investigaÈ›iile sale cu privire la absenÈ›a familiei de la Pemberley vor căpăta un răspuns nefavorabil. Prin urmare, cînd se retrase pentru noapte, întrebă camerista dacă Pemberley era un loc încîntător, care era numele proprietarului È™i, cu destulă îngrijorare, dacă familia se afla acolo pentru vară. La ultima întrebare primi un răspuns negativ, cît se poate de binevenit; panica fiind astfel înlăturată, se lăsă în voia marii curiozități de a vedea È™i ea casa; iar în dimineaÈ›a următoare, cînd se discută din nou acest subiect È™i i se ceru din nou părerea, putu răspunde prompt È™i cu un potrivit aer de indiferență că nu avea într-adevăr nimic împotriva acestui plan. Urmau deci să plece la Pemberley. Capitolul XLIII ÃŽn timp ce înaintau pe È™osea, Elizabeth, oarecum tulburată, căuta să zărească apărînd pădurea de la Pemberley; È™i cînd, în sfîrÈ™it, intrară pe lîngă casa portarului se simÈ›i extrem de agitată. Parcul era foarte mare È™i se întindea pe un teren extrem de variat. Intrară printr-unul dintre locurile cele mai joase È™i mînară un timp printr-o frumoasă pădure ce se întindea pe o mare suprafață. Mintea Elizabethei era prea preocupată pentru a face conversaÈ›ie, dar văzu È™i admiră fiecare locÈ™or È™i fiecare priveliÈ™te mai deosebită. Urcară treptat o jumătate de milă È™i se aflară în vîrful unei coline unde pădurea înceta È™i ochiul era prins imediat de Pemberley House, aÈ™ezată da cealaltă parte a unei văi, pe unde È™erpuia un drum oarecum abrupt. Era o clădire de piatră mare È™i frumoasă, bine aÈ™ezată pe o ridicătură a terenului, proiectîndu-se pe crestele unor dealuri împădurite; iar în față, o apă curgătoare destul de mare se umfla, devenind È™i mai abundentă, dar fără nimic artificial în aspectul ei. Malurile nu erau nici îndreptate, nici ornamentate. Elizabeth rămase încîntată. Nu mai văzuse niciodată un loc pentru care natura să fi făcut mai mult, sau unde frumuseÈ›ea naturii să fi fost atît de puÈ›in modificată de gustul nepriceput al cuiva. Erau toÈ›i plini de admiraÈ›ie; È™i în clipa aceea Elizabeth simÈ›i că a fi stăpînă la Pemberley însemna ceva. Coborîră dealul, traversară podul È™i traseră la scară; È™i pe cînd cerceta mai de aproape casa, îi reveniră toate temerile ca nu cumva să-l întîlnească pe proprietar. ÃŽi era groază să nu se fi înÈ™elat camerista. La cererea lor de a vizita locuinÈ›a, au fost conduÈ™i în hol; iar Elizabeth avu răgaz, în timp ce o aÈ™teptau pe menajera casei, să se minuneze că se afla acolo unde se afla. Menajera apăru ― o femeie în vîrstă, respectabilă, mult mai puÈ›in arătoasă, dar mult mai amabilă decît își închipuise că va fi. O urmară în sala de mese. Era o încăpere mare, proporÈ›ionată ca dimensiuni È™i frumos mobilată. După ce Elizabeth se uită puÈ›in în jur, se duse la o fereastră, ca să se bucure de priveliÈ™te. Dealul, încununat de pădurea pe unde coborîseră, părînd de la distanță mai abrupt, era splendid. Fiecare bucățică de teren era armonioasă; privi cu încîntare întreaga panoramă ― rîul, copacii împrăștiaÈ›i pe maluri È™i, cît putea cuprinde cu ochii, È™erpuitul văii. ÃŽn timp ce străbăteau celelalte încăperi, toate acestea apăreau din unghiuri diferite; dar de la fiecare fereastră se puteau vedea adevărate minuni. Camerele erau înalte È™i frumoase, cu mobile pe măsura averii stăpînului; È™i Elizabeth remarcă, plină de admiraÈ›ie pentru gustul lui, că nu erau nici bătătoare la ochi ,nici inutil de preÈ›ioase; mai puÈ›in impresionante È™i mai autentic elegante decît cele de la Rosings. " Și aÈ™ fi putut fi stăpîna acestui loc, se gîndi. AÈ™ fi putut fi acum familiarizată cu aceste încăperi. ÃŽn loc să le privesc ca o străină, m-aÈ™ fi putut bucura de ele ca de bunul meu È™i aÈ™ fi putut primi aici, ca oaspeÈ›i, pe unchiul È™i pe mătuÈ™a mea. Dar nu, se reculese ea repede, asta nu s-ar fi putut întîmpla; unchiul È™i mătuÈ™a n-ar mai fi existat pentru mine; nu mi s-ar fi îngăduit să-i invit". Acesta a fost un gînd binevenit; a salvat-o de ceva ce semăna a regret. Dorea s-o întrebe pe menajeră dacă stăpînul era cu-adevărat absent, dar nu avu curajul. ÃŽn cele din urmă, întrebarea o puse unchiul ei, iar ea se îndepărtă speriată, în timp ce doamna Reynolds răspundea că aÈ™a era, adăugînd: "Dar îl aÈ™teptăm să vină mîine, cu un grup mare de prieteni". Ce bucuroasă era Elizabeth că vizita lor nu fusese amînată cu o zi! MătuÈ™a ei o chemă pentru a-i arăta un tablou. Se apropie È™i văzu portretul domnului Wickham, atîrnat deasupra căminului, printre alte cîteva miniaturi. MătuÈ™a o întrebă zîmbind dacă îi plăcea. Menajera se apropie È™i le spuse că era portretul unui tînăr domn, fiul intendentului defunctului ei stăpîn, care-l crescuse pe propria lui cheltuială. "A intrat acum în armată, adăugă menajera, dar mă tem că a luat apucături rele". Doamna Gardiner își privi nepoata cu un surîs pe care Elizabeth nu i-l putu înapoia. ― Și acesta, spuse doamna Reynolds, arătînd spre o altă miniatură, este stăpînul meu; È™i seamănă foarte bine. A fost pictat în acelaÈ™i timp cu celălalt ― acum aproape opt ani. ― Am auzit multe despre înfățiÈ™area distinsă a stăpînului dumitale, spuse doamna Gardiner, privind portretul; are un chip frumos. Dar, Lizzy, dumneata ne poÈ›i spune dacă seamănă sau nu. Respectul doamnei Reynolds față de Elizabeth păru să crească aflînd că-l cunoÈ™tea pe stăpînul ei. ― Tînăra domniÈ™oară îl cunoaÈ™te pe domnul Darcy? Elizabeth se îmbujoră È™i răspunse: ― PuÈ›in. ― Și nu credeÈ›i, ma'am, că este un gentilom foarte chipeÈ™? ― Da, foarte chipeÈ™. ― Eu, una, sînt sigură că nu cunosc un altul aÈ™a de chipeÈ™; dar în galeria de sus o să vedeÈ›i un alt portret al lui, mai mare È™i mai bun decît acesta. Camera asta era camera preferată a defunctului meu stăpîn È™i miniaturile au rămas chiar în locul unde se aflau È™i atunci. Þinea mult la ele. Elizabeth înÈ›elese acum de ce printre ele era È™i portretul domnului Wickham. Doamna Reynolds le atrase apoi atenÈ›ia asupra unui portret al domniÈ™oarei Darcy, desenat pe cînd avea numai opt ani. ― Și domniÈ™oara Darcy este tot atît de frumoasă ca È™i fratele ei?! întrebă domnul Gardiner. ― Oh! Da! Cea mai frumoasă tînără domniÈ™oară ce s-a văzut vreodată; È™i atît de desăvîrÈ™ită! Cîntă la pian È™i din gură, cît e ziua de lungă. ÃŽn camera de alături este un pian nou care de abia a fost adus pentru dînsa ― un dar din partea stăpînului meu; va veni È™i dînsa mîine, aici. Domnul Gardiner, care avea un fel de a fi degajat È™i plăcut, îi încuraja comunicativitatea, punîndu-i întrebări È™i făcînd tot felul de remarci. Doamnei Reynolds, fie din mîndrie, fie din dragoste, îi făcea mare plăcere să vorbească despre stăpînul ei È™i despre sora acestuia. ― Stăpînul dumitale stă mult la Pemberley în timpul anului? ― Nu atît cît aÈ™ dori eu, domnule; dar cred că pot să vă spun că petrece aici jumătate din timpul său, iar domniÈ™oara Darcy vine întotdeauna pentru lunile de vară. "ÃŽn afară de cazul că se duce la Ramsgate", își spuse Elizabeth. ― Dacă stâpînul dumitale s-ar căsători l-aÈ›i avea mai multă vreme aici. ― Da, domnule, dar nu È™tiu cînd se va întîmpla asta. Nu È™tiu cine ar fi destul de bună pentru dînsul. Domnul È™i doamna Gardiner zîmbiră. Elizabeth nu se putu stăpîni să nu spună: ― Faptul că dumneata gîndeÈ™ti astfel este spre cinstea lui, sînt sigură. ― Nu spun decît adevărul adevărat, È™i acelaÈ™i lucru l-ar spune oricine îl cunoaÈ™te, replică cealaltă. Elizabeth se gîndi că asta însemna mult; È™i o ascultă cu o uimire crescîndă, în timp ce adăuga: în toată viaÈ›a mea nu am auzit de la dînsul un singur cuvînt rău, È™i-l È™tiu de cînd era de patru ani. Lauda aceasta i se păru a fi cea mai extraordinară dintre toate È™i cea mai contrară părerilor ei. Fusese ferm încredinÈ›ată că domnul Darcy nu era blînd din fire. Asculta cu cea mai mare atenÈ›ie; tînjea să afle È™i mai multe È™i fu recunoscătoare unchiului care spuse: ― Există foarte puÈ›ini oameni despre care se poate spune atît de mult. AveÈ›i noroc cu un astfel de stăpîn. ― Da, domnule, È™tiu că am. Dacă ar fi să străbat lumea în lung È™i-n lat, n-aÈ™ putea da de un altul mai bun. Am băgat mereu de seamă că aceia care au o fire bună de mici o au È™i cînd se fac mari; È™i dînsul a fost întotdeauna copilul cel mai blînd È™i cel mai generos din lume. Elizabeth o privi uluită. "E cu putință să fie vorba de domnul Darcy?" se întrebă ea. ― Tatăl său era un om admirabil, spuse doamna Gardiner. ― Da, ma'am, aÈ™a era cu adevărat; dar fiul îi seamănă în totul ― e tot atît de bun cu cei săraci! Elizabeth asculta, se minuna, se îndoia È™i dorea cu nerăbdare să afle cît mai multe. Pentru ea, doamna Reynolds nu prezenta nici un alt interes. ÃŽn zadar vorbea despre conÈ›inutul tablourilor, despre dimensiunile camerelor È™i despre preÈ›ul mobilelor. Domnul Gardiner, extrem de amuzat de acest gen de prejudecăți familiale, pe seama cărora punea el laudele exagerate aduse stăpînului ei, deschise din nou acelaÈ™i subiect; È™i ea stărui cu energie asupra numeroaselor lui merite, în timp ce urcau împreună scara impunătoare. ― Este cel mai perfect moÈ™ier È™i cel mai perfect stăpîn care a existat vreodată; nu ca tinerii sălbatici din zilele noastre, care nu se gîndesc la nimic decît la ei. Nu e unul din arendaÈ™ii sau servitorii săi care să nu-l vorbească de bine. Unele persoane zic că e mîndru; dar e sigur că eu n-am văzut niciodată aÈ™a ceva la dînsul. ÃŽmi închipui că se spune aÈ™a din cauză că lui nu-i turuie gura într-una, ca altor tineri. "ÃŽn ce lumină favorabilă îl arată tot ce spune ea", gîndi Elizabeth. ― Această splendidă dare de seamă asupra lui, È™opti mătuÈ™a în timp ce mergeau mai departe, nu se prea potriveÈ™te cu purtarea față de bietul nostru prieten. ― Poate că ne-am înÈ™elat. ― Nu prea pare probabil; sursa noastră de informaÈ›ii era prea bună. Cînd au ajuns sus, în spaÈ›iosul vestibul, au fost conduÈ™i într-un agreabil salonaÈ™, mobilat de curînd, mai elegant È™i mai vesel decît cele de jos, È™i-au fost informaÈ›i că fusese tocmai aranjat pentru a-i face plăcere domniÈ™oarei Darcy, care îndrăgise această încăpere cînd venise ultima oară la Pemberley. ― E desigur un frate bun, spuse Elizabeth, îndreptîndu-se către una dintre ferestre. Doamna Reynold se gîndea cu plăcere la încîntarea domniÈ™oarei Darcy cînd va intra în camera aceea. ― Și aÈ™a este dînsul totdeauna, adăugă ea. Orice îi poate face plăcere surorii sale, e sigur că va fi îndeplinit, cît ai bate din palme. Nu există ceva să nu facă pentru ea. Nu mai rămăsese de vizitat decît galeria de tablouri È™i două sau trei dormitoare principale. ÃŽn cea dintîi se aflau multe picturi bune, dar Elizabeth nu se pricepea deloc la pictură: în schimb s-ar fi întors bucuroasă să revadă câteva desene în creion ale domniÈ™oarei Darcy, expuse jos, mai interesante în general È™i de asemenea mai uÈ™or de înÈ›eles. ÃŽn galerie se aflau multe portrete de familie, dar nu prezentau atîta interes, încît să capteze atenÈ›ia unui străin. Elizabeth trecu mai departe în căutarea singurului chip ale cărui trăsături îi erau cunoscute. ÃŽn cele din urmă se opri în faÈ›a lui; È™i constată izbitoarea asemănare a portretului cu domnul Darcy, avînd chipul luminat de un anumit zîmbet care îi amintea de zîmbetul cu care o privea pe ea, cîteodată. Rămase cîteva minute în faÈ›a portretului, în gravă contemplare, È™i tot la el se mai întoarse o dată, înainte de a părăsi galeria. Doamna Reynolds îi informă că tabloul fusese pictat pe cînd tatăl domnului Darcy era încă în viață. ÃŽn clipa aceea în inima Elizabethei își făcu desigur loc un sentiment mult mai cald pentru originalul portretului decît simÈ›ise ea vreodată, chiar în cele mai bune momente ale cunoÈ™tinÈ›ei lor. Laudele cu care-l copleÈ™ise doamna Reynolds nu erau o bagatelă. Ce preÈ›uire este mai valoroasă decît cea a unui servitor inteligent? Se gîndi la fericirea atîtor oameni care se aflau în grija lui, ca frate, moÈ™ier, stăpîn; cîtă bucurie È™i cîtă durere îi stătea în puteri să împartă; cît bine sau cît rău putea face el! Fiecare gînd pe care-l exprimase menajera fusese o preÈ›uire a caracterului său; È™i cum stătea acum în faÈ›a pînzei care-l reprezenta cu ochii asupra ei, privind-o parcă, se gîndi la afecÈ›iunea ce i-o purta, cu un sentiment de recunoÈ™tință mai adînc decît stîrnise aceasta vreodată în trecut ― își aminti de căldura iubirii lui È™i avu îngăduință pentru modul în care fusese exprimată. După ce au văzut tot ce era deschis pentru vizitatori, au coborît, È™i-au luat rămas bun de la menajeră È™i au fost lăsaÈ›i în grija grădinarului care-i aÈ™tepta la uÈ™a de la intrare. Pe cînd străbăteau pajiÈ™tea, în drum spre rîu, Elizabeth se întoarse să mai vadă casa încă o dată; unchiul È™i mătuÈ™a se opriră de asemeni È™i, în timp ce primul făcea presupuneri asupra datei cînd fusese construită, proprietarul însuÈ™i se ivi deodată pe drumul care ducea în spatele casei, înspre grajduri. Se aflau la douăzeci de iarzi unul de altul È™i apariÈ›ia lui fusese atît de bruscă, încît era imposibil să-l evite. Ochii lor se întîlniră imediat È™i obrajii amîndurora se îmbujorară. Darcy rămase cu ochii aÈ›intiÈ›i asupra ei È™i timp de o clipă păru împietrit de uimire, dar, revenindu-È™i repede, înaintă înspre grupul lor È™i se adresă Elizabethei, dacă nu foarte calm, cel puÈ›in foarte politicos. Ea se întoarse instinctiv pentru a pleca; dar la apropierea lui se opri È™i îi primi salutul cu o stânjeneală imposibil de învins. Dacă pentru ceilalÈ›i doi apariÈ›ia lui sau asemănarea cu tabloul pe care tocmai îl văzuseră n-ar fi fost de ajuns pentru a-i convinge că se aflau în faÈ›a domnului Darcy, ar fi putut-o înÈ›elege imediat, după expresie de surpriză a grădinarului, la vederea stăpînului său. Se È›inură niÈ›el deoparte în timp ce dînsul vorbea cu nepoata lor care, uimită È™i încurcată, aproape că nu îndrăznea să-È™i ridice privirile spre chipul lui È™i nu È™tia nici ce să răspundă amabilelor întrebări despre sănătatea familiei ei. Uluită de schimbarea intervenită în comportarea lui, de cînd se despărÈ›iseră, fiecare frază pe care o rostea îi mărea È™i mai mult stînjeneala; È™i fiecare gînd ce-i trecea prin minte în legătură cu faptul nepotrivit de a fi fost găsită acolo, făcu ca cele cîteva minute în care rămaseră împreună să fie cele mai neplăcute din viaÈ›a ei. Nici el nu părea să se simtă mai bine; cînd vorbea, glasul nu avea nimic din calmul lui obÈ™nuit È™i a întrebat-o atît de des È™i pe un ton atît de grăbit de cînd se afla în Derbyshire È™i de cînd plecase de la Longbourn, încît era evident că mintea lui era într-altă parte. ÃŽn cele din urmă, păru că nu-i mai vine nici o idee; È™i, după ce stătu cîteva minute fără să scoată un cuvînt, se adună deodată È™i-È™i luă bun rămas. Domnul È™i doamna Gardiner se apropiară atunci de Elizabeth È™i își exprimară admiraÈ›ia pentru înfățiÈ™area lui; dar ea nu auzi nici un singur cuvînt È™i, absorbită de propriile ei simțăminte, îi urmă tăcută. Era copleÈ™ită de ruÈ™ine È™i mîhnire. Venirea ei acolo era lucrul cel mai nefericit, cel mai necugetat din lume. Ce ciudat trebuie să-i fi părut lui! Și ce urît ar putea interpreta totul unora atît de înfumurat! Ar putea să aibă impresia că ea îi ieÈ™ise din nou, intenÈ›ionat, în cale. Oh! De ce venise? Sau de ce a venit el cu o zi mai devreme decît era aÈ™teptat? Dacă ei s-ar fi grăbit numai cu zece minute, nu s-ar fi întîlnit; pentru că el sosise în clipa aceea, că-n clipa aceea coborîse de pe cal sau din trăsură. Ea continuă să roÈ™ească din cauza acestei nefericite întîlniri. Și purtarea lui atît de izbitor schimbată ― ce putea să însemne? Era uimitor chiar È™i faptul că îi vorbise; dar să vorbească atît de amabil, să întrebe de familia ei? Nu-l văzuse niciodată purtîndu-se atît de puÈ›in distant, niciodată nu vorbise cu gentileÈ›ea pe care o avusese cu prilejul acestei neaÈ™teptate întîlniri. Ce contrast față de ultima lor întrevedere, la Rosings Park, cînd îi înmînase scrisoarea! Nu È™tia ce să mai creadă, sau cum să-È™i explice totul. Mergeau acum pe o frumoasă cărare de-a lungul apei; fiecare pas le scotea înainte o È™i mai impozantă înclinare a terenului, o È™i mai frumoasă priveliÈ™te a pădurii de care se apropiau, dar trecu un timp pînă ce Elizabeth fu în stare să-È™i dea seama de toate acestea È™i, deÈ™i răspundea mecanic chemărilor repetate ale unchiului È™i mătuÈ™ii sale È™i părea că-È™i îndreaptă ochii către lucrurile pe care ei i le arătau, nu văzu nimic din peisaj. Toate gîndurile i se concentrau pe locÈ™orul acela din Pemberley House, oricare ar fi fost el, unde se afla în clipa aceea domnul Darcy. Tînjea să È™tie ce se petrecea, în momentul acela, în mintea lui; ce credea despre dînsa; È™i dacă, în pofida a tot ce se întîmplase, îi mai era încă dragă. Poate că fusese amabil numai pentru că se simÈ›ea liniÈ™tit; totuÈ™i, în glasul lui sunase ceva ce nu semăna a liniÈ™te. N-ar fi putut spune dacă dînsul se bucurase sau se întristase văzînd-o; dar e sigur că nu o văzuse fără oarecare emoÈ›ie. Pînă la urmă remarcile tovarășilor de drum, în legătură cu lipsa ei de atenÈ›ie, o treziră făcînd-o să înÈ›eleagă trebuie să se comporte firesc. Intrară în pădure È™i, luîndu-È™i pentru un timp rămas bun de la rîu, urcară niÈ™te coline mai înalte, pe unde, în punctele în care deschiderile dintre copaci lăsau ochiul să pribegească, apăreau încîntătoare vederi asupra văii È™i dealurilor din față, cu lungul È™ir de păduri răspîndite pe multe dintre ele È™i, din cînd în cînd, porÈ›iuni din rîu. Domnul Gardiner își exprimă dorinÈ›a de-a face înconjurul întregului parc, dar în acelaÈ™i timp se temea că lucrul acesta ar putea să depășească o plimbare obiÈ™nuită. Li se spuse, cu un surîs triumfător, că înconjurul parcului reprezenta zece mile. Răspunsul acesta a fost hotă-rîtor È™i urmară circuitul obiÈ™nuit care-i aduse din nou, după un timp, pe o pantă, printre copaci pletoÈ™i, lîngă marginea apei, la unul dintre punctele ei cele mai înguste. Trecură de partea cealaltă pe un podeÈ› care se potrivea cu întregul peisaj. Era locÈ™orul cel mai puÈ›in împodobit dintre toate cele pe care le vizitaseră; È™i valea, strîngîndu-se într-o vîlcea, lăsa loc numai pentru rîu È™i pentru o cărare îngustă, printre copacii sălbatici din păduricea care mărginea apa. Elizabeth ar fi dorit să-i exploreze cotiturile; dar după ce trecură puntea È™i văzură la ce distanță se aflau de casă, doamna Gardiner, care nu mergea uÈ™or pe jos, n-a mai putut continua plimbarea È™i vru să ajungă la trăsură, cît mai repede cu putință. Nepoata ei, prin urmare, a fost obligată să se supună È™i se îndreptară pe drumul cel mai scurt către casă de partea cealaltă a rîului; înaintau însă încet căci domnul Gardiner, care adora pescuitul, deÈ™i își putea permite rareori această bucurie, era atît de atent să vadă vreun păstrăv ivindu-se în apă È™i atît de prins de discuÈ›ia despre lucruri de acest fel cu însoÈ›itorul lor, încît înainta foarte încet. ÃŽn timp ce mergeau astfel, fără grabă, au fost din nou surprinÈ™i ― È™i mirarea Elizabethei a fost aproape tot atît de mare ca întîia dată ― văzîndu-l, nu prea departe, pe domnul Darcy care se apropia de ei. Cărarea fiind aici mai descoperită decît de partea cealaltă, putură să-l zărească înainte de a se întîlni. Elizabeth, deÈ™i uimită, era cel puÈ›in mai pregătită decît înainte să stea de vorbă, È™i se hotărî să vorbească È™i să pară liniÈ™tită, dacă el avea cu adevărat de gînd să-i în-tîlnească. Timp de cîteva minute a fost totuÈ™i sigură că el va apuca pe vreo altă cărare. Această impresie dură atîa timp cît o cotitură a potecii îl ascunse privirii lor. Cînd depășiră curba, Darcy se afla în faÈ›a lor. Dintr-o privire, Elizabeth observă că nu pierduse nimic din noua lui politeÈ›e; È™i pentru a-i răspunde cu aceeaÈ™i politeÈ›e începu imediat să admire frumuseÈ›ea locului; dar nici nu spusese bine cuvintele "încîntător" È™i "fermecător" că îi trecură prin minte unele amintiri nefericite È™i își spuse că laudele aduse domeniului Pemberley puteau fi greÈ™it interpretate. Se schimbă la față È™i nu mai zise nimic. Doamna Gardiner rămăsese puÈ›in în urmă; cînd Elizabeth tăcu, el o întrebă dacă-i va face cinstea de a-l prezenta prietenilor săi. Aceasta era o dovadă de politeÈ›e pentru care ea nu era deloc pregătită; È™i cu greu își putu opri un surîs la gîndul că dînsul dorea să facă cunoÈ™tință chiar cu unii dintre aceia împotriva cărora mîndria lui se revoltase atît, atunci cînd o ceruse în căsătorie. "Ce uimit va fi, gîndi Elizabeth, cînd va afla cine sînt! ÃŽi ia drept persoane din lumea bună". Prezentarea a fost totuÈ™i făcută imediat; È™i în timp ce-i spunea cum se înrudeau, ea îi aruncă o privire furișă pentru a vedea cum va primi acest lucru, aÈ™teptîndu-se s-o ia la goană cît va putea mai repede din faÈ›a unor cunoÈ™tinÈ›e atît de dezonorante. A fost, neîndoielnic, surprins. Dar a suportat totul cu fermitate; È™i, departe de a pleca, se întoarse împreună cu ei È™i începu o conversaÈ›ie cu domnu1 Gardiner. Elizabeth nu putea fi decît încîntată; nu putea fi decît triumfătoare. Gîndul că Darcy constata acum că ea avea È™i unele rude pentru care nu trebuia să roÈ™ească era consolator. Ascultă atentă ce vorbeau È™i se simÈ›i mîndră de fiecare cuvînt, fiecare propoziÈ›iune a unchiului ei, care scoteau în evidență inteligenÈ›a, gustul sau buna lui creÈ™tere. ConversaÈ›ia se fixă în curînd asupra pescuitului È™i Elizabeth îl auzi pe domnul Darcy invitîndu-l cu cea mai mare amabilitate să vină acolo la pescuit ori de cîte ori îi va face plăcere, cît timp se va afla în împrejurimi, oferindu-se în acelaÈ™i timp să-i pună la dispoziÈ›ie uneltele necesare si să-i arate locurile din rîu unde erau, de obicei, cele mai mari È™anse. Doamna Gardiner, care mergea braÈ› la braÈ› cu Elizabeth, îi aruncă o privire plină de mirare. Elizabeth nu spuse nimic, dar era fericită; omagiul îi era adresat în totul. Mirarea ei totuÈ™i era imensă È™i-È™i repeta mereu: "De ce este atît de schimbat? De unde poate proveni schimbarea? Nu se poate să fie din cauza mea; nu se poate ca purtarea lui să fi devenit atît de amabilă de dragul meu. Nu se poate ca mustrările mele de la Hunsford să fi adus o asemenea schimbare. Este cu neputință să mă mai iubească". Merseră un timp astfel, cele două doamne înainte, cei doi domni în urmă, apoi coborîră malul rîului pentru a vedea mai bine o plantă de apă mai neobiÈ™nuită; iar cînd să-È™i reia locurile, se făcu o mică schimbare, din cauza doamnei Gardiner care, obosită de efortul de dimineaÈ›a aceea, găsea braÈ›ul Elizabethei prea slab pentru a o susÈ›ine È™i-l preferă, în consecință, pe al soÈ›ului său. Domnul Darcy îi luă locul lîngă nepoata ei È™i merseră mai departe împreună. După o mică tăcere, tînăra fată a fost prima care a vorbit. Dorea ca dînsul să È™tie că înainte de a veni acolo primiseră asigurarea că era absent È™i, prin urmare, începu prin a spune că sosirea lui fusese foarte neaÈ™teptată, "căci menajera dumneavoastră, adăugă ea, ne-a informat că în mod cert nu veÈ›i fi aici decît mîine; È™i am înÈ›eles într-adevăr, înainte de a pleca din Bakewell, că nu eraÈ›i aÈ™teptat chiar atît de curînd". Darcy recunoscu că aÈ™a era È™i-i mai spuse că venise cu cîteva ore nai înainte decît grupul cu care călătorea, pentru că avea treburi cu logofătul lui. ― CeilalÈ›i vor sosi mîine, devreme, continuă el, È™i printre dînÈ™ii sînt cîteva persoane care au privilegiul să vă cunoască: domnul Bingley È™i surorile sale. Elizabeth răspunse numai cu o uÈ™oară înclinare. Gîndurile îi fugiră înapoi la clipa cînd numele acestuia fusese rostit pentru ultima oară între ei; È™i, judecînd după cum îi arăta chipul, nici gîndul lui nu era într-altă parte. ― Mai este printre dînÈ™ii o altă persoană, continuă Darcy după o pauză, care doreÈ™te, în mod special, să vă cunoască. ÃŽmi veÈ›i permite ― sau vă cer prea mult ― să vă prezint pe sora mea, în timpul È™ederii dumneavoastră la Lambton? Surpriza unei astfel de cereri era într-adevăr mare; prea mare ca să-È™i poată da seama cum ajunsese ea la această favoare, își dădu imediat seama că dorinÈ›a, mai mare sau mai mică, pe care o avea domniÈ™oara Darcy de a o cunoaÈ™te era desigur opera fratelui ei È™i ― fără altă cercetare ― era un lucru îmbucurător. ÃŽi făcu plăcere să constate că resentimentele nu-l făcuseră să gîndească cu adevărat rău despre ea. Merseră mai departe tăcuÈ›i, ambii adîncîți în gînduri. Elizabeth nu se simÈ›ea în largul ei ― acest lucru i-ar fi fost imposibil; era însă măgulită È™i mulÈ›umită. DorinÈ›a lui de a-i prezenta sora era un omagiu cu totul neaÈ™teptat. Curînd îi depășiră pe ceilalÈ›i; È™i cînd ajunseră la trăsură, domnul È™i doamna Gardiner rămăseseră aproape cu un sfert de milă înapoi. Darcy o invită atunci să poftească în casă; dar ea îi răspunse că nu era obosită È™i au rămas unul lîngă altul pe peluză. ÃŽn astfel de clipe, s-ar fi putut spune multe È™i tăcerea lor era stînjenitoare. Eiizabeth ar fi voit să spună ceva, dar fiece subiect părea a fi sub un embargo. ÃŽn cele din urmă, ea își aminti de călătoria făcută È™i vorbiră stăruitor despre Matlock È™i Dovedale. TotuÈ™i timpul È™i mătuÈ™a înaintau încet, iar răbdarea È™i ideile ei aproape că se epuizaseră, înainte ca tete-à -tete-ul lor să fi luat sfîrÈ™it. Cînd domnul È™i doamna Gardiner i-au ajuns, fură poftiÈ›i cu toÈ›ii în casă pentru a lua ceva răcoritor, dar invitaÈ›ia a fost refuzată È™i s-au despărÈ›it cu cea mai desăvîrÈ™ită politeÈ›e de ambele părÈ›i. Domnul Darcy ajută doamnelor să se urce în trăsură È™i cînd porniră Elizabeth îl văzu pășind încet spre casă. Atunci începură să curgă remarcile unchiului È™i mătuÈ™ii sale; fiecare dintre ei declara că-l găsise mai presus de toate aÈ™teptările. ― Este perfect de binecrescut, politicos È™i lipsit de pretenÈ›ii, spuse unchiul. ― Este ceva în el puÈ›in cam ceremonios, desigur, răspunse mătuÈ™a, dar se limitează doar la aerul lui È™i nu-i stă rău. Spun acum ca menajera lui că, deÈ™i oamenii îl pot crede mîndru, eu nu am observat să fie aÈ™a. ― Niciodată n-am fost mai surprinsă decît acum văzînd cum s-a purtat cu noi. A fost mai mult decît politicos, a fost de-a dreptul plin de atenÈ›ii; È™i n-avea nici o nevoie să dea dovadă de asemenea atenÈ›ii. CunoÈ™tinÈ›a lui cu Elizabeth era foarte superficială. ― Desigur, Lizzy, interveni mătuÈ™a, nu e tot atît de frumos ca Wickham, sau mai curînd nu are È›inuta lui Wickham, căci trăsăturile lui sînt foarte armonioase. Dar cum de-ai ajuns să ne spui că este atît de dezagreabil? Elizabeth se scuză cum putu mai bine; spuse că atunci cînd se întîlniseră în Kent îi plăcuse È™i ei mai mult decît prima dată È™i că nu-l văzuse niciodată atît de drăguÈ› ca în dimineaÈ›a aceea. ― S-ar putea să fie capricios cu amabilitățile, replică unchiul; oamenii importanÈ›i sînt adesea astfel; nu consider deci sigură invitaÈ›ia la pescuit, căci mîine s-ar putea să-È™i schimbe gîndurile È™i să-mi ceară să ies din parcul lui. Elizabeth simÈ›ea că dînsul se înÈ™ela total asupra caracterului domnului Darcy, dar nu zise nimic. ― Văzîndu-l, continuă doamna Gardiner, n-ai crede în ruptul capului că s-ar putea purta cu cineva atît de crud cum s-a purtat cu bietul Wickham. Nu are o înfățiÈ™are de om rău. Din contră, cînd vorbeÈ™te, este ceva ce-È›i place la el, o expresie frumoasă a gurii. Și are o demnitate care te face să nu te îndoieÈ™ti nici un moment că are o inimă bună. Dar, într-adevăr, femeia aceea cumsecade care ne-a arătat casa a vorbit cu înflăcărare despre el! Abia de-mi puteam È›ine rîsul uneori. Presupun însă că este un stăpîn generos È™i acest lucru, în ochii unui servitor, cuprinde toate virtuÈ›ile. Elizabeth se simÈ›i obligată să spună ceva pentru a-i justifica purtarea față de Wickham È™i de aceea le dădu să înÈ›eleagă, cît de discret putu, că, după cele ce aflase de la rudele sale din Kent, faptele sale puteau fi interpretate foarte diferit; È™i că nu era deloc atît de vinovat È™i nici Wickham atît de nevinovat cum se credea în Hertfordshire. Pentru a-È™i întări spusele, le povesti detaliile tranzacÈ›iilor pecuniare ce avuseseră loc între dînÈ™ii, fără însă a indica precis care era sursa informaÈ›iilor, afirmînd doar că era cît se poate de serioasă. Doamna Gardiner fu surprinsă È™i ar fi dorit să afîe mai mult; dar, cum se apropiau de locurile unor întîmplări plăcute din trecutul ei, toate celelalte gînduri ale sale fură alungate de farmecul amintirilor; era prea preocupată să-i arate soÈ›ului său toate colÈ›urile interesante din împrejurimi, pentru a se mai gîndi la altceva. DeÈ™i plimbarea din cursul dimineÈ›ii o obosise, nici nu prînziră bine că o È™i porniră iar la drum în căutarea vechilor cunoÈ™tinÈ›e È™i își petrecură seara bucuroÈ™i de a-È™i fi reluat niÈ™te relaÈ›ii de atîția ani întrerupte. ÃŽntîmplările din ziua aceea fuseseră mult prea interesante pentru ca Elizabeth să mai poată da atenÈ›ie acestor prieteni noi, È™i nu putu face altceva decît să se gîndească È™i iar să se gîndească plină de uimire la amabilitatea domnului Darcy È™i, mai presus de toate, la dorinÈ›a lui de a i-o prezenta pe sora sa. Capitolul XLIV Elizabeth se aÈ™teptase ca domnul Darcy să vină cu sora lui să-i facă o vizită a doua zi după sosirea domniÈ™oarei Darcy la Pemberley È™i, în consecință, se hotărîse să nu se îndepărteze de han, în tot cursul acelei dimineÈ›i. Concluzia ei se dovedise însă greÈ™ită, căci musafirii se prezentară chiar în dimineaÈ›a următoare sosirii lor în Lambton. Făcuseră o plimbare prin localitate împreună cu unii dintre noii lor prieteni È™i tocmai se reîntorseseră la han pentru a se schimba ca să ia prînzul cu familia aceea, cînd fură atraÈ™i la ferestre de zgomotul unei trăsuri È™i văzură un domn È™i o doamnă într-un docar venind în susul străzii. Elizabeth, recunoscînd îndată livreaua, înÈ›elese despre ce era vorba È™i nu mică fu mirarea rudelor sale cînd le aduse la cunoÈ™tință onoarea care o aÈ™tepta. Unchiul È™i mătuÈ™a fură complet uluiÈ›i; iar stînjeneala, comportarea ei, în timp ce le spunea aceasta, pusă alături de faptul în sine È™i de multe altele din ziua precedentă, le deschise ochii. Nu băgaseră nimic de seamă mai înainte, dar acum înÈ›eleseră că nu exista altă explicaÈ›ie pentru asemenea atenÈ›ii, venind de la un astfel de om, decît presupunerea că nutrea un sentiment pentru nepoata lor. ÃŽn timp ce erau preocupaÈ›i de aceste gînduri noi, tulburarea Elizabeth-ei creÈ™tea cu fiece clipă. Era foarte uimită de propria-i neliniÈ™te; printre alte motive de îngrijorare îi mai era È™i teamă că, din cauza înclinaÈ›iei ce-o avea pentru ea, fratele să n-o fi prezentat prea favorabil; È™i dorind mai mult decît oricînd să placă, îi era fireÈ™te frică să nu fi pierdut capacitatea de a plăcea. Se retrase de la fereastră, îngrijorată să nu fie văzută, È™i, în timp ce umbla de colo pînă colo prin cameră, încercînd să se calmeze, remarcă pe chipurile unchiului È™i mătuÈ™ii atîta uimire încît se tulbură È™i mai mult. DomniÈ™oara Darcy È™i fratele său își făcură apariÈ›ia È™i formidabila prezentare avu loc. Elizabeth văzu cu uimire că noua sa cunoÈ™tință era cel puÈ›in tot atît de stingherită cît È™i ea. De cînd sosise în Lambton auzise că domniÈ™oara Darcy era nespus de mîndră, dar cîteva minute de observaÈ›ie o convinseră că era numai nespus de sfioasă. ÃŽi fu greu să-i smulgă mai mult decît răspunsuri monosilabice. DomniÈ™oara Darcy era înaltă È™i mai voinică decît Elizabeth; È™i deÈ™i abia trecuse de È™aisprezece ani, trupul i se rotunjise È™i avea o înfățiÈ™are plină de feminitate È™i graÈ›ie. Era mai puÈ›in frumoasă decît fratele său, dar pe chip i se putea citi inteligență È™i bună dispoziÈ›ie È™i felul său de a fi era lipsit de pretenÈ›ii È™i prietenos. Elizabeth, care se aÈ™teptase să găsească în ea un observator tot atît de pătrunzător È™i de nestînjenit cum fusese totdeauna domnul Darcy, se liniÈ™ti mult întrevăzînd simțăminte atît de diferite. Curînd după sosire, Darcy îi spuse că va veni È™i Bingley pentru a-i prezenta omagiile, iar de-abia avu timp să-È™i exprime plăcerea È™i să se pregătească pentru a primi un astfel de oaspete, că se È™i auzi pe scări pasul grăbit al domnului Bingley care, după o clipă, intră în cameră. Toată mînia Elizabethei împotriva lui pierise de mult dar, dacă ar mai fi simÈ›it cît de cît aÈ™a ceva, cu greu ar fi rezistat în faÈ›a cordialității sincere pe care o manifestă cînd o revăzu. O întrebă, într-un fel prietenos, deÈ™i numai în general, despre familia ei, È™i o privi È™i vorbi cu aceeaÈ™i voioasă naturaleÈ›e din totdeauna. Pentru domnul È™i doamna Gardiner domnul Bingley nu era un personaj mai puÈ›in interesant decît pentru ea însăși. Doreau de mult să-l vadă. Tot grupul din faÈ›a lor le stîrnea într-adevăr un viu interes. Bănuielile pe care tocmai începuseră să le aibă în legătură cu domnul Darcy È™i Elizabeth îi făcură să-È™i îndrepte observaÈ›iile È™i asupra unuia È™i a celuilalt cu o atenÈ›ie cercetătoare, dar totuÈ™i rezervată; È™i din aceste observaÈ›ii se convinseră curînd È™i deplin că cel puÈ›in unul dintre ei È™tia ce înseamnă a iubi. ÃŽn privinÈ›a sentimentelor domniÈ™oarei, aveau încă oarecari îndoieli; dar că domnul era plin de cea mai vie admiraÈ›ie nu mai încăpea nici o îndoială. Elizabeth avea È™i ea multe de făcut. Dorea să cunoască, în mod cert, sentimentele fiecăruia dintre oaspeÈ›i, dorea să le lămurească pe ale sale È™i să se facă plăcută tuturor; cît priveÈ™te această ultimă dorință, în legătură cu care avea cele mai mari temeri că nu va reuÈ™i, succesul ei era asigurat pentru că cei cărora se străduia să le facă plăcere erau predispuÈ™i în favoarea ei. Bingley era gata, Georgiana nerăbdătoare È™i Darcy hotărît să se lase încîntat. Cînd îl văzu pe Bingley, gînduriie îi zburară, fireÈ™te, spre sora ei; È™i oh! ce mult dorea să È™tie dacă vreun gînd de-al lui luase aceiaÈ™i drum! ÃŽn unele momente i se părea că Bingley vorbea mai puÈ›in È™i o dată, de două ori, cînd o privi, se bucură la gîndul că încearcă poate să găsească o asemănare. Dar, dacă aceasta putea fi numai o închipuire, purtarea lui față de domniÈ™oara Darcy, care fusese prezentată ca o rivală a Janei, n-o decepÈ›ionă deloc. Nu văzu nici la unul, nici la celălalt o singură privire care să trădeze un interes deosebit. ÃŽntre dînÈ™ii nu se petrecu nimic care să justifice speranÈ›ele surorii lui. Din acest punct de vedere, ea se simÈ›i curînd satisfăcută; iar înainte de a se despărÈ›i, se întîmplară două-trei lucruri mărunte care, după interpretarea ei plină de temeri, dovedea că dînsul își amintea de Jane cu o nuanță de tandreÈ›e È™i cu dorinÈ›a de a spune ceva care să aducă vorba despre ea, dacă ar fi îndrăznit. La un moment dat, cînd ceilalÈ›i discutau între ei, Bingley îi spuse pe un ton în care se simÈ›ea parcă un real regret că "era foarte mult de cînd nu mai avusese plăcerea s-o vadă", È™i înainte ca ea să-i poată răspunde, adăugase: "Sînt mai mult de opt luni. Nu ne-am văzut de la 26 noiembrie, cînd am fost cu toÈ›ii la bal la Netherfleld". Elizabeth constată, mulÈ›umită, precizia cu care își amintise această dată; È™i apoi, fără legătură aparentă profită de prilej ca să întrebe dacă toate surorile ei se aflau la Longbourn. ÃŽntrebarea nu spunea multe; È™i nici remarca de mai înainte; dar privirea È™i felul în care fuseseră rostite dădeau vorbelor un anume sens. Elizabeth nu-È™i putea întoarce des ochii către domnul Darcy dar, de cîte ori îl zărea, vedea pe chipul lui o expresie binevoitoare È™i tot ce spunea era rostit pe un ton atît de puÈ›in "distant" sau dispreÈ›uitor față de cei din jur, încît se convinse că ameliorarea manierelor lui, pe care o remarcase cu o zi înainte, oricît de temporară s-ar dovedi a fi, depășise ― cel puÈ›in ― durata unei zile. Cînd îl văzu dorind compania unor oameni cu care orice relaÈ›ii i s-ar fi părut, cu cîteva luni înainte, compromițătoare, È™i făcînd totul pentru a le cîștiga simpatia; cînd îl văzu atît de politicos, nu numai cu dînsa, dar chiar È™i cu rudele ei pe care le dispreÈ›uise pe față, È™i își reaminti ultima lor scenă atît de agitată din casa parohială de la Hunsford, constată că deosebirea, schimbarea erau atît de mari È™i o izbiră atît de puternic, încît greu se stăpîni ca să nu i se ghicească uimirea. Nu-l văzuse niciodată, nici în mijlocul prietenilor lui dragi la Netherfield, nici alături de înaltele lui rude de la Rosings, atît de dornic de a se face plăcut, atît de lipsit de orice pretenÈ›ii, de orice rezervă, ca acum, cînd nimic important nu putea să rezulte din succesul efortului lui È™i cînd pînă È™i faptul de-a face cunoÈ™tință cu aceia către care se îndreptau atenÈ›iile lui ar fi provocat bătaia de joc È™i blamul din partea doamnelor de la Netherfield cît È™i a celor de la Rosings. OaspeÈ›ii au stat cam o jumătate de oră; È™i cînd s-au ridicat să plece, domnul Darcy o rugă pe sora lui ca împreună cu el să-È™i exprime dorinÈ›a de a avea pe domnul È™i doamna Gardiner cît È™i pe domniÈ™oara Bennet la masă, la Pemberley, înainte ca aceÈ™tia să părăsească È›inutul. DomniÈ™oara Darcy, deÈ™i cu o sfială care arăta neobiÈ™nuinÈ›a de-a face invitaÈ›ii, se execută imediat. Doamna Gardiner se uită la nepoata ei, dorind să È™tie cît era de dispusă ea ― pe care invitaÈ›ia o privea în primul rînd ― să o accepte, dar Elizabeth întoarse capul. Presupunînd totuÈ™i că acest gest intenÈ›ionat dovedea o stinghereală de moment, mai curînd decît faptul că nu-i convenea propunerea, È™i observînd la soÈ›ul ei, căruia îi plăcea societatea, marea dorință de a o accepta, îndrăzni să primească invitaÈ›ia, care rămase stabilită pentru a treia zi. Bingley își exprimă marea bucurie de a o revedea pe Elizabeth, căci mai avea atîtea să-i spună È™i atîtea s-o întrebe despre prietenii lor din Hertfordshire. Elizabeth, punînd toate astea în seama dorinÈ›ei de a vorbi despre sora ei, fu mulÈ›umită; din această cauză, ca È™i din altele, după plecarea oaspeÈ›ilor, ea se putu gîndi cu oarecare satisfacÈ›ie la ultima jumătate de oră deÈ™i, în timpul vizitei, nu prea fusese încîntată. Dornică de a rămîne singură, temîndu-se de întrebări sau de aluzii din partea unchiului È™i mătuÈ™ii, stătu cu ei numai atît cît să audă buna lor părere despre Bingley È™i apoi se duse în grabă să se schimbe. Dar nu avea motive să se teamă de curiozitatea domnului È™i doamnei Gardiner; ei nu doreau s-o silească să spună ceva. Pentru ei, era evident că Elizabeth îl cunoÈ™tea pe domnul Darcy mai bine decît crezuseră; era limpede că el era foarte îndrăgostit de ea. Observaseră multe lucruri demne de interes, dar nimic care să justifice o cercetare. A avea o bună părere despre domnul Darcy era acum o dorință arzătoare È™i, atît cît îl cunoÈ™teau, nu-i puteau găsi nici un cusur. Nu puteau rămîne indiferenÈ›i la politeÈ›ea lui; È™i dacă s-ar fi luat, pentru a-È™i face o opinie, după propriile lor simțăminte È™i după spusele menajerei, fără să È›ină seama de nimic altceva, societatea din Hertfordshire, care îl cunoÈ™tea, nu l-ar fi recunoscut drept domnul Darcy. Erau acum interesaÈ›i a crede spusele menajerei; È™i, în curînd, își dădură seama că mărturia unei servitoare care îl È™tia de cînd era de patru ani È™i a cărei comportare era demnă de respect nu trebuia respinsă în mod pripit. Și nici la urechile prietenilor lor din Lambton nu ajunsese nimic care să scadă greutatea spuselor menajerei. Nu-l puteau acuza de nimic, în afară de mîndrie. Mîndrie probabil că avea È™i, chiar dacă n-ar fi avut, tot i s-ar fi imputat de către locuitorii acelui mic orășel comercial, cu care familia lui nu era în vizită. Se recunoÈ™tea totuÈ™i că era generos È™i că ajuta mult pe săraci. ÃŽn privinÈ›a lui Wickham, călătorii aflaseră curînd că nu prea era bine văzut; căci, deÈ™i cea mai mare parte din raporturile lui cu fiul stăpînului nu puteau fi perfect înÈ›elese, era totuÈ™i fapt binecunoscut că, la plecarea din Derbyshire, lăsase o mulÈ›ime de datorii, pe care le onorase, după aceea, domnul Darcy. Cît despre Elizabeth, în seara aceea gîndurile îi zburară la Pemberley mai stăruitor decît în ajun; È™i deÈ™i seara ce trecea îi părea lungă, n-a fost îndeajuns de lungă pentru a se lămuri asupra sentimentelor ei față de cineva de acolo; rămase trează două ore întregi, încercînd să È™i le limpezească. Desigur, nu-l ura. Nu; ura pierise de mult È™i aproape tot de atunci se simÈ›ea ruÈ™inată de a fi avut vreodată față de el un simțămînt care s-ar fi putut numi astfel. Respectul față de el, născut din convingerea că avea mari calități, deÈ™i cu greu acceptat la început, încetase de la un timp să-l mai considere incompatibil cu simțămintele ei; iar acum, acest respect crescuse, se schimbase, devenise de o natură mai prietenoasă, din cauza mărturiilor atît de favorabile lui È™i a luminii atît de bune în care se plasase în ziua aceea. Dar, mai presus de toate, mai presus de respect È™i stimă, mai avea un motiv să fie plină de bunăvoință, care nu putea fi trecut cu vederea. Era recunoÈ™tinÈ›a ― recunoÈ™tinÈ›a nu numai pentru că o iubise cîndva, dar pentru că o iubea încă de ajuns pentru a ierta toată agresivitatea È™i aroganÈ›a cu care îl refuzase È™i toate nedreptele acuzări ce însoÈ›iseră acest refuz. Fusese convinsă că el o va evita ca pe cel mai mare duÈ™man al lui È™i, dimpotrivă, păruse, atunci cînd se întîlniseră întîmplător, cît se poate de dornic de a-i păstra prietenia È™i, fără nici o manifestare deplasată de atenÈ›ii, fără vreo ostentaÈ›ie în purtarea lui cînd era vorba de ceva care-i privea doar pe ei doi, căuta aprecierea prietenilor ei È™i dorea ca sora lui s-o cunoască. O asemenea schimbare la un om atît de mîndru trezea nu numai uimire, ci È™i recunoÈ™tință; căci ea nu putea fi pusă pe seama iubirii, a iubirii arzătoare, È™i astfel fiind, impresia ce o făcea asupra ei era dintre acelea ce trebuie încurajate, nefiind deloc neplăcută, deÈ™i greu de definit. ÃŽl respecta, îl stima, îi era recunoscătoare, îi dorea tot binele; ar fi vrut numai să-È™i poată da seama cît de mult dorea ca binele acela să depindă de ea È™i în ce măsură ar fi fost spre fericirea amândurora să-È™i folosească puterile ― pe care își închipuia că le mai are încă ― pentru a-l face să-È™i repete cererea. Seara, mătuÈ™a È™i nepoata hotărîră că o amabilitate atît de deosebită ca aceea pe care o avusese domniÈ™oara Darcy, venind să le viziteze chiar în ziua sosirii sale la Pemberley ― unde nu avusese decît timpul necesar pentru a lua micul dejun ― trebuia imitată, deÈ™i nu putea fi egală, printr-o manifestare de politeÈ›e din partea lor; È™i că, în consecință, ar fi fost foarte oportun să-i facă o vizită la Pemberley, a doua zi dimineaÈ›a. Și aÈ™a a rămas stabilit. Elizabeth era încîntată deÈ™i, cînd se întreba care era motivul, nu prea È™tia ce să-È™i răspundă. Domnul Gardiner le părăsi îndată după micul dejun. Fusese invitat cu o zi înainte să vină să pescuiască È™i se stabilise definitiv ca dînsul să-i întîlnească pe unii dintre domni la Pemberley, către prînz. Capitolul XLV Fiind acum convinsă că antipatia domniÈ™oarei Bingley față de ea se datora geloziei, Elizabeth nu putea să nu-È™i dea seama ce neplăcut impresionată va fi aceasta cînd ea își va face apariÈ›ia la Pemberley È™i era curioasă să vadă cîtă politeÈ›e va manifesta doamna, cînd relaÈ›iile dintre ele vor fi reluate. Sosind la Pemberley, au fost conduse prin hol în salonul care, fiind orientat către nord, era foarte plăcut pentru vară. Ferestrele dădeau spre parc È™i se deschideau asupra unei priveliÈ™ti odihnitoare, înspre dealurile înalte È™i împădurite din spatele casei È™i înspre stejarii mîndri È™i castanii de Spania împrăștiaÈ›i în poiana dintre casă È™i dealuri. ÃŽn această încăpere au fost primite de domniÈ™oara Darcy, care se afla acolo împreună cu doamna Hurst È™i domniÈ™oara Bingley È™i cu doamna cu care locuia la Londra. Georgiana le primi foarte politicos, dar cu o jenă care, deÈ™i izvora din sfială È™i teama de a nu face ceva greÈ™it, putea da celor care se simÈ›eau ei înÈ™iÈ™i inferiori convingerea că era minară È™i rezervată. Doamna Gardiner È™i nepoata sa o înÈ›eleseră însă È™i avură toată îngăduinÈ›a pentru ea. Doamna Hurst È™i domniÈ™oara Bingley le onorară numai cu o reverență; È™i după ce se aÈ™ezară urmă o tăcere de cîteva clipe, stînjenitoare cum sînt desigur întotdeauna tăcerile de acest fel. Prima care vorbi a fost doamna Annsley, o femeie amabilă, plăcută la vedere È™i care, încercînd să înlesnească o conversaÈ›ie, dovedea că era într-adevăr mai bine crescută decît oricare dintre celelalte doamne; convorbirea a fost dusă de ea È™i doamna Gardiner, cu cîte un ajutor ocazional din partea Elizabethei. DomniÈ™oara Darcy făcea impresia că-È™i insuflă curaj pentru a participa È™i dînsa, È™i uneori, cînd riscul de a fi auzită era minim, cuteza să spună È™i ea cîte ceva. Elizabeth își dete repede seama că era atent urmărită de domniÈ™oara Bingley È™i că nu putea spune o vorbă, mai ales domniÈ™oarei Darcy, fără să nu atragă atenÈ›ia celeilalte. Constatarea aceasta nu ar fi împiedicat-o să încerce să vorbească cu Georgiana, dacă nu ar fi fost aÈ™ezate prea departe una de alta; nu-i părea însă rău că era scutită de obligaÈ›ia de-a face conversaÈ›ie, căci era preocupată de propriile ei gînduri. Se aÈ™tepta, în fiecare clipă, să vadă pe unii dintre domni intrînd în salon; dorea ― se temea ― ca stăpînul casei să nu se afle printre ei; È™i îi era greu să spună dacă mai mult dorea, sau mai mult se temea de acest lucru. După se stătu astfel un sfert de oră, fără să audă glasul domniÈ™oarei Bingley, Elizabeth fu trezită de o întrebare rece a acesteia, care se interesa de sănătatea familiei sale. ÃŽi răspunse cu o egală indiferență È™i la fel de scurt, È™i cealaltă nu mai spuse nimic. Următoarea variaÈ›ie din timpul vizitei lor fu produsă de intrarea servitorilor aducînd carne rece, prăjituri È™i o întreagă varietate din cele mai frumoase fructe de sezon; dar acest lucru nu s-a produs decît după ce, prin zîmbete È™i priviri semnificative, doamna Annsley îi reamintise domniÈ™oarei Darcy rolul ei de gazdă. Acum toate doamnele aveau o ocupaÈ›ie; căci, dacă nu toate puteau conversa, toate puteau mînca; È™i frumoasele piramide de struguri, nectarine È™i piersici le-au atras repede în jurul mesei. ÃŽn timp ce erau astfel ocupate, Elizabeth avu prilejul să decidă dacă mai mult se temea sau mai mult dorea apariÈ›ia domnului Darcy, după sentimentul care o stăpîni cînd acesta intră în salon; È™i atunci, deÈ™i cu o clipă înainte crezuse că dorinÈ›a de a-l vedea predomina, începu să-i regrete venirea. Dînsul stătuse un timp cu domnul Gardiner, care împreună cu alÈ›i doi-trei domni de-ai casei era la pescuit, È™i îl părăsise numai cînd aflase că doamnele din familia lui intenÈ›ionau să-i facă Georgianei o vizită, în cursul dimineÈ›ii. Nici nu apăruse bine că Elizabeth È™i luase hotărîrea înÈ›eleaptă de a fi degajată È™i nestînjenită, hotărîre foarte necesară, dar poate nu È™i foarte uÈ™or de È›inut, pentru că își dădu seama că treziseră bănuielile tuturor È™i că nu era ochi să nu-i urmărească lui Darcy toate gesturile, de cum intrase în cameră. Nimeni însă nu trăda o curiozitate mai mare decît domniÈ™oara Bingley, în ciuda surîsurilor pe care le arbora ori de cîte ori se adresa vreunuia dintre cei care-i stîrniseră această curiozitate; căci gelozia nu o dusese încă la disperare È™i nu încetase, în nici un fel, cu atenÈ›iile față de domnul Darcy. La intrarea fratelui său, domniÈ™oara Darcy se strădui mult mai mult să participe la conversaÈ›ie; È™i Elizabeth văzu că el era dornic ca sora lui să se împrietenească cu ea È™i încuraja, pe cît era cu putință, orice încercare de conversaÈ›ie È™i din partea uneia È™i din partea celeilalte. DomniÈ™oara Bingley observă È™i ea toate acestea È™i, de necaz, făcu imprudenÈ›a să folosească primul prilej pentru a spune cu o politeÈ›e batjocoritoare: ― Spune-mi, te rog, domniÈ™oară Elizabeth, a plecat într-adevăr regimentul de miliÈ›ie din Meryton? Este desigur o mare pierdere pentru familia dumneavoastră. Nu îndrăznise să pronunÈ›e numele lui Wickham, în prezenÈ›a lui Darcy; dar Elizabeth înÈ›elese imediat că la el se gîndise în primul rînd, È™i amintirile de tot felul în legătură cu Wickham o făcură să se simtă, o clipă, nenorocită; dar străduindu-se din răsputeri să respingă acest atac duÈ™mănos, răspunse pe un ton destul de indiferent. ÃŽn timp ce vorbea, se uită fără să vrea la Darcy È™i-l văzu aprins la față, privind-o grav, iar pe sora lui copleÈ™ită de consternare, incapabilă să-È™i ridice ochii din pămînt. Dacă domniÈ™oara Bingley ar fi È™tiut ce durere îi provoacă dragului ei prieten, ar fi renunÈ›at, fără îndoială, de a mai face această insinuare; avusese numai intenÈ›ia s-o tulbure pe Elizabeth, aducînd în discuÈ›ie numele unui bărbat pentru care credea că avea o preferință, s-o facă să trădeze o susceptibilitate care s-o scadă în ochii lui Darcy, È™i poate să-i amintească acestuia de toată stupiditatea È™i absurditatea relaÈ›iilor întreÈ›inute de unii membri ai familiei ei cu acea unitate militară. La urechile domniÈ™oarei Bingley nu ajunsese nici un cuvînt despre proiectul de fugă al domniÈ™oarei Darcy. Nu fusese dezvăluit nimănui, atît timp cît secretul putuse fi păstrat ― singura excepÈ›ie era Elizabeth; È™i fratele avea în primul rînd grijă să-l ascundă de toate rudele lui Bingley, tocmai din dorinÈ›a pe care Elizabeth i-o atribuise de mult È™i anume ca acestea să devină mai tîrziu rudele surorii lui. El își făcuse, desigur, un astfel de plan; È™i fără să însemne că planul avea vreo legătură cu încercarea lui de a-l despărÈ›i pe Bingley de domniÈ™oara Bennet, probabil că acesta contribuia cu ceva la viul interes ce-l nutrea pentru binele prietenului său. Purtarea stăpînită a Elizabethei îl liniÈ™ti, însă, repede; È™i cum domniÈ™oara Bingley, vexată È™i dezamăgită, nu îndrăznea să continue pe tema lui Wickham, cu timpul își reveni È™i Georgiana, deÈ™i nu de ajuns pentru a fi în stare să mai spună ceva. Fratele său, căruia se temea să-i întîlnească ochii, de-abia își mai amintea că ea fusese amestecată în această chestiune; iar incidentul care trebuia să-l facă să-È™i mute gîndurile de la Elizabeth păru că i le fixează asupra ei, cu o bucurie mereu crescîndă. Vizita nu se prelungi mult după întrebarea È™i răspunsul menÈ›ionate mai sus; È™i în timp ce domnul Darcy le însoÈ›ea la trăsură, domniÈ™oara Bingley dădu frîu liber simțămintelor sale, criticînd persoana, comportarea È™i toaleta Elizabethei. Dar Georgiana refuză să i se alăture. Recomandările fratelui său fuseseră suficiente pentru a-i cîștigă favoarea; judecata lui nu putea greÈ™i; iar el vorbise despre Elizabeth în termeni care nu-i lăsau Georgianei posibilitatea s-o găsească altfel decît încîntătoare È™i gentilă. Cînd Darcy reveni în salon, domniÈ™oara Bingley nu se putu stăpîni să nu-i repete, în parte, cele ce-i spusese surorii lui. ― Ce rău arăta azi Eliza Bennet, domnule Darcy! exclamă ea. N-am văzut în viaÈ›a mea pe nimeni care să se fi schimbat atît, de iarna trecută pînă acum. I s-a înnegrit faÈ›a È™i s-a urîțit! Louisa È™i cu mine sîntem de părere că nici n-am fi recunoscut-o. Oricît de puÈ›in i-ar fi plăcut domnului Darcy asemenea comentarii, se mulÈ›umi să răspundă cu răceală că nu remarcase altă schimbare, în afară de faptul că se bronzase oarecum ― nici o mirare după călătoria din vara aceea. ― ÃŽn ce mă priveÈ™te, reluă ea, trebuie să mărturisesc că n-am găsit niciodată nimic frumos la ea. Are o față prea îngustă, tenul fără nici o strălucire È™i trăsăturile nu-i sînt deloc frumoase. Nasul nu are nimic caracteristic; linia lui nu e perfect conturată. DinÈ›ii îi sînt acceptabili, dar cu totul obiÈ™nuiÈ›i; iar ochii, despre care se spunea uneori că sînt foarte frumoÈ™i, nu i-am găsit niciodată extraordinari. Au o privire ascuÈ›ită, răutăcioasă, care nu-mi place deloc; È™i în toată atitudinea ei este un amestec de suficiență È™i lipsă de stil insuportabilă. Cum domniÈ™oara Bingley era atît de convinsă că Darcy o admira pe Elizabeth, nu aceasta era metoda cea mai bună pentru a se impune atenÈ›iei lui; dar oamenii mînioÈ™i nu sînt totdeauna înÈ›elepÈ›i; È™i, văzîndu-l în cele din urmă oarecum iritat, consideră că obÈ›inuse succesul la care se aÈ™teptase. El rămase totuÈ™i, cu hotărîre, tăcut; iar ea, încăpățînîndu-se să-l facă să vorbească, continuă: ― Mi-amintesc ce uimiÈ›i am fost cu toÈ›ii, cînd am cunoscut-o întîi la Hertfordshire, aflînd că era o frumuseÈ›e renumită; È™i mi-aduc în special aminte că v-am auzit spunînd, într-o seară, după ce luaseră masa la Netherfield: "Ea, o frumuseÈ›e! AÈ™ putea mai curînd s-o numesc bunul-simÈ› înnăscut". Dar mai tîrziu s-a părut că v-a cîștigat favoarea È™i cred c-aÈ›i considerat-o destul de frumuÈ™ică, într-un timp. ― Da, replică Darcy, care nu se mai putea stăpîni, dar aceasta a fost numai la început, cînd am făcut cunoÈ™tință, deoarece sînt multe luni de cînd mi se pare una dintre cele mai frumoase femei pe care le cunosc. Apoi se îndepărtă È™i domniÈ™oarei Bingley îi rămase toată satisfacÈ›ia de a-l fi silit să-i spună ceea ce nu îndurera pe nimeni altul decît pe ea însăși. La întoarcere, doamna Gardiner È™i Elizabeth discutară despre toate cele întîmplate în timpul vizitei, în afară de ceea ce le interesa în mod special pe amîndouă. Au discutat despre înfățiÈ™area È™i comportarea fiecăruia, cu excepÈ›ia persoanei care le captiva cel mai mult atenÈ›ia. Au vorbit despre sora lui, prietenii lui, casa lui, fructele oferite, de toate, în afară de el; È™i totuÈ™i Elizabeth era nerăbdătoare să afle ce credea doamna Gardiner despre dînsul, iar doamna Gardiner ar fi fost prea recunoscătoare nepoatei sale dacă ar fi deschis dînsa acest subiect. Capitolul XLVI Elizabeth fusese grozav de dezamăgită cînd, sosind la Lambton, nu găsise o scrisoare de la Jane; această dezamăgire se accentua în fiecare dimineață petrecută acolo. A treia zi însă mîhnirea ei luă sfîrÈ™it È™i Jane fu justificată, căci sosiră două scrisori deodată, una dintre ele purtînd însă menÈ›iunea că fusese trimisă greÈ™it, în altă localitate. Elizabeth nu se miră deloc de acest lucru, căci Jane scrisese greÈ™it adresa. Cînd sosiră scrisorile, erau toÈ›i gata de plimbare; unchiul È™i mătuÈ™a plecară singuri, lăsînd-o să se bucure în liniÈ™te de ele. Scrisoarea cu adresa greÈ™ită trebuia deschisă prima; fusese scrisă cu cinci zile înainte. ÃŽncepea cu o relatare a tuturor micilor petreceri È™i invitaÈ›ii la care fuseseră, cuprinzînd È™tiri de genul celor pe care le oferă provincia; dar jumătatea a doua, datată cu o zi mai tîrziu È™i scrisă cu o vădită tulburare, comunica lucruri mai importante. Ea suna astfel: De cînd am scris cele de mai sus, scumpa mea Lizzy, s-a întîmplat ceva teribil de neaÈ™teptat È™i de grav; mă tem însă să nu te alarmez. Fii încredinÈ›ată că sîntem cu toÈ›ii sănătoÈ™i. Ceea ce am de spus se referă la biata Lydia. Noaptea trecută, la orele douăsprezece, imediat după ce ne culcasem, a sosit un curier din partea colonelului Forster pentru a ne informa că Lydia a plecat în ScoÈ›ia cu unul dintre ofiÈ›erii lui; ca să-È›i spun adevărat, cu Wickham! ÃŽnchipuie-È›i surprinderea noastră. Lui Kitty, totuÈ™i, acest lucru nu i s-a părut cu totul neaÈ™teptat. Sînt foarte, foarte mîhnită. O căsătorie atît de imprudentă, de ambele părÈ›i! Vreau să sper, însă, tot ce se poate mai bine È™i că firea lui a fost rău înÈ›eleasă. Nu-mi vine deloc greu să-l cred inconÈ™tient È™i imprudent, dar pasul acesta (È™i trebuie să ne bucurăm de el) nu-l arată deloc rău la suflet. Alegerea îi este, cel puÈ›in, dezinteresată, pentru că trebuie că È™tie că tata nu-i poate da nimic. Biata mama este tare nenorocită. Tata suportă acest lucru mai uÈ™or. Ce fericită sînt că nu le-am relatat niciodată ceea ce se spune despre el. Și noi amîndouă trebuie să uităm. Se bănuie că au pornit sîmbătă, pe la miezul nopÈ›ii, dar nu li s-a observat lipsa pînă ieri dimineaÈ›a, la orele opt. Am fost imediat înÈ™tiinÈ›aÈ›i. Scumpa mea Lizzy ei trebuie să fi trecut la zece mile de casa noastră. Colonelul Forster crede că ne putem aÈ™tepta să vină aici, curînd. Lydia i-a lăsat soÈ›iei sale cîteva rînduri în care o informa de intenÈ›ia lor. Trebuie să închei, căci nu pot lipsi mult de lîngă biata mama. Mă tem că n-ai să fii în stare să înÈ›elegi scrisoarea mea; abia dacă È™tiu ce È›i-am scris. Fără să-È™i ia răgazul să judece, dîndu-È™i cu greu seama de ceea ce simÈ›ea, cînd termină de citit scrisoarea Elizabeth puse mîna pe cealaltă È™i, deschizînd-o cu cea mai mare nerăbdare, citi cele ce urmează. Fusese scrisă o zi după expedierea primei scrisori. Pînă acum trebuie să fi primit, scumpă surioară, scrisoarea mea scrisă în graba. Doresc ca aceasta să fie mai uÈ™or de înÈ›eles; deÈ™i nu lipsa timpului mă stinghereÈ™te, capul îmi este atît de zăpăcit, încît nu pot garanta că voi fi limpede. Prea scumpă Lizzy, abia dacă È™tiu ce ar trebui să scriu; am însă veÈ™ti proaste pentru tine, veÈ™ti care nu pot fi amînate. Oricît de imprudentă ar fi căsătoria dintre domnul Wickham È™i biata noastră Lydia, aÈ™teptăm acum nerăbdători È™tirea că a avut loc, deoarece sînt prea multe motive să ne temem că nu au plecat în ScoÈ›ia. Colonelul Forster a venit ieri ― plecase din Brighton alaltăieri, cîteva ore după curierul său. DeÈ™i scurta scrisoare lăsată de Lydia pentru doamna Forster le dădea a înÈ›elege că plecau la Gretna Green, Denny a lăsat să-i scape o vorbă, în legătură cu convingerea lui că W. n-a avut niciodată intenÈ›ia să plece acolo È™i nici să se însoare cu Lydia, ceea ce, ajungînd la urechile colonelului F., l-a alarmat È™i l-a făcut să plece din Brighton ca să le dea de urmă. Le-a luat uÈ™or urma pînă la Clapham, dar nu mai departe; pentru că, ajunÈ™i acolo, au închiriat o trăsură de piață, concediind cupeul care-i adusese de la Epsom. Tot ceea ce se È™tie despre ei după aceea este că au fost văzuÈ›i continuîndu-È™i drumul spre Londra. Nu È™tiu ce să cred. După ce a făcut toate cercetările posibile în direcÈ›ia Londrei, colonelul F. s-a îndreptat spre Herfordshire, continuîndu-È™i, plin de îngrijorare, cercetările la toate barierele È™i hanurile din Barnet È™i Hatfield, dar fără succes. Nimeni, avînd semnalmentele lor, nu fusese văzut pe acolo. Plin de cea mai caldă înÈ›elegere, a venit la Longbourn pentru a ne împărtăși temerile sale, într-un mod care-i face cea mai mare cinste. ÃŽmi pare sincer rău pentru dînsul È™i doamna F., dar nimeni nu le poate aduce nici o vină. Disperarea noastră, draga mea Lizzy, este foarte mare. Tata È™i mama se gîndesc la tot ce poate fi mai rău, dar eu nu-l pot crede atît de neomenos. Poate că, dintr-o mulÈ›ime de motive, ei consideră că e mai potrivit să se căsătorească în secret, la oraÈ™, decît să se È›ină de proiectul iniÈ›ial: È™i chiar dacă el ar fi capabil să aibă asemenea intenÈ›ii față de o fată tînără, cu o situaÈ›ie socială ca a Lydiei, ceea ce nu pare probabil, pot oare s-o consider pe ea atît de total pierdută? Cu neputință! Mă doare totuÈ™i că domnul colonel F. nu este înclinat să creadă că se vor căsători: a clătinat din cap cînd i-am mărturisit nădejdile mele È™i mi-a spus că se teme că W. nu este un om în care să ai încredere. Biata mama este într-adevăr bolnavă È™i nu iese din camera ei. Dacă ar putea face un efort să se stăpînească ar fi mai bine, dar nu te poÈ›i aÈ™tepta la asta; cît despre tata, nu l-am văzut în viaÈ›a mea atît de afectat. Sărmana Kitty e disperată că ne-a ascuns dragostea lor; cum era însă o chestiune de încredere, nu-i de mirare. Sînt sincer bucuroasă, dragă Lizzy, că ai fost cruÈ›ată oarecum de scenele acestea dureroase; È™i acum, că primul È™oc a trecut, să-È›i mărturisesc oare cît mi-este de dor să vii înapoi? Nu sînt totuÈ™i atît de egoistă încît să insist, dacă este vreun inconvenient. La revedere! Pun iarăși mîna pe condei pentru a face ceea ce È›i-am spus că nu voi face, dar împrejurările sînt de aÈ™a natură că nu mă pot stăpîni să nu vă rog din toată inima, pe toÈ›i, să vă reîntoarceÈ›i cît mai curînd cu putință. ÃŽi cunosc pe unchiul È™i mătuÈ™a atît de bine, încît nu mă tem să le-o cer, deÈ™i am o rugăminte în plus pentru unchiul nostru. Tata va pleca imediat cu colonelul Forster la Londra, să încerce s-o găsească. Ce are de gînd să facă, într-adevăr nu È™tiu, dar marea lui mîhnire îl va împiedica să ducă la capăt o hotărîre; în modul cel mai bun È™i mai sigur, iar colonelul Forster este obligat să fie mîine seara din nou la Brighton. La o astfel de nevoie sfatul È™i ajutorul unchiului nu se pot compara cu nimic în lume; dînsul va înÈ›elege imediat în ce stare mă aflu; contez pe bunătatea lui. ― Oh! unde, unde este unchiul? strigă Elizabeth în clipa cînd sfîrÈ™i scrisoarea, țîșnînd ca o săgeată de pe scaun, nerăbdătoare să-l găsească fără să piardă o clipă din timpul atît de preÈ›ios; cînd însă ajunse la ușă, aceasta fu deschisă de un servitor È™i în față îi apăru domnul Darcy. Chipul ei palid, impetuozitatea ei îl făcură să tresară È™i ,înainte ca el să-È™i fi revenit de ajuns pentru a-i vorbi, Elizabeth ― în mintea căreia orice gînd era înlăturat de gîndul la situaÈ›ia Lydiei ― exclamă: ― Vă cer iertare, dar trebuie să vă las. Trebuie să-l găsesc imediat pe domnul Gardiner, pentru o chestiune care nu poate suferi amînare; nu am o clipă de pierdut. ― Doamne sfinte! Ce s-a întîmplat? exclamă Darcy, cu mai multă afecÈ›iune decît politeÈ›e. Apoi, revenindu-È™i: Nu vă voi reÈ›ine nici măcar o clipă, dar îngăduiÈ›i-mi mie sau lăsaÈ›i servitorul să se ducă după domnul È™i doamna Gardiner. Nu sînteÈ›i într-o stare prea bună; nu puteÈ›i merge singură. Elizabeth È™ovăi, dar îi tremurau genunchii È™i înÈ›elese ce puÈ›in s-ar cîștiga prin încercarea ei de a-i găsi. Chemă deci înapoi servitorul È™i îi dădu poruncă, deÈ™i atît de fără suflare încît abia dacă putu fi înÈ›eleasă, să-i caute È™i să-i aducă imediat acasă pe stăpînul È™i stăpîna lui. După ce acesta ieÈ™i, Elizabeth se aÈ™eză, incapabilă să se mai È›ină pe picioare; arăta ca un om atît de bolnav, încît lui Darcy îi fu imposibil s-o lase singură sau să se abÈ›ină de a-i spune pe un ton plin de blîndeÈ›e È™i compătimire: ― ÃŽngăduiÈ›i-mi să chem camerista dumneavoastră. Nu puteÈ›i lua ceva care să vă ajute? Un pahar cu vin ― să vă aduc un pahar? Vă este foarte rău. ― Nu, mulÈ›umesc, replică ea, încercînd să-È™i revină. Mie nu mi s-a întîmplat nimic rău. Mă simt destul de bine; sînt însă copleÈ™ită de niÈ™te veÈ™ti îngrozitoare pe care le-am primit, acum chiar, din Longbourn. Spunînd acestea, izbucni în plîns È™i timp de cîteva minute nu mai putu scoate un cuvînt. Darcy, nenorocit È™i emoÈ›ionat, putu doar îngăima ceva despre părerea lui de rău, privind-o într-o tăcere compătimitoare. ÃŽn cele din urmă, Elizabeth vorbi din nou: ― Am primit chiar acum de la Jane o scrisoare cu È™tiri atît de groaznice! Ele nu pot fi ascunse nimănui. Sora mea cea mică È™i-a lăsat toÈ›i prietenii... a fugit cu... s-a azvîrlit în braÈ›ele lui... ale domnului Wickham. Au plecat împreună din Brighton. Dumneavoastră îl cunoaÈ™teÈ›i prea bine pentru a nu avea îndoieli asupra urmării. Ea nu are bani, nici relaÈ›ii, nimic care să-l ispitească să... Este pe veci pierdută. Darcy rămase împietrit de uimire. ― Cînd mă gîndesc, adăugă Elizabeth cu un glas È™i mai tulburat, că eu aÈ™ fi putut împiedica acest lucru, eu care È™tiam cine este el! Dacă aÈ™ fi spus familiei mele o parte numai, o parte din ceea ce È™tiam! Dacă firea lui ar fi fost cunoscută, aceasta nu s-ar fi putut întîmpla. Dar acum este totul, totul prea tîrziu. ― Sînt foarte mîhnit, strigă Darcy... mîhnit... revoltat. Dar este sigur, absolut sigur? ― Vai! Da! Au plecat împreună din Brighton, duminică noaptea, È™i li s-a luat urma pînă la Londra, dar nu mai departe. E sigur că n-au plecat în ScoÈ›ia. ― Și ce s-a făcut, ce s-a încercat pentru a o regăsi? ― Tatăl meu a plecat la Londra È™i Jane a scris pentru a-l ruga pe unchiul să ne dea îndată ajutor; într-o jumătate de oră sper să fim plecaÈ›i. Dar nu se poate face nimic; È™tiu foarte bine că nu este nimic de făcut. Ce se poate face cu un astfel de om? Cum să-i poÈ›i măcar descoperi? Nu am nici cea mai mică speranță. Oricum ai lua-o, este îngrozitor. Darcy clătină din cap în semn de tăcută încuviinÈ›are. ― Și doar mie, ochii mi-au fost deschiÈ™i asupra adevăratei lui firi! Oh! De-aÈ™ fi È™tiut numai ce era necesar, ce trebuia să-ndrăznesc să fac! Dar n-am È™tiut... m-am temut să nu fac prea mult. Cumplită, cumplită greÈ™eală. Darcy nu răspunse nimic. Părea că nici n-o aude È™i umbla de colo pînă colo prin încăpere, într-o adîncă meditaÈ›ie, cu fruntea încreÈ›ită È™i cu un aer posomorit. Curînd Elizabeth remarcă acest lucru È™i îl înÈ›elese imediat. Puterile o părăseau; totul trebuia să se prăbuÈ™ească sub dovada unei asemenea ruÈ™ini în familie, sub certitudinea totalei dezonorări. Elizabeth nu putea nici să se mire, nici să condamne; È™i gîndul că el se va învinge pe el însuÈ™i n-aduse inimii ei nici o mîngîiere, iar durerii ei nici o alinare. Era, dimpotrivă, exact împrejurarea care s-o facă să-È™i înÈ›eleagă propriile-i dorinÈ›e; È™i nicicînd nu simÈ›ise mai limpede că l-ar fi putut iubi, ca acum, cînd toată iubirea ei trebuia să fie zadarnică. Dar preocupările personale, deÈ™i năvăleau, nu putură pune stăpînire pe ea. Lydia, umilinÈ›a, nenorocirea pe care aceasta le revărsa asupra tuturor înghiÈ›iră curînd orice preocupare personală; acoperindu-È™i faÈ›a cu batista, Elizabeth nu-È™i mai dădu seama de nimic È™i, după cîteva minute, fu chemată la realitate de glasul domnului Darcy care-i spuse, cu un ton plin de compasiune, dar în acelaÈ™i timp È™i rezervat. ― Mi-e teamă că de mult doreaÈ›i să rămîneÈ›i singură È™i nu am nici o scuză pentru faptul de a nu fi plecat, în afară de mîhnirea mea reală, deÈ™i nefolositoare. Facă cerul să pot spune sau face ceva care să vă aducă alinare într-o asemenea nenorocire. Dar nu vă voi mai chinui cu zadarnicele mele urări care ar putea părea exprimate anume pentru a solicita mulÈ›umiri din partea dumneavoastră. Nenorocirea aceasta o va împiedica, mă tem, pe sora mea de a avea plăcerea să vă vadă astăzi la Pemberley. ― Oh! Da! FiÈ›i vă rog atît de bun È™i scuzaÈ›i-ne față de domniÈ™oara Darcy. SpuneÈ›i-i că trebuie să ne întoarcem imediat acasă din cauza unei chestiuni foarte urgente. AscundeÈ›i-i cît veÈ›i putea tristul adevăr. Știu că mult timp nu va fi posibil. Darcy o asigură imediat că va păstra secretul È™i își exprimă din nou mîhnirea pentru nenorocirea ei È™i dorinÈ›a ca această întîmplare să aibă un sfîrÈ™it mai bun decît se putea spera deocamdată; apoi, rugînd-o să prezinte complimente rudelor ei, o privi cu gravitate ca pentru a-È™i lua rămas bun È™i se îndepărtă. ÃŽn timp ce Darcy ieÈ™ea din cameră, Elizabeth simÈ›i cît de puÈ›in probabil era să se mai revadă în termenii atît de cordiali care marcaseră cele cîteva întîlniri ale lor la Derbyshire; È™i, aruncînd o privire restrospectivă asupra timpului de cînd se cunoÈ™teau, atît de bogat în contradicÈ›ii È™i variaÈ›ii, suspină din cauza absurdității sentimentelor care acum ar fi îndemnat-o la continuarea acestei apropieri, iar în trecut la încetarea ei. Dacă recunoÈ™tinÈ›a È™i stima sînt temelii puternice pentru o dragoste, schimbarea de sentiment a Elizabethei nu va fi nici surprinzătoare, nici criticabilă. Dar, dacă lucrurile stau altfel ― dacă afecÈ›iunea pornind din asemenea izvoare este absurdă sau nefirească prin comparaÈ›ie cu ceea ce a fost descris atît de des ca țîșnind la prima întîlnire cu fiinÈ›a iubită, chiar înainte ca două vorbe să fie schimbate ― atunci nimic nu poate fi spus în apărarea ei, afară de faptul că Elizabeth făcuse oarecum o încercare cu cea de a doua metodă, simÈ›indu-se atrasă de Wickham; È™i că insuccesul acesteia o îndreptățea, poate, să încerce prima metodă, mai puÈ›in interesantă. Oricum o fi, ea îl văzu plecînd, cu părere de rău, È™i acest prim exemplu al urmărilor pe care le-ar putea avea infamia Lydiei îi oferi, reflectînd la întîmplarea aceea nenorocită, încă un motiv de durere. După ce citise cea de-a doua scrisoare a Janei, ea nu nutrise nici un moment speranÈ›a că Wickham ar avea intenÈ›ia să se însoare cu Lydia. Nimeni, în afară de Jane, credea ea, nu se putea amăgi cu o astfel de nădejde. Surprinderea era cel mai neînsemnat dintre toate simțămintele pe care le încerca în legătură cu cele petrecute. Atîta timp cît cunoscuse numai conÈ›inutul primei scrisori, fusese foarte mirată, foarte uimită; i se părea de neînÈ›eles ca Wickham să se însoare cu o fată pe care era imposibil s-o ia pentru bani; È™i de neînÈ›eles că Lydia reuÈ™ise să-l atragă. Acum totul îi apărea din cale-afară de firesc. Pentru o legătură de acest fel, ea avea probabil destul farmec; È™i deÈ™i era imposibil să-È™i închipuie că Lydia se hotărîse în mod deliberat să fugă cu el, fără intenÈ›ia de a se căsători, nu-i era greu să creadă că nici virtutea È™i nici judecata nu o vor împiedica să cadă uÈ™or pradă. Nu băgase niciodată de seamă, atîta vreme cît regimentul se aflase în Hertfordshire, că Lydia ar fi avut vreo preferință pentru el; era însă convinsă că Lydia n-avea nevoie decît de încurajare, pentru a se ataÈ™a de oricine. Cînd unul, cînd altul dintre ofiÈ›eri fusese preferatul ei, după cum o atrăgeau atenÈ›iile lor. AfecÈ›iunile ei erau în continuă fluctuaÈ›ie, dar niciodată fără obiect. Prostia de a o fi scăpat din ochi È™i greÈ™ita îngăduință față de o astfel de fată ― vai! cît de viu le resimÈ›ea acum! Era înnebunită să ajungă mai repede acasă, să audă, să vadă, să fie la faÈ›a locului, să împartă cu Jane grijile care cădeau acum în întregime pe umerii ei, într-o familie atît de dezorganizată ― un tată absent, o mamă incapabilă de vreun efort È™i avînd tot timpul nevoie de atenÈ›iile cuiva; È™i, deÈ™i era convinsă că nu se putea face nimic pentru Lydia, intervenÈ›ia unchiului părea să fie de cea mai mare importanță, È™i pînă cînd acesta intră în cameră, nerăbdarea o chinui amarnic. Domnul È™i doamna Gardiner se grăbiseră să se întoarcă, alarmaÈ›i, presupunînd din spusele servitorilor că nepoata lor se îmbolnăvise subit; dar, liniÈ™tindu-i imediat din acest punct de vedere, Elizabeth le comunică nerăbdătoare cauza pentru care-i chemase, citindu-le cele două scrisori, cu glas tare, stăruind asupra post-scriptumului dintr-a doua cu o energie plină de temeri, fiindcă Lydia nu fusese niciodată una din preferatele lor. Domnul È™i doamna Gardiner nu puteau fi decît adînc îndureraÈ›i ― nu numai Lydia, ci ei toÈ›i erau amestecaÈ›i în această poveste; È™i după primele exclamaÈ›ii de surpriză È™i oroare, domnul Gardiner promise din toată inima întreg ajutorul ce-i stătea în putință. Elizabeth, deÈ™i nu se aÈ™teptase la altceva, îi mulÈ›umi cu lacrimi de recunoÈ™tință; È™i toÈ›i trei fiind însufleÈ›iÈ›i de acelaÈ™i gînd, hotărîră grabnic totul pentru plecare. Urmau să plece cît mai curînd posibil. ― Dar ce facem cu vizita la Pemberley? strigă doamna Gardiner. John ne-a spus că domnul Darcy se afla aici cînd ai trimis după noi. E adevărat? ― Da; È™i i-am spus că nu ne vom putea È›ine promisiunea. Lucrul acesta este stabilit. ― Ce este stabilit? repetă mătuÈ™a, în timp ce fugea în cameră pentru a se pregăti de drum. Sînt ei oare în asemenea termeni încît ea să-i spună tot adevărul? Oh! Dacă aÈ™ È™ti cum s-au petrecut lucrurile! DorinÈ›ele însă erau zadarnice sau, în cazul cel mai bun, puteau servi numai ca s-o amuze în zorul È™i vîltoarea orei ce urmă. Dacă Elizabeth ar fi avut răgazul să se destindă, ar fi rămas convinsă că cineva atît de nenorocit ca ea nu mai era bun de nimic; dar a avut, ca È™i mătuÈ™a, partea ei de treburi È™i, printre altele, trebuia să scrie tuturor prietenilor din Lambton scrisori cu scuze născocite pentru grabnica lor plecare. TotuÈ™i, într-o oră erau toate gata; cum între timp domnul Gardiner plătise contul la han, nu le mai rămînea nimic de făcut decît să plece; È™i Elizabeth, după tot chinul din dimineaÈ›a aceea, se văzu, într-un timp mai scurt decît È™i-ar fi putut închipui, instalată în trăsură È™i în drum spre Longbourn. Capitolul XLVII ― M-am gîndit din nou la toate, Elizabeth, spuse unchiul, pe cînd ieÈ™eau afară din oraÈ™, È™i, într-adevăr, după o matură gîndire, sînt mult mai înclinat să judec povestea aÈ™a cum judecă sora dumitale mai mare. Mi se pare atît de neverosimil ca un tînăr să aibă asemenea intenÈ›ii față de o fată care nu este în nici un caz lipsită de protecÈ›ie sau singură pe lume È™i care era în momentul acela invitata soÈ›iei colonelului lui, încît sînt foarte înclinat să sper numai bine. S-ar putea el oare aÈ™tepta ca familia ei să nu intervină? S-ar putea el oare aÈ™tepta să mai aibă loc în regiment după un astfel de afront făcut colonelului Forster? TentaÈ›ia nu este pe măsura riscului. ― Crezi cu adevărat asta? exclamă Elizabeth, înviorîndu-se pentru o clipă. ― Pe cuvîntul meu, interveni doamna Gardiner, încep să fiu de părerea unchiului dumitale. Este într-adevăr o prea mare încălcare a decenÈ›ei, a onoarei, a interesului ca el să se facă vinovat de aÈ™a ceva. Nu pot avea o părere atît de proastă despre Wickham. Dar tu, Lizzy, îl poÈ›i oare desconsidera într-atît, încît să-l crezi în stare de aÈ™a ceva? ― Poate că nu într-atît, încît să-È™i uite propriul lui interes. Dar de toate celelalte, pot să-l cred în stare. Dacă într-adevăr s-ar putea să fie aÈ™a! Dar nu îndrăznesc să sper. De ce nu È™i-au continuat drumul spre ScoÈ›ia, dacă ar fi aÈ™a? ― ÃŽn primul rînd, răspunse domnul Gardiner, nu există nici o dovadă absolută că n-au plecat în ScoÈ›ia. ― Oh! Dar faptul că au schimbat cupeul pe o trăsură de piață constituie o dovadă foarte serioasă! Și în afară de asta, nu s-a dat de urma lor pe drumul către Barnet! ― Ei bine, atunci să presupunem că sînt la Londra. S-ar putea să se fi dus acolo numai pentru a se ascunde ― nu cu vreun alt scop mai special. Probabil că n-au cine È™tie ce bani nici unul, nici celălalt; È™i s-ar putea să li se pară mai economic, deÈ™i mai puÈ›in expeditiv, să se căsătorească la Londra, decît în ScoÈ›ia. ― Dar de ce tot acest secret? De ce teama de a fi descoperiÈ›i? De ce trebuie să se căsătorească în ascuns? Oh! Nu, nu, nu pare plauzibil. Prietenul lui cel mai apropiat, se vede din relatarea Janei, era convins că nu avea nici o intenÈ›ie să se însoare cu ea. Wickham nu se va căsători niciodată cu o femeie fără avere. Nu È™i-o poate îngădui. Și ce calități are Lydia, ce farmece în afară de tinereÈ›e, sănătate È™i o fire veselă, care să-l determine ca, de dragul ei, să piardă È™ansa de a se căpătui printr-o căsătorie avantajoasă. Cît priveÈ™te neplăcerile de care s-ar putea teme pentru faptul că regimentul cunoaÈ™te fuga lui dezonorantă cu ea, nu sînt în stare să spun nimic pentru că nu È™tiu nimic despre consecinÈ›ele ce le-ar avea un astfel de pas. Dar în privinÈ›a celeilalte obiecÈ›ii a dumitale, mă tem că nici nu intră în discuÈ›ie. Lydia nu are fraÈ›i care să intervină; È™i el È™i-ar putea închipui, din comportarea tatălui meu, din indolenÈ›a È™i lipsa de atenÈ›ie pe care părea întotdeauna s-o aibă față de cele ce se întîmplau în familia lui, că dînsul va face la fel de puÈ›in È™i se va preocupa de toate astea la fel de puÈ›in ca oricare alt tată. ― Dar poÈ›i să crezi că Lydia e atît de desprinsă de toate, în afară de dragostea ei pentru el, încît să consimtă să trăiască cu el altfel decît măritată? ― Pare a fi È™i este într-adevăr cît se poate de revoltător, replică Elizabeth cu ochii plini de lacrimi, să fii silit să ai îndoieli asupra cinstei È™i decenÈ›ei surorii tale, în ce priveÈ™te acest aspect. Dar într-adevăr nu È™tiu ce să spun. Poate că nu sînt dreaptă cu ea. Este însă foarte tînără; n-a fost niciodată învățată să se gîndească la lucruri serioase; È™i, în ultimele È™ase luni ― nu, in ultimul an de zile ― nu s-a ocupat decît de distracÈ›ii È™i frivolități. I s-a îngăduit să-È™i folosească timpul la modul cel mai trândav È™i cel mai uÈ™uratic cu putință È™i să-È™i însuÈ™ească drept bună orice părere îi ieÈ™ea în cale. De cînd regimentul a fost încartiruit la Meryton, n-a mai avut în minte altceva decît dragostea, flirtul È™i ofiÈ›erii. A făcut tot ce i-a stat în putință, vorbind È™i gîndindu-se numai la aceste lucruri, ca să dea ― cum să-i spun? ― o mai mare amploare pornirilor ei care sînt, în mod firesc, destul de exuberante. Și È™tim cu toÈ›ii că Wickham are tot farmecul È™i toată dibăcia care pot cuceri o femeie. ― Vezi însă că Jane, spuse mătuÈ™a ei, nu are o părere atît de rea despre Wickham, încît să-l creadă în stare de această tentativă. ― Despre cine crede Jane vreodată ceva rău? Și pe cine oare ― oricare i-ar fi fost comportarea anterioară ― l-ar crede ea în stare de o astfel de tentativă, pînă la proba contrarie? Jane însă È™tie, tot atît de bine ca È™i mine, cine este Wickham în realitate. Știm È™i ea È™i eu că este un depravat, în toate sensurile cuvântului; că nu este nici integru, nici om de onoare; că este tot atît de fals È™i de înÈ™elător pe cît este de insinuant. ― Și È™tii cu adevărat toate astea? întrebă doamna Gardiner care ardea de curiozitate să afle sursa de informaÈ›ii a Elizabethei. ― Știu sigur, răspunse Elizabeth, roÈ™ind. Þi-am povestit mai deunăzi despre purtarea lui infamă față de domnul Darcy; È™i dumneata însăți ai auzit, cînd ai fost ultima oară la Longbourn, în ce fel vorbea despre omul care s-a purtat cu el cu atîta îngăduință È™i generozitate. Și mai sînt È™i alte lucruri pe care nu-mi pot îngădui ― care nu merită să fie relatate; dar minciunile lui în legătură cu toată familia de la Pemberley nu au sfîrÈ™it. Din cele ce-mi spusese despre domniÈ™oara Darcy, eram pregătită să văd o fată mîndră, distantă, dezagreabilă. TotuÈ™i, el È™tia că este tocmai contrariul. Știa desigur că este prietenoasă È™i lipsită de pretenÈ›ii, aÈ™a cum am constatat noi. ― Dar Lydia nu È™tie nimic din toate astea? E cu neputință ca ea să nu cunoască lucruri pe care dumneata È™i Jane le È™tiÈ›i atît de bine. ― Oh! Da! Acesta este lucrul cel mai rău dintre toate. Pînă la vizita mea în Kent, unde i-am văzut atît de des pe domnul Darcy È™i ruda lui, colonelul Fitzwilliam, nu cunoÈ™team nici eu adevărul, iar cînd m-am întors acasă, regimentul urma să plece din Meryton într-o săptămînă-două. AÈ™a stînd lucrurile, nici Jane, căreia îi povestisem totul, nici eu nu am crezut că era necesar să dăm în vileag ceea ce È™tiam; căci cui i-ar fi putut fi de folos ca buna părere generală despre el să fie răsturnată? Chiar È™i atunci cînd s-a hotărît ca Lydia să plece cu doamna Forster, nu mi s-a părut deloc necesar să-i deschid ochii asupra lui. Ca ea să fie în pericol pentru că i-am ascuns adevărul, nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte. Ca acest lucru să aibă o asemenea consecință, vă puteÈ›i închipui că era destul de departe de gîndul meu. ― Cînd au plecat cu toÈ›ii la Brighton deci nu aveai nici un motiv, presupun, să crezi că se iubeau. ― Nici cel mai neînsemnat. Nu-mi pot aminti vreun semn de afecÈ›iune din partea unuia sau a celuilalt; È™i dacă am fi băgat de seamă aÈ™a ceva, trebuie să È™tii că familia noastră nu este dintre acelea care lasă să-i scape un asemenea prilej. Când Wickham a intrat în acest regiment, Lydia a fost destul de dispusă să-l admire; dar aÈ™a am fost toate. Toate fetele din Meryton sau din împrejurimi își ieÈ™iseră din minÈ›i din cauza lui, în primele două luni; el însă nu i-a acordat Lydiei nici o atenÈ›ie specială; È™i, ca urmare, după ce l-a admirat cu înflăcărare un timp, capriciul pentru el a slăbit È™i alÈ›i ofiÈ›eri din regiment, care i-au acordat mai multă atenÈ›ie, au devenit preferaÈ›ii ei. E uÈ™or de închipuit că orîcît de puÈ›ine elemente noi se mai adăugau la temerile, speranÈ›ele È™i presupunerile lor, prin dezbaterea acestui subiect pasionant, nici un altul nu le-a putut reÈ›ine multă vreme atenÈ›ia, tot timpul cît a durat călătoria. Din gîndurile Eiizabethei n-a dispărut nici o clipă. Þintuit în mintea ei de cei mai aprig dintre chinuri ― învinuirile ce singură È™i le aducea ― ea nu găsi o clipă de răgaz sau de uitare. Au călătorit cît s-a putut de repede; È™i, cu o noapte dormită pe drum, au ajuns la Longboum a doua zi, pe la vremea mesei. Elizabeth se mîngîia cu gîndul că Jane nu obosise de prea lungă aÈ™teptare. MicuÈ›ii Gardiner, atraÈ™i de vederea unei trăsuri, se aflau pe treptele casei, cînd aceasta a intrat pe alee; È™i cînd s-a oprit în faÈ›a uÈ™ii principale, uimirea fericită care le-a iluminat chipurile È™i le-a cuprins toată făptura, manifestîndu-se în sărituri È™i zbenguieli, a fost primul semn de bucuros "bun venit". Elizabeth sări jos; È™i după ce-i sărută în grabă, zori înspre vestibul, unde o întîmpină imediat Jane care, venind din camera mamei lor, coborîse scările în goană. Elizabeth o îmbrățișă cu dragoste, ochii amîndurora fiind plini da lacrimi, È™i-o întrebă, fără să piardă o clipă, dacă aflaseră ceva despre fugari. ― Nu încă, replică Jane, dar acum, că scumpul meu unchi a venit, sper că totul va fi bine. ― Tata e la oraÈ™? ― Da, a plecat marÈ›i, aÈ™a cum È›i-am scris. ― Și aÈ›i primit des veÈ™ti de la el? ― Numai o singură dată. Mi-a scris miercuri cîteva rînduri ca să ne comunice că a ajuns cu bine È™i să-mi spună ce măsuri a luat, căci îi rugasem în mod special. A adăugat numai că nu-mi va scrie pînă ce nu va avea ceva important de anunÈ›at. ― Și mama, ce face mama? Ce faceÈ›i voi, toate? ― Mama este destul de bine, cred, deÈ™i teribil de abătută. Este sus È™i se va bucura grozav să vă vadă. Nu iese încă din camera ei. Mary È™i Kitty, slavă cerului, sînt foarte bine, ― Dar tu? Ce faci tu? întrebă Elizabeth. EÈ™ti palidă. Prin cîte trebuie să fi trecut! Sora ei o asigură totuÈ™i că se simÈ›ea foarte bine; È™i conversaÈ›ia, care avusese loc în timp ce domnul È™i doamna Gardiner se ocupau de copiii lor, luă sfîrÈ™it, căci se apropiau de ele toÈ›i ceilalÈ›i. Jane alergă la unchiul È™i mătuÈ™a ei; le ură bun sosit È™i le mulÈ›umi printre zîmbete È™i lacrimi. După ce intrară cu toÈ›ii în salon, întrebările pe care Elizabeth le pusese deja au fost ― bineînÈ›eles ― repetate de ceilalÈ›i È™i văzură imediat că Jane nu le putea da nici o È™tire. TotuÈ™i, optimismul ei, întreÈ›inut de inima-i plină de bunăvoință, nu o părăsise încă; aÈ™tepta mereu să se sfîrÈ™ească totul cu bine È™i spera că în dimineaÈ›a următoare va sosi o scrisoare, fie de la Lydia, fie de la tatăl ei, care să-i informeze despre felul cum mergeau lucrurile È™i poate chiar să le anunÈ›e căsătoria. Doamna Bennet, în apartamentul căreia se duseră după cîteva minute de conversaÈ›ie, le primi aÈ™a cum era de aÈ™teptat; cu lacrimi, regrete È™i lamentaÈ›ii, invective la adresa purtării ticăloase a lui Wickham È™i plîngeri despre nedreptatea È™i suferinÈ›ele îndurate de ea, acuzînd pe toată lumea, cu excepÈ›ia persoanei a cărei dezastruoasă indulgență era cauza principală a erorilor fiicei sale. ― Dacă aÈ™ fi putut să-mi impun punctul de vedere, spuse ea, È™i să plec la Brighton cu toată familia, asta nu s-ar fi întîmplat; dar scumpa È™i sărmana Lydia nu a avut pe nimeni care să-i poarte de grijă. De ce au scăpat-o Forsterii din ochi? Sînt convinsă că a fost din partea lor o mare nebăgare de seamă, sau aÈ™a ceva, pentru că ea nu este genul de fată care să facă una ca asta, dacă ar fi fost bine păzită. Am fost tot timpul convinsă că nu sînt deloc indicaÈ›i s-o aibă în grijă; dar, ca de obicei, nu s-a È›inut seama de mine. Biata, draga copilă! Și iată că domnul Bennet a plecat È™i È™tiu că are să se bată în duel cu Wickham, pe unde l-o găsi, È™i o să fie ucis, È™i ce-o să se-ntîmple cu noi toate? Familia Collins o să ne dea afară, înainte ca el să fi apucat să se răcească bine în groapă; È™i dacă n-ai să fii bun cu noi, dragă frate, nu È™tiu ce-o să ne facem. ToÈ›i protestară vehement împotriva unor idei atît de îngrozitoare; iar domnul Gardiner, după ce o asigură cum putu mai bine de toată dragostea ce i-o purta ei È™i întregii familii, îi spuse că avea de gînd să fie la Londra chiar a doua zi È™i că-l va ajuta pe domnul Bennet în toate încercările de a o găsi pe Lydia. ― Nu te lăsa pradă unor îngrijorări inutile, adăugă el. Cu toate că sînt motive să ne aÈ™teptăm la tot ce poate fi mai rău, nu este cazul să luăm asta drept sigur. N-a trecut nici o săptămînă de cînd au plecat la Brighton.ÃŽn cîteva zile s-ar putea să căpătăm ceva veÈ™ti de la ei; È™i pînă ce nu vom afla că nu s-au căsătorit È™i că nu au de gînd să se căsătorească, să nu socotim totul pierdut. Cum voi ajunge în oraÈ™, mă voi duce la cumnatul meu È™i-am să-l fac să vină cu mine acasă, în strada Gracechurch, È™i pe urmă ne vom sfătui ce avem de făcut. ― Oh! Dragă frate! replică doamna Bennet. Asta e exact ce am dorit din inimă. Și cînd ai să ajungi la oraÈ™, fă orice È™i găseÈ™te-i oriunde s-or fi aflînd È™i dacă nu s-au căsătorit încă fâ-i să se căsătorească. Iar în privinÈ›a trusoului, nu-i lăsa să întîrzie pentru asta; spune-i Lydiei că o să capete cîți bani o să vrea ca să È™i-l cumpere după ce se vor căsători. Și mai presus de toate, împiedică-l pe domnul Bennet să se bată. Spune-i în ce stare îngrozitoare mă aflu ― că mi-am ieÈ™it din minÈ›i de spaimă È™i că simt aÈ™a niÈ™te neliniÈ™ti È™i tremurături peste tot, aÈ™a niÈ™te spasme într-o parte È™i dureri de cap, È™i aÈ™a niÈ™te bătăi de inimă, încît n-am pic de odihnă, nici noaptea È™i nici ziua. Și spune-i dragei mele Lydia să nu ia nici o hotărîre în privinÈ›a trusoului pînă ce nu ne-om vedea, pentru că nu È™tie care sînt magazinele cele mai bune. Oh! dragă frate, ce bun eÈ™ti! Știu că ai să le aranjezi pe toate. Domnul Gardiner însă, deÈ™i o asigură din nou de toată grija lui pentru cauza încredinÈ›ată, nu putu să n-o sfătuiască să fie cumpătată în speranÈ›ele ca È™i în temerile ei; È™i după ce tot vorbi cu ea în felul acesta pînă ce bucatele fură aduse la masă, o lăsară să-È™i descarce nervii pe menajera care se ocupa de dînsa, cînd fiicele lipseau. DeÈ™i fratele È™i cumnata ei erau convinÈ™i că nu era cazul ca dînsa să se izoleze astfel de restul familiei, nu încercară să se opună, fiindcă È™tiau că nu era destul de prudentă pentru a nu vorbi în faÈ›a servitorilor, în timp ce aceÈ™tia serveau la masă, È™i considerară că era mai bine ca numai una dintre femeile de serviciu, È™i anume aceea în care puteau avea mai multă încredere, să-È™i arate înÈ›elegerea pentru toate temerile È™i dorinÈ›ele ei, în această chestiune. Curînd intrară în sufragerie Mary È™i Kitty, care fuseseră prea ocupate în camerele lor pentru a-È™i face apariÈ›ia mai înainte. Una venea de la cărÈ›ile ei È™i cealaltă de la oglinda ei. Chipurile amîndurora erau totuÈ™i destul de calme È™i la nici una dintre ele nu se vedea vreo schimbare, afară de faptul că pierderea surorii preferate, ori furia ce-o resimÈ›ea din această cauză, pusese în glasul lui Kitty un timbru ceva mai arțăgos decît de obicei. Cît despre Mary, era destul de stăpînă pe ea pentru a-i È™opti Elizabeth-ei, cu un aer de gravă cugetare, cînd se aÈ™ezară la masă: ― Aceasta este o întâmplare cît se poate de nefericită È™i se va vorbi probabil mult despre ea. Dar trebuie să stăvilim valul de răutate È™i să ne turnăm una alteia balsamul mîngîierii de soră pe inimile noastre rănite. Apoi, cum nu remarcă la Elizabeth nici cea mai mică dorință de a-i da un răspuns, adăugă: Oricît de nenorocită ar fi această întîmplare pentru Lydia, putem trage din ea următoarea lecÈ›ie folositoare: că la o femeie, pierderea virtuÈ›ii este de nereparat, că un pas greÈ™it o duce la dezonoare definitivă, că reputaÈ›ia ei este un lucru tot atît de fragil pe cît este de frumos È™i că nu se poate comporta niciodată îndeajuns de prudent față de cei nedemni, de sex opus. Elizabeth își ridică ochii la aer de uimire, dar era prea amărîtă pentru a da vreun răspuns. Mary continuă totuÈ™i să se consoleze singură cu acest gen de învățături morale deduse din nenorocirea prin care treceau. ÃŽn cursul după-amiezii, cele două domniÈ™oare Bennet mai mari reuÈ™iră să fie singure timp de o jumătate de oră È™i Elizabeth profită imediat de această ocazie pentru a pune întrebări la care Jane era tot atît de nerăbdătoare să răspundă. După ce deplînseră împreună groaznicele urmări ale întîmplării, urmări pe care Elizabeth, ca toÈ›i ceilalÈ›i, le considera drept sigure È™i despre care domniÈ™oara Bennet n-ar fi putut spune ca erau cu totul imposibile, cea dintîi continuă, rugînd-o: ― Dar spune-mi absolut tot, tot ce n-am aflat încă. Dă-mi È™i alte amănunte. Ce a zis colonelul Forster? N-a avut nici un fel de bănuială înainte ca fuga lor să fi avut loc? Trebuie să-i fi văzut mereu nedespărÈ›iÈ›i. ― Colonelul Forster a recunoscut că bănuise adesea că exista o oarecare înclinaÈ›ie, îndeosebi din partea Lydiei; nimic însă care să-l alarmeze. Sînt atît de mîhnită pentru el. Purtarea lui a fost extrem de atentă È™i amabilă. IntenÈ›iona să vină la noi pentru a ne asigura de simpatia sa, înainte de a fi avut cea mai vagă idee că ei nu plecaseră în ScoÈ›ia. Cum a auzit acest zvon s-a grăbit să vină încoace. ― Și Denny era convins că Wickham nu avea de gînd să se însoare? CunoÈ™tea intenÈ›ia lor de a fugi împreuna.? Colonelul Forster a vorbit chiar el cu Denny? ― Da, dar întrebat fiind de dînsul, Denny a negat că ar fi È™tiut ceva despre planul lor È™i s-a ferit să-È™i spună părerea. Nu È™i-a reafirmat convingerea că ei nu se vor căsători È™i lucrul acesta mă face sa sper că s-ar putea să fi fost înÈ›eles greÈ™it, mai înainte. ― Și, pînă la sosirea colonelului Forster, nici unul dintre voi n-a avut vreo îndoială în privinÈ›a faptului că se căsătoriseră cu adevărat? ― Cum s-ar fi putut să ne treacă prin minte aÈ™a ceva? Am fost puÈ›in îngrijorată, mi-a fost oarecum teamă pentru fericirea surorii mele ca soÈ›ie a lui Wickham, pentru că È™tiam că purtarea lui nu fusese întotdeauna foarte corectă. Tata È™i mama nu È™tiau nimic despre asta; simÈ›eau numai că această căsătorie era o imprudență. Apoi Kitty ne-a mărturisit, cu un sentiment firesc de triumf, fiindcă È™tia mai mult decît noi ceilalÈ›i, că în ultima ei scrisoare Lydia o pregătise că va face acest pas. Ea È™tia, se pare, că erau îndrăgostiÈ›i unul de altul, de cîteva săptămîni. ― Dar nu dinainte de a pleca la Brighton? ― Nu, cred că nu. ― Crezi cumva că È™i colonelul Forster are o părere proastă despre Wickham? CunoaÈ™te adevăratul lui caracter? ― Trebuie să-È›i mărturisesc că nu a mai vorbit despre Wickham atît de bine ca în trecut. ÃŽl crede imprudent È™i risipitor. Și de cînd cu această tristă întîmplare, se spune că a plecat din Meryton dator vîndut; sper să nu fie însă adevărat. ― Oh! Jane, dacă n-am fi păstrat secretul, dacă am fi spus ce È™tiam despre el, nu s-ar fi putut întîmpla aÈ™a ceva! ― Poate că ar fi fost mai bine, replică Jane. Dar a da în vileag vechile greÈ™eli ale cuiva, fără să È™tii care-i sînt gîndurile în prezent, părea un lucru nejustificat. Noi am procedat astfel cu cele mai bune intenÈ›ii. ― V-a putut repeta colonelul Forster amănunte din bileÈ›elul Lydiei către soÈ›ia lui? ― Ni l-a adus să-l vedem. Și Jane își scoase punguÈ›a din buzunar È™i îi dădu Elizabethei biletul, care suna astfel: Scumpa mea Harriet, O să rîzi cînd vei afla unde am plecat, È™i nu mă pot stăpîni să nu rîd eu însămi de surpriza voastră, mîine dimineață, cînd se va observa lipsa mea. Plec la Gretna Green È™i dacă nu poÈ›i ghici cu cine, am să cred că eÈ™ti o prostuță, pentru că există un singur om pe lume pe care-l iubesc, È™i el e un înger. Fără el n-aÈ™ putea fi fericită, aÈ™a că nu socoti plecarea mea drept o nenorocire. Dacă nu-È›i place, nu e nevoie să le trimiÈ›i vorbă la Longbourn despre plecarea mea, fiindcă surpriza o să fie È™i mai mare cînd am să le scriu È™i am să-mi pun semnătura: Lydia Wickham. Ce glumă grozavă o să fie! De-abia pot să-È›i scriu de rîs. Te rog, scuză-mă față de Pratt că nu-mi pot È›ine făgăduiala de a dansa cu el astă-seară. Spune-i că nădăjduiesc c-o să mă scuze cînd va afla totul È™i spune-i că am să dansez cu el, cu cea mai mare plăcere, la balul viitor la care ne vom întîlni. Am să trimit după lucrurile mele cînd am să ajung la Longbourn, dar aÈ™ dori să-i spui lui Sally să cîrpească o ruptură mare la rochia de muselină înainte de a mi-o împacheta. La revedere. Transmite colonelului Forster toată dragostea mea. Sper că veÈ›i ciocni un pahar pentru plăcuta noastră călătorie. Prietena ta afectuoasă, Lydia Bennet. ― Oh! zăpăcita, ce zăpăcită e! strigă Elizabeth, cînd sfîrÈ™i de citit. Asta e scrisoare s-o scrii într-o asemenea clipă! Biletul dovedeÈ™te însă că, cel puÈ›in ea, privea cu seriozitate scopul călătoriei. Indiferent de ce ar fi putut-o el convinge după aceea, în ceea ce o priveÈ™te n-a fost vorba de un plan ruÈ™inos. Bietul tata! Cît l-o fi durut! ― Nu am văzut în viaÈ›a mea pe nimeni atît de lovit. Timp de zece minute n-a putut scoate o vorbă. Mamei i s-a făcut rău, pe loc, È™i toată casa era înnebunită. ― Oh! Jane, întrebă Elizabeth, a mai rămas vreunul dintre servitori care să nu fi aflat întreaga poveste, mai înainte de căderea serii? ― Nu È™tiu; sper că a mai rămas. Dar în asemenea împrejurare, este foarte greu să te stăpîneÈ™ti. Mama a făcut o criză de isterie È™i, deÈ™i am încercat să-i dau tot ajutorul ce-mi stătea în putere, mă tem că n-am făcut tot ce ar fi trebuit să fac. Dar groaza de ceea ce se putea întâmpla aproape că-mi luase minÈ›ile. ― ÃŽngrijirile pe care a trebuit să i le dai au fost prea mult pentru tine! Nu arăți bine! Dacă aÈ™ fi fost cu tine! Ai purtat singură toată grija È™i neliniÈ™tea. ― Mary È™i Kitty au fost foarte drăguÈ›e È™i sînt convinsă că ar fi împărÈ›it cu mine toată oboseala, dar nu am crezut că este bine, nici pentru una, nici pentru cealaltă. Kitty este slăbuță È™i delicată, iar Mary studiază atît demult că nu trebuie să i se ia din orele de odihnă. MătuÈ™a Philips a venit la Longbourn marÈ›i, după plecarea tatii, È™i-a fost atît de bună încît a rămas cu mine pînă joi. Ne-a fost tuturor de mare folos È™i ajutor. Și Lady Lucas a fost foarte drăguță; miercuri dimineaÈ›a a venit pe jos pînă aici ca să deplîngă, alături de noi, cele întîmplate È™i să-È™i ofere serviciile ei sau ale oricăreia dintre fiicele sale, dacă ne-ar fi putut fi de ajutor. ― Făcea mai bine să stea acasă la ea strigă Elizabeth. Poate a fost bine intenÈ›ionată, dar într-o nenorocire ca asta, e recomandabil să-È›i vezi, cît mai puÈ›in, vecinii. Ajutorul este imposibil; mîngîierea, de nesuferit. Lasă-i să fie satisfăcuÈ›i È™i să triumfe asupra noastră, de la distanță. Eiizabeth continuă apoi să se intereseze de măsurile pe care tatăl lor avea de gînd să le ia la oraÈ™, pentru a o aduce înapoi pe fiica sa. ― Cred că avea de gînd, răspunse Jane, să se ducă la Epsom, unde au schimbat caii ultima oară, să-i găsească pe surugii È™i să încerce să scoată ceva de la ei. Voia în primul rînd să afle numărul trăsurii de piață care i-a luat de la Clapham. Aceasta sosise din Londra cu un pasager; È™i cum dînsul își închipuie că trecerea dintr-o trăsură într-alta a unui domn È™i a unei doamne poate fusese remarcată, avea de gînd să facă cercetări la Clapham. Dacă putea descoperi cumva unde îl lăsase vizitiul pe călătorul precedent, era hotărît să facă acolo cercetări È™i spera să nu fie imposibil să afle locul de staÈ›ionare È™i numărul trăsurii. Nu È™tiu să fi făcut alte planuri; dar era atît de zorit să plece, È™i atît de descumpănit, încît de-abia am reuÈ™it să aflu È™i atît. Capitolul XLVIII A doua zi de dimineață, sperau, cu toÈ›ii să primească o scrisoare de la domnul Bennet, dar poÈ™ta sosi fără să aducă un singur rînd din partea lui. Toată familia È™tia că de obicei el era corespondentul cel mai neglijent È™i cel mai leneÈ™; dar într-o astfel de împrejurare, nădăjduiseră că va face un efort. Au fost siliÈ›i să tragă concluzia că nu avea nici o veste plăcută de comunicat, dar ar fi fost bucuroÈ™i să fie siguri chiar È™i de asta. Domnul Gardiner aÈ™teptase numai poÈ™ta pentru a porni la drum. După plecarea lui, avură, cel puÈ›in siguranÈ›a că vor primi mereu È™tiri despre cele ce se petreceau; È™i la despărÈ›ire, unchiul promisese să-l convingă pe domnul Bennet să se întoarcă la Longbourn cît mai curînd va putea, spre marea uÈ™urare a doamnei Bennet care considera că e singura garanÈ›ie pentru ca soÈ›ul ei să nu fie ucis în duel. Doamna Gardiner, fiind sigură că prezenÈ›a ei ar putea fi de folos nepoatelor sale, urma să rămînă împreună cu copiii, încă vreo cîteva zile, la Hertfordshire. Participa la îngrijirile pe care fetele le dădeau doamnei Bennet È™i, în orele libere, era pentru ele o adevărată binecuvîntare. Cealaltă mătușă le vizita È™i ea destul de des È™i întotdeauna, după cum spunea, cu scopul de a le îmbărbăta deÈ™i, cum nu venea niciodată fără să le raporteze vreun nou exemplu de extravaganță sau incorectitudine a lui Wickham, rareori pleca de acolo fără să le lase mai descurajate decît le găsise. ÃŽntregul Meryton părea că se străduieÈ™te să-l ponegrească pe acela care, cu trei luni mai înainte, fusese, pentru ei, aproape ca un înger al luminii. Se susÈ›inea că avea datorii la toÈ›i negustorii din localitate; È™i își extinsese intrigile amoroase, onorate toate cu titlul de seducÈ›ie, asupra fiecărei familii de negustor. ToÈ›i declarau că era tînărul cel mai ticălos din lume; È™i toÈ›i începură să descopere că fuseseră întotdeauna neîncrezători în aparenÈ›a lui de om cumsecade. DeÈ™i Elizabeth nu acorda încredere la mai mult de jumătate din cele ce se spuneau, credea destul pentru ca prima ei convingere cu privire la nenorocirea Lydieî să devină È™i mai certă; chiar È™i Jane, care credea È™i mai puÈ›in din cele ce auzea, pierduse aproape orice nădejde, mai ales că, după toate probabilitățile, era timpul, dacă ei s-ar fi dus în ScoÈ›ia ― ceea ce ea nu încetase nici un moment să spere ― să fi primit ceva veÈ™ti de la ei. Domnul Gardiner plecase din Longbourn duminică. MarÈ›i, doamna Gardiner primi o scrisoare de la el. ÃŽi informa că, imediat după sosire, îl găsise pe cumnatul lui È™i-l convinsese să vină în strada Gracechurch; că înainte de sosirea lui, domnul Bennet fusese la Epsom È™i Clapham, fără a obÈ›ine însă vreo informaÈ›ie mulÈ›umitoare; È™i că acum era hotârît să întrebe la toate hotelurile mai mari din oraÈ™, deoarece domnul Bennet credea că fugarii au tras poate la unul dintre ele, cum au ajuns la Londra, înainte de a găsi o locuință. Domnul Gardiner nu se aÈ™tepta la vreun succes de pe urma acestei investigaÈ›ii, intenÈ›iona însă să-l ajute, cumnatul lui fiind ferm hotărît să procedeze astfel. Adăuga că domnul Bennet părea că nici nu se gîndeÈ™te să părăsească în acel moment Londra, È™i promitea să scrie din nou, în curînd. Mai era È™i un post-scriptum, după cum urmează: I-am scris colonelului Forster, rugîndu-l să afle, dacă este posibil, de la vreunul dintre intimii tînărului, din regiment, dacă Wickham are vreo rudă sau cunoÈ™tință care să È™tie în ce parte a oraÈ™ului s-ar putea ascunde acum. Dacă s-ar găsi cineva la care să apeleze pentru a afla vreun fir conducător de acest fel, ar fi de foarte mare ajutor. ÃŽn momentul de față, nu avem nici un fel de indicii. Colonelul Forster, cred, va face tot ce-i va sta în putință ca să ne ajute în această chestiune. Dar după ce m-am mai gîndit, poate că Lizzy ne-ar putea spune, mai bine decît oricine altul, ce rude în viață are el acum. Elizabethei nu-i era greu să înÈ›eleagă de unde venea acest respect pentru cele ce-ar fi È™tiut ea; dar nu-i era cu putință să dea vreo informaÈ›ie atît de mulÈ›umitoare pe cît o merita acest omagiu. Nu auzise niciodată ca el să fi avut vreo rudă, în afară de tată È™i mamă, ambii fiind morÈ›i de ani de zile. Era totuÈ™i posibil ca vreunul dintre tovarășii de regiment să fie în stare să dea mai multe informaÈ›ii; È™i, deÈ™i ea nu era prea optimistă, era o încercare ce merita să fie făcută. Fiecare zi la Longbourn era acum plină de neliniÈ™te; dar neliniÈ™tea creÈ™tea la maximum în jurul orei cînd trebuia să vină poÈ™ta. Sosirea scrisorilor era primul mare motiv de nerăbdare în fiecare dimineață. Prin scrisori urma să se comunice orice ar fi fost, bun sau rău, È™i se aÈ™teptau ca fiecare zi să le aducă vreo veste importantă. Dar înainte de a mai primi ceva de la domnul Gardiner, sosi o scrisoare pentru domnul Bennet dintr-altă parte ― de la domnul Collins; iar Jane, care primise dispoziÈ›ia să deschidă toată corespondenÈ›a care ar sosi în lipsa tatălui său, o citi; Elizabeth, È™tiind ce ciudățenie constituia întotdeauna o scrisoare a lui Collins, citi È™i ea peste umărul Janei cele ce urmează: Scumpul meu domn, Mă simt chemat, datorită legăturilor dintre noi, È™i poziÈ›iei mele în lume, să deplîng alături de dumneavoastră durerea de care aÈ›i fost lovit È™i despre care am fost informaÈ›i ieri, printr-o scrisoare din Hertfordshire. FiÈ›i sigur, scumpe domn, că doamna Collins È™i cu mine personal vă compătimim sincer, pe dumneavoastră È™i toată onorabila dumneavoastră familie, în nenorocirea în care vă aflaÈ›i È™i care este desigur una dintre cele mai amare, deoarece provine dintr-o cauză pe care timpul nu o poate repara. Din partea mea, nu vor lipsi nici una dintre acele dovezi care ar putea alina o nenorocire atît de îngrozitoare, sau care v-ar putea mîngîia într-o împrejurare ce trebuie să fie, dintre toate, cea mai întristătoare pentru sufletul unui părinte. Moartea fiicei dumneavoastră ar fi fost o binecuvîntare în comparaÈ›ie cu aceasta. Și este cu atît mai regretabil, cu cît sînt temeiuri de a presupune, după cîte mă informează scumpa mea Charlotte, că libertinajul din purtările fiicei dumneavoastră își are originea într-o vinovată indulgență față de ea deÈ™i, în acelaÈ™i timp, spre mîngîierea dumneavoastră È™i a doamnei Bennet, sînt tentat să cred că înclinaÈ›iile ei sînt rele de la natură, altfel nu s-ar fi putut face vinovată de o asemenea grozăvie, la o vîrstă atît de fragedă. Oricare ar fi cauza, sînteÈ›i în mod jalnic demn de milă, părere la care se alătură nu numai doamna Collins, ci È™i Lady Catherine È™i fiica sa, cărora le-am povestit întîmplarea. Ele sînt de acord cu mine că acest pas greÈ™it, al uneia dintre fete, va fi nimicitor pentru norocul tuturor celorlalte; căci cine, aÈ™a cum spune cu mare condescendență Lady Catherine însăși, va mai vrea să intre într-o asemenea familie? Și această consideraÈ›ie mă face să mă gîndesc È™i mai mult, cu o mai mare satisfacÈ›ie, la un anumit eveniment din noiembrie trecut; căci dacă ar fi fost altfel, ar fi trebuit să fiu amestecat în toată jalea È™i dezonoarea dumneavoastră. DaÈ›i-mi voie deci să vă sfătuiesc, scumpul meu domn, să vă consolaÈ›i atît cît este cu putință, să izgoniÈ›i pe veci din inima dumneavoastră această fiică nedemnă È™i s-o lăsaÈ›i să culeagă fructele oribilului său păcat. Rămîn, scumpe domn etc. etc. Domnul Gardiner nu le mai scrise nimic înainte de a primi un răspuns din partea colonelului Forster, È™i nici atunci nu avu nimic bun de împărtășit. Nu s-a găsit nici o singură persoană cu care Wickham să fi avut relaÈ›ii È™i era sigur că nu avea nici o rudă mai apropiată în viață. Avusese înainte un cerc larg de cunoÈ™tinÈ›e; dar de cînd intrase în miliÈ›ie, se părea că nu legase nici o prietenie mai strînsă cu nimeni din regiment. Nu exista deci nici o persoană la care să se poată apela pentru a obÈ›ine vreo È™tire despre el. Și, în starea financiară nenorocită în care se afla, avea toate motivele să se ascundă căci, în afară de teama de a fi descoperit de rudele Lydiei, mai transpirase È™i vestea că ar fi lăsat în urma lui datorii de onoare, care se ridicau la o sumă considerabilă. Colonelul Forster credea că era nevoie de mai mult de o mie de lire pentru a se acoperi cheltuielile lui de la Brighton. Datora o mulÈ›ime de bani în oraÈ™, dar datoriile lui de onoare erau È™i mai mari. Domnul Gardiner nu încercă să ascundă familiei din Longbourn aceste detalii. Jane le auzi îngrozită: ― Un cartofor! exclamă ea. La asta nu mă aÈ™teptam; habar n-am avut de acest lucru! Domnul Gardiner adăuga în scrisoare că se puteau aÈ™tepta să-l vadă acasă în ziua următoare, adică sîmbătă. Descurajat de nereuÈ™ita tuturor încercărilor făcute, cedase rugăminÈ›ii cumnatului său de a se întoarce acasă È™i de a-l lăsa pe dînsul să facă, pentru continuarea urmăririi, tot ceea ce împrejurările vor cere. Cînd doamna Bennet fu informată că soÈ›ul ei se va întoarce nu se arătă atît de mulÈ›umită cum se aÈ™teptau copiii judecînd după îngrijorarea pe care o avusese pentru viaÈ›a lui. ― Cum? Se întoarce acasă, fără biata mea Lydia? strigă ea. Sigur, n-o să plece din Londra înainte de a-i fi găsit. Dacă se reîntoarce, cine o să se bată cu Wickham È™i cine o să-l facă să se însoare cu ea? Cum doamnei Gardiner începuse să-i fie dor de căminul ei, hotărî să plece împreună cu copiii la Londra concomitent cu întoarcerea domnului Bennet de acolo. Trăsura se duse deci, împreună cu copiii, pînă la prima etapă a călătoriei È™i se întoarse înapoi la Longbourn cu stăpînul casei. Doamna Gardiner pleca de la dînșîi cu totul nedumerită în privinÈ›a Elizabethei È™i a prietenului ei din Derbyshire, care se ocupase de ea prin acea parte a lumii. Nepoata ei nu-i pronunÈ›ase niciodată din proprie iniÈ›iativă numele în faÈ›a lor; iar licărul de nădejde pe care îl avusese doamna Gardiner că va veni o scrisoare din partea lui nu dusese la nimic. De cînd se reîntorsese, Elizabeth nu primise nici una care să fi putut fi de la Pemberley. Starea nenorocită în care se afla familia ei făcea inutilă orice altă explicaÈ›ie a faptului că era abătută: din aceasta, deci, nu se putea deduce nimic; deÈ™i Elizabeth, care-È™i cunoÈ™tea acum destul de bine sentimentele, era perfect conÈ™tientă că, dacă n-ar fi È™tiut de existenÈ›a lui Darcy, ar fi putut îndura ceva mai uÈ™or grozăvia dezonoarei Lydiei. Ar fi dispensat-o, își spunea, de o noapte nedormită din două. Cînd domnul Bennet sosi, avea aerul său obiÈ™nuit, de calm filozofic. Fu tot atît de puÈ›in vorbăreÈ› ca de obicei, nu pomeni nimic de chestiunea pentru care fusese plecat È™i trecu un timp pînă ce fiicele sale avură curajul să vorbească despre acest lucru. Numai după amiază, cînd veni È™i dînsul la ceai, se aventură Elizabeth să atace subiectul; È™i atunci, cînd dînsa își exprimă, pe scurt, mîhnirea pentru cele prin care desigur trecuse, el replică: ― Nu-mi vorbi despre asta. Cine altul trebuia să sufere dacă nu eu? Eu singur mi-am făcut-o È™i e drept s-o îndur. ― Nu trebuie să fii prea aspru cu dumneata, replică Elizabeth. ― Este È™i cazul să mă pui în gardă împotriva acestui rău! Natura omenească este atît de înclinată să fie aspră cu ea însăși! Nu, Lizzy, lasă ca măcar o dată în viaÈ›a mea să simt cît de condamnabil m-am purtat. Nu mă tem că voi fi zdrobit de durere. Va trece destul de repede. ― Crezi că sînt la Londra? ― Da! ÃŽn ce altă parte s-ar putea ascunde atît de bine? ― Și Lydia voia mereu să se ducă la Londra, adăugă Kitty. ― E fericită atunci, replică tatăl său sec; iar È™ederea ei acolo va fi probabil de oarecare durată. Apoi, după o scurtă tăcere, continuă: Lizzy, nu-È›i port pică pentru că ai avut dreptate în ce priveÈ™te sfatul pe care mi l-ai dat în luna mai; È™i, luînd în consideraÈ›ie cele întîmplate, aceasta dovedeÈ™te oarecare maturitate în gîndire. Fură întrerupÈ›i de domniÈ™oara Bennet care venise să ia ceaiul È™i să-l ducă mamei sale. ― Iată o demonstraÈ›ie care are partea ei bună! exclamă dînsul; dă atîta eleganță nenorocirii! ÃŽntr-o zi voi face È™i eu la fel; voi sta în bibliotecă, cu tichia de noapte pe cap È™i în halat de casă, È™i vă voi da de lucru cît voi putea mai mult; sau, aÈ™ putea amîna pînă ce va fugi È™i Kitty. ― N-am să fug, papa, se repezi Kitty arțăgoasă. Dacă eu mă voi duce vreodată la Brighton, am să mă port mai bine decît Lydia. ― Dumneata, la Brighton! Nu aÈ™ avea încredere să te las nici pînă la Eastbourne; È™i nici pentru cincizeci de lire! Nu, Kitty, am învățat cel puÈ›in să fiu cu ochii în patru È™i-ai să simÈ›i efectul. Nici un ofiÈ›er să nu mai intre vreodată în casa mea È™i nici prin sat să nu mai treacă. Balurile vor fi cu totul interzise, afară doar dacă vei merge cu una dintre surorile dumitale. Și n-ai să te mai miÈ™ti afară din casă, pînă ce nu vei putea dovedi că ai petrecut cel puÈ›in zece minute pe zi într-un mod raÈ›ional. Kitty, care lua toate aceste amenințări în serios, începu să plîngă. ― Lasă, lasă, spuse el, nu fi amărîtă. Dacă ai să fii cuminte în următorii zece ani, am să te iau la o paradă militară, la sfîrÈ™itul acestui termen. Capitolul XLIX La două zile după reîntoarcerea domnului Bennet, pe cînd Jane È™i Elizabeth se plimbau împreună printre boschetele din spatele casei, o văzură pe menajeră îndreptîndu-se către ele È™i, crezînd că venea să le cheme din partea mamei lor, îi ieÈ™iră în întîmpinare; dar în loc de convocarea la care se aÈ™teptau, cînd se apropiară, ea spuse domniÈ™oarei Bennet: ― Vă cer iertare, domniÈ™oară, că vă deranjez, dar speram că aveÈ›i, poate, ceva veÈ™ti bune de la oraÈ™, aÈ™a că am îndrăznit să vin È™i să vă întreb. ― Ce vrei să spui, Hill? N-am primit nimic de la oraÈ™. ― Dragă domniÈ™oară, strigă doamna Hill tare mirată, nu È™tiÈ›i că a sosit din partea domnului Gardiner un curier pentru stăpînul meu? A sosit de o jumătate oră È™i i-a adus stăpînului meu o scrisoare. Fetele o rupseră la fugă, prea nerăbdătoare să ajungă în casă pentru a mai avea vreme de vorbit. Alergară prin vestibul spre sufrageria mică; de acolo în bibliotecă. Tatăl lor nu se afla nicăieri; È™i erau tocmai pe punctul de a de a-l căuta sus, la mama lor, cînd se întîlniră cu feciorul care le informă: ― DomniÈ™oarelor, dacă-l căutaÈ›i pe stăpînul meu, a plecat să se plimbe înspre crîng. Cînd aflară aceasta, străbătură din nou holul È™i fugiră peste peluză, după tatăl lor, care-È™i urma hotărît drumul spre o pădurice pe o latură a aleii. Jane, care nu era nici aÈ™a uÈ™oară È™i nici nu avea, ca Elizabeth, obiceiul să alerge, rămase în urmă, în timp ce sora ei, gîfîind, îl ajunse È™i-i strigă plină de nerăbdare: ― Oh, papa, ce veÈ™ti? Ce veÈ™ti? Ai primit o scrisoare de la unchiul? ― Da, am primit o scrisoare de la dînsul, printr-un curier. ― Ei bine, ce veÈ™ti a adus? Bune sau rele? ― Le ce bine te poÈ›i aÈ™tepta? spuse el, scoțînd scrisoarea din buzunar. Dar poate ai vrea s-o citeÈ™ti. Elizabeth i-o luă cu nerăbdare din mînă. Jane îi ajunse È™i ea. ― CiteÈ™te-o tare, zise tatăl lor, pentru că aproape nu È™tiu nici eu ce cuprinde. Gracechurch Street Luni, august 2 Scumpul meu cumnat, Pot în sfîrÈ™it să-È›i trimit unele È™tiri despre nepoata mea, È™tiri care, în general, sper că te vor mulÈ›umi. Sîmbătă, imediat după plecarea dumitale, am avut norocul de a descoperi în ce parte a Londrei se aflau. Amănuntele le rezerv pentru cînd ne vom vedea. Este destul că È™tim că au fost descoperiÈ›i. I-am văzut pe amîndoi... ― Atunci, este aÈ™a cum am nădăjduit mereu, strigă Jane. Sînt căsătoriÈ›i. Elizabeth continuă să citească: I-am văzut pe amîndoi. Nu s-au căsătorit È™i nici n-am avut impresia c-ar intenÈ›iona s-o facă; dar dacă eÈ™ti de acord să îndeplineÈ™ti angajamentele pe care am îndrăznit să le iau în numele dumitale, sper că nu va trece mult È™i se vor căsători. Tot ceea ce È›i se cere este să-i asiguri fiicei dumitale, printr-o foaie dotală, partea care i se cuvine din cele cinci mii de lire ce revin fiicelor, la decesul dumitale È™i al surorii mele; È™i, în plus, să-È›i iei angajamentul de a-i acorda, cît vei fi în viață, una sută lire per annum. Acestea sînt condiÈ›iile pe care, luînd totul în consideraÈ›ie, nu am È™ovăit să le accept în numele dumitale, atît cît m-am simÈ›it îndrituit a o face. Voi trimite scrisoarea aceasta prin curier, pentru a nu se pierde deloc timpul cu răspunsul. PoÈ›i, prin urmare, înÈ›elege din aceste date că situaÈ›ia financiară a domnului Wickham nu este atît de disperată cum s-a crezut în general. Lumea s-a înÈ™elat în privinÈ›a asta; È™i sînt fericit să spun că vor mai rămîne cîțiva bani, chiar după plata tuturor datoriilor, bani care să se adauge la dota nepoatei mele. Dacă, aÈ™a cum cred că va fi cazul, îmi vei trimite împuternicirea de a acÈ›iona în numele dumitale în toată acestă chestiune, voi da imediat instrucÈ›iuni lui Haggerston să redacteze foaia dotală cuvenită. Nu va fi deloc cazul să vii iarăși la oraÈ™; rămîi deci liniÈ™tit la Longbourn È™i contează pe diligenÈ›a È™i grija mea. Trimite-mi răspuns cît poÈ›i mai repede È™i ai grijă să scrii limpede. Am considerat că cel mai bun lucru ar fi ca nepoata mea să se căsătorească aici, la noi, ceea ce sper că vei aproba. Ea va veni aici astăzi. ÃŽÈ›i voi scrie din nou, îndată ce se va mai hotărî ceva. Al dumitale etc., Edw.Gardiner ― Este cu putință? strigă Elizabeth, cînd sfîrÈ™i de citit. Poate fi adevărat că vrea s-o ia de soÈ›ie? ― Wickham nu este deci atît de rău pe cît l-am crezut, spuse sora ei. Dragă tată, te felicit. ― Ai răspuns la scrisoare? întrebă Elizabeth. ― Nu, dar trebuie să răspund cît mai curînd. ÃŽl imploră, foarte stăruitor, să nu mai piardă timp È™i s-o facă imediat. ― Oh! dragă tată, strigă ea, întoarce-te È™i răspunde imediat. GîndeÈ™te-te cît de importantă este fiecare clipă într-o asemenea împrejurare. ― Dă-mi voie să scriu eu în locul dumitale, spuse Jane, dacă îți displace s-o faci. ― ÃŽmi displace foarte mult, replică el, dar trebuie făcut. Și, cu aceste vorbe, porni cu ele înapoi către casă. ― AÈ™ putea să te întreb? spuse Elizabeth... Dar condiÈ›iile, presupun, trebuie acceptate. ― Acceptate! Mă simt ruÈ™inat, numai, că cere atît de puÈ›in. ― Și ei trebuie să se căsătorească! TotuÈ™i È™tim ce fel de om este. ― Da! Da! Trebuie să se căsătorească. Nu este altceva de făcut. Dar sînt două lucruri pe care doresc foarte mult să le È™tiu. Unul este cîți bani a pus unchiul jos pentru a reuÈ™i acest lucru, È™i celălalt, cum am să-i pot achita vreodată. ― Bani! Unchiul meu! exclamă Jane, ce vrei să spui, domnule? ― Vreau să spun că nici un bărbat cu mintea întreagă nu s-ar însura cu Lydia pentru o momeală atît de neînsemnată ca o sută pe an, cît timp voi trăi eu, È™i cincizeci după ce nu voi mai fi. ― Asta e foarte adevărat, spuse, Elizabeth, deÈ™i nu mi-a trecut prin cap mai înainte. Să i se achite datoriile È™i să mai rămînă încă ceva! Oh! Unchiul este, desigur, la mijloc! Ce om bun È™i generos! Mă tem că s-a nenorocit. Lucrul acesta nu s-ar fi putut face cu o sumă mică. ― Nu, încuviință tatăl ei, Wickham ar fi un prost dacă ar lua-o cu un ban mai puÈ›in decît zece mii de lire.Mi-ar părea rău să-mi fac o părere atît de proastă despre el, chiar de la începutul relaÈ›iilor noastre. ― Zece mii de lire! Doamne fereÈ™te! Cum să înapoiezi măcar jumătate dintr-o asemenea sumă? Domnul Bennet nu răspunse nimic; È™i continuară să meargă în tăcere, fiecare adîncit în propriile gînduri, pînă ce au ajuns lîngă casă. Tatăl se duse în bibliotecă pentru a scrie, iar fetele intrară în salonaÈ™. ― Și se vor căsători cu adevărat! exclamă Elizabeth imediat ce au fost singure. Ce ciudat! Și pentru asta trebuie să fim È™i mulÈ›umite! Sîntem silite să ne bucurăm că se căsătoresc, cu tot caracterul lui infam, cu toată neînsemnata È™ansă de fericire pe care o au. Oh, Lydia! ― Mă consolez cu gîndul, replică Jane, că dacă n-ar È›ine cu adevărat la Lydia, cu siguranță că n-ar lua-o. DeÈ™i bunul nostru unchi a făcut ceva ca să-l scape de datorii, nu pot să cred că a avansat zece mii de lire, sau aÈ™a ceva. Dînsul are copii È™i s-ar putea să mai aibă. Cum să se dispenseze măcar de jumătate din suma asta? ― Dacă vom reuÈ™i vreodată să aflăm la cît s-au ridicat datoriile lui Wickham, spuse Elizabeth, È™i ce sumă s-a depus pe numele lui din partea surorii noastre, vom È™ti precis cît a făcut domnul Gardiner pentru ei, căci Wickham nu are nici cinci bani ai lui. Nu vom putea niciodată răsplăti bunătatea unchiului È™i a mătuÈ™ii noastre. A o lua acasă la ei, a-i oferi protecÈ›ie È™i sprijinul lor personal înseamnă un sacrificiu atît de mare făcut pentru ea, încît ani întregi de recunoÈ™tință nu sînt de ajuns pentru a-i răsplăti. ÃŽn clipa asta, ea se află la dînÈ™ii. Dacă atîta bunătate nu o va face să se simtă nenorocită, nu-È™i va merita niciodată fericirea. Ce clipă pentru ea cînd a dat ochii cu mătuÈ™a! ― Trebuie să uităm cele ce s-au petrecut È™i de-o parte È™i de cealaltă, spuse Jane. Sper È™i sînt încredinÈ›ată că vor fi totuÈ™i fericiÈ›i. Consimțămîntul lui de a se căsători cu Lydia, vreau să cred, este o dovadă că a ajuns să judece cum se cuvine. Dragostea lor reciprocă îi va face mai cumpăniÈ›i; È™i îmi place să cred că se vor instala atît de tihnit È™i vor trăi atît de cuminte încît, cu timpul, se va uita, poate, nebunia lor din trecut. ― S-au purtat în aÈ™a fel, replică Elizabeth, încît nici tu, nici eu, nici nimeni nu va putea să uite vreodată. Este inutil să mai vorbim despre asta. Fetele își aduseră aminte că, după toate probabilitățile, mama lor nu aflase nimic despre cele întîmplate. Se duseră deci în bibliotecă È™i-l întrebară pe tatăl lor dacă nu dorea s-o anunÈ›e ele. Dînsul scria È™i, fără să-È™i ridice capul, replică indifent: ― Cum doriÈ›i. ― Putem lua scrisoarea unchiului ca să i-o citim? ― LuaÈ›i ce vreÈ›i È™i plecaÈ›i de aici. Elizabeth luă scrisoarea de pe birou È™i se duseră sus împreună. Mary È™i Kitty erau cu doamna Bennet: o singură comunicare deci ajungea pentru toate. După ce o pregătiră pentru veÈ™ti bune, scrisoarea a fost citită cu glas tare. Doamna Bennet de-abia putea să se stăpînească. Și cînd Jane ajunse la pasajul în care domnul Gardiner își exprima speranÈ›a că Lydia se va căsători curînd, bucuria mamei sale izbucni nestăvilită È™i fiecare nouă frază îi mărea exuberanÈ›a. Era acum atît de agitată de încîntare pe cît fusese mai înainte de panică È™i indignare. ÃŽi era de ajuns să È™tie că Lydia sa se va mărita. Nu se simÈ›ea tulburată de vreo îngrijorare pentru fericirea ei, nici umilită de vreo amintire a relei ei purtări. ― Scumpa, scumpa mea Lydia! strigă ea, este într-adevăr încîntător. Va fi măritată! Am s-o văd iarăși! Va fi măritată la È™aisprezece ani! Dragul, bunul meu frate! Știam eu c-aÈ™a o să se întîmple ― È™tiam eu că o să se aranjeze totul! Ce dor îmi este s-o văd È™i să-l văd È™i pe dragul de Wickham! Dar rochiile, rochiile de nuntă! Am să scriu imediat soră-mi Gardiner despre asta. Lizzy, drăguÈ›a mea, fugi jos la tata È™i întreabă-l cît îi va da. Stai, stai; mă duc eu singură ― sun-o pe Hill, Kitty. Mă îmbrac într-o clipă ― scumpa, scumpa mea Lydia! Ce fericite vom fi împreună, cînd ne vom reîntîlni! Fiica sa cea mai mare încercă să-i domolească explozia entuziasmului, îndreptîndu-i gîndurile către obligaÈ›iile pe care comportarea domnului Gardiner le creease pentru ei toÈ›i. ― Căci datorăm acest fericit sfîrÈ™it, adăugă ea, într-o mare măsură bunătății lui. Sîntem convinse că a garantat personal că-l va ajuta pe domnul Wickham cu bani. ― Ei bine, strigă mama ei, aÈ™a È™i trebuia să facă. Cine altul s-o fi făcut dacă nu propriul ei unchi? Dacă nu ar fi avut propria lui familie, È™tiÈ›i că toÈ›i banii lui trebuiau să-mi revină mie È™i copiilor mei; È™i este prima oară că am primit ceva de la el, în afară de cîteva daruri. Vai! Sînt atît de fericită! ÃŽn scurt timp voi avea o fată măritată. Doamna Wickham! Ce bine sună! Și de-abia a împlinit È™aisprezece ani, în iunie, anul ăsta. Scumpa mea Jane, sînt atît de tulburată, încît sînt sigură că nu pot să scriu; aÈ™a că am să dictez È™i ai să scrii tu pentru mine. Aranjăm noi cu tata în privinÈ›a banilor, după aceea; dar trusoul trebuie comandat imediat. Pe urmă, trecu în revistă toate amănuntele cu privire la pînzeturi, museline, batist È™i ar fi fost gata să dicteze imediat niÈ™te comenzi foarte copioase dacă Jane, deÈ™i cu oarecare greutate, n-ar fi convins-o să aÈ™tepte pînă ce tata va avea răgaz pentru a fi consultat. "O zi de întîrziere, remarcă ea, nu va avea importanță". Mama ei era prea fericită pentru a se mai încăpățîna ca de obicei. Și-i mai trecură prin minte È™i alte planuri. ― Am să plec la Meryton, zise ea, de îndată ce voi fi îmbrăcată, È™i-am să-i duc soră-mi Philips veÈ™tile bune, bune. Și la înapoiere, voi merge în vizită la Lady Lucas È™i la doamna Long. Kitty, fugi jos È™i comandă trăsura. O plimbare la aer o să-mi facă grozav de bine. Fetelor, aveÈ›i vreun un comision pentru Meryton? Oh! Uite-o pe Hil! Draga mea Hill, ai auzit veÈ™tile bune? Se mărită domniÈ™oara Lydia; È™i-ai să primeÈ™ti o cupă de punch ca să te veseleÈ™ti, la nuntă. Doamna Hill își exprimă pe loc bucuria. Elizabeth îi primi împreună cu ceilalÈ›i felicitările È™i apoi, scîrbită de această nebunie, se refugie în camera ei pentru a se gîndi în voie. SituaÈ›ia bietei Lydia era neîndoielnic, în cel mai bun caz, destul de proastă; totuÈ™i trebuia să fie recunoscătoare că nu era È™i mai proastă. AÈ™a simÈ›ea ea; È™i deÈ™i, cînd privea în viitor nu se putea aÈ™tepta, pe bună dreptate, ca sora ei să se bucure nici de fericire È™i nici de o situaÈ›ie socială bună, cînd privea înapoi la ceea ce se temuseră numai cu două ore în urmă, era conÈ™tientă de toate avantajele cîștigate. Capitolul L Domnul Bennet dorise adesea, înainte de această perioadă a vieÈ›ii sale, ca în loc să-È™i cheltuiască tot venitul, să pună anual deoparte o sumă, pentru ca fiicele È™i soÈ›ia sa, dacă aceasta i-ar supravieÈ›ui, să fie mai bine asigurate. Acum o dorea mai mult decît întotdeauna. Dacă È™i-ar fi îndeplinit această obligaÈ›ie, nu ar fi fost nevoie ca Lydia să rămînă îndatorată față de unchiul său, pentru tot ce va fi dobîndit drept garanÈ›ie morală ori materială. SatisfacÈ›ia de a fi cucerit ca soÈ› pe cel mai nevrednic dintre tinerii din Marea Britanie ar fi revenit atunci celui în drept. Era adînc mîhnit că o chestiune atît de puÈ›in avantajoasă pentru oricine trebuia să fie încheiată numai pe cheltuiala cumnatului său; È™i era hotărît, dacă va fi cu putință, să afle la cît se urca ajutorul acestuia È™i să onoreze obligaÈ›ia cît va putea mai repede. La începutul căsătoriei domnului Bennet, economia fusese considerată cu totul inutilă, pentru că, bineînÈ›eles, urmau să aibă un fiu. Acest fiu ar fi însemnat desfiinÈ›area clauzei testamentare, imediat ce va fi atins majoratul, iar văduva È™i copiii mai mici ar fi fost, în acest fel, asiguraÈ›i. Veniră pe lume cinci fiice, la rînd, dar fiul se lăsa încă aÈ™teptat; È™i mulÈ›i ani după naÈ™terea Lydiei, doamna Bennet fusese sigură că va veni. ÃŽn cele din urmă, au disperat tot aÈ™teptînd, dar era prea tîrziu pentru a mai face economii. Doamna Bennet n-avea nici un talent pentru aÈ™a ceva È™i numai dragostea de independență a soÈ›ului său îi împiedicase să depășească venitul ce-l aveau. Printr-o foaie dotală se alocase doamnei Bennet È™i copiilor săi suma de cinci mii de lire. Dar proporÈ›ia în care urma să fie atribuită copiilor fusese lăsată la latitudinea părinÈ›ilor. Acest punct urma să fie stabilit acum, cel puÈ›in în privinÈ›a Lydiei, iar domnul Bennet nu putea să aibă nici o È™ovăială în acceptarea propunerii pe care o avea în faÈ›a lui. ÃŽn cuvinte de recunoscătoare gratitudine pentru bunătatea cumnatului său ― deÈ™i exprimată cît se poate de concis ― el aÈ™ternu pe hîrtie totala sa aprobare pentru tot ceea ce făcuse È™i consimțămîntul de a onora angajamentele luate în numele lui. Nu își închipuise niciodată mai înainte că, în cazul cînd Wickham s-ar fi lăsat convins să se însoare cu fiica sa, s-ar fi putut face totul cu atît de puÈ›ine inconveniente pentru dînsul, ca prin aranjamentul de față. Suta de lire pe care trebuia să le-o plătească anual nu însemna pentru el decît o pierdere de vreo zece lire, deoarece cheltuielile Lydiei, însumînd întreÈ›inerea, banii ei de buzunar È™i darurile în bani care ajungeau la ea prin mîinile mamei sale, fuseseră foarte puÈ›in sub această cifră. O altă surpriză foarte binevenită era că totul se făcea cu un efort minim din partea lui; căci singura lui dorință, în momentul de față, era să se deranjeze cu această treabă cît se putea mai puÈ›in. După ce primele accese de furie provocate de căutarea Lydiei se potoliseră, el revenise în mod firesc la indolenÈ›a din trecut. Scrisoarea a fost expediată repede căci, deÈ™i leneÈ™ cînd trebuia să se apuce de un lucru, o dată ce-l începea, era grăbit să-l termine. Rugă să i se comunice È™i alte amănunte în privinÈ›a datoriei pe care o avea față de cumnatul său, dar era prea supărat pe Lydia pentru a-i trimite È™i ei vreun mesaj. Vestea bună se întinse repede în toată casa È™i, cu aceeaÈ™i rapiditate, printre vecini. AceÈ™tia din urmă o primiră cu o decentă filozofie. Desigur, comentariile ar fi putut fi mai interesante dacă domniÈ™oara Lydia Bennet ar fi dus o viață uÈ™uratică la oraÈ™ ori, în cea mai fericită alternativă, ar fi fost izolată de lume, la vreo fermă îndepărtată. TotuÈ™i erau multe de spus în legătură cu faptul că o măritau; È™i binevoitoarele urări ca totul să se termine cu bine, exprimate mai înainte de bătrînele doamne veninoase din Meryton, pierdură prin această schimbare doar prea puÈ›in din ardoarea de la început, deoarece, cu un astfel de soÈ›, nefericirea era considerată drept sigură. Trecuseră două săptămîni de cînd doamna Bennet nu mai coborîse în sufragerie, dar în această fericită zi își reluă locul în capul mesei, într-o dispoziÈ›ie copleÈ™itor de bună. Nici un simțămînt de ruÈ™ine nu-i umbri triumful. Căsătoria uneia dintre fiice, primul obiectiv al dorinÈ›elor sale, de cînd Jane împlinise È™aisprezece ani, era acum pe punctul de a se îndeplini, È™i toate gîndurile È™i vorbele se învîrteau numai în jurul acelor detalii ce È›in de ceremoniile nupÈ›iale elegante ca: muselinuri fine, cupeuri noi È™i servitori. Era ocupată cu căutarea unei locuinÈ›e convenabile pentru fiica sa, prin vecinătate; È™i, fără să È›ină seama sau să È™tie ce venituri aveau, respinse multe dintre ele drept nepotrivite ca dimensiuni È™i importanță. ― Haye Park ar merge, spuse ea, dacă famalia Goulding s-ar muta, sau casa mare de la Stoke, dacă salonul ar fi mai spaÈ›ios; Ashworth este prea departe. N-aÈ™ putea îndura s-o am la zece mile de mine; È™i cît priveÈ™te Purvis Lodge, mansarda e oribilă. SoÈ›ul său îi îngădui să-i dea înainte fără contenire, cîtă vreme slujitorii fură de față. Dar cînd aceÈ™tia se retraseră, îi spuse: ― Doamnă Bennet, înainte de a lua vreuna din toate aceste case pentru fiica È™i ginerele dumitale, să judecăm lucrurile aÈ™a cum trebuie. ÃŽntr-o anume casă de pe meleagurile acestea ei nu vor avea niciodată acces. Sînt hotărît să nu-i primesc la Longbourn pentru a nu mai încuraja imprudenÈ›a cuiva. Această declaraÈ›ie a fost urmată de o lungă dispută, dar domnul Bennet rămase ferm. ÃŽn curînd, discuÈ›ia aceasta duse la o alta È™i doamna Bennet află cu uimire È™i groază că soÈ›ul său nu voia să avanseze o singură guinee ca să cumpere trusoul fiicei sale. El declară că, din partea lui, Lydia nu va primi cu acest prilej nici un fel de semn de afecÈ›iune. Doamna Bennet putea cu greu înÈ›elege aÈ™a ceva. Ca mînia lui să fie atît de neiertătoare, încît să-i refuze fiicei sale un privilegiu fără de care căsătoria abia dacă putea părea valabilă, depășea tot ceea ce credea dînsa posibil. O chinuia mai mult dezonoarea pe care lipsa unui trusou nou ar fi aruncat-o asupra ceremoniei nupÈ›iale, decît vreun simțămînt de ruÈ™ine pentru că Lydia fugise È™i trăise cu Wickham două săptămâni înainte de celebrarea cununiei. Elizabeth regreta acum din toată inima că disperarea din primul mpment o făcuse să vorbească domnului Darcy despre temerile lor în legătură cu Lydia; de vreme ce căsătoria urma să aducă, atît de curînd, un sfîrÈ™it cuviincios fugii ei, ar fi putut spera să ascundă începutul nefast tuturor celor care nu fuseseră în stricta lor apropiere. Nu-i era deloc teamă că dînsul va răspîndi ceea ce-i destăinuise. Erau puÈ›ini aceia pe discreÈ›ia cărora putea conta cu mai multă încredere; dar, în acelaÈ™i timp, nu exista nimeni în faÈ›a căruia să se simtă mai umilita de faptul că uÈ™urinÈ›a surorii ei era cunoscută. Nu însă de teama vreunui dezavantaj ce s-ar fi putut răsfrânge asupra ei însăși, căci între dînÈ™ii părea să existe oricum o prăpastie de netrecut. Chiar dacă s-ar fi făcut căsătoria Lydiei în condiÈ›iile cele mai onorabile, tot nu se putea presupune că domnul Darcy ar fi vrut să intre într-o familie căreia, în afară de toate celelalte obiecÈ›ii, i se mai imputa acum înrudirea È™i relaÈ›ii dintre cele mai strînse cu omul pe care dînsul, pe bună dreptate, îl dispreÈ›uia. Nu s-ar fi mirat ca Darcy să dea înapoi din faÈ›a unei asemenea înrudiri. DorinÈ›a de a se apropia de el ― È™i Elizabeth era încredinÈ›ată că dînsul o simÈ›ise cînd erau în Derbyshire ― nu putea, în mod raÈ›ional, să supravieÈ›uiască unei astfel de lovituri. Se simÈ›ea umilită, îndurerată; se căia, deÈ™i abia dacă È™tia de ce. Rîvnea la stima lui, acum cînd nu mai putea spera să se bucure de ea. Dorea să aibă veÈ™ti de la el, acum cînd părea să aibă È™ansele cele mai mici de a le dobîndi. Era convinsă că ar fi putut fi fericită cu el, acum cînd nu părea probabil să se mai întîlnească vreodată. Ce triumf pentru el, se gîndea ades, dacă ar fi È™tiut că cererea în căsătorie căreia, mîndră, îi dăduse cu piciorul numai cu patru luni mai înainte, ar fi fost acum primită cu bucurie È™i recunoÈ™tință. Era generos ― nu se mai îndoia ―, unul dintre bărbaÈ›ii cei mai generoÈ™i. Dar pentru că era totuÈ™i un muritor, trebuia să se simtă triumfător. ÃŽncepea acum să înÈ›eleagă că el era tocmai bărbatul care, prin temperament È™i însuÈ™iri, i s-ar fi potrivit cel mai bine. Judecata È™i firea lui, deÈ™i deosebite de-ale ei, ar fi corespuns întru totul dorinÈ›elor sale. Era o unire care ar fi fost spre profitul amîndurora; prin firea ei vioaie È™i degajată, spiritul lui ar fi devenit mai larg, manierele i s-ar fi ameliorat; È™i datorită raÈ›iunii, faptului că era un om instruit È™i cunoaÈ™terii pe care o avea despre lume, dînsa ar fi dobîndit desigur un cîștig de o È™i mai mare însemnătate. Acum însă nu va mai avea loc o astfel de căsătorie reuÈ™ită, care să înveÈ›e mulÈ›imile pline de admiraÈ›ie ce este adevărata fericire conjugală. ÃŽn familia lor urma să se realizeze o căsătorie diferită ca perspectivă È™i care excludea posibilitatea celeilalte. Elizabeth nu-È™i putea închipui cum vor izbuti să se întreÈ›ină Lydia È™i Wiekham într-o decentă independență. Dar uÈ™or își închipuia la ce scurtă durată de fericire se puteau aÈ™tepta doi oameni care se uniseră numai pentru că patima le era mai puternică decît virtutea. Domnul Gardiner scrise în curînd, din nou, cumnatului său. Răspundea pe scurt la mulÈ›umirile adresate de domnul Bennet, asigurîndu-l că era gata oricînd să contribuie la binele oricărui membru al familiei È™i sfîrÈ™ea cu rugămintea de a nu i se mai vorbi despre recunoÈ™tință. Scopul principal al scrisorii era să le aducă la cunoÈ™tință că domnul Wickham se hotărîse să iasă din miliÈ›ie. A fost în mare parte dorinÈ›a mea să facă acest lucru, adăuga dînsul, îndată ce căsătoria a fost hotărîtă. Și cred că veÈ›i fi de acord cu mine în a considera schimbarea lui din acea unitate ca foarte recomandabilă, atît pentru el, cît È™i pentru nepoata mea. Domnul Wickham are intenÈ›ia să intre în cadrele armatei active È™i, printre vechii săi prieteni, sînt încă unii care pot È™i doresc să-l ajute mai departe în carieră. I s-a promis postul de ofiÈ›er stegar în regimentul generalului..., încartiruit acum în nordul țării. Este un avantaj că regimentul se află la o asemenea distanță de partea aceasta a regatului. El face promisiuni sincere, È™i sper că printre străini, unde È™i unul È™i celălalt vor trebui să facă față bună, vor fi mai prudenÈ›i. I-am scris colonelului Forster, pentru a-l informa de aranjamentele noastre prezente È™i pentru a-i cere să dea asigurări tuturor creditorilor domnului Wickham din Brighton È™i împrejurimi, că vor fi grabnic plătiÈ›i, luîndu-mi personal angajamente în acest sens. Vrei să fii bun È™i să dai aceleaÈ™i asigurări creditorilor săi din Meryton, a căror listă, redactată după informaÈ›iile lui, o anexez? Ne-a mărturisit toate datoriile; sper, cel puÈ›in, că nu ne-a indus în eroare. Haggerston a primit indicaÈ›ii din partea noastră È™i, într-o săptămînă, totul se va aranja. Vor pleca apoi la regimentul lui, afară de cazul că vor fi invitaÈ›i întîi la Longbourn; È™i am înÈ›eles de la doamna Gardiner că nepoata mea doreÈ™te mult să vă vadă pe toÈ›i înainte de a pleca din sud. Dînsa e bine È™i mă roagă să transmit tatălui È™i marnei sale expresia respectului său filial. Al dumitale etc. Domnul Bennet È™i fiicele sale văzură tot atît de limpede ca È™i domnul Gardiner multiplele avantaje ale mutării lui Wickham din vechiul lui regiment. Doamna Bennet, însă, nu era tot atît de mulÈ›umită. Faptul că Lydia se instala în nordul țării, tocmai cînd dînsa aÈ™tepta să se mîndrească È™i să se bucure alături de ea ― deoarece nu renunÈ›ase deloc la planul ca tinerii căsătoriÈ›i să se stabilească în Hertfordshire ― era o mare dezamăgire; È™i, în plus, ce păcat că Lydia era silită să se despartă de un regiment în care se cunoÈ™tea cu toată lumea È™i avea atîția favoriÈ›i. ― O iubeÈ™te atît de mult pe doamna Forster, spuse doamna Bennet; este scandalos că trebuie să plece de acolo! Și mai sînt È™i cîțiva tineri care îi plac foarte mult. S-ar putea ca ofiÈ›erii din regimentul generalului... să nu fie atît de simpatici. Cererea fiicei lui ― căci aÈ™a putea fi considerată dorinÈ›a ei ― de a fi din nou primită în mijlocul familiei, înainte de a porni spre nord, primi la început un răspuns absolut negativ. Jane È™i Elizabeth însă, dorind amîndouă, de dragul surorii lor È™i pentru prestigiul ei, să se vadă că Lydia s-a căsătorit cu consimțămîntul părinÈ›ilor, îl rugară pe domnul Bennet atît de insistent È™i totuÈ™i atît de rezonabil È™i cu atîta blândeÈ›e să-i primească, pe ea È™i pe soÈ›ul ei, la Longbourn, imediat ce se vor căsători, încît îl convinseră să gîndească È™i dînsul ca ele È™i să facă precum le era voia. Iar mama lor avu satisfacÈ›ia de a afla că va putea prezenta vecinilor pe fiica ei măritată, înainte ca ea să fie surghiunită în nord. Deci, cînd domnul Bennet scrise din nou cumnatului său, le trimise vorbă că le îngăduie să vină acasă; È™i se stabili ca imediat ce se va fi terminat ceremonia, să pornească spre Longbourn. Elizabeth era totuÈ™i surprinsă că Wickham putea fi de acord cu acest plan; È™i, dacă ar fi È›inut seama numai de ceea ce simÈ›ea ea, o întîlnire cu dînsul ar fi fost ultimul lucru pe care l-ar fi dorit. Capitolul LI Sosi È™i ziua nunÈ›ii surorii lor; Jane È™i Elizabeth erau probabil mai impresionate decît mireasa însăși. Cupeul a fost trimis să-i ia de la... È™i urmau să se întoarcă cu el, înainte de ora mesei. Sosirea lor era aÈ™teptată cu groază de cele două domniÈ™oare Bennet mai mari, iar Jane, în special, atribuind Lydiei simțămintele pe care le-ar fi avut dacă ea ar fi fost vinovata, era nenorocită gîndindu-se la ce trebuia să îndure sora ei. Veniră. ÃŽntreaga familie se strînsese în salonaÈ™ pentru a-i primi. Cînd cupeul opri în faÈ›a intrării, doamna Bennet era toată numai zîmbete; soÈ›ul ei avea un chip grav, de nepătruns; fiicele lor era alarmate, îngrijorate, stînjenite. Auziră glasul Lydiei, în vestibul; uÈ™a fu zvîrlită în lături È™i dînsa intră în cameră alergînd. Mama ei păși înainte, o îmbrățiÈ™a È™i îi ură, extaziată, bun venit; întinse mîna, cu un surîs afectuos, lui Wickham, care venea în urma doamnei sale, È™i le făcu ambilor calde urări, cu o vioiciune care nu arăta nici o îndoială în privinÈ›a fericirii lor. Domnul Bennet, către care se întoarseră apoi, nu le făcu o primire tot atît de cordială. Chipul lui deveni È™i mai sever È™i abia dacă-È™i dezlipi buzele. UÈ™uratica siguranță de sine a tinerei perechi era într-adevăr de ajuns ca să-l irite. Elizabeth era dezgustată, pînă È™i domniÈ™oara Bennet era revoltată. Lydia era tot Lydia, nepotolită, sălbatică, nestingherită, zgomotoasă, netemătoare. Trecu de la o soră la cealaltă, pretinzîndu-le felicitări; È™i cînd, în sfîrÈ™it, luară loc cu toÈ›ii, privi nerăbdătoare în jur, băgă de seamă unele mici schimbări din cameră È™i remarcă, rîzînd, că trecuse o mulÈ›ime de timp de cînd nu mai intrase acolo. Nici Wickham nu era mai nenorocit decît ea; dar purtările lui erau totdeauna atît de plăcute încît, dacă firea, È™i căsătoria lui ar fi fost întocmai ceea ce s-ar fi cuvenit să fie, zîmbetele È™i naturaleÈ›ea cu care solicita să fie considerat drept unul dintre ai lor i-ar fi încîntat pe toÈ›i. Elizabeth nu-l crezuse mai înainte atît de sigur de el; luă loc, hotărînd în sinea ei să nu mai creadă, pe viitor, că insolenÈ›a unui om insolent are limite. Ea roÈ™i, È™i Jane roÈ™i; dar obrajii celor doi care stîrniseră această consternare nu suferiră nici o schimbare de culoare. ConversaÈ›ia nu stagna. Mireasa È™i mama ei se întreceau vorbind; iar Wickham, care se întâmplase să È™adă lîngă Elizabeth, începu s-o întrebe despre cunoÈ™tinÈ›ele lui din vecinătate, cu o uÈ™urință plină de bună dispoziÈ›ie, pe care ea nu se simÈ›i în stare s-o egaleze în răspunsurile ce le dădea. Amîndoi soÈ›ii păreau să aibă amintirile cele mai fericite din lume. Nimic din trecut nu fu pomenit cu mîhnire; iar Lydia atacă de bunăvoie subiecte la care surorile ei nu ar fi făcut aluzie pentru nimic în lume. ― GîndiÈ›i-vă numai că sînt trei luni, strigă ea, de cînd am plecat de aici! Vă mărturisesc că parcă au trecut numai două săptămîni; È™i totuÈ™i, cîte nu s-au întîmplat între timp! Doamne sfinte! Cînd am plecat, credeÈ›i-mă, nici nu-mi trecea prin minte că am să mă mărit înainte de a mă întoarce, deÈ™i credeam că ar fi tare nostim dacă s-ar întîmpla aÈ™a. Tatăl ei își ridică ochii la cer, Jane se simÈ›ea nenorocită, Elizabeth privea semnificativ la Lydia, dar ea, care nu auzea È™i nu vedea niciodată ceea ce nu voia, continuă cu veselie: ― Ah, mamă! Știu oamenii de pe aici că m-am măritat azi? Mi-a fost teamă că nu È™tiu; l-am depășit pe William Goulding în docarul lui È™i eram foarte hotărîtă s-o afle; aÈ™a că am coborît geamul din dreptul lui È™i mi-am scos mănuÈ™a È™i mi-am lăsat mîna să se sprijine pe rama ferestrei, ca să-mi poată vedea inelul; È™i pe urmă m-am înclinat È™i i-am zîmbit cu gura pînă la urechi. Elizabeth nu mai putea suporta. Se ridică È™i fugi din cameră È™i nu se mai întoarse pînă ce nu-i auzi trecînd prin hol înspre sufragerie. Atunci se alătură grupului lor, destul de devreme ca să o vadă pe Lydia mergînd, ca la paradă, în dreapta mamei lor È™i să o audă spunîndu-i surorii sale mai mari: ― Ah, Jane, îți iau acum locul, È™i tu trebuie să cobori în rang, pentru că eu sînt femeie măritată. Nu era de presupus că timpul îi va aduce Lydiei acea rezervă de care fusese atît de total lipsită de la început. Dezinvoltura È™i buna ei dispoziÈ›ie erau în creÈ™tere. Dorea să vadă pe doamna Philips, pe cei din familia Lucas È™i pe toÈ›i ceilalÈ›i vecini ai lor È™i să se audă numită de fiecare dintre ei "doamna Wickham"; È™i, între timp, se duse după masă sa-È™i arate inelul È™i să se fălească cu măritiÈ™ul ei față de doamna Hill È™i cele două fete în casă. ― AÈ™a, mamă, spuse ea cînd se reîntoarseră cu toÈ›ii în salonaÈ™, È™i ce crezi de soÈ›ul meu? Nu e un bărbat fermecător? Sînt sigură că toate surorile mele mă invidiază. Sper să aibă È™i ele parte măcar de jumătate din norocul meu. Trebuie să se ducă toate la Brighton. Acolo e locul unde se pot găsi soÈ›i. Ce păcat, mamă, că nu ne-am dus cu toate acolo. ― Foarte adevărat; dacă era după mine, ne-am fi dus. Dar, scumpa mea Lydia, nu-mi place deloc că pleci atît de departe. Trebuie neapărat? ― Oh, Doamne! Da; dar asta nu-i nimic. O să-mi placă mai mult decît orice. Dumneata, È™i tata, È™i surorile mele trebuie să veniÈ›i la noi să ne vedeÈ›i. Vom fi la Newcastle toată iarna, È™i sînt sigură că vor fi È™i acolo ceva baluri, È™i am să am grijă să fac rost de parteneri buni pentru toate. ― Asta mi-ar plăcea mai mult decît orice! spuse mama. ― Și, pe urmă, cînd ai să te-ntorci acasă, poÈ›i să laÈ™i la mine una-două dintre surorile mele; È™i îndrăznesc să spun că înainte să treacă iarna am să fac rost de soÈ›i È™i pentru ele. ― ÃŽÈ›i mulÈ›umesc pentru partea mea din favoarea ce vrei să ne faci, spuse Elizabeth, dar nu-mi place, în mod deosebit, felul tău de a procura soÈ›i. OaspeÈ›ii nu puteau rămîne mai mult de zece zile. ÃŽnainte de a pleca din Londra, domnul Wickham primise numirea È™i în două săptămîni trebuia să se prezinte la regiment. ÃŽn afară de doamna Bennet, nimeni nu regreta că vor sta atît de puÈ›in; dînsa folosi cea mai mare parte din timp făcînd vizite cu fiica sa È™i organizînd dese petreceri acasă la ei. Aceste petreceri conveneau tuturor; a evita cercul strict familial era pentru cei cu judecată un lucru È™i mai de dorit decît pentru cei fără judecată. Dragostea lui Wickham pentru Lydia nu era egală cu cea a Lydiei pentru el, adică întocmai aÈ™a cum se aÈ™teptase Elizabeth. N-avu nevoie de actualele ei observaÈ›ii ca să înÈ›eleagă, din desfășurarea lucrurilor, că fuga lor fusese determinată de dragostea Lydiei mai curînd decît de a lui; È™i s-ar fi întrebat de ce, fără s-o iubească la nebunie, se hotărîse să fugă cu ea, dacă nu ar fi fost convinsă că pentru el fuga devenise necesară din motive disperate; aÈ™a stînd lucrurile, el nu era tînărul care să reziste prilejului ce i se oferea de a avea o companie. Lydia era grozav de îndrăgostită. El era cu orice prilej "dragul meu Wickham"; nimeni nu putea fi comparat cu dînsul. El făcea totul ca nimeni altul; È™i eră sigură că dînsul va împuÈ™ca la întîi septembrie mai multe păsări decît oricare altul din tot È›inutul. ÃŽntr-o dimineaÈ›a, curînd după venirea lor, pe cînd se afla cu cele două surori mai mari. Lydia se adresă Elizabethei: ― Lizzy, È›ie nu È›i-am povestit încă niciodată despre nunta mea. Cînd le-am povestit mamei È™i celorlalÈ›i, nu erai de față. Nu eÈ™ti curioasă să afli cum au fost aranjate toate? ― Nu, într-adevăr, replică Elizabeth; cred că este un subiect despre care niciodată nu se va putea vorbi prea puÈ›in. ― Na! Ce ciudată eÈ™ti! Dar trebuie să-È›i spun cum a decurs totul. Ne-am cununat, È™tii, la biserica Sfîntul Clement, pentru că locuinÈ›a lui Wickham era în parohia aceea. Și era hotărît să fim cu toÈ›ii acolo pe la ora unsprezece. MătuÈ™a, unchiul È™i cu mine trebuia să ne ducem împreună; iar ceilalÈ›i trebuiau să ne aÈ™tepte la biserică. Bine! A venit È™i dimineaÈ›a de luni È™i eu eram într-o agitaÈ›ie! Șiii, mi-era o teamă grozavă să nu se întîmple ceva È™i să se amîne, că atunci aÈ™ fi înnebunit, nu alta. Și mai era È™i mătuÈ™a care tot timpul cît m-am îmbrăcat m-a moralizat È™i i-a turuit gura de parcă citea o predică. Oricum, eu tot n-am auzit mai mult de un cuvînt din zece pentru că mă gîndeam, îți închipui, la dragul meu Wickham. Tare voiam să È™tiu dacă o să vină la nuntă în tunica albastră. Bine! Și cum îți spun, am luat gustarea la ora zece, ca de obicei. Credeam că n-o să se mai sfîrÈ™ească; pentru că, acum că veni vorba, trebuie să-È›i spun că unchiul È™i mătuÈ™a au fost oribil de dezagreabili, tot timpul cît am stat la ei. Dac-ai să mă crezi, n-am ieÈ™it o singură dată afară din casă, deÈ™i am stat la ei două săptămîni. Nici o petrecere, nici un aranjament, nimic. Recunosc, Londra era aproape goală; dar totuÈ™i Teatrul Mic era deschis. Bine... È™i aÈ™a, tocmai cînd trăsese cupeul la scară, unchiul a fost chemat pentru treburi de oroarea aia de domnul Stone. Și apoi, înÈ›elegi, o dată ce sînt împreună, nu se mai termină cu discuÈ›iile. Bine! Eram atît de speriată că nu mai È™tiam ce să fac, fiindcă unchiul trebuia să mă conducă la altar; È™i dacă treceam peste ora stabilită, nu ne mai puteam cununa toată ziua. Dar, din fericire, în zece minute a fost înapoi È™i atunci am pornit cu toÈ›ii. TotuÈ™i, mi-am amintit mai pe urmă că dacă unchiul ar fi fost împiedicat să vină n-ar fi fost nevoie să se amîne nunta, pentru că putea foarte bine să-i È›ină locul domnul Darcy. ― Domnul Darcy! repetă Elizabeth, total uluită. ― Oh! da! El trebuia să vină la nuntă cu Wickham, È™tii. Dar, vai de mine, am uitat de tot! Nu trebuia să suflu un cuvînt despre asta. Le-am promis atît de tare! Ce-o să zică Wickham? Trebuia să fie un secret aÈ™a de mare! ― Dacă trebuia să fie un secret, interveni Jane, nu mai spune nici un cuvînt. Din partea mea, poÈ›i fi liniÈ™tită, că nu voi încerca să aflu mai mult. ― Oh! desigur, întări Eîizabeth, deÈ™i ardea de curiozitate; nu-È›i vom pune nici o întrebare. ― MulÈ›umesc, spuse Lydia, căci dacă aÈ›i face-o v-aÈ™ povesti desigur totul È™i atunci Wickham s-ar supăra rău de tot. ÃŽn faÈ›a unui asemenea îndemn de a pune întrebări, Elizabeth se văzu nevoită să fugă pentru a rezista ispitei. Dar să trăiască fără să cunoască asemenea detalii îi era cu neputință; ori, cel puÈ›in, îi era imposibil să nu încerce să capete informaÈ›ii. Domnul Darcy fusese la nunta surorii ei. Era exact împrejurarea È™i exact societatea în care, după toate aparenÈ›ele, el nu avea nici ce căuta È™i nici nu era tentat să meargă. ÃŽi trecură fulgerător È™i sălbatic prin minte fel de fel de presupuneri, dar nu fu mulÈ›umită cu nici una. Cele care o satisfăceau mai mult, pentru că aruncau asupra conduitei lui o lumină cît se poate de favorabilă, îi păreau cu totul improbabile. Nu mai putu îndura atîta nesiguranță; È™i, luînd în grabă o foaie de hîrtie, scrise mătuÈ™ii sale o scurtă scrisoare, cerîndu-i să i se dea explicaÈ›ii la ceea ce lăsase Lydia să-i scape, dacă lucrul acesta nu era incompatibil cu secretul pe care voiseră să-l păstreze. ÃŽnÈ›elegi, cred, adăugă ea, cît de curioasă sînt să È™tiu cum de s-a putut afla în mijlocul dumneavoastră, la un asemenea eveniment, o persoană fără nici o legătură cu vreunul dintre noi È™i oarecum străină de familie. Te rog scrie-mi imediat È™i fă-mă să înÈ›eleg acest lucru ― doar dacă, din motive foarte serioase, nu trebuie să păstrezi secretul pe care Lydia pare să-l socotească necesar; atunci, va trebui să mă mulÈ›umesc cu ignoranÈ›a. "Ceea ce totuÈ™i nu se va întâmpla", își spuse în sinea ei, È™i sfîrÈ™i scrisoarea: Și, scumpă mătuÈ™ica, dacă nu-mi vei spune totul, ca să aflu în mod cinstit, voi fi desigur nevoită să uzez de trucuri È™i stratageme pentru a afla. Delicata ei concepÈ›ie despre cinste o împiedica pe Jane să-i vorbească Elizabethei, între patru ochi, despre ceea ce lăsase Lydia să-i scape. Elizabeth era foarte mulÈ›umită de acest lucru. Pînă se va vedea dacă întrebările ei vor primi vreun răspuns, prefera să nu aibă nici o confidentă. Capitolul LII Elizabeth avu satisfacÈ›ia de a căpăta răspunsul aÈ™teptat, cît s-a putut de repede. Cum primi scrisoarea, se pierdu în mica pădurice unde cu greu ar fi deranjat-o cineva, se aÈ™eză pe o bancă È™i se pregăti să fie fericită; lungimea scrisorii o convinsese că nu cuprindea un refuz. Strada Gracechurch Septembrie 6 Scumpa mea nepoată, Am primit chiar acum scrisoarea dumitale È™i voi consacra toată dimineaÈ›a aceasta răspunsului, fiindcă prevăd că o scrisoare mică nu va cuprinde ceea ce am a-È›i spune. Trebuie să-È›i mărturisesc că rugămintea pe care mi-ai făcut-o mă surprinde; nu m-am aÈ™teptat la ea din partea dumitale. Cu toate acestea, să nu crezi că sînt supărată; nu vreau să-È›i spun decît că nu mi-am închipuit că era necesar ca dumneata să-mi pui asemenea întrebări. Dar dacă preferi să nu mă înÈ›elegi, iartă-mi impertinenÈ›a. Unchiul este tot atît de surprins cît È™i mine È™i dacă n-ar fi avut convingerea că eÈ™ti parte interesată, nu È™i-ar fi îngăduit să procedeze aÈ™a cum a făcut. Dar, dacă în chestiunea aceasta eÈ™ti într-adevăr inocentă È™i neÈ™tiutoare, trebuie să fiu mai explicită. Chiar în ziua în care m-am întors de la Longbourn unchiul dumitale a primit o vizită cît se poate de neaÈ™teptată. A venit domnul Darcy È™i au stat amîndoi, închiÈ™i, timp de cîteva ore. Totul se terminase înainte de sosirea mea; în acest fel, curiozitatea mea n-a fost atît de îngrozitor de exasperată cît pare să fi fost a dumitale. Venise să-i spună domnului Gardiner că descoperise locul unde se aflau sora dumitale È™i domnul Wickham, că îi văzuse È™i vorbise cu amîndoi ― cu Wickham de repetate ori, cu Lydia o dată. După cîte am înÈ›eles, plecase din Derbyshire numai o zi după noi, È™i venise la oraÈ™ cu hotărîrea de a-i urmări. Motivul mărturisit era convingerea că, din vina lui, netrebnicia lui Wickham nu fusese cunoscută atît de bine, încît să împiedice pe oricare tînără fată de caracter să se îndrăgostească sau să aibă încredere în el. Dînsul a dat, cu generozitate, întreaga vină pe greÈ™ita sa mîndrie È™i a mărturisit că înainte considerase că nu era de demnitatea lui să supună lumii întregi problemele sale personale. Firea lui Wickham trebuia să grăiască de la sine. Considera deci că avea datoria să intre în acÈ›iune È™i să încerce să remedieze un rău provocat din vina lui. Dacă a avut È™i vreun alt motiv, sînt convinsă că nu e decît spre cinstea lui. Era de cîteva zile în oraÈ™ cînd a reuÈ™it să-i descopere; avea însă un indiciu care l-a ajutat în cercetări, ceea ce noi nu aveam, È™i acesta constituise un temei în plus pentru hotârîrea lui de a ne urma. Se pare că există o persoană, o anume doamnă Younge, care a fost acum cîtva timp guvernanta domniÈ™oarei Darcy, È™i pe care a concediat-o din cauza unor nemulÈ›umiri, dar n-a spus de ce fel. Ea a luat, după aceea, o casă mare în strada Edward È™i se întreÈ›ine, de atunci dînd camere cu chirie. Domnul Darcy È™tia că această doamnă Younge era o cunoÈ™tință intimă a domnului Wickham È™i, cum a ajuns în oraÈ™, s-a dus la ea pentru informaÈ›ii. Dar au trecut două-trei zile pînă a putut scoate de la dînsa ceea ce dorea. Ea a refuzat să trădeze secretul ce i se încredinÈ›ase, înainte de a fi coruptă cu bani, căci de fapt È™tia unde putea fi găsit prietenul ei. Wickham, într-adevăr, se dusese la ea imediat, ce au sosit la Londra; È™i dacă ar fi avut loc, s-ar fi stabilit la ea. ÃŽn cele din urmă, buna noastră amică a procurat adresa dorită. Se aflau în strada... Domnul Darcy l-a văzut pe Wickham È™i apoi a insistat s-o vadă È™i pe Lydia. Scopul lui, mărturisise dînsul, fusese s-o convingă să abandoneze situaÈ›ia dezonorantă în care se afla È™i să se reîntoarcă la familia ei, îndată ce aceasta va fi fost convinsă s-o primească înapoi, oferindu-se s-o ajute cît îi va sta în puteri. Pe Lydia a găsit-o însă absolut hotărîtă să rămînă pe loc. Nu-i păsa de nici una dintre rudele ei; nu dorea nici un ajutor de la el; nici nu voia să audă să-l părăsească pe Wickham. Era sigură că o dată È™i o dată se vor căsători È™i pentru ea n-avea importanță cînd. Acestea fiindu-i sentimentele, nu mai rămînea, crezuse dînsul, decît să-i asigure È™i să grăbească o căsătorie care, aÈ™a cum aflase fără nici o greutate la prima lui întrevedere cu Wickham, nu fusese niciodată în intenÈ›iile acestuia. ÃŽi mai mărturisise È™i că era silit să părăsească regimentul din cauza unor datorii de onoare foarte urgente È™i nu se sfiise să pună toate urmările rele ale fugii numai pe seama nesăbuinÈ›ei Lydiei. Avea de gînd să-È™i dea imediat demisia; iar în privinÈ›a situaÈ›iei lui în viitor, nu întrevedea mare lucru. Trebuia să plece undeva, dar nu È™tia unde; È™tia însă că nu va avea din ce trăi. Domnul Darcy l-a întrebat de ce nu se însoară imediat eu sora dumitale. DeÈ™i nu era de presupus ca domnul Bennet să fie foarte avut, ar fi putut totuÈ™i face ceva pentru el È™i situaÈ›ia lui s-ar fi îmbunătățit treptat prin această căsătorie. Wickham i-a răspuns, însă, că mai nutrea speranÈ›a de a-È™i face efectiv o situaÈ›ie prin căsătorie, în vreun alt È›inut. TotuÈ™i, date fiind împrejurările prin care trecea, era mai mult ca sigur că n-ar fi rezistat ispitei unui aranjament imediat. S-au întîlnit de cîteva ori, căci erau multe de discutat. Wickham dorea, bineînÈ›eles, mai mult decît putea căpăta dar, pînă la urmă, a trebuit să fie rezonabil. După ce au stabilit totul între ei, pasul următor al domnului Darcy a fost să-l pună la curent pe unchiul dumitale È™i a venit atunci, pentru prima oară, în strada Gracechurch, cu o seară înainte de a mă întoarce eu acasă. Dar nu l-a găsit pe domnul Gardiner; È™i tot interesîndu-se de el, domnul Darcy află că tatăl dumitale era încă la dînsul, dar că va pleca din oraÈ™ a doua zi de dimineață. A socotit că tatăl dumitale nu era omul pe care să-l poată consulta cu acelaÈ™i succes ca pe unchiul È™i, prin urmare, È™i-a amînat imediat vizita pînă după plecarea lui. Nu È™i-a lăsat numele È™i pînă a doua zi nu s-a È™tiut decît că venise un domn pentru afaceri. Sîmbătă a revenit. Tatăl dumitale plecase, unchiul era acasă È™i, aÈ™a cum am mai spus, au avut multe de vorbit. S-au întîlnit din nou sîmbătă È™i atunci l-am văzut È™i eu. Abia luni s-a stabilit totul: imediat ce amănuntele au fost fixate, s-a trimis un curier la Longbourn. Dar oaspetele nostru era foarte îndărătnic. Cred, Lizzy, că pînă la urmă îndărătnicia este adevăratul defect al caracterului său. A fost acuzat în diferite rînduri de multe păcate, dar acesta este cel adevărat. N-a lăsat pe nimeni să se ocupe de nimic È™i a făcut totul singur, deÈ™i sînt sigură (È™i n-o spun ca să primesc mulÈ›umiri, aÈ™a că nu vorbi despre acest lucru) că unchiul dumitale ar fi făcut totul, cu dragă inimă. S-au războit împreună mult timp, ceea ce era mai mult decît o meritau atît domnul cît È™i doamna interesaÈ›i în chestiunea aceasta. Pînă la urmă, însă, unchiul dumitale a fost silit să cedeze È™i, în loc să i se îngăduie să fie de folos nepoatei sale, a fost silit să se împace numai cu meritul aparent de a fi făcut-o, ceea ce era un supărător nonsens; cred într-adevăr că scrisoarea dumitale de azi-dimineață l-a bucurat foarte mult, căci face necesară o explicaÈ›ie care îi va răpi penele de împrumut È™i va îndrepta preÈ›uirea către cine o merită. Dar, Lizzy, acestea nu trebuie să treacă dincolo de tine sau, cel mult, de Jane. Știi prea bine, cred, ce s-a făcut pentru cei doi tineri. Trebuiau plătite datoriile lui care se urcă, presupun, la mai mult de o mie de lire, mai trebuie adăugată o altă mie la cea acordată Lydiei ca dotă È™i obÈ›inut brevetul lui de ofiÈ›er. Motivul pentru care el singur voia să facă totul È›i l-am expus mai sus. El purta vina; rezerva lui È™i modul greÈ™it în care judecase au făcut ca firea lui Wickham să fie atît de puÈ›in înÈ›eleasă È™i, în consecință, să fie primit È™i luat în seamă aÈ™a cum fusese. Poate că era un pic de adevăr în asta, totuÈ™i, mă întreb dacă rezerva lui sau a oricui altcuiva putea fi făcută răspunzătoare de o asemenea întâmplare. Dar, în pofida acestor vorbe frumoase, draga mea Lizzy, poÈ›i fi absolut sigură că unchiul dumitale nu ar fi cedat în ruptul capului, dacă n-am fi considerat că domnul Darcy mai are È™i un alt interes în această chestiune. După ce s-a soluÈ›ionat totul, el s-a întors la prietenii săi care se aflau încă la Pemberley; dar a rămas stabilit că va reveni la Londra încă o dată, pentru nuntă, È™i atunci urmau să fie lichidate toate problemele băneÈ™ti. Acum, cred că È›i-am povestit totul. Este o relatare care, după cîte spui, te va mira foarte mult; sper, cel puÈ›in, că nu te va nemulÈ›umi în nici un fel. Lydia a venit la noi; lui Wickham i s-a îngăduit să vină în casă cînd dorea. El s-a purtat întocmai ca atunci cînd l-am cunoscut în Hertfordshire; nu È›i-aÈ™ spune cît de nemulÈ›umită am fost de purtare ei în timpul cît a stat la noi dacă n-aÈ™ fi băgat de seamă, din scrisoarea Janei, de miercurea trecută, că purtarea ei cînd a venit acasă a fost la fel cu cea de aici È™i deci ceea ce îți voi povesti acum nu îți va provoca o nouă mîhnire. I-am vorbit de nenumărate ori, în modul cel mai serios, arătîndu-i toată imoralitatea comportării ei È™i toată nefericirea pe care o adusese familiei sale. Dacă m-a auzit cumva, a fost din întîmplare, căci sînt sigură că nu mă asculta. Am fost uneori de-a dreptul indignată; dar atunci îmi aminteam de scumpele mele Elizabeth È™i Jane È™i de dragul lor am avut răbdare cu ea. Domnul Darcy a revenit, punctual, È™i, aÈ™a cum v-a spus Lydia, a participat la cununie. A doua zi a luat masa la noi È™i urma să plece iarăși din oraÈ™, miercuri sau joi. Ai să fii foarte supărată pe mine, scumpa mea Lizzy, dacă profit de acest prilej pentru a-È›i spune (ceea ce n-am îndrăznit pînă acum să-È›i spun) cît de mult îmi place? Purtarea lui față de noi a fost, în toate privinÈ›ele, tot atît de încîntătoare ca atunci cînd eram în Derbyshire. Judecata È™i părerile lui, toate, mă încintă; nu-i lipseÈ™te nimic în afară de puÈ›in mai multă veselie È™i aceasta, dacă se va însura în mod înÈ›elept, ar putea-o învăța de la soÈ›ia lui. L-am socotit foarte È™iret; de-abia dacă È›i-a pomenit vreodată numele. Dar È™iretenia se pare că este la modă. Iartă-mă, te rog, dacă am îndrăznit prea mult, sau cel puÈ›in nu mă pedepsi atît de rău, încît să mă excluzi de la P. Nu voi fi cu totul fericită pînă ce nu voi fi făcut înconjurul parcului. Un docar scund cu o micuță È™i drăguță pereche de ponei ar fi tocmai ce se potriveÈ™te. Dar trebuie să închei; de o jumătate de oră mă cheamă mereu copiii. A dumitale, cu toată dragostea, M. Gardiner ConÈ›inutul acestei scrisori o aruncă pe Elizabeth într-o viitoare de simțăminte în care era greu să hotărască dacă predomina bucuria sau durerea. Vagile È™i incertele ei bănuieli, izvorîte din faptul că nu È™tia exact ce făcuse domnul Darcy în favoarea căsătoriei surorii ei, bănuieli pe care se temuse să le încurajeze, socotindu-le ca o dovadă de prea mare bunătate pentru a fi plauzibile, È™i îngrozindu-se, în acelaÈ™i timp, că ar putea fi juste, din cauza dureroasei obligaÈ›ii astfel create, se dovedeau adevărate, depășind chiar orice închipuire. Dînsul îi urmase intenÈ›ionat la oraÈ™; luase asupra lui tot zbuciumul È™i toată umilinÈ›a impuse de o astfel de cercetare, fiind obligat să se roage de o femeie de care avea, desigur, oroare È™i pe care o dispreÈ›uia; trebuise să se întîlnească, să se întîlnească des, să argumenteze, să convingă È™i, în sfîrÈ™it, să mituiască omul pe care dorise întotdeauna È™i din toate puterile să-l evite, fiindcă numai faptul de a-i pronunÈ›a numele era pentru el o pedeapsă. Făcuse toate acestea pentru o fată față de care nu putea avea nici consideraÈ›ie, nici stimă. Inima îi È™optea că o făcuse de dragul ei. Dar speranÈ›a îi fu repede înăbuÈ™ită de alte considerente È™i curînd își dădu seama că întreaga ei vanitate nu era suficientă pentru a o face să creadă în dragostea lui pentru ea ― pentru o femeie care-l respinsese ― È™i că, stăpînit de această dragoste, ar fi în stare să-È™i înăbuÈ™e un simțămînt atît de firesc ca sila în faÈ›a unei înrudiri cu Wickham. Cumnatul lui Wickham! Orice fel de mîndrie trebuia să se revolte în faÈ›a unei asemenea înrudiri. Dînsul făcuse neîndoielnc mult ― îi era ruÈ™ine cînd se gîndea cît de mult ― dar dăduse intervenÈ›iei lui un motiv care nu cerea un efort special pentru a fi crezut. Era firesc să simtă că greÈ™ise; era generos È™i dispunea de mijloace să-È™i exercite generozitatea; È™i cu toate că Eli-zabeth refuza să se considere mobilul principal al acÈ›iunilor lui, putea totuÈ™i crede că afecÈ›iunea ce-o mai avea pentru dînsa îl stimulase poate în încercările pe care le făcuse pentru o cauză în care era substanÈ›ial vorba de liniÈ™tea ei sufletească. Era dureros, nespus de dureros să È™tie că erau obligaÈ›i față de o persoană care nu putea, în nici un caz, primi o despăgubire. Lui îi datorau reabilitarea Lydiei, numele ei, totul. Oh! Cît de rău îi părea de toate resentimentele împotrivă lui, pe care È™i le încurajase vreodată, de toate cuvintele urîte pe care i le adresase! ÃŽn sinea ei se simÈ›ea umilită; dar era mîndră de el ― mîndră pentru că, într-o cauză în care fusese vorba de compasiune È™i onoare, fusese în stare să se învingă pe sine. Reciti laudele ce i le aducea mătuÈ™a ei. Abia dacă erau suficiente, dar îi făceau plăcere. SimÈ›i oarecare bucurie, deÈ™i amestecată cu păreri de rău, constatînd cît de convinÈ™i erau È™i unchiul È™i mătuÈ™a că între domnul Darcy È™i dînsa existau dragoste È™i încredere. Fu trezită din gînduri È™i gonită de pe locul ei de apropierea cuiva; È™i înainte să apuce pe o altă potecă, o ajunse din urmă Wickham. ― Mă tem că îți întrerup plimbarea solitară, scumpă soră, zise el, apropiindu-se. ― Chiar aÈ™a, replică Elizabeth zîmbind, dar asta nu înseamnă că întreruperea trebuie să fie supărătoare. ― Mi-ar părea foarte rău, dacă ar fi. Noi am fost întotdeauna prieteni buni, iar acum sîntem mai mult decît atît. ― ÃŽntr-adevăr. Ies È™i ceilalÈ›i la plimbare? ― Nu È™tiu. Doamna Bennet È™i Lydia se duc la Meryton, cu cupeul. Și aÈ™a, scumpă soră, am aflat de la unchiul È™i mătuÈ™a că aÈ›i vizitat domeniul Pemberley. Elizabeth răspunse afirmativ. ― Aproape că te invidiez pentru plăcerea avută; dar pentru mine, cred c-ar fi prea mult, căci altfel m-aÈ™ putea opri acolo, în drum spre Newcastle. Și ai văzut-o È™i pe bătrîna menajeră, îmi închipui? Biata Reynolds! A È›inut întotdeauna foarte mult la mine. Dar, desigur, nu v-a pomenit de numele meu. ― Ba da. ― Și ce-a spus? ― Că ai intrat în armată, dar se teme că... ai luat apucături rele. La o depărtare ca aceea, îți închipui, lucrurile ajung ciudat de denaturate. ― Desigur, replică el, muÈ™cîndu-È™i buzele. Elizabeth spera să-i fi închis gura; curînd după aceea el spuse însă: ― M-am mirat văzîndu-l pe Darcy în oraÈ™, luna trecută. Am trecut de cîteva ori unul pe lîngă celălalt. Mă întreb ce o fi făcînd acolo. ― Poate pregătiri în vederea căsătoriei sale cu domniÈ™oara de Bourgh, răspunse Elizabeth. Trebuie să fie ceva special ca să se ducă el acolo în această perioadă a anului. ― Fără îndoială. L-aÈ›i văzut în timp ce vă aflaÈ›i la Lambton? Cred că aÈ™a am înÈ›eles de la familia Gardiner. ― Da. Ne-a prezentat surorii lui. ― Și v-a plăcut? ― Foarte mult. ― Am auzit că a cîștigat într-adevăr neobiÈ™nuit de mult în ultimii doi ani. Cînd am văzut-o pentru ultima oară, nu promitea prea mult. Mă bucur că v-a plăcut. Sper că va deveni o fată foarte reuÈ™ită. ― Cred că aÈ™a va fi; a depășit vîrsta ingrată. ― AÈ›i trecut pe lîngă satul Kympton? ― Nu-mi amintesc să fi trecut. ― V-am pomenit de el pentru că acolo este parohia pe care trebuia s-o capăt eu. Un loc cît se poate de frumos! O casă parohială splendidă! Mi-ar fi convenit din toate punctele de vedere. ― V-ar fi plăcut să È›ineÈ›i predici? ― Deosebit de mult. AÈ™ fi considerat că face parte din datoria mea È™i, curînd, efortul n-ar mai fi contat. Omul nu trebuie să se plîngă; dar, la drept vorbind, ar fi însemnat atît de mult pentru mine! LiniÈ™tea, izolarea specifice acestui fel de viață ar fi corespuns tuturor idealurilor mele de fericire! Dar n-a fost să fie. L-aÈ›i auzit pe Darcy vorbind vreodată de acest lucru, cînd eraÈ›i în Kent? ― Am auzit, dintr-o sursă pe care-o cred tot atît de bună, că v-a fost lăsată numai condiÈ›ional, È™i în funcÈ›ie de hotărîrea moÈ™tenitorului de azi. ― AÈ›i auzit! Da, este ceva în asta; aÈ™a v-am spus È™i eu de la început, dacă vă amintiÈ›i. ― Și-am mai auzit că a fost o vreme cînd a È›ine predici nu era atît de mult pe gustul dumneavoastră, cît se pare că este în prezent; că v-aÈ›i fi exprimat hotărît intenÈ›ia de a nu intra în ordinul preoÈ›esc È™i că s-a ajuns la un compromis, în acord cu dorinÈ›a dumneavoastră. ― AÈ›i auzit! Și nu este în întregime neîntemeiat. Cred că vă amintiÈ›i ce v-am spus în chestiunea aceasta cînd am vorbit prima oară despre ea. Se aflau acum aproape de uÈ™a casei, căci Elizabeth mersese repede pentru a scăpa de el; È™i, nedorind să-l supere, de dragul surorii ei, răspunse, cu un zîmbet voios, doar atît: ― Haide, domnul Wickham; sîntem frate È™i soră, È™tii bine. Să nu ne certăm pentru trecut. Pe viitor, sper să fim totdeauna de aceeaÈ™i părere. ÃŽi întinse mîna; el i-o sărută cu o galanterie afectuoasă, deÈ™i nu prea È™tia ce atitudine să ia, È™i intrară în casă. Capitolul LIII Domnul Wickham a fost atît de mulÈ›umit de această conversaÈ›ie, încît niciodată nu s-a mai necăjit nici el È™i nici n-a mai supărat-o pe draga lui soră Elizabeth, deschizînd acest subiect; iar ea era încîntată că spusese destul ca să-l fi potolit. Ziua plecării lui È™i a Lydiei veni curînd È™i doamna Bennet fu silită să se supună unei despărÈ›iri care, din cauză că soÈ›ul ei nu voia pentru nimic în lume să accepte proiectul de a se duce cu toÈ›ii la Newcastle, părea probabil să dureze cel puÈ›in un an de zile. ― Oh! Lydia mea dragă, strigă ea, cînd ne vom vedea iară? ― Ah! Doamne! Nu È™tiu. Poate că peste doi-trei ani. ― Scrie-mi foarte des, draga mea. ― Cît de des voi putea. Dar È™tii, femeile măritate n-au niciodată mult timp pentru scris. Surorile mele însă pot să-mi scrie, n-au să aibă nimic altceva de făcut. Urările de bun rămas ale domnului Wickham fură mult mai calde decît ale soÈ›iei sale. El zîmbea, arăta frumos È™i spuse multe lucruri drăguÈ›e. ― E cel mai splendid cavaler pe care l-am văzut vreodată, exclamă domnul Bennet, imediat ce se închise uÈ™a în urma lui. ZîmbăreÈ› È™i izmenit È™i drăgăstos cu noi toÈ›i. Sînt extraordinar de mîndru de el. Desfid chiar È™i pe Sir William Lucas să poată produce un ginere mai valoros. DespărÈ›irea de fiica sa o indispuse mult pe doamna Bennet, timp de cîteva zile. ― Mă gîndesc mereu, spuse ea, că nimic nu este mai rău decît să te desparÈ›i de cei dragi; te simÈ›i atît de pierdută fără ei. ― Vezi, doamnă, aceasta este consecinÈ›a căsătoriei unei fiice, spuse Elizabeth. Trebuie să te facă să te simÈ›i mai mulÈ›umită de faptul că celelalte patru sînt celibatare. ― Nu este vorba de asta. Lydia nu mă părăseÈ™te pentru că s-a măritat, ci numai pentru că s-a întîmplat ca regimentul soÈ›ului ei să fie atît de departe. Dacă ar fi fost mai aproape, nu ar fi plecat atît de curînd. Dar starea de indispoziÈ›ie în care o aruncase acest eveniment nu dură mult È™i inima i se deschise pentru noi speranÈ›e, datorită unui zvon cate începuse tocmai, să circule. Menajera de la Netherfield primise ordinul să facă pregătiri în vederea sosirii stăpînului ei care, în două-trei zile, urma să vină acolo la vînătoare, pentru cîteva săptămîni. Doamna Bennet stătea ca pe ghimpi. O tot privea pe Jane, zîmbea È™i-È™i clătina capul. ― Ia te uită, ia te uită! Domnul Bingley va veni din nou, soră dragă (căci doamna Philips era prima care îi adusese vestea). Ei, cu atît mai bine. Nu că mi-ar păsa. El nu înseamnă nimic pentru noi, înÈ›elegi, iar eu, ce să-È›i spun, nu vreau să mai dau ochii cu el. TotuÈ™i, e foarte binevenit la Netherfield, dacă-i face plăcere. Și cine È™tie ce se mai poate întîmpla! Dar nu înseamnă nimic pentru noi. Știi, soră dragă, ne-am înÈ›eles de mult să nu mai spunem o vorbă despre asta. Și zi, e absolut sigur c-o să vină? ― PoÈ›i fi sigură, replică cealaltă, căci doamna Nichols a fost aseară în Meryton. Am văzut-o trecînd È™i-am ieÈ™it È™i eu, anume ca să aflu adevărul; È™i mi-a spus că era absolut adevărat. Vine cel mai tîrziu joi; mai curînd miercuri. Se ducea la măcelărie, mi-a spus, anume ca să comande niÈ™te carne pentru miercuri È™i luase trei perechi de raÈ›e, tocmai bune de tăiat. Cînd auzi despre venirea lui, domniÈ™oara Bennet se schimbă la față. Erau multe luni de cînd nu-i mai rostise numele în prezenÈ›a Elizabeth-ei; dar acum, imediat ce rămaseră singure, spuse: ― Lizzy, am văzut că te uitai la mine astăzi, cînd mătuÈ™a ne-a vorbit despre zvonul care circulă, È™i È™tiu că aveam un aer nenorocit; dar să nu-È›i închipui că era din cine È™tie ce cauză prostească. M-am simÈ›it numai încurcată, timp de o clipă, pentru că È™tiam că voi fi privită. Te asigur că vestea nici nu mă bucură, nici nu mă întristează. ÃŽmi face plăcere un singur lucru È™i anume că, venind singur, îl vom vedea mai puÈ›in. Nu că mă tem pentru mine însămi, dar am groază de comentariile celorlalÈ›i. Elizabeth nu È™tia cum să interpreteze venirea lui. Dacă nu l-ar fi văzut la Derbyshire, ar fi putut presupune că se reîntorcea fără vreun alt scop decît cel mărturisit; dar ea tot îl mai credea îndrăgostit de Jane È™i oscila între presupunerea, mai probabilă, că el venea cu autorizaÈ›ia prietenului său È™i cea că era destul de îndrăzneÈ› pentru a veni fără ea. "Este totuÈ™i greu, se gîndea ea uneori, că bietul om nu poate veni într-o casă pe care a închiriat-o legal, fără să dea naÈ™tere la toate aceste supoziÈ›ii! Din partea mea, să facă aÈ™a cum îi place". ÃŽn ciuda celor afirmate de Jane, convinsă fiind că era exact ceea ce simÈ›ea cu prilejul venirii lui Bingley, Elizabeth își putea da uÈ™or seama că starea ei de spirit suferea din această cauză. Era mai tulburată, mai inegală decît o văzuse vreodată. Subiectul, care acum aproape un an fusese atît de călduros discutat de părinÈ›ii lor, a fost din nou adus pe tapet. ― Cum o sosi domnul Bingley, dragul meu, ai să te duci, desigur, să-i faci o vizită, declară doamna Bennet. ― Nu, nu! M-ai silit să-i fac o vizită anul trecut È™i mi-ai promis că dacă mă duc o să se însoare cu una dintre fiicele mele. Dar n-a fost aÈ™a; È™i nu vreau să fiu trimis din nou, cu un mesaj prostesc. SoÈ›ia sa îi demonstră cît de necesară era o astfel de atenÈ›ie din partea tuturor domnilor din vecinătate, la întoarcerea lui la Netherfield. ― E o etichetă de care mi-e silă, răspunse domnul Bennet. Dacă el doreÈ™te societatea noastra, n-are decît s-o caute. Știe unde locuim. N-am să-mi irosesc eu timpul alergînd după vecinii mei de cîte ori pleacă È™i vin iar înapoi. ― Ei bine, tot ce È™tiu este că o să fie o cumplită grosolănie dacă n-ai să te duci. TotuÈ™i, asta n-o să mă împiedice să-l poftesc să ia masa aici; sînt hotărîtă. Trebuie să-l poftim în curând È™i pe Gouldingi È™i pe doamna Long. Asta face împreună cu noi treisprezece, aÈ™a că va fi la masă tocmai bine un loc pentru el. Mîngîindu-se cu această hotărîre, i-a fost mai uÈ™or să suporte lipsa de politeÈ›e a soÈ›ului; totuÈ™i, era foarte supărător să È™tie că toÈ›i vecinii ei puteau, prin urmare, să-i vadă pe domnul Bingley înaintea lor. Cum ziua sosirii lui se apropia, Jane spuse surorii sale: ― ÃŽncepe să-mi pară rău că vine. Nu mi-ar fi greu ― l-aÈ™ putea vedea cu toată indiferenÈ›a ― dar abia dacă mai pot răbda să aud vorbindu-se fără încetare despre asta. Mama are intenÈ›ii bune, dar nu È™tie ― nimeni nu poate È™ti ― cît sufăr din cauza celor ce spune. Ce fericită o să fiu cînd va pleca de la Netherfield! ― AÈ™ vrea să pot spune ceva care să te mîngîie, răspunse Elizabeth, dar este cu totul peste puterile mele. Trebuie să-È›i dai seama de asta; È™i satisfacÈ›ia obiÈ™nuită de a recomanda răbdare unuia care suferă îmi este refuzată, pentru că tu ai întotdeauna atît de multă! Domnul Bingley sosi. Prin intermediul servitorilor, doamna Bennet reuÈ™i să fie înÈ™tiinÈ›ată înaintea tuturor, pentru ca timpul de neliniÈ™te È™i agitaÈ›ie să fie, pentru ea, cît mai lung cu putință. Număra zilele ce trebuiau să treacă pînă să-i poată trimite o invitaÈ›ie, neavînd speranÈ›a de a-l vedea înainte. Dar în a treia dimineață de la sosirea lui în Hertfordshire îl văzu, de la fereastra budoarului ei, intrînd pe alee È™i venind călare înspre casa lor. ÃŽÈ™i chemă imediat fiicele pentru a le împărtăși această bucurie. Jane își păstră, hotărîtă, locul la masă; dar Elizabeth se apropie de fereastră, pentru a-i face plăcere mamei sale. Privi: îl văzu pe domnul Darcy însoÈ›indu-l È™i se aÈ™eză la loc lîngă sora ei. ― E un domn cu el, mamă, spuse Kitty; cine poate să fie? ― Vreunul din cunoscuÈ›ii lui, presupun, draga mea. Nu È™tiu deloc cine e. ― Ia te uită! strigă Kitty, parcă ar fi domnul acela care era mereu cu el, mai înainte. Domnul... cum îi zice... omul acela înalt È™i mîndru. ― Dumnezeule mare, domnul Darcy! AÈ™a este, jur. Ei bine, orice prieten de-al domnului Bingley va fi, fără îndoială, totdeauna binevenit la noi; dar altfel, trebuie să spun că am oroare chiar È™i de umbra lui. Jane se uită la Elizabeth, surprinsă È™i interesată. Știa prea puÈ›ine despre întîlnirea lor din Derbyshire È™i de aceea o compătimea pe sora ei pentru stînjeneala pe care trebuia s-o simtă acum, cînd îl vedea aproape pentru întîia oară, după scrisoarea lui explicativă. Ambele surori erau destul de stingherite. Fiecare se înduioÈ™a pentru cealaltă È™i desigur È™i pentru ea însăși; iar mama lor continua să vorbească de antipatia ei pentru domnul Darcy È™i de hotărîrea de a fi politicoasă cu el, numai pentru că era prietenul domnului Bingley, fără ca vreuna dintre ele s-o audă. Elizabeth avea însă motive de stînjeneală care nu puteau fi bănuite de Jane, căci nu avusese pînă atunci curajul să-i arate scrisoarea doamnei Gardiner, sau să-i vorbească despre schimbarea propriilor ei sentimente față de domnul Darcy. Pentru Jane, el nu putea fi decît un bărbat respins de sora ei È™i ale cărui însuÈ™iri ea le subapreciase; dar, după toate informaÈ›iile primite de Elizabeth, el era omul față de care întreaga ei familie era îndatorată, pentru cea mai mare binefacere posibilă, omul pe care ea însăși îl privea cu un interes, dacă nu tot atît de cald, cel puÈ›in tot atît de îndreptățit È™i firesc ca acela pe care Jane îl avea pentru Bingley. Uimirea Elizabethei la venirea lui la Netherfield, la Longbourn ― pentru a o căuta din nou, din proprie voință, era aproape tot atît de mare ca È™i cea care o cuprinsese la Derbyshire cînd observase prima oară schimbarea din atitudinea lui. Sîngele, după ce îi fugise din obraji, urcă iarăși pentru o clipă, cu o mai mare strălucire, È™i un surîs de încîntare îi lumină ochii, în scurtul răstimp în care se gîndi că dragostea È™i năzuinÈ›ele lui trebuie să fi rămas neclintite: dar nu voia să-È™i îngăduie să fie sigură. "Mai întîi trebuie să văd cum se va purta, își spuse ea; va fi atunci destul de devreme pentru a nădăjdui". Se concentră asupra broderiei, străduindu-se să fie calmă, fără să îndrăznească să-È™i ridice ochii, pînă ce o curiozitate plină de neliniÈ™te îi îndreptă privirile spre chipul surorii sale, în timp ce servitoarea se apropie de ușă. Jane arăta ceva mai palidă decît de obicei, dar mai liniÈ™tită decît se aÈ™teptase Elizabeth. La intrarea domnilor, chipul i se rumeni; îi primi totuÈ™i cu destulă naturaleÈ›e È™i cu o cuviință în comportare, în care nu se vedea nici un semn de resentiment sau de exagerată complezență. Elizabeth spuse È™i unuia È™i celuilalt numai atît cît o cerea politeÈ›ea È™i se aÈ™eză iarăși la lucru, cu o sîrguință pe care nu o avea deseori. Cutezase să-i arunce lui Darcy o singură privire. Arăta serios, ca de obicei, È™i, se gîndi ea, era mai mult aÈ™a cum fusese tot timpul la Hertfordshire decît cum îl văzuse ea la Pemberley. Dar, poate că în prezenÈ›a mamei sale el nu putea fi ceea ce fusese față de unchiul È™i mătuÈ™a ei. Presupunerea era dureroasă, dar nu improbabilă. Pe Bingley îl privise numai o clipă, dar fu destul ca să vadă că arăta È™i mulÈ›umit È™i stînjenit. Doamna Bennet îl primi cu o politeÈ›e excesivă, care le făcu pe cele două fiice ale sale să se simtă ruÈ™inate, mai ales din pricina contrastului cu politeÈ›ea rece È™i ceremonioasă a reverenÈ›ei È™i cuvintelor adresate prietenului său. Elizabeth, mai ales, care È™tia că lui îi datora mama ei salvarea fiicei sale preferate de la o mare È™i iremediabilă ruÈ™ine, se simÈ›i vexată È™i nenorocită în cel mai înalt grad, din cauza unei discriminări atît de prost plasată. După ce Darcy întrebă ce mai făceau domnul È™i doamna Gardiner ― întrebare la care ea îi răspunse încurcată ― abia dacă mai spuse ceva. Nu È™edea lîngă dînsa ― poate aceasta era cauza tăcerii lui; dar în Derbyshire nu fusese astfel. Acolo vorbise cu rudele ei cînd nu putuse vorbi cu ea. Acum însă trecuseră cîteva minute fără să-i audă glasul; È™i cînd, din întîmplare, incapabilă să-È™i stăpînească curiozitatea, își ridica ochii înspre dînsul, îl vedea privind-o pe Jane tot atît de des cît È™i pe ea È™i adesea nu se uita decît în podea. Era, în mod vădit, mai îngîndurat È™i mai puÈ›in dornic de-a face plăcere decît fusese cînd se întîlniseră ultima oară. Elizabeth era dezamăgită È™i furioasă pe ea însăși că era astfel. "Puteam să mă aÈ™tept să fie altfel? se întreba ea. TotuÈ™i, de ce a venit?" Nu avea chef de conversaÈ›ie cu nimeni în afară de dînsul, dar abia avea curajul să-i vorbească. ÃŽntrebă de sora lui, dar mai mult nu putu. ― E mult, domnule Bingley, de cînd aÈ›i plecat de aici, spuse doamna Bennet. Bingley recunoscu acest lucru, cu promptitudine. ― ÃŽncepusem să mă tem că nu o să mai veniÈ›i niciodată înapoi. Lumea afirma că de Sfîntul Mihail aveÈ›i de gînd să plecaÈ›i definitiv; totuÈ™i sper că nu este adevărat. De cînd aÈ›i plecat s-au întîmplat o mulÈ›ime de schimbări prin vecini. DomniÈ™oara Lucas s-a măritat È™i e la casa ei, È™i una dintre fetele mele, la fel. Cu siguranță că trebuie să fi aflat din ziare. Știu că a fost È™i în The Times È™i în The Courier; deÈ™i nu era pus aÈ™a cum ar fi trebuit să fie. Scria numai "... De curînd George Wickham, Esq.,... cu domniÈ™oara Lydia Bennet", fără să scrie o vorbuliță despre tatăl ei, sau unde locuia, sau orice altceva. Unde mai pui c-a fost redactarea fratelui meu, Gardiner, È™i mă mir cum de s-a întîmplat să facă aÈ™a o bălmăjeală din treaba asta. AÈ›i văzut anunÈ›ul? Bingley îi răspunse că da È™i îi prezentă felicitări. Elizabeth nu îndrăznea să-È™i ridice ochii. N-ar fi putut deci spune ce expresie avea domnul Darcy. ― Este minunat, desigur, să ai o fiică bine măritată, continuă doamna Bennet; dar, în acelaÈ™i timp, mi-e foarte greu, domnule Bingley, că mi-a fost smulsă de lîngă mine. Au plecat tocmai la Newcastle, o localitate destul de departe către nord, se pare, unde vor trebui să rămînă nu È™tiu cîtă vreme. Acolo e regimentul lui; bănuiesc că aÈ›i auzit că a ieÈ™it din miliÈ›ie È™i a intrat în armata activă. Slavă Domnului! Are el cîțiva prieteni, deÈ™i poate nu atîția cît merită. Elizabeth, care È™tia că È›inta acestui atac era domnul Darcy, era atît de copleÈ™ită de ruÈ™ine, încît abia mai putea să stea locului. Lucrul acesta îi dezlegă însă limba, ceea ce nimic nu reuÈ™ise s-o facă pînă atunci; È™i îl întrebă pe Bingley dacă avea de gînd să rămînă la È›ară pentru moment. Cîteva săptămîni, credea dînsul. ― După ce veÈ›i fi omorît toate păsările dumneavoastră, domnule Bingley, spuse doamna Bennet, vă rog poftiÈ›i È™i împuÈ™caÈ›i cîte vreÈ›i pe domeniul domnului Bennet. Nu mă îndoiesc că va fi imens de fericit să vă îndatoreze È™i va rezerva, pentru dumneavoastră, stolurile cele mai bune. Elizabeth se simÈ›i È™i mai nefericită în faÈ›a unei amabilități atît de inutile, atît de deplasate. Dacă frumoasele pespective care îi măguliseră cu un an în urmă s-ar fi ivit din nou, era convinsă că totul ar fi mers către acelaÈ™i sfîrÈ™it descumpănitor. ÃŽn clipa aceea simÈ›i că ani întregi de fericire nu le-ar putea răsplăti, pe Jane È™i pe ea însăși, pentru asemenea clipe de dureroasă consternare. "Prima dorință a inimii mele, își spusese ea, este să nu mai dau vreodată ochii cu nici unul dintre ei. Compania lor nu poate aduce nici o bucurie care să compenseze penibilul clipei de față. De nu i-aÈ™ mai vedea vreodată, nici pe unul, nici pe celălalt!"TotuÈ™i penibilul pe care ani întregi de fericire nu l-ar fi putut compensa se alină curînd, simÈ›itor, cînd observă că frumuseÈ›ea Janei reaprindea pasiunea fostului ei admirator. Cînd intrase în cameră, el îi vorbise doar puÈ›in, dar cu fiecare minut ce trecea tînăra fată păru că îi atrage tot mai mult atenÈ›ia. O găsea tot atît de frumoasă ca È™i anul trecut, tot atît de bună È™i de naturală, deÈ™i nu chiar atît de vorbăreață. Jane dorea mult să nu se observe la ea nici o schimbare, È™i era cu adevărat convinsă că vorbea ca întotdeauna; dar mintea îi era prea preocupată È™i nu își dădea întotdeauna seama cînd tăcea. Domnii se sculară să plece È™i doamna Bennet, obsedată de politeÈ›ea ei voită, îi pofti să vină să ia masa la Longbourn, peste cîteva zile. ― ÃŽmi sînteÈ›i dator o vizită, domnule Bingley, adăugă ea, pentru că iarna trecută, cînd aÈ›i plecat la oraÈ™, îmi promiseserăți să luaÈ›i un prînz intim la noi îndată ce vă veÈ›i întoarce. Nu am uitat, vedeÈ›i bine; È™i vă asigur că am fost foarte dezamăgită că nu v-aÈ›i mai înapoiat să vă È›ineÈ›i promisiunea. La aceste cuvinte, Bingley avu un aer puÈ›in încurcat È™i spuse ceva despre regretul lui de a fi fost împiedicat de treburi. Apoi plecară. Doamna Bennet fusese gata-gata să-i poftească să rămînă la dejun chiar în ziua aceea; dar, deÈ™i avea întotdeauna o masă foarte bună, își închipuia că mai puÈ›in de două feluri înainte de friptură nu era destul de frumos pentru un om în privinÈ›a căruia își făcuse planuri atît de serioase, sau că nu ar fi putut satisface apetitul È™i mîndria cuiva care avea un venit de zece mii pe an. Capitolul LIV Imediat după plecarea lor, Elizabeth ieÈ™i din casă pentru a încerca să-È™i recapete dispoziÈ›ia sau, cu alte cuvinte, pentru a stărui fără contenire asupra unor teme care să i-o strice È™i mai rău. Purtarea domnului Darcy o uimea È™i o contraria. "De ce a mai venit oare, dacă a venit numai pentru a sta mut, grav È™i indiferent?" se tot întreba. Nu putu să-È™i răspundă în vreun fel care s-o mulÈ›umească. "A continuat să fie amabil, agreabil cu unchiul È™i mătuÈ™a mea cînd era în oraÈ™; de ce nu È™i cu mine? Dacă se teme de mine, de ce a venit aici? Dacă nu-i pasă de mine, de ce a stat tăcut? Ce om sîcîitor! Sîcîitor! Nu vreau să mă mai gîndesc la el". Fără să vrea își respectă hotărîrea puÈ›in timp pentru că Jane, care venise după ea, se apropia cu o privire veselă ce dovedea că dînsa era mai mulÈ›umită decît Elizabeth de musafirii lor. ― Acum, că a trecut această primă întîlnire, spuse ea, mă simt perfect liniÈ™tită. ÃŽmi cunosc puterile È™i venirea lui nu mă va mai stingheri niciodată. Mă bucur că va lua masa la noi, marÈ›i. Atunci se va vedea în mod public că, de ambele părÈ›i, ne vedem numai ca niÈ™te cunoÈ™tinÈ›e obiÈ™nuite È™i indiferente. ― Da, foarte indiferente, într-adevăr, spuse Elizabeth rîzînd. Oh! Jane, ai grijă! ― Scumpa mea Lizzy, nu mă poÈ›i crede atît de slabă încît să mai fiu, acum, în pericol. ― Cred că te afli în marele pericol de a-l face să fie mai îndrăgostit de tine decît oricînd. Nu i-au mai văzut pe domni pînă marÈ›i; È™i, în acest răstimp, doamna Bennet lăsă frîu liber tuturor proiectelor de fericire pe care gentileÈ›ea È™i amabilitatea obiÈ™nuite ale domnului Bingley le reînviaseră în cursul unei vizite de o jumătate de oră. MarÈ›i se adunaseră la Longbourn foarte mulÈ›i invitaÈ›i; È™i cei doi domni, care erau aÈ™teptaÈ›i cu cea mai mare nerăbdare, sosiră, spre cinstea lor de sportivi, foarte exact. Cînd se îndreptară spre sufragerie, Elizabeth urmări nerăbdătoare, să vadă dacă Bingley se va aÈ™eza la locul care îi revenise în toate petrecerile din trecut, lîngă sora ei. Mama sa, prudentă, stăpînită de aceleaÈ™i gînduri, se abÈ›inu să-l poftească să se aÈ™eze lîngă dînsa. Cînd intrară în cameră, el păru să È™ovăie; dar s-a întîmplat ca Jane să privească în jurul ei È™i să surîdă. Hotărîrea fu luată. Bingley se aÈ™eză singur lîngă dînsa. Elizabeth privi către prietenul lui cu un sentiment de triumf. Darcy suporta cele petrecute cu o nobilă indiferență; iar dînsa ar fi avut motive să-È™i închipuie că Bingley primise încuviinÈ›area lui de a fi fericit, dacă nu l-ar fi văzut întorcîndu-È™i privirile înspre domnul Darcy, cu o expresie de panică pe jumătate rîzătoare. Purtarea lui față de Jane, în timpul prînzului, era de natură să dovedească o admiraÈ›ie care, deÈ™i mai rezervată decît înainte, o convinse pe Elizabeth de faptul că, dacă ar depinde numai de dînsul, fericirea Janei È™i a lui ar fi grabnic realizată. DeÈ™i nu îndrăznea încă să conteze pe urmări, se bucura totuÈ™i observîndu-i purtarea. Era singura bucurie cu care se putea lăuda, căci nu era deloc într-o bună dispoziÈ›ie. Domnul Darcy se afla departe de ea, la celălalt capăt al mesei. Ședea lîngă mama ei. Știa că această situaÈ›ie nu putea să le facă plăcere nici unuia dintre ei È™i nici să-i pună într-o lumină favorabilă. Nu era destul de aproape pentru a auzi ceva din conversaÈ›ia lor; dar vedea cît de rar își vorbeau È™i ce rece È™i ceremonioasă le era atitudinea, de cîte ori o făceau. Lipsa de gentileÈ›e a mamei sale o făcea pe Elizabeth să simtă È™i mai dureros tot ce-i datorau; È™i uneori ar fi dat orice pe lume pentru privilegiul de a-i spune că bunătatea lui nu era nici necunoscută È™i nici neapreciată de toÈ›i membrii familiei sale. Spera că în seara aceea vor găsi prilejul să se apropie unul de altul; că vizita nu se va termina fără să-È™i poată spune ceva mai mult decît puÈ›inele cuvinte pe care le rostise la sosire. Momentele de neliniÈ™te, penibile, petrecute în salon înainte de venirea domnilor, fură atît de stupide È™i plicticoase, încît deveni aproape nepoliticoasă. AÈ™tepta clipa cînd vor intra ca pe singura È™ansă de care depindea toată mulÈ›umirea ei din seara aceea. "Dacă acum nu va veni către mine, își spunea Elizabeth, voi renunÈ›a la dînsul pentru totdeauna". Domnii intrară; È™i el păru că va răspunde aÈ™teptărilor fetei, dar vai! doamnele se grămădiseră prea strîns în jurul mesei unde domniÈ™oara Bennet prepara ceaiul È™i Elizabeth turna cafeaua, încît lîngă dînsa nu era un singur loc în care să poată încăpea un scaun. Iar cînd domnii se apropiară, una dintre fete se aÈ™eză È™i mai lipit de ea È™i-i spuse în È™oaptă: ― N-am să las domnii să ne despartă; sînt hotărîtă. N-avem nevoie de nici unul dintre ei, nu este aÈ™a? Darcy se îndreptă către un alt colÈ› al camerei. Elizabeth îl urmări cu ochii, pizmui pe toÈ›i acei cărora le vorbea, abia avu răbdare să servească pe careva cu cafea È™i apoi se supără îngrozitor pe ea însăși pentru eă era atît de stupidă. "Un bărbat care a fost respins o dată! Cum am putut să fiu atît de nebună încît să aÈ™tept ca dragostea lui să revină? Există oare vreun bărbat care să nu se revolte împotriva unei astfel de slăbiciuni cum ar fi a doua cerere în căsătorie adresată aceleiaÈ™i femei? Nu există jignire mai oribilă pentru sentimentele lor". Se învioră totuÈ™i puÈ›in cînd îl văzu aducîndu-È™i singur înapoi ceaÈ™ca de cafea È™i se folosi de prilej pentru a-l întreba: ― Sora dumneavoastră încă se află la Pemberley? ― Da; va rămîne acolo pînă la Crăciun. ― Și e singură de tot? Prietenii domniei sale au plecat toÈ›i? ― Doamna Annesley este cu dînsa. CeilalÈ›i au plecat de trei săptămîni la Scarborough. Elizabeth nu mai găsi nimic de spus; dar dacă el dorea să stea de vorbă cu dînsa, poate că ar avea mai mult succes. Rămase totuÈ™i cîteva minute lîngă ea, tăcut; în cele din urmă, cum tînăra de lîngă Elizabeth începuse iar să-i È™optească ceva, se îndepărtă. După ce s-a strîns serviciul de ceai È™i s-au aranjat mesele de cărÈ›i, toate doamnele s-au ridicat È™i Elizabeth speră din nou să-l vadă apropiindu-se de ea, dar speranÈ›ele i-au fost toate răsturnate cînd îl văzu căzînd victima doamnei Bennet, în goana ei după jucători de whist È™i, după cîteva clipe, aÈ™ezat la masa de joc. Pierdu orice speranță de a mai avea vreo bucurie. Erau fixaÈ›i pentru toată seara la mese de joc diferite È™i nu mai avea nimic de nădăjduit decît ca ochii lui să se îndrepte atît de des către colÈ›ul unde se afla dînsa, încît să joace tot atît de prost ca È™i ea. Doamna Bennet plănuise să-i oprească pe cei doi domni din Netherfield pentru cină; dar, din nefericire, trăsura lor trăsese la scară înaintea tuturor celorlalte È™i nu avu prilejul să-i reÈ›ină. ― Ei bine, fetelor, exclamă dînsa, cum rămaseră între ele, ce aveÈ›i de zis de ziua de azi? Cred că s-au petrecut toate cît se poate de bine, vă asigur. Prînzul s-a prezentat cum n-am mai pomenit de mult. Vînatul a fost fript tocmai la È›anc È™i toÈ›i au spus că n-au mai văzut vreodată o pulpă atît de grasă. Supa a fost de cincizeci de ori mai bună decît cea pe care au avut-o săptămîna trecută la familia Lucas; chiar È™i domnul Darcy a recunoscut că potîrnichile erau remarcabil de bine pregătite È™i îmi închipui că el are cel puÈ›in doi-trei bucătari franÈ›uji. Și Jane, draga mea, nu te-am văzut niciodată mai frumoasă. Doamna Long spunea È™i ea la fel, fiindcă am întrebat-o dacă era adevărat sau nu. Și ce crezi că a mai spus? "Ah! Doamnă Bennet, o s-o vedem la Netherfield pînă la urmă!". AÈ™a a spus, într-adevăr. Sînt convinsă că doamna Long este una dintre cele mai bune făpturi care au existat vreodată; iar nepoatele ei sînt fete foarte binecrescute È™i deloc frumoase. ÃŽmi plac enorm. Pe scurt, doamna Bennet era într-o dispoziÈ›ie extraordinară. Văzuse în purtarea lui Bingley față de Jane atît cît să fie convinsă că, pînă la urmă, fiica ei îl va lua; È™i cînd era bine dispusă, speranÈ›ele pe care le nutrea pentru familia ei erau atît de departe de orice raÈ›iune, încît se simÈ›i dezamăgită cînd nu-l văzu venind, în ziua următoare, pentru a-È™i prezenta cererea în căsătorie. ― A fost o zi tare plăcută, spuse domniÈ™oara Bennet Elizabeth-ei. Musafirii păreau să fie atît de bine aleÈ™i, atît de potriviÈ›i. Sper că vom mai putea fi des împreună. Elizabeth zîmbi. ― Lizzy, nu trebuie să faci asta. Nu trebuie să mă bănuieÈ™ti. Asta mă umileÈ™te. Te asigur că m-am obiÈ™nuit să mă bucur de conversaÈ›ia lui ca de a unui tînăr agreabil È™i cu bun-simÈ›, fără să mai doresc altceva în afară de asta. Sînt perfect convinsă, din purtarea lui de acum, că nu a avut niciodată intenÈ›ia să-mi solicite dragostea. Totul se datorează numai faptului că este binecuvîntat cu atîta amabilitate È™i că e mai dornic de-a face plăcere celor din jur decît oricare alt om. ― EÈ™ti foarte cruda, îi răspunse Elizabeth, nu-mi dai voie să zîmbesc, dar mă provoci tot timpul s-o fac. ― Cît de greu este să fii crezută uneori! Și cît de imposibil, alteori! Dar de ce-oi fi voind să mă convingi că simt mai mult decît recunosc eu? ― Iată o întrebare la care cu greu aÈ™ È™ti cum să răspund. Tuturor ne face plăcere să dăm lecÈ›ii, cu toate că nu-i putem învăța pe ceilalÈ›i decît ceea ce nu merită să fie È™tiut. Iartă-mă; È™i dacă stărui în indiferenÈ›a ta, nu mă lua pe mine drept confidentă. Capitolul LV La cîteva zile după aceasta vizită, domnul Bingley veni din nou, dar singur. ÃŽn aceeaÈ™i dimineață prietenul lui plecase la Londra, dar urma să se reîntoarcă după zece zile. Rămase la ei mai mult de o oră È™i era într-o dispoziÈ›ie excelentă. Doamna Bennet îl invită să ia prînzul la dînÈ™ii; dar, cu multă părere de rău, el îi mărturisi că era angajat în altă parte. ― Cînd veÈ›i mai veni rîndul viitor, sper să avem mai mult noroc. El se va simÈ›i deosebit de onorat oricînd... altădată... etc. etc.: È™i dacă domnia sa îi va îngădui, va profita de primul prilej pentru a-i prezenta omagiile. ― PuteÈ›i veni mîine? Da; nu avea nici un fel de angajament pentru ziua următoare; È™i invitaÈ›ia a fost acceptată cu plăcere. Bingley a venit, È™i încă atît de devreme, încît nici una dintre doamne nu era îmbrăcată. Doamnp Bennet fugi, în capot È™i cu părul pe jumătate pieptănat, la fiica sa È™i îi strigă: ― Scumpa mea Jane, grăbeÈ™te-te È™i fugi jos. A venit ― a venit domnul Bingley. A venit cu adevărat. GrăbeÈ™te-te, grăbeÈ™te-te. Ei! Sarah! Vino imediat la domniÈ™oara Bennet È™i ajut-o să-È™i pună rochia. Lasă coafura domniÈ™oarei Lizzy. ― Vom coborî cît vom putea de repede, spuse Jane; dar Kitty cred că este mai avansată decît oricare dintre noi pentru că a urcat în camera ei de o jumătate de oră. ― Oh! Las-o încolo pe Kitty! Ce legătură are ea cu el? Haide, mai iute, mai iute! Unde îți este eÈ™arfa, draga mea? Cînd însă mama sa ieÈ™i din cameră, Jane nu se lăsă convinsă să coboare neînsoÈ›ită de una dintre surori. AceeaÈ™i grijă de a-i lăsa singuri se făcu din nou observată în timpul serii. După ceai, domnul Bennet se retrase în bibliotecă, aÈ™a cum îi era obiceiul, iar Mary urcă sus la pianul ei. Două piedici din cinci fiind astfel înlăturate, doamna Bennet stătu mult timp, uitîndu-se la Elizabeth È™i Catherine È™i făcîndu-le semne din ochi, dar fără să reuÈ™ească să le impresioneze. Elizabeth nu voia s-o înÈ›eleagă; È™i cînd în cele din urmă Kitty îi observă semnele, o întrebă cu toată nevinovăția: ― Ce este, mamă? De ce-mi faci semne cu ochiul? Ce trebuie să fac? ― Nimic, fetiÈ›o, nimic. Nu È›i-am făcut nici un semn. Mai stătu atunci liniÈ™tită cinci minute; dar, incapabilă sa lase să-i scape un prilej atît de preÈ›ios, se ridică brusc È™i, spunîndu-i lui Kitty: "Vino încoace, inimioara mea; vreau să-È›i spun ceva", o scoase afară din cameră. Jane îi aruncă Elizabethei imediat o privire în care se citea toată disperarea ei în faÈ›a acestui vădit aranjament È™i rugămintea ca dînsa să nu cedeze. ÃŽn cîteva minute, doamna Bennet deschise uÈ™a pe jumătate È™i o chemă. ― Lizzy, scumpa mea, vreau să-È›i vorbesc. Elizabeth fu silită să iasă. ― Am putea foarte bine să-i lăsăm È™i singuri, înÈ›elegi, îi spuse mama, îndată ce ajunse în hol. Kitty È™i cu mine ne ducem sus în camera mea. Elizabeth nu făcu nici o încercare de a discuta cu maică-sa, dar rămase liniÈ™tită în hol pînă ce plecă împreună cu Kitty; apoi se reîntoarse în salon. Planurile doamnei Bennet pentru ziua aceea rămaseră infructuoase. Bingley a fost tot ce se poate închipui mai fermecător, în afară de logodnic oficial al fiicei sale. Degajarea È™i veselia lui făcură din el un partener extrem de agreabil pentru a petrece seara; È™i el a suportat atenÈ›iile deplasate ale mamei È™i i-a ascultat toate remarcile prosteÈ™ti, cu o răbdare È™i o stăpînire de sine deosebit de agreabile pentru fiică. Aproape că nici nu a fost nevoie de o invitaÈ›ie pentru ca să rămînă la cină; È™i înainte de a pleca, s-a stabilit È™i un aranjament ― mai mult între dînsul È™i doamna Bennet ― ca să poftească a doua zi de dimineață să vîneze împreună cu soÈ›ul ei. După această zi, Jane nu mai pomeni nimic despre indiferenÈ›a ei. ÃŽntre surori nu se mai spuse nici un cuvînt despre Bingley; dar Elizabeth se duse la culcare fericită pentru că era încredinÈ›ată că totul trebuia să se desăvîrÈ™ească în curînd, cu condiÈ›ia ca domnul Darcy să nu se întoarcă înaintea termenului fixat. Dar, în fond, era aproape convinsă că toate aveau, desigur, loc cu concursul acelui domn. Bingley a fost punctual la întîlnire; el È™i domnul Bennet È™i-au petrecut dimineaÈ›a împreună, aÈ™a cum se stabilise. Tatăl Janei era cu mult mai agreabil decît se aÈ™teptase tovarășul lui de vînătoare. Nu găsi la Bingley nici înfumurare, nici lipsă de judecată, ca să-i stîrnească ironia sau să-l dezguste È™i să-l facă tăcut, È™i domnul Bennet a fost mai comunicativ È™i mai puÈ›in ciudat decît îl văzuse celălalt vreodată. Bingley, bineînÈ›eles, se întoarse cu el la masă; È™i seara, doamna Bennet își folosi din nou inventivitatea cu scopul de a-i înlătura pe toÈ›i din preajma lui È™i a fiicei sale. Curînd după ceai, Elizabeth trecu în salon, căci avea de scris o scrisoare; cum toÈ›i ceilalÈ›i urmau să se aÈ™eze la cărÈ›i, nu putea fi nevoie de ea pentru a contracara planurile mamei sale. Dar după ce sfîrÈ™i scrisoarea È™i se reîntoarse în salon constată, spre nesfîrÈ™ita ei mirare, că avea motive să creadă că mama ei fusese prea isteață pentru ea. Cînd deschise uÈ™a, văzu pe sora ei È™i pe Bingley stînd împreună în faÈ›a căminului È™i avînd aerul să fie angajaÈ›i într-o serioasă conversaÈ›ie; È™i dacă acest lucru nu ar fi iscat nici o bănuială, chipurile amândurora, cînd se întoarseră, depărtîndu-se în grabă unul de altul, ar fi dovedit-o tuturor. SituaÈ›ia lor era destul de penibilă; dar a ei personal, se gîndi Elizabeth, încă È™i mai rea. Nici unul nu spuse un cuvînt È™i Elizabeth era pe punctul de a se retrage cînd Bingley, care se aÈ™ezase, ca È™i sora ei, se ridică deodată, îi È™opti Janei cîteva cuvinte È™i fugi afară din cameră. Jane nu putea să aibă rezerve față de Eîizabeth cînd È™tia că o mărturisire îi va face plăcere; È™i, îmbrățisînd-o imediat, recunoscu, viu emoÈ›ionată, că era fiinÈ›a cea mai fericită din lume. ― E prea mult, adăugă ea ― mult prea mult. Nu o merit! Oh! de ce nu este toată lumea atît de fericită? Eîizabeth o felicită cu o sinceritate, o căldură È™i o încîntare pentru care cuvintele sînt prea sărace ca să le exprime. Fiecare frază afectuoasă fu un proaspăt izvor de fericire pentru Jane. Dar nu-È™i îngădui ― pentru moment ― să stea cu sora ei sau să-i povestească nici jumătate din ceea ce avea însă de spus. ― Trebuie să fug imediat la mama, strigă ea. Nu vreau, pentru nimic în lume, să nesocotesc grija ei plină de dragoste sau s-o las să afle de la altcineva decît de la mine. El s-a È™i dus la tata. Oh! Lizzy, să È™tii că ceea ce ai de povestit va face atîta plăcere întregii tale familii! Cum să îndur atîta fericire? Se grăbi apoi să ajungă la maică-sa care spărsese, anume, partida de cărÈ›i È™i È™edea sus cu Kitty. Rămasă singură, Elizabeth zîmbi de rapiditatea È™i uÈ™urinÈ›a cu care se rezolvase, în sfîrÈ™it, un lucru ce le dăduse atîtea luni de zile de incertitudine È™i necazuri. "Și acesta este, își spuse ea, rezultatul circumspecÈ›iei pline de îngrijorare a prietenului său, al falsității È™i uneltirilor surorii sale ― rezultatul cel mai fericit, mai înÈ›elept È™i mai logic". Bingley, a cărui convorbire cu tatăl ei fusese scurtă È™i mersese la È›intă, se reîntoarse în cîteva minute. ― Unde este sora dumitale? o întrebă grăbit în timp ce deschidea uÈ™a, ― Cu mama, sus. Va coborî într-o clipă, cred. El închise atunci uÈ™a È™i, apropiindu-se de dînsa, o rugă să-l felicite È™i să-i acorde afecÈ›iunea ei de soră. Elizabeth își exprimă sincer È™i din toată inima încîntarea față de perspectivele lor de înrudire. ÃŽÈ™i strînseră mîinile cu mare căldură; È™i apoi, pînă la reîntoarcerea surorii ei, trebui să asculte tot ceea ce avea el de spus despre fericirea lui È™i despre perfecÈ›iunea Janei; È™i, în ciuda faptului că avea în față un îndrăgostit, Elizabeth era cu adevărat încredinÈ›ată că toate speranÈ›ele lui de fericire erau bine întemeiate, căci se bazau pe mintea frumoasă È™i caracterul mai mult decît frumos al Janei È™i, în general, pe o similitudine de simțăminte È™i gusturi ale amîndurora. A fost o seară de neobiÈ™nuită încîntare pentru toÈ›i; bucuria din sufletul domniÈ™oarei Bennet pusese pe chipul ei o strălucire atît de dulce È™i de însufleÈ›ită, încît era mai frumoasă decît oricînd. Kitty surîdea È™i zîmbea prosteÈ™te È™i spera că-i va veni È™i ei repede rîndul. Doamna Bennet nu era în stare să găsească pentru consimțămîntul È™i aprobarea ei cuvinte destul de calde ca să-È™i poată exprima aÈ™a cum ar fi vrut sentimentele, deÈ™i timp de o jumătate de oră nu-i vorbi lui Bingley despre nimic altceva; iar cînd domnul Bennet se alătură grupului lor, la masa de seară, glasul È™i comportarea lui arătau limpede cît de fericit era într-adevăr. TotuÈ™i, de pe buzele sale nu ieÈ™i un singur cuvînt în legătură cu evenimentul zilei pînă ce musafirul lor nu-È™i luă rămas bun pentru noapte; dar imediat ce acesta plecă se întoarse către fiica lui È™i-i spuse: ― Jane, te felicit. Vei fi o femeie foarte fericită. Jane se duse imediat la dînsul, îl sărută È™i îi mulÈ›umi pentru toată dragostea ce i-o purta. ― EÈ™ti o fată bună, replică el, È™i mă bucur la gîndul că tu vei face o căsătorie atît de fericită. N-am nici o îndoială că vă veÈ›i înÈ›elege foarte bine. Firile voastre nu se deosebesc deloc. SînteÈ›i atît de complezenÈ›i amîndoi, încît tot cedînd unul în favoarea celuilalt, nu veÈ›i putea lua niciodată o hotărîre; atît de creduli încît toÈ›i servitorii vă vor înÈ™ela È™i atît de generoÈ™i, încît vă veÈ›i depăși întotdeauna veniturile. ― Sper că nu. ImprudenÈ›a È™i neglijenÈ›a în materie de bani ar fi de neiertat din partea mea. ― Să-È™i depășească veniturile! Dragul meu Bennet, exclamă soÈ›ia lui, ce tot spui? Păi are patru sau cinci mii pe an, È™i poate chiar mai mult. Apoi, adresîndu-se fiicei sale: Oh, draga mea Jane, sînt atît de fericită! Sînt sigură că n-am să închid ochii toată noaptea. Știam eu cum se vor întîmpla lucrurile. ÃŽntotdeauna am spus că, pînă la urmă, aÈ™a va fi. Am fost sigură că nu degeaba eÈ™ti atît de frumoasă! Mi-aduc aminte că în clipa în care l-am văzut, anul trecut cînd a venit pentru prima oară în Hertfordshire, m-am gîndit că aveÈ›i toate È™ansele să vă uniÈ›i. Oh! Este tînărul cel mai chipeÈ™ care a existat vreodată. Wickham, Lydia fuseseră uitaÈ›i cu desăvîrÈ™ire. Jane era, în afară de orice competiÈ›ie, copilul ei preferat. ÃŽn clipa aceea nu-i mai păsa de nimeni altul. Surorile mai mici începură să o privească cu interes pentru bucuriile pe care Jane va fi poate în stare să le reverse asupra lor, în viitor. Mary se rugă pentru accesul la biblioteca de la Netherfield, iar Kitty, tare de tot, pentru cîteva baluri acolo, în fiecare iarnă. Din acel moment, Bingley deveni un ospete de fiecare zi la Longbourn, sosind adesea înainte de micul dejun È™i rămînînd întotdeauna pînă după cină ― afară doar dacă vreun barbar de vecin, pe care nu îl puteau detesta îndeajuns, nu-l poftea pentru prînz, invitaÈ›ie pe care dînsul se simÈ›ea obligat s-o primească. Elizabeth nu mai avea acum decît foarte puÈ›in timp pentru a sta de vorbă cu sora ei căci, atîta vreme cît Bingley era la ei, Jane nu avea ochi pentru nimeni altul; dar le era amîndurora de mare folos, în timpul orelor de despărÈ›ire, care trebuiau să intervină uneori. ÃŽn absenÈ›a Janei, el era totdeauna lîngă Elizabeth pentru plăcerea de a vorbi despre logodnica lui; iar cînd pleca Bingley, Jane căuta È™i ea acelaÈ™i mijloc de alinare. ― Ce bine mi-a părut, mărturisi Jane într-o seară, cînd mi-a spus că nici n-a È™tiut că eu am fost la Londra, primăvara trecută. N-aÈ™ fi crezut că e posibil. ― Eu am bănuit că aÈ™a a fost, răspunse Elizabeth, dar ce justificare È›i-a dat? ― Trebuie să fi fost manevrele surorilor lui. Ele nu vedeau cu ochi buni apropierea noastră, È™i nu mă mir, căci ar fi putut face o alegere cu mult mai bună, din multe puncte de vedere. Cînd însă vor vedea, lucru de care sînt încredinÈ›ată, că fratele lor e fericit cu mine, vor înÈ›elege că este cazul să fie mulÈ›umite È™i vom fi iarăși în termeni buni, deÈ™i între noi nimic nu va mai putea fi niciodată cum a fost în trecut. ― Asta e cuvîntarea cea mai neiertătoare, spuse Elizabeth, pe care te-am auzit vreodată È›inînd-o... Bravo, fată! ÃŽntr-adevăr, m-ar durea să te văd iarăși lăsîndu-te înÈ™elată de pretinsa afecÈ›iune a domniÈ™oarei Bingley. ― Ai putea oare să crezi, Lizzy, că în noiembrie trecut, cînd a plecat la oraÈ™, era cu adevărat îndrăgostit de mine È™i că, în afară de convingerea că eu eram indiferentă, nimic nu l-ar fi împiedicat să se întoarcă? ― A făcut o mică greÈ™eală, desigur, dar asta e o dovadă de modestie din partea lui. AfirmaÈ›ia aceasta a dus, fireÈ™te, la un panegiric din partea Janei asupra neîncrederii în el însuÈ™i È™i asupra puÈ›inului preÈ› pe care îl punea pe propriile lui însuÈ™iri. Elizabeth a fost mulÈ›umită să descopere că dînsul nu trădase intervenÈ›ia făcută de prietenul lui; căci, deÈ™i Jane avea inima cea mai generoasă È™i iertătoare din lume, È™tia că acest lucru ar fi făcut-o să aibă prejudecăți împotriva lui Darcy. ― Sînt cu siguranță fiinÈ›a cea mai fericită care a existat vreodată! exclamă Jane. Oh! Lizzy, de ce am fost aleasă eu, singura dintre toÈ›i ai mei, È™i binecuvîntată mai presus decît toÈ›i ceilalÈ›i? Dacă aÈ™ putea să te văd È™i pe tine tot atît de fericită! Dacă ar exista, numai, încă un asemenea bărbat È™i pentru tine! ― Dacă mi-ai da patruzeci de asemenea bărbaÈ›i, n-aÈ™ putea fi, în nici un caz, atît de fericită cît eÈ™ti tu. Atîta timp cît nu am firea ta, bunătatea ta, nu voi putea avea niciodată fericirea ta. Nu! Nu! Lasă-mă să mă descurc singură; È™i, dacă voi avea foarte mult noroc, s-ar putea să mai dau de un alt domn Collins, în timp util. Desfășurarea evenimentelor în familia de la Longbourn nu putea rămîne multă vreme în secret. Doamna Bennet era bucuroasă de privilegiul de a-l È™opti doamnei Philips care cuteză, fără nici o permisiune, să facă acelaÈ™i lucru la urechea tuturor vecinilor ei din Meryton. Familia Bennet a fost urgent declarată cea mai norocoasă familie din lume, deÈ™i numai cu cîteva săptămîni în urmă, cînd Lydia fugise cu Wickham, fusese fapt dovedit pentru toÈ›i că ei erau sortiÈ›i nenorocirii. Capitolul LVI ÃŽntr-o dimineață, cam la o săptâmînă după ce se hotărîse logodna dintre Bingley È™i Jane, în timp ce el È™i doamnele din familia Bennet se aflau împreună în sufragerie, clinchetul unei trăsuri le îndreptă atenÈ›ia spre fereastră È™i zăriră un cupeu tras de patru cai, înaintînd în lungul aleii. Era prea devreme pentru vizite È™i, în afară de asta, echipajul nu părea să fie al nici unuia dintre vecinii lor. Erau cai de poÈ™tă; È™i atît cupeul, cît È™i livreaua servitorului care îl preceda călare, nu le erau cunoscute. Cum era totuÈ™i sigur că venea cineva la ei, Bingley o convinse pe domniÈ™oara Bennet să evite de a rămîne sechestraÈ›i de vreun musafir nepoftit È™i să se ducă să se plimbe împreună prin grădină. Plecară, iar celelalte trei doamne continuară să se întrebe cine putea fi, pînă ce uÈ™a fu dată în lături È™i musafirul intră. Era Lady Catherine de Bourgh. Desigur că se aÈ™teptau la o surpriză; dar uimirea lor depăși aÈ™teptările È™i, cea a doamnei Bennet È™i a lui Kitty, deÈ™i musafirul le era cu totul necunoscut, a fost chiar mai mică decît cea resimÈ›ită de Elizabeth. Intrase în cameră cu un aer mai dezagreabil decît de obicei, nu răspunsese la salutul Elizabethei decît cu o imperceptibilă înclinare a capului È™i luase loc, fără să spună un cuvînt. La intrarea senioriei sale, Elizabeth îi menÈ›ionase numele către mama ei, deÈ™i nu fusese exprimată nici o dorință de a se face prezentări. Doamna Bennet, toată numai uimire, totuÈ™i măgulită să aibă un oaspete de o asemenea importanță, a primit-o cu deosebită politeÈ›e. După ce a stat cîteva minute în tăcere, aceasta i se adresă foarte È›eapăn Elizabethei: ― Sper că eÈ™ti bine, sănătoasă, domniÈ™oară Bennet. Doamna aceasta, presupun, este mama dumitale. Elizabeth îi răspunse foarte scurt că da. ― Și aceasta, presupun, este una dintre surorile dumitale. ― Da, doamnă, răspunse doamna Bennet, încântată să vorbească cu o doamnă ca Lady Catherine. Este, dintre fetele mele, penultima. Cea mai mică dintre toate s-a măritat de curînd, iar cea mai mare este undeva în parc, plimbîndu-se cu un tînăr care cred că va deveni, în curînd, unul dintre membrii familiei noastre. ― AveÈ›i un parc foarte mic aici, i-o întoarse Lady Catherine după o mică tăcere. ― E o nimica toată, cred, în comparaÈ›ie cu Rosings, my lady, dar vă asigur că este mult mai mare decît al lui Sir William Lucas. ― ÃŽncăperea asta trebuie să fie foarte nepotrivită pentru serile de vară; ferestrele dau de-a dreptul spre apus. Doamna Bennet o asigură că nu rămîneau niciodată acolo după-amiaza È™i adăugă: ― Pot să-mi iau libertatea de a întreba pe senioria voastră dacă domnul È™i doamna Collins sînt bine? ― Da, foarte bine. I-am văzut alaltăieri seara. Elizabeth se aÈ™tepta acum s-o vadă scoțînd o scrisoare de la Charlotte, acesta părîndu-i-se singurul motiv probabil al vizitei sale. Dar nu apăru nici o scrisoare È™i ea rămase foarte nedumerită. Doamna Bennet adresă, cu o mare politeÈ›e, senioriei sale, rugămintea de a lua o gustare; dar Lady Catherine, foarte hotărîtă dar nu È™i foarte politicoasă, refuză să ia ceva, după care, ridicîndu-se, îi spuse Elizabethei: ― DomniÈ™oară Bennet, pare să fie un colÈ›iÈ™or sălbatic, destul de drăguÈ›, pe o latură a peluzei. M-ar bucura să fac o plimbare acolo, dacă mi-ai oferi compania dumitale. ― Du-te, draga mea, strigă doamna Bennet, È™i condu pe senioria sa pe toate aleile. Cred că îi va place colÈ›iÈ™orul nostru retras. Elizabeth ascultă È™i fugi în camera ei pentru a-È™i lua umbreluÈ›a; apoi o conduse pe nobila doamnă jos. ÃŽn timp ce treceau prin hol, Lady Catherine deschise uÈ™ile de la sufragerie È™i salon, declarînd, după o scurtă cercetare, că erau camere cuviincioase, după care își continuă drumul. Cupeul rămase la ușă È™i Elizabeth văzu că înăuntru se afla doamna de companie. Pășiră tăcute în lungul aleii cu pietriÈ™, care ducea spre pădurice; Elizabeth era hotărîtă să nu facă nici un efort pentru a lega o conversaÈ›ie cu o persoană care se purta mai dezagreabil È™i mai insolent decît de obicei. "Cum de-am putut crede că seamănă cu nepotul său?" își spuse privindu-i chipul. Imediat ce intrară în pădurice, Lady Catherine începu în felul următor: ― Desigur, nu-È›i vine deloc greu, domniÈ™oară Bennet, să înÈ›elegi motivul călătoriei mele aici. Propria dumitale conÈ™tiință trebuie să-È›i spună de ce am venit. Elizabeth o privi cu neprefăcută uimire. ― Vă înÈ™elaÈ›i, doamnă; nu sînt deloc în stare să-mi dau seama care este prilejul pentru care am cinstea de a vă vedea aci. ― DomniÈ™oară Bennet, replică senioria sa pe un ton mînios, ar trebui să È™tii că nu se glumeÈ™te cu mine. Dar oricît de lipsită de sinceritate ai hotărît dumneata să fii, pe mine n-ai să mă găseÈ™ti astfel. Firea mea a fost totdeauna renumită pentru sinceritate È™i francheÈ›e È™i, într-o chestiune atît de importantă ca aceasta, cu siguranță că nu-mi voi schimba felul de a fi. Acum două zile mi-a ajuns la ureche un zvon cît se poate de alarmant. Mi s-a spus că nu numai sora dumitale este pe punctul de-a face o căsătorie foarte avantajoasă, ci că dumneata, că domniÈ™oara Elizabeth Bennet, după toate probabilitățile, se va uni curînd după aceasta cu nepotul meu, cu propriul meu nepot, domnul Darcy. Cu toate că È™tiu că trebuie să fie o minciună sfruntată, cu toate că lui nu-i pot face marea ofensă de a presupune că e posibil să fie adevărat, m-am hotărît să pornesc încoace pentru a-È›i face cunoscute simțămintele mele. ― Dacă aÈ›i crezut că este imposibil să fie adevărat, replică Elizabeth, îmbujorîndu-se de uimire È™i dispreÈ›, mă mir că v-aÈ›i deranjat să veniÈ›i atît de departe. Ce È™i-ar fi putut propune senioria voastră cu acest demers? ― Să insist ca imediat un astfel de zvon să fie contrazis în mod public. ― Venirea dumneavoastră la Longbourn, pentru a mă vedea pe mine È™i familia mea, spuse Elizabeth cu răceală, va constitui mai curînd o confirmare ― dacă, într-adevăr, există un astfel de zvon. ― Dacă! Pretinzi deci că nu ai cunoÈ™tință de el! Nu a fost el lansat, în mod stăruitor, chiar de dumneata? Nu ai cunoÈ™tință de răspîndirea unui asemenea zvon? ― Nu am auzit niciodată că ar circula. ― Și poÈ›i declara de asemeni că nu are nici un temei? ― Nu am pretenÈ›ia de a poseda o francheÈ›e egală cu a senioriei voastre. Domnia voastră puteÈ›i pune întrebări la care eu aÈ™ putea să nu doresc să răspund. ― Asta nu se poate suporta. DomniÈ™oară Bennet, insist să mi se răspundă. Þi-a făcut el, È›i-a făcut nepotul meu o cerere în căsătorie? ― Senioria voastră a declarat că lucrul acesta este imposibil. ― AÈ™a ar trebui să fie; trebuie să fie aÈ™a, atîta vreme cît are încă uzul raÈ›iunii. Dar vicleÈ™ugul È™i ademenelile dumitale au putut să-l facă să uite, într-un moment de rătăcire, ce-È™i datorează lui însuÈ™i È™i întregii sale familii. L-ai fi putut împinge la asta. ― Dacă am făcut-o, aÈ™ fi ultima făptură care s-o mărturisescă. ― DomniÈ™oară Bennet, dumneata È™tii cine sînt eu? N-am fost obiÈ™nuită cu un asemenea limbaj. Sînt cea mai apropiată rudă pe care o are pe lume È™i am căderea să-i cunosc preocupările cele mai intime. ― Dar nu aveÈ›i căderea să le cunoaÈ™teÈ›i pe ale mele; È™i o purtare ca aceea de față nu mă va face, în nici un caz, să fiu mai explicită. ― Dă-mi voie să mă fac bine înÈ›eleasă. Căsătoria aceasta, la care ai îndrăzneala să aspiri, niciodată nu va avea loc ― nu, niciodată. Domnul Darcy este logodit cu fiica mea. Acum, ce ai de spus? ― Numai atît ― că dacă este aÈ™a, nu puteÈ›i avea nici un motiv să presupuneÈ›i că-mi va face mie o cerere în căsătorie? Lady Catherine È™ovăi o clipă È™i apoi replică: ― Logodna dintre ei este de o natură foarte specială. Au fost destinaÈ›i unul altuia din copilărie. A fost dorinÈ›a specială a mamei lui, ca È™i a mamei ei. Am făcut planuri pentru unirea lor, de cînd erau în leagăn; È™i acum, cînd dorinÈ›a ambelor surori ar putea să se împlinească prin căsătoria lor, acest lucru să fie împiedicat de o tînără fată inferioară prin naÈ™tere, fără nici o greutate în societate È™i fără nici o legătură cu familia! Nu ai nici o consideraÈ›ie pentru dorinÈ›a familiei sale ― pentru logodna sa tacită cu domniÈ™oara de Bourgh?? EÈ™ti oare total lipsită de orice simÈ› de bună-cuviință È™i pudoare? Nu m-ai auzit spunînd că din primele ceasuri ale vieÈ›ii lui a fost sortit veriÈ™oarei sale? ― Ba am auzit. Dar ce mă priveÈ™te pe mine? Dacă nu există nici o altă piedică la căsătoria mea cu nepotul domniei voastre, desigur că nu mă va reÈ›ine faptul că mama È™i mătuÈ™a lui au dorit ca dînsul să se însoare cu domniÈ™oara de Bourgh. AÈ›i făcut amîndouă atît cît aÈ›i putut, plănuind această căsătorie. Realizarea ei depinde de alÈ›ii. Dacă domnul Darcy nu este legat de veriÈ™oara sa nici printr-o datorie de onoare, nici printr-o înclinaÈ›ie, de ce nu poate face o altă alegere? Și dacă eu sînt cea aleasă, de ce să nu-mi fie îngăduit să-l accept? ― Deoarece onoarea, eticheta, prudenÈ›a ― ba chiar interesul o interzic. Da, domniÈ™oară Bennet, interesul: pentru că să nu te aÈ™tepÈ›i să fii luată în seamă de familia sau prietenii lui, dacă, în mod voit, lucrezi împotriva dorinÈ›elor tuturor. Vei fi criticată, dispreÈ›uită, ignorată de toÈ›i din jurul lui. Căsătoria dumitale va constitui o ruÈ™ine; numele nu va fi nici măcar pomenit vreodată de nici unul dintre noi. ― Acestea sînt mari nenorociri, replică Elizabeth. Dar soÈ›ia domnului Darcy trebuie să aibă motive atît de extraordinare de fericire, izvorîte în mod firesc din situaÈ›ia ei încît, luînd totul în consideraÈ›ie, să nu aibă da ce să se plîngă. ― Fată încăpățînată, îndărătnică! Mi-e ruÈ™ine pentru dumneata! Asta È›i-e recunoÈ™tinÈ›a pentru atenÈ›ia ce È›i-am arătat, primăvara trecută? Nu-mi datorezi nimic pentru acest lucru? Să stăm jos. Trebuie să înÈ›elegi, domniÈ™oară Bennet, că am venit aici cu hotărîrea neclintită de a-mi atinge scopul; nu mă voi lăsa deci abătută de la realizarea lui. Nu sînt obiÈ™nuită să mă supun capriciilor nimănui. Nu obiÈ™nuiesc să suport înfrîngeri. ― Aceasta va face situaÈ›ia actuală a senioriei voastre È™i mai jalnică; asupra mea însă, nu va avea nici un efect. ― Nu permit să fiu întreruptă. Ascultă-mă în tăcere. Fiica È™i nepotul meu sînt făcuÈ›i unul pentru altul. Coboară, în linie maternă, din aceeaÈ™i viță nobilă; iar de partea tatălui, din familii respectabile, onorabile È™i străvechi, deÈ™i fără titluri de nobleÈ›e. Averea lor, de ambele părÈ›i, este splendidă. Sînt sortiÈ›i unul altuia prin glasul fiecărui membru al caselor respective; È™i ce urmează să-i despartă? ― pretenÈ›iile de parvenire ale unei tinere fete fără familie, fără relaÈ›ii sau avere! Se poate suporta aÈ™a ceva? Dar nu trebuie, nu va fi suportat! Dacă È›i-ai cunoaÈ™te propriul dumitale interes, n-ar trebui să doreÈ™ti să ieÈ™i din sfera în care ai fost crescută. ― Prin căsătoria mea cu nepotul domniei voastre n-aÈ™ socoti că ies din această sferă. Dînsul este un gentilom, iar eu sînt fiica unui gentilom; pînă aici sîntem egali. ― Adevărat. EÈ™ti fiica unui gentilom. Dar ce a fost mama dumitale? Ce sînt unchii È™i mătuÈ™ile dumitale? Să nu-È›i imaginezi că nu le cunosc situaÈ›ia. ― Orice ar fi rudele mele, replică Elizabeth, daca nepotul domniei voastre nu are nimic împotriva lor, ei nu vă pot interesa pe dumneavoastră. ― Spune-mi, odată pentru totdeauna, eÈ™ti logodită cu dînsul? Cu toate că Elizabeth n-ar fi răspuns la această întrebare, fie È™i numai pentru a nu o îndatora pe Lady Catherine, ea nu putu răspunde, după o clipă de gîndire, decît: ― Nu sînt. Lady Catherine păru mulÈ›umită. ― Și vrei să-mi promiÈ›i că nu vei face niciodată un asemenea pas? ― Refuz să fac o promisiune de acest fel. ― DomniÈ™oară Bennet, sînt revoltată È™i uimită. M-am aÈ™teptat să găsesc o tînără femeie mai rezonabilă. Dar nu te amăgi cu gîndul că voi da vreodată înapoi. Nu voi pleca de aici pînă ce nu-mi vei da asigurarea pe care o pretind de la dumneata. ― Iar eu, desigur, nu o voi da niciodată. Nimeni nu mă va intimida într-atît, încît să fac ceva iraÈ›ional. Senioria voastră doreÈ™te ca domnul Darcy să se căsătorească cu fiica domniei voastre; dar dacă v-aÈ™ da promisiunea dorită, lucrul acesta ar face oare căsătoria lor mai probabilă? Presupunînd că dînsul È›ine la mine, refuzul meu de a-l accepta l-ar face oare să dorească s-o ia pe veriÈ™oara lui? ÃŽngăduiÈ›i-mi să vă spun, Lady Catherine, că argumentele pe care le-aÈ›i adus în sprijinul acestei cereri extraordinare au fost tot atît de neserioase pe cît de nesocotită a fost È™i cererea. Vă înÈ™elaÈ›i total asupra caracterului meu dacă vă imaginaÈ›i că pot fi influenÈ›ată de insistenÈ›e ca acestea. Cît de mult ar încuviinÈ›a nepotul domniei voastre acest amestec în treburile sale, n-aÈ™ putea-o spune, dar nu aveÈ›i, cu siguranță, nici un drept să vă amestecaÈ›i într-ale mele. Mă văd deci silită să vă rog să nu mai fiu inoportunată pe această temă. ― Nu te pripi, te rog. Nu am terminat încă. La obiecÈ›iunile asupra cărora am insistat pînă acum, mai am de adăugat încă una. Nu-mi sînt necunoscute amănuntele fugii infame a celei mai mici dintre surorile dumitale. Știu totul; È™tiu că măritiÈ™ul ei a fost o afacere cîrpită, pe cheltuiala tatălui È™i a unchiului dumitale. Și o astfel de fată să fie cumnata nepotului meu? Iar soÈ›ul ei, care este fiul administratorului defunctului său părinte, să-i fie cumnat? Cerule mare! Ce-È›i trece prin gînd? S-ar putea ca umbrele de la Pemberley să fie astfel pîngărite? ― Acum nu mai puteÈ›i avea nimic să-mi spuneÈ›i, răspunse Elizabeth plină de resentimente. M-aÈ›i insultat în toate felurile posibile. Trebuie să vă rog să-mi îngăduiÈ›i să mă întorc în casă. Și cu aceste vorbe, se ridică. Lady Catherine se ridică È™i dînsa È™i reveniră către casă. Senioria sa era extrem de enervată. ― N-ai deci nici o consideraÈ›ie pentru cinstea È™i reputaÈ›ia nepotului meu! Fată egoistă È™i lipsită de simÈ›ire! Nu È›ii seama că înrudirea cu dumneata trebuie să-l dezonoreze în ochii tuturor? ― Lady Catherine, nu mai am nimic de spus. ÃŽmi cunoaÈ™teÈ›i sentimentele. ― EÈ™ti hotărîtă deci să-l iei? ― N-am spus deloc aÈ™a ceva. Sînt hotărîtă numai să acÈ›ionez aÈ™a cum, după părerea mea, voi putea fi fericită, fără a È›ine seama de dumneavoastră sau de oricare altă persoană atît de total străină de mine. ― Prea bine. Refuzi deci să mă îndatorezi. Refuzi să asculÈ›i de imperativele datoriei, onoarei È™i recunoÈ™tinÈ›ei.EÈ™ti hotărîtă să-l dezonorezi în ochii tuturor prietenilor săi È™i să faci din, el obiectul de dispreÈ› al lumii. ― Nici datoria, nici onoarea, nici recunoÈ™tinÈ›a, replică Elizabeth, nu au nimic a-mi impune în cazul de față. Nici un principiu de acest fel nu ar fi violat prin căsătoria mea cu domnul Darcy. Iar în privinÈ›a resentimentelor familiei sale, sau a indignării lumii întregi: dacă familia ar fi nemulÈ›umită de însurătoarea lui cu mine, acest lucru nu mi-ar produce nici un moment de supărare; È™i lumea, în general, va avea prea multă minte ca să participe la acest dispreÈ›. ― Va să zică aÈ™a gîndeÈ™ti dumneata! Asta este hotărârea, dumitale definitivă! Foarte bine. Voi È™ti acum ce trebuie să fac. Să nu-È›i închipui, domniÈ™oară Bennet, că îți vei satisface vreodată ambiÈ›ia. Am venit să te încerc. Am sperat să te găsesc rezonabilă; dar, fii sigură, îmi voi urmări scopul. ÃŽn felul acesta vorbi Lady Catherine pînă ce ajunseră lîngă portiÈ›a cupeului, unde, întorcîndu-se grabnic pe loc, adăugă: ― Nu-mi iau rămas bun de la dumneata, domniÈ™oară Bennet. Nu îi trimit complimente mamei dumitale. Nu meriÈ›i astfel de atenÈ›ie. Sînt cît se poate de nemulÈ›umită. Elizabeth nu răspunse nimic; È™i, fără să încerce S-O convingă pe senioria sa să poftească în casă, intră numai ea, liniÈ™tită. ÃŽn timp ce urca scările, auzi cupeul depărtîndu-se. Mama ei o aÈ™tepta la uÈ™a budoarului, nerăbdătoare s-o întrebe de ce Lady Catherine nu voise să vină iarăși înăuntru È™i să se odihnească. ― N-a dorit asta, răspunse fiica sa, a dorit să plece. ― E o femeie foarte fină. Și faptul că ne-a făcut o vizită este fantastic de politicos, deoarece a venit, cred, ca să ne spună că familia Collins este bine. Se duce undeva, probabil, È™i-aÈ™a, trecînd prin Meryton, s-a gîndit să profite È™i să vină să te vadă. Presupun că nu a avut ceva anume să-È›i spună, Lizzy. Aici, Elizabeth fu silită să recurgă la o mică minciună; căci îi era cu neputință să mărturisească ce discutase cu Lady Catherine. Capitolul LVII Această vizită extraordinară o zvîrli pe Elizabeth într-o mare tulburare care nu putu fi uÈ™or învinsă È™i, ore în È™ir, nu fu în stare să se gîndească la altceva. Se părea că Lady Catherine își dăduse într-adevăr osteneala de a veni de la Rosings cu scopul unic de a rupe presupusa ei logodnă cu domnul Darcy. Planul fusese, cu siguranță, rezonabil; dar Elizabeth nu-È™i putu închipui de unde pornise acest zvon, pînă ce nu-È™i aminti că Darcy era prietenul intim al lui Bingley È™i ea, sora Janei, ceea ce fusese de ajuns pentru a sugera această idee, atunci cînd aÈ™teptarea unei căsătorii îi făcea pe toÈ›i nerăbdători s-o vadă È™i pe a doua. Ea însăși nu uitase că prin căsătoria surorii sale ei urmau să fie mai des împreună. Și vecinii de la Lucas Lodge deci (căci prin comunicările lor cu familia Collins, conchise ea, zvonul ajunsese la urechile Lady-ei Catherine) nu făcuseră decît să prezinte drept lucru aproape cert È™i imediat ceea ce dînsa nădăjduia să fie cu putință cîndva, în viitor. Cumpănind însă cuvintele Lady-ei Catherine, Elizabeth nu se putu împiedica să nu se simtă neliniÈ™tită în privinÈ›a consecinÈ›elor probabile, dacă senioria se persevera în intervenÈ›ia ei. Din cele ce spusese în legătură cu hotărârea de a-i împiedica să se căsătorească, Elizabeth deduse că dînsa intenÈ›iona, desigur, să se adreseze nepotului; È™i cam cum ar lua el o asemenea expunere a relelor legate de o căsătorie cu dînsa. Elizabeth nu îndrăznea să prevadă. Nu È™tia exact cît È›inea la mătuÈ™a lui È™i nici cît de mult se lăsa influenÈ›at de raÈ›ionamentele ei, dar era firesc să presupună că avea o părere mai înaltă despre senioria sa decît putea avea ea; È™i era sigur că, înÈ™irîndu-i dezavantajele legate de o căsătorie cu cineva ale cărei rude apropiate erau atît de nepotrivite cu propriile lui rude, mătuÈ™a îi va atinge coarda cea mai simÈ›itoare. Dată fiind ideea lui despre demnitate, va simÈ›i probabil că argumentele, care Elizabeth-ei i se păruseră slabe È™i ridicole, conÈ›ineau mult bun-simÈ› È™i o judecată sănătoasă. Dacă înainte el avusese È™ovăieli în privinÈ›a a ceea ce trebuie să facă, È™i probabil că avusese deseori, sfatul È™i rugămintea unei rude atît de apropiate puteau să-i spulbere orice îndoială È™i să-l hotărască, pe loc, să fie fericit atît cît îl putea face o demnitate fără pată .ÃŽn acest caz, nu se va mai întoarce. S-ar putea ca Lady Catherine să-l vadă în trecerea ei prin oraÈ™; iar promisiunea făcută lui Bingley de a reveni la Netherfield să nu mai fie respectată. "Prin urmare, dacă prietenul lui va primi peste cîteva zile un cuvînt de scuză pentru că nu-È™i poate È›ine promisiunea, își spuse Elizabeth, voi È™ti ce trebuie să înÈ›eleg. Voi renunÈ›a atunci la orice nădejde, la orice dorință de statornicie din partea lui. Dacă se mulÈ›umeÈ™te numai să mă regrete, cînd ar fi putut obÈ›ine iubirea È™i mîna mea, voi înceta repede de tot să-l regret". Mare a fost surpriza celorlalÈ›i din familie cînd au auzit cine îi vizitase; dar au trebuit să se mulÈ›umească cu acelaÈ™i fel de presupuneri care liniÈ™tiseră È™i curiozitatea doamnei Bennet, iar Elizabeth fu scutită de multă sîcîială pe această temă. A doua zi de dimineață, pe cînd cobora, o întîmpină tatăl ei care ieÈ™ise din bibliotecă È›inînd o scrisoare în mînă. ― Lizzy, spuse el, voiam să te caut. Vino în cameră. Ea îl urmă acolo; È™i curiozitatea de a afla ce avea dînsul să-i spună era mărită de presupunerea că trebuia să fie ceva în legătură cu scrisoarea aceea. ÃŽi fulgeră prin minte gîndul că putea fi de la Lady Catherine È™i reflectă, plină de neliniÈ™te, la toate explicaÈ›iile pe care trebuia să le dea. ÃŽl urmă pe tatăl ei pînă lîngă cămin, unde se aÈ™ezară. Atunci el spuse: ― Azi-dimineață am primit o scrisoare care m-a uimit peste măsură. Cum te priveÈ™te mai ales pe tine, ar trebui să-i cunoÈ™ti cuprinsul. N-am È™tiut că am două fete gata să se mărite. Dă-mi voie să te felicit pentru o cucerire foarte importantă. Sîngele năvăli în obrajii Elizabethei, fiind pe dată convinsă că era o scrisoare de la nepot È™i nu de la mătușă; È™i nu È™tia dacă să fie foarte mulÈ›umită pentru faptul că el se explica, sau jignită că scrisoarea nu îi fusese adresată mai curînd ei, direct, cînd domnul Bennet urmă: ― Pari a È™ti despre ce e vorba. Tinerele fete au o mare perspicacitate în chestiuni de acest fel; cred însă că pot desfide chiar È™i subtilitatea ta; n-ai să fii în stare să descoperi numele adoratului tău. Scrisoarea este de la domnul Collins. ― De la domnul Collins? Și ce poate avea el de spus? ― Ceva foarte potrivit, desigur. ÃŽncepe cu felicitările pentru apropiata cununie a fiicei mele celei mai mari, de care a fost, se pare, informat de unul dintre blînzii È™i bîrfitorii Lucas. N-am să mă joc cu nerăbdarea ta, citindu-È›i ce spune, în acest punct. Ceea ce te priveÈ™te sună precum urmează: După ce v-am prezentat sincere felicitări din partea doamnei Collins È™i a mea însumi, pentru acest fericit eveniment, daÈ›i-mi voie să adaug o mică lămurire pe tema altui eveniment de care am fost încunoÈ™tinÈ›aÈ›i, din aceeaÈ™i sursă. Fiica dumneavoastră Elizabeth, se presupune, nu va mai purta multă vreme numele de Bennet, după ce sora sa mai mare va fi renunÈ›at la el; È™i partenerul ales de destin pentru dînsa poate fi privit, pe bună dreptate, ca una dintre cele mai ilustre personalități din È›ara aceasta. ― PoÈ›i, Lizzy, să ghiceÈ™ti, la cine face aluzie? Acest tînăr domn este dăruit, într-un mod special, cu tot ceea ce o inimă de muritor poate să dorească mai mult ― splendide proprietăți, neamuri de viță nobilă È™i- o mare influență. TotuÈ™i, în ciuda tuturor acestor tentaÈ›ii, daÈ›i-mi voie să vă atrag atenÈ›ia, atît dumneavoastră cît È™i veriÈ™oarei Elizabeth, asupra relelor la care vă puteÈ›i expune printr-o acceptare pripită a cererii acestui domn, cerere de care aÈ›i fi desigur ispitiÈ›i să profitaÈ›i imediat, ― Ai idee, Lizzy, cine e acest domn? Dar iese È™i asta acum. Motivul pentru care vă pun în gardă este precum urmează: avem raÈ›iuni să credem că mătuÈ™a sa, Lady Catherine de Bourgh, nu priveÈ™te această căsătorie cu ochi buni. ― Domnul Darcy, vezi, el este omul! Hai, Lizzy, cred că eÈ™ti într-adevăr surprinsă. Ar fi putut să pescuiască el, sau LucaÈ™ii, în cercul cunoÈ™tinÈ›elor noastre, vreun bărbat al cărui nume să facă în mod mai desăvîrÈ™it dovada minciunii pe care o difuzează? Domnul Darcy, care nu se uită niciodată la vreo femeie, decît pentru a-i găsi un cusur È™i care, probabil, nu s-a uitat în viaÈ›a lui la tine! E splendid! Elizabeth încercă să facă haz împreună cu tatăl ei, dar nu fu în stare să schiÈ›eze decît un surîs foarte silnic. Niciodată umorul lui nu-È™i alesese o È›intă mai puÈ›in plăcută pentru ea. ― Nu te amuză? ― Oh, da. CiteÈ™te, te rog, mai departe. După ce, seara trecută, am pomenit senioriei sale de probabilitatea acestei căsătorii, dînsa, îndată, cu obiÈ™nuita sa condescendență, a spus ceea ce simÈ›ea cu această ocazie; È™i atunci s-a văzut limpede că, avînd unele obiecÈ›ii împotriva familiei veriÈ™oarei mele, nu-È™i va da niciodată consimțămîntul la ceea ce domnia sa numeÈ™te o căsătorie atît de dezonorantă. Am considerat că este de datoria mea s-o încunoÈ™tinÈ›ez pe veriÈ™oara mea, în cea mai mare grabă, despre acest lucru, pentru ca dînsa È™i nobilul său admirator să È™tie cum stau È™i să nu se pripească în nici un caz cu o căsătorie care nu a primit încuviinÈ›area necesară. ― Domnul Collins mai adaugă: Mă bucur sincer că trista întîmplare cu veriÈ™oara mea Lydia a fost atît de bine muÈ™amalizată È™i sînt mîhnit numai că faptul de a fi trăit împreună, înainte de căsătorie, este atît de general cunoscut. Nu trebuie totuÈ™i să trec peste îndatoririle legate de poziÈ›ia mea, sau să mă abÈ›in de a-mi mărturisi uimirea, aflînd că aÈ›i primit tînăra pereche în casa dumneavoastră, imediat după ce s-au căsătorit. A fost o încurajare la viciu; È™i dacă eu aÈ™ fi vicar la Longbourn, m-aÈ™ fi opus cu toată strășnicia la aÈ™a ceva, în calitate de creÈ™tin trebuia desigur să-i iertaÈ›i, dar nu să permiteÈ›i să apară vreodată în faÈ›a dumneavoastră sau să se pomenească numele lor în auzul dumneavoastră. ― Asta este ideea lui despre iertarea creÈ™tinească! Restul scrisorii este numai în legătură cu situaÈ›ia scumpei lui Charlotte È™i cu speranÈ›ele pe care le are în legături cu dobândirea unei tinere ramuri de măslin. Dar, Lizzy, arăți de parcă nu te-ai fi amuzat. Nu ai de gînd să faci pe domniÈ™oara, sper, È™i să pretinzi că eÈ™ti jignită de un zvon fără noimă. Pentru ce altceva trăim decît să petrecem pe socoteala vecinilor È™i să rîdem de ei, la rîndul nostru? ― Oh, exclamă Elizabeth. Sînt grozav de amuzată. Dar este atît de ciudat! ― Da, asta face totul atît de amuzant. Dacă ar fi ales pe oricine altul, n-ar fi fost nimic; dar perfecta lui indiferență È™i antipatia ta acută face totul atît de încîntător de absurd! Oricîtă oroare am de scris, n-aÈ™ renunÈ›a la corespondenÈ›a mea cu domnul Collins, pentru nimic în lume. Nu, cînd citesc o scrisoare de-a lui nu mă pot stăpîni să nu-l prefer chiar È™i lui Wickham, cu toată preÈ›uirea ce-o am pentru insolenÈ›a È™i ipocrizia ginerelui meu. Și te rog, Lizzy, ce-a spus Lady Catherine despre acest zvon? A venit ea să-È™i refuze consimțămîntul? La această întrebare, fiica sa răspunse doar rîzînd; È™i cum întrebarea fusese pusă fără cea mai mică suspiciune, ea nu se simÈ›i mîhnită cînd dînsul o repetă. Elizabeth nu fusese niciodată mai încurcată decît acum, cînd încerca să-È™i disimuleze sentimentele. Trebuia să rîdă, cînd îi venea mai mult să plîngă. Tatăl ei o îndurerase, în modul cel mai crud, cu cele ce spusese despre indiferenÈ›a domnului Darcy; È™i nu putu decît să se mire de această lipsă de pătrundere din partea lui, sau să se teamă că, poate, în loc ca dînsul să fi observat prea puÈ›in, să nu-È™i fi închipuit ea prea mult. Capitolul LVIII ÃŽn loc să primească vreo scrisoare de scuze de la prietenul lui, aÈ™a cum se cam aÈ™teptase Elizabeth, Bingley, dimpotrivă, veni la Longbourn însoÈ›it de Darcy, nu multe zile după vizita Lady-ei Catherine. Domnii sosiră devreme È™i, înainte ca doamna Bennet să aibă timp să-i spună domnului Darcy că o văzuseră pe mătuÈ™a lui, lucru de care fiica ei se îngrozea, Bingley, dorind să rămînă singur cu Jane, propuse să iasă cu toÈ›ii la plimbare. Toată lumea a fost de acord. Doamna Bennet nu obiÈ™nuia să meargă pe jos, Mary nu putea niciodată să-È™i facă timp, dar ceilalÈ›i cinci porniră împreună. TotuÈ™i Bingley È™i Jane îi lăsară pe toÈ›i să le-o ia înainte. Ei rămaseră în urmă în timp ce Elizabeth, Kitty È™i Darcy trebuiră să se amuze între ei. Nu s-a vorbit însă decît foarte puÈ›in: Kitty era prea speriată de el pentru a vorbi; Elizabeth lua în secret o hotărîre disperată È™i poate că È™i dînsul făcea acelaÈ™i lucru. Porniră înspre Lucas Lodge, deoarece Kitty dorea să-i facă o vizită Mariei; È™i, cum Eiizabeth nu credea că este oportun să meargă cu toÈ›ii, cînd Kitty îi părăsi, ea continuă cu îndrăzneală să meargă mai departe, numai cu el. Acum venise momentul să-È™i pună în aplicare hotărîrea; È™i, profitînd de curajul pe care-l simÈ›ea în clipa aceea, spuse imediat: ― Domnule Darcy, sînt o făptură foarte egoistă È™i, de dragul de a-mi liniÈ™ti propriile mele simțăminte, nu È›in seama cît de mult le-aÈ™ putea răni pe ale dumneavoastră. Nu mă pot opri să nu vă mulÈ›umesc pentru bunătatea fără precedent pe care aÈ›i avut-o pentru biata mea soră. Chiar din clipa cînd am aflat acest lucru, am dorit din tot sufletul să vă mărturisesc toată recunoÈ™tinÈ›a de care sînt însufleÈ›ită. Dacă È™i restul familiei mele ar cunoaÈ™te adevărul, n-aÈ™ fi nevoită să vă exprim numai gratitudinea mea. ― Regret, spuse Darcy pe un ton surprins È™i emoÈ›ionat, regret nespus de mult că aÈ›i fost încunoÈ™tinÈ›ată despre un lucru care ― văzut într-o lumină greÈ™ită ― v-a putut stînjeni. Nu am crezut că se poate avea atît de puÈ›ină încredere în doamna Gardiner. ― Nu trebuie s-o acuzaÈ›i pe mătuÈ™a mea. O vorbă necugetată a Lydiei m-a făcut, întîi, să aflu că aÈ›i fost amestecat în această chestiune; È™i, desigur, n-am putut avea liniÈ™te pînă ce n-am cunoscut amănuntele. DaÈ›i-mi voie să vă mulÈ›umesc din nou, în numele întregii mele familii, pentru generoasa înÈ›elegere care v-a făcut să vă daÈ›i atîta osteneală È™i să înduraÈ›i atîtea umilinÈ›e pentru a da de urma lor. ― Dacă doriÈ›i să-mi mulÈ›umiÈ›i, replică Darcy, s-o faceÈ›i numai în numele dumneavoastră. Nu voi încerca să neg că, la celelalte motive care m-au îndemnat, s-a adăugat dorinÈ›a de a vă È™ti fericită. Dar familia dumneavoastră nu-mi datorează nimic. Oricît de mult o respect, cred că m-am gîndit numai la dumneavoastră. Elizabeth era prea stînjenită pentru a spune ceva. După o scurtă pauză, tovarășul ei de plimbare adăugă: SînteÈ›i prea generoasă pentru a glumi cu mine. Dacă sentimentele dumneavoastră sînt încă ceea ce erau în aprilie trecut, spuneÈ›i-mi-o imediat. Dragostea È™i dorinÈ›ele mele sînt neschimbate; dar, un cuvînt din partea dumneavoastră mă va reduce la tăcere pe acest subiect, pentru totdeauna. Elizabeth, simÈ›ind cît e de stînjenit È™i de neliniÈ™tit, se strădui să vorbească È™i îi dădu a înÈ›elege imediat, deÈ™i nu prea curgător, că sentimentele ei suferiseră o schimbare atît de substanÈ›ială, din perioada la care se referea dînsul, încît o făceau să-i primească asigurările cu recunoÈ™tință È™i bucurie. Fericirea provocată de acest răspuns fu probabil ceva ce nu mai simÈ›ise el niciodată pînă atunci; È™i, cu acest prilej, se exprimă cu tot atîta emoÈ›ie È™i căldură ca orice om îndrăgostit nebuneÈ™te. Dacă Elizabeth ar fi fost în stare să-i întîlnească privirea, ar fi putut vedea cît de bine îi È™edea expresia de sinceră încîntare ce se răspîndise pe chipul lui; dar, cu toate că nu putea privi, putea asculta; È™i Darcy îi vorbi despre sentimente care, demonstrîndu-i ce însemna ea pentru el, făceau ca dragostea lui să fie clipă de clipă mai preÈ›ioasă. Continuau să meargă fără să È™tie încotro. Prea erau multe de gîndit, multe de spus, multe de simÈ›it pentru a mai putea fi atenÈ›i la altceva. Elizabeth află curînd că înÈ›elegerea lor de acum se datora eforturilor mătuÈ™ii lui; aceasta într-adevăr îi făcuse o vizită cînd trecuse prin Londra È™i îi vorbise despre călătoria ei la Longbourn, despre motivul acestei călătorii È™i despre convorbirea avută cu Elizabeth, stăruind cu emfază asupra fiecărei expresii a tinerei fete ce dovedea, după concepÈ›ia senioriei sale ― în mod special ― siguranță de sine È™i îndărătnicie, avînd convingerea că o asemenea relatare trebuia s-o ajute să obÈ›ină de la nepotul ei promisiunea pe care ea refuzase să i-o dea. Dar, din nefericire pentru senioria sa, efectul fusese exact contrar. ― M-a învățat să sper aÈ™a cum nu-mi îngăduisem să sper vreodată pînă acum, spuse Darcy. Vă cunoÈ™team firea de ajuns pentru a fi convins că, dacă aÈ›i fi fost absolut È™i irevocabil împotriva mea, i-aÈ›i fi spus-o mătuÈ™ii mele deschis, cu francheÈ›e. Elizabeth îi răspunse îmbujorîndu-se È™i rîzînd: ― Da, îmi cunoaÈ™teÈ›i de ajuns francheÈ›ea pentru a mă crede capabilă de acest lucru. După ce v-am jignit în faÈ›a atît de groaznic, nu puteam avea scrupule să vă jignesc È™i față de toate rudele dumneavoastră. ― Ce aÈ›i spus despre mine, care să nu fi meritat? Căci, deÈ™i acuzaÈ›iile dumneavoastră erau greÈ™it întemeiate, pornind de la premise eronate, purtarea mea față de dumneavoastră, la vremea aceea, merita cea mai severă dojana. Era de neiertat. Nu mă pot gîndi la ea fără oroare. ― Nu ne vom certa pentru partea cea mai mare de vină din seara aceea, spuse Elizabeth. La o cercetare atentă, comportarea nici unuia dintre noi nu a fost ireproÈ™abila , dar de atunci, sper că am cîștigat ambii în politeÈ›e. ― Nu mă pot împăca atît de uÈ™or cu mine însumi. Amintirea celor ce-am spus atunci, a purtării mele, a tonului, a expresiilor folosite în tot acel timp mi-a fost luni de zile È™i îmi este È™i acum nespus de dureroasă. Nu voi uita niciodată mustrarea dumneavoastră atît de oportună: "Dacă v-aÈ›i fi purtat ca un gentilom...". Acestea au fost cuvintele dumneavoastră. Nu puteÈ›i È™ti, cu greu dacă vă puteÈ›i închipui, cît m-au torturat; deÈ™i, trebuie s-o mărturisesc, a trecut un timp pînă ce am devenit destul de rezonabil pentru a recunoaÈ™te cît de întemeiate erau. ― Eram, desigur, foarte departe de a mă aÈ™tepta ca vorbele mele să facă o impresie atît de puternică. Nici un moment nu mi-am închipuit că vor fi resimÈ›ite în felul acesta. ― Nu-mi vine greu s-o cred. EraÈ›i atunci convinsă că sînt lipsit de orice fel de sentiment omenesc ― sînt sigur că aÈ™a credeaÈ›i. Nu voi uita niciodată expresia pe care aÈ›i avut-o cînd mi-aÈ›i spus că nu aÈ™ fi putut să mă adresez dumneavoastră în vreun mod care să vă facă să mă acceptaÈ›i. ― Oh, nu repetaÈ›i ceea ce am spus atunci! Aceste amintiri nu-s deloc potrivite. Vă asigur că e mult de cînd mă simt ruÈ™inată pînă în adîncul inimii din cauza lor. Darcy pomeni de scrisoarea lui. ― V-a făcut, întrebă el, v-a făcut conÈ›inutul ei să vă schimbaÈ›i repede părerea despre mine? După ce aÈ›i citit-o aÈ›i acordat vreo încredere celor cuprinse în ea? Elizabeth îi explică efectul ce-l avusese asupra ei È™i cum îi dispăruseră, treptat, toate prejudecățile împotriva lui. ― Știam, spuse el, că ceea ce-am scris trebuia să vă mîhnească, dar era necesar s-o fac. Sper că aÈ›i distrus scrisoarea. Era o parte, în special începutul; m-aÈ™ îngrozi dacă l-aÈ›i putea citi din nou. ÃŽmi amintesc unele expresii care ar putea, pe bună dreptate, să vă facă să mă urîți. ― Scrisoarea va fi desigur arsă dacă credeÈ›i că este absolut esenÈ›ial pentru păstrarea stimei mele; dar, cu toate că avem amîndoi motive să credem că părerile mele nu sînt total inalterabile, ele nu se schimbă, sper, atît de uÈ™or cum vrea să insinueze teama dumneavoastră. ― Cînd am scris scrisoarea aceea, replică Darcy, credeam că sînt calm È™i cu sînge rece; dar de atunci m-am convins că o scrisesem într-o stare de spirit de groaznică înverÈ™unare. ― Scrisoarea a fost începută astfel, dar nu a fost terminată în acelaÈ™i fel. ÃŽncheierea ei este caritatea însăși. Dar nu vă mai gîndiÈ›i la scrisoare. Sentimentele persoanei care a scris-o È™i ale aceleia care a primit-o sînt acum atît de profund diferite de ceea ce erau atunci, încît toate lucrurile neplăcute în legătură cu ea trebuie uitate. Trebuie să învățaÈ›i niÈ›el din filozofia mea: "GîndeÈ™te-te la trecut numai în măsura în care amintirea lui îți aduce bucurie". ― Nu pot să accept nici o filozofie de acest fel. Amintirile dumneavoastră trebuie să fie atît de curate È™i fără reproÈ™, încît mulÈ›umirea ce izvorăște din ele nu È›ine de filozofie ci, ceea ce este mult mai bine, dintr-o totală ignorare a răului. Cu mine însă nu e aÈ™a. Vin pe nepoftite amintiri dureroase care nu pot, nu trebuie să fie respinse. Am fost toată viaÈ›a un egoist ― în practică, deÈ™i nu în principii. Cînd eram copil, am fost învățat ce este drept, dar n-am fost învățat să-mi îndrept caracterul. Mi-au fost recomandate principii bune, dar am fost lăsat să le aplic într-un spirit plin de mîndrie È™i înfumurare. Din nenorocire, fiu unic (ani îndelungaÈ›i unicul copil), am fost răsfățat de părinÈ›ii mei care, deÈ™i buni (tatăl meu în special, chintesență de bunăvoință È™i amabilitate), au îngăduit, au încurajat, aproape că m-au învățat să fiu egoist È™i dominator, să nu-mi pese de nimeni în afară de cercul meu familial, să am o părere mediocră despre tot restul lumii, să doresc, cel puÈ›in, să am o părere mediocră despre inteligenÈ›a È™i valoarea celorlalÈ›i, în comparaÈ›ie cu inteligenÈ›a È™i valoarea mea. AÈ™a am fost de la opt la douăzeci È™i opt de ani; È™i aÈ™a aÈ™ fi putut să fiu încă, dacă nu aÈ›i fi fost dumneavoastră, prea scumpă È™i fermecătoare Elizabeth! Cît de mult vă datorez! Mi-aÈ›i dat o lecÈ›ie, la început într-adevăr dură, dar cît de folositoare! Prin dumneavoastră am învățat să fiu modest. Am venit în faÈ›a dumneavoastră absolut convins că voi fi acceptat. Mi-aÈ›i arătat cît de neîndestulătoare erau toate pretenÈ›iile mele de a mulÈ›umi o femeie demnă de a fi mulÈ›umită. ― EraÈ›i deci convins că vă voi accepta? ― ÃŽntr-adevăr, eram. Ce veÈ›i crede despre vanitatea mea? Am crezut că doriÈ›i, că aÈ™teptaÈ›i omagiile mele. ― Comportarea mea trebuie să fi fost de vină, dar nu în mod intenÈ›ionat, vă asigur. N-am avut niciodată intenÈ›ia de a vă decepÈ›iona, dar starea mea de spirit mă poate face adesea să cad în greÈ™eală. Cît trebuie să mă fi urît după seara aceea! ― Să vă urăsc! Am fost mînios probabil, în primul moment; dar imediat mînia a început să ia o altă direcÈ›ie. ― Aproape că mă tem să vă întreb ce aÈ›i crezut despre mine cînd ne-am întîlnit la Pemberley. M-aÈ›i dezaprobat pentru că venisem acolo? ― Nu, cu adevărat nu; n-am fost decît surprins. ― Surpriza dumneavoastră nu o putea întrece pe a mea, cînd am văzut că îmi dădeaÈ›i atenÈ›ie. ConÈ™tiinÈ›a îmi spunea ca nu meritam să fiÈ›i prea politicos cu mine È™i mărturisesc că nu m-am aÈ™teptat să primesc mai mult decît mi se cuvenea. ― Scopul meu, atunci, răspunse Darcy, a fost să vă arăt, prin orice amabilitate ce-mi stătea în putere, că nu eram atît de mic la suflet încît să fiu supărat pentru trecut; È™i speram să obÈ›in iertarea dumneavoastră, să diminuez reaua impresie pe care v-o lăsasem, dovedindu-vă că mustrările dumneavoastră au avut efect. Cît de curînd se vor fi ivit È™i alte dorinÈ›e, cu greu aÈ™ putea-o spune dar, presupun, cam la o jumătate de oră după ce v-am revăzut. I-a vorbit apoi despre încîntarea Georgianei, după ce se cunoscuseră, È™i despre dezamăgirea ei din cauza întreruperii bruÈ™te a relaÈ›iilor lor; ajungîndu-se astfel cu discuÈ›ia în mod firesc la cauza întreruperii. Elizabeth află atunci că mai înainte de a fi părăsit hanul el se È™i hotărîse să plece din Derbyshire, imediat după ea, ca s-o caute pe Lydia, È™i că dacă fusese grav È™i îngîndurat asta se datora doar preocupărilor legate, inevitabil, de un asemenea scop. Elizabeth își exprimă din nou recunoÈ™tinÈ›a, dar era un subiect prea dureros pentru amîndoi ca să mai stăruie asupra lui. După ce merseră la voia întîmplării vreo cîteva mile, prea ocupaÈ›i pentru a-È™i da seama de acest lucru, uitîndu-se la ceas descoperiră, în sfîrÈ™it, că era timpul să se întoarcă acasă. ― Ce-or fi devenit domnul Bingley È™i Jane? fu exclamaÈ›ia care aduse în discuÈ›ie cazul lor. Darcy era încîntat de logodna lor; prietenul lui i-o adusese la cunoÈ™tință din primul moment. ― Trebuie să vă întreb dacă v-a surprins, spuse Elizabeth. ― Nicidecum. Cînd am plecat, simÈ›isem că era pe cale de a se întîmpla curînd. ― Acesta e un fel de a spune că primise învoirea dumneavoastră. Am ghicit acest lucru. Și, deÈ™i el avu o exclamaÈ›ie de protest la auzul cuvîntului folosit, ea era sigură că probabil aÈ™a se petrecuse. ― ÃŽn seara de dinaintea plecării mele la Londra, spuse el, i-am făcut o mărturisire pe care cred că ar fi trebuit să i-o fi făcut cu mult înainte. I-am povestit despre toate cele întîmplare, care au făcut ca amestecul meu în treburile lui personale să fie o impertinență È™i o absurditate. A fost uluit. Nu avusese niciodată nici cea mai slabă bănuială. I-am mai spus, în plus, că eram convins că mă înÈ™elasem presupunînd, aÈ™a cum făcusem, că sora dumneavoastră nu simÈ›ea nimic pentru el; È™i cum am putut uÈ™or să-mi dau seama că dragostea lui pentru ea era neschimbată, nu am avut nici o îndoială că vor fi fericiÈ›i împreună. Elizabeth nu-È™i putu stăpîni un surîs constatînd uÈ™urinÈ›a cu care își dirija prietenul. ― I-aÈ›i vorbit din propria dumneavoastră convingere cînd i-aÈ›i spus că sora mea îl iubeÈ™te, îl întrebă ea, sau numai după cele ce v-am relatat eu primăvara trecută? ― Din propria mea convingere. Am urmărit-o de aproape în timpul celor două vizite pe care le-am făcut acum în urmă aici È™i m-am convins de dragostea ei. ― Și certitudinea dumneavoastră l-a convins imediat È™i pe el? ― Da. Bingley este, fără nici o afectare, modest. Neîncrederea în sine l-a împiedicat să se bazeze pe propriul său discernămînt într-un caz atît de serios, iar încrederea în judecata mea a făcut totul mai uÈ™or. M-am simÈ›it obligat să-i mărturisesc un lucru care, pentru un timp, È™i nu fără dreptate, l-a vexat. Nu mi-am putut îngădui să-i ascund că sora dumneavoastră fusese iarna trecută, timp de trei luni, la oraÈ™, că am È™tiut asta È™i nu i-am spus-o intenÈ›ionat. S-a înfuriat, dar furia lui, sînt convins, nu a durat mai mult decît pînă în clipa cînd i-au pierit îndoielile în privinÈ›a sentimentelor surorii dumneavoastră. Acum m-a iertat din toată inima. Tare ar mai fi dorit Elizabeth să remarce că domnul Bingley era un prieten dintre cei mai încîntători ― atît de uÈ™or de condus, încît n-avea pereche; dar se înfrînă. ÃŽÈ™i aminti că el mai trebuia încă să înveÈ›e să se lase ironizat, dar era cam prea devreme pentru a se face începutul. Comentînd anticipat fericirea lui Bingley care, desigur, nu putea fi depășită decît de propria lui fericire, Darcy continuă conversaÈ›ia pînă ce au ajuns acasă. ÃŽn hol s-au despărÈ›it. Capitolul LIX ― Dragă Lizzy, pe unde te-ai plimbat? o întrebă Jane pe Elizabeth în clipa cînd aceasta intră în cameră; toÈ›i ceilalÈ›i îi puseră aceeaÈ™i întrebare, cînd se aÈ™ezară la masă. Ea răspunse numai că rătăciseră prin împrejurimi pînă ce nu-È™i mai dăduse nici ea seama unde se afla. Cînd vorbi se înroÈ™i; dar nici asta, nici altceva nu trezi vreo bănuială în privinÈ›a adevărului. Seara trecu în liniÈ™te, fără nimic deosebit. Logodnicii recunoscuÈ›i vorbeau È™i rîdeau; cei neÈ™tiuÈ›i încă tăceau. Darcy nu era omul la care fericirea să se reverse în veselie; iar Elizabeth, tulburată È™i confuză, mai curînd È™tia decît simÈ›ea cît este de fericită, căci, în afară de stînjeneala de moment, mai avea de făcut față È™i altor greutăți. Se întreba ce vor simÈ›i cei din familie cînd situaÈ›ia ei va fi cunoscută. Era conÈ™tientă că, în afară de Jane, nimeni nu-l simpatiza È™i se temea chiar că la ceilalÈ›i era vorba de o antipatie pe care toată averea È™i importanÈ›a lui nu o vor putea È™terge. Noaptea își deschise inima către Jane. DeÈ™i suspiciunea nu intra cît de cît în firea domniÈ™oarei Bennet, ea nu putu în ruptul capului crede cele ce auzea. ― GlumeÈ™ti, Lizzy. Este eu neputință! Logodită cu domnul Darcy! Nu, nu, n-ai să mă poÈ›i păcăli; È™tiu că este imposibil. ― Ce început nenorocit, într-adevăr! Singurul meu sprijin erai tu È™i sînt sigură că dacă tu nu mă crezi, nimeni altul nu mă va crede. TotuÈ™i, sînt cum nu se poate mai serioasă. Nu spun decît adevărul. Mă iubeÈ™te încă, È™i sîntem logodiÈ›i. Jane o privi cu îndoială. ― Oh! Lizzy, nu e cu putință. Știu cît de nesuferit îți e. ― Nu È™tii absolut nimic. Acestea toate trebuie uitate. Poate că nu l-am iubit totdeauna ca acum; dar în cazuri de felul acesta, o memorie bună este de neiertat. E pentru ultima oară că mi-o amintesc eu însămi. DomniÈ™oara Bennet tot nu-È™i revenise din uimire. Elizabeth o asigură din nou, mai stăruitor, de adevărul celor spuse. ― Cerule mare! Se poate să fie aÈ™a, cu adevărat? TotuÈ™i acum trebuie să te cred, strigă Jane. Scumpă, scumpă Lizzy, aÈ™ vrea, vreau să te felicit; clar eÈ™ti sigură ― iartă-mi întrebarea ― eÈ™ti absolut sigură că ai să poÈ›i fi fericită cu el? ― Nu încape nici o îndoială. Este lucru gata stabilit între noi că vom fi perechea cea mai fericită din lume. Dar eÈ™ti bucuroasă, Jane? O să-È›i placă să ai un astfel de cumnat? ― Foarte, foarte mult. Nimic nu ne-ar putea încînta mai mult atît pe Bingley cît È™i pe mine. Dar ne-am gîndit la asta, am vorbit despre asta ca despre o imposibilitate. Și îl iubeÈ™ti cu adevărat destul de mult? Oh! Lizzy, fă orice mai curînd decît să te măriÈ›i fără să iubeÈ™ti. EÈ™ti absolut sigură că simÈ›i ceea ce ar trebui să simÈ›i? ― Oh! Da! Cînd am să-È›i povestesc totul ai să gîndeÈ™ti chiar că simt mai mult decît trebuie. ― Ce vrei să spui? ― Ei bine, trebuie să mărturisesc că îl iubesc mai mult decît pe Bingley. Mă tem că ai să te superi. ― Surioara mea dragă, fii serioasă acum. Vreau să vorbim foarte serios. Spune-mi tot ce trebuie să È™tiu, fără întîrziere. Vreau să-mi spui de cînd îl iubeÈ™ti. ― M-am îndrăgostit atît de treptat, încît aproape că nu È™tiu cînd a început; dar cred că ar trebui să iau ca dată clipa în care am văzut pentru prima oară frumosul parc de la Pemberley. O nouă rugăminte de a fi serioasă produse totuÈ™i efectul dorit È™i, declarîndu-i solemn că îl iubea, reuÈ™i repede s-o mulÈ›umească pe Jane. Cînd se convinse de acest lucru, domniÈ™oara Bennet nu mai avut nimic de dorit. ― Acum sînt chiar fericită, spuse ea, căci vei fi tot atît de fericită ca È™i mine. ÃŽntotdeauna l-am apreciat. Dacă nu ar fi pentru altceva decît pentru dragostea ce-È›i poartă È™i trebuia să-l preÈ›uiesc; dar acum, ca prieten al lui Bingley È™i soÈ› al tău, numai Bingley È™i tu îmi puteÈ›i fi mai dragi decît el. Dar, Lizzy, ai fost foarte È™ireată, foarte rezervată cu mine. Cît de puÈ›in mi-ai spus din tot ce s-a întîmplat la Pemberley È™i Lambton! Datorez tot ce È™tiu în privinÈ›a asta altuia È™i nu È›ie. Elizabeth îi dădu motivele pentru care păstrase secretul. Nu dorise să aducă vorba despre Bingley, iar starea neclară a propriilor ei sentimente o făcuse să evite, tot atît de mult, È™i numele prietenului lui; acum însă nu mai voia să ascundă rolul jucat de el în căstoria Lydiei. ÃŽi împărtăși totul È™i petrecură jumătate din noaptea aceea discutînd. ― Doamne Dumnezeule, exclamă doamna Bennet de la fereastra la care È™edea, a doua zi de dimineață, pe cinstea mea dacă nesuferitul acela de Darcy nu vine din nou cu scumpul nostru Bingley! Ce-o fi vrînd de ne tot plictiseÈ™te venind mereu pe capul nostru? N-am idee, dar ar putea să se ducă să vîneze, sau să facă una sau alta È™i să nu ne mai deranjeze cu prezenÈ›a lui. Ce să facem cu el? Lizzy, trebuie să-l iei din nou la plimbare ca să nu mai stea în calea lui Bingley. Elizabeth se stăpîni cu greu să nu rîdă la auzul unei propuneri atît de îmbietoare, totuÈ™i se simÈ›ea cu adevărat jignită de epitetul pe care mama ei îl arunca mereu lui Darcy. Cum intrară, Bingley o privi atît de expresiv È™i-i strînse mîna cu atîta căldură, încît nu mai rămînea nici o îndoială că era bine informat; apoi spuse cu glas tare: ― Doamnă Bennet, nu mai aveÈ›i È™i alte poteci primprejur, pe unde Lizzy să se poată rătăci astăzi, din nou? ― Sfătuiesc pe domnnul Darcy È™i pe Lizzy È™i pe Kitty, spuse doamna Bennet, să facă astăzi o plimbare înspre Oakham Mount. Este o plimbare lungă È™i plăcută È™i domnul Darcy n-a văzut încă priveliÈ™tea aceea. ― Este foarte potrivit pentru ceilalÈ›i, replică Bingley, dar sînt sigur că ar fi prea obositor pentru Kitty; nu-i aÈ™a, Kitty? Kitty recunoscu că ar prefera să rămînă acasă. Darcy manifestă o mare curiozitate să vadă priveliÈ™tea de la Oakham Mount È™i Elizabeth consimÈ›i în tăcere. Pe cînd urca să se îmbrace, doamna Bennet o urmă, spunîndu-i: ― ÃŽmi pare foarte rău, Lizzy, că trebuie să rămîi singură de tot cu omul ăsta atît de nesuferit; sper însă că n-ai să te superi. E numai de dragul Janei, înÈ›elegi; È™i nu e nevoie să vorbeÈ™ti cu el decît din cînd în cînd, aÈ™a că nu te amărî. ÃŽn timpul plimbării, hotărîră ca în cursul serii să se ceară consimțămîntul domnului Bennet; Elizabeth își luă sarcina să-i vorbească mamei sale. Nu putea preciza cum va lua doamna Bennet lucrurile, întrebîndu-se uneori dacă întreaga lui avere È™i grandoare vor fi de ajuns pentru a învinge oroarea pe care i-o inspira acest om; dar, fie că va fi extrem de potrivnică acestei căsătorii, fie că va fi extrem de încîntată, un lucru era sigur: atitudinea ei va fi la fel de nepotrivită, dovedind o totală lipsă de judecată; È™i Elizabeth n-ar fi suportat ca domnul Darcy să audă nici prima explozia a bucuriei, nici prima explozie a dezaprobării sale. Seara, imediat ce domnul Bennet se retrase în bibliotecă, ea-i văzu pe domnul Darcy ridicîndu-se È™i urmîndu-l, ceea ce o tulbură nespus. Nu se temea de o împotrivire din partea tatălui ei, dar È™tia că dînsul se va simÈ›i nefericit; È™i ca lucrul acesta să se întîmple din cauza ei ― ca ea, fiica lui preferată, să-l mîhnească cu bună-È™tiință, să-l copleÈ™ească de temeri È™i păreri de rău cu hotărîrile ei ― era pentru Elizabeth un gînd dureros, È™i aÈ™teptă nenorocită pînă cînd domnul Darcy reapăru; atunci, privindu-l, surîsul lui îi aduse puÈ›ină liniÈ™te. După cîteva minute el se apropie de masa la care dînsa È™edea cu Kitty È™i, prefăcîndu-se că-i admiră lucrul, îi È™opti: ― DuceÈ›i-vă la tatăl dumneavoastă; vă aÈ™teaptă în bibliotecă. Elizabeth plecă în aceaÈ™i clipă. Tatăl ei se plimba prin cameră, avînd un aer grav È™i neliniÈ™tit. ― Lizzy, exclamă el, ce faci? Þi-ai ieÈ™it din minÈ›i de-l accepÈ›i pe omul ăsta? Nu l-ai urît tu, întotdeauna? Cît de mult dorea ea în momentul acela ca părerile ei din trecut să fi fost mai cumpănite, expresiile ei mai moderate! Ar fi scutit-o de explicaÈ›ii È™i mărturisiri care erau atît de penibil de dat; acum însă erau necesare È™i îi asigură, destul de încurcată, de ataÈ™amentul ei pentru domnul Darcy. ― Ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, că eÈ™ti hotărîtă să-l iei. Este bogat, ce să zic, È™i-ai să poÈ›i avea mai multe toalete elegante È™i mai multe trăsuri frumoase decît va avea Jane. Te vor face ele însă fericită? ― Mai ai È™i alte obiecÈ›ii, întrebă Elizabeth, în afară de convingerea că-mi este indiferent? ― Nici una. Știm cu toÈ›ii că este un om mîndru, dezagreabil; dar asta nu ar fi nimic, dacă într-adevăr ai È›ine la ei. ― Þin, È›in la el, replică Elizabeth, cu lacrimi în ochi. ÃŽi iubesc. ÃŽntr-adevăr, n-are mîndrii nejustificate. Este de o perfectă gentileÈ›e. Nu-l cunoÈ™ti cu adevărat; aÈ™a că, te rog, nu mă mai mîhni vorbind despre el în astfel de termeni. ― Lizzy, spuse domnul Bennet, i-am dat consimțămîntul meu. Este într-adevăr omul căruia n-aÈ™ îndrăzni niciodată să-i refuz ceva din ceea ce mi-ar face cinstea să-mi ceară. Acum îți dau È›ie consimțămîntul, dacă eÈ™ti hotărîtă să-l iei de soÈ›. Dar lasă-mă să te sfătuiesc să te gîndeÈ™ti mai bine. Lizzy, îți cunosc firea È™i È™tiu că nu te-ai putea simÈ›i nici fericită È™i nici demnă dacă nu È›i-ai respecta cu adevărat soÈ›ul, dacă nu l-ai privi ca fiindu-È›i superior. Vioiciunea minÈ›ii tale te-ar pune într-un foarte mare pericol, în cazul unei căsătorii nepotrivite. Cu greu ai putea evita ruÈ™inea È™i suferinÈ›a. Copila mea, nu-mi provoca mîhnirea de a vedea că îți este cu neputință să-È›i respecÈ›i tovarășul de viață. Nu-È›i dai seama ce faci. Elizabeth, încă È™i mai emoÈ›ionată, îi răspunse solemnă È™i gravă; È™i în cele din urmă, asigurîndu-l de repetate ori că domnul Darcy era cu adevărat alesul ei, explicîndu-i schimbarea treptată prin care-i trecuse stima față de dînsul, mărturisindu-i totala convingere că dragostea lui nu era lucru de o zi, ci că rezistase la încercarea pe care o reprezentau multe luni de nesiguranță, È™i enumerîndu-i cu energie toate bunele lui însuÈ™iri, învinse incredulitatea tatălui È™i-l făcu să se împace cu gîndul acestei căsătorii. ― Bine, draga mea, spuse el cînd Elizabeth încetă să vorbească. Nu mai am nimic de zis. Dacă aÈ™a stau lucrurile, te merită. Nu m-aÈ™ fi putut despărÈ›i de tine, Lizzy a mea, pentru cineva mai puÈ›in valoros. Pentru a completa frumoasa prezentare pe care i-o făcuse, dînsa îi povesti tot ceea ce domnul Darcy întreprinsese, din proprie iniÈ›iativă, pentru Lydia. Domnul Bennet o ascultă uluit. ― Asta este seara minunilor, într-adevăr. Prin urmare Darcy a făcut totul ― a aranjat căsătoria, a dat banii, a plătit datoriile individului È™i a obÈ›inut numirea pentru el! Cu atît mai bine. Asta mă scuteÈ™te de un ocean de griji È™i de economii. Dacă unchiul ar fi fost cel care a făcut-o, trebuia să-i restitui È™i i-aÈ™ fi restituit totul; dar aceÈ™ti tineri îndrăgostiÈ›i la nebunie fac numai după capul lor. Mîine mă voi oferi să-i dau înapoi totul; el va tuna È™i fulgera despre dragostea lui pentru tine È™i astfel vom pune capăt acestei chestiuni. Dînsul își aminti apoi de stînjeneala ei, cu cîteva zile mai înainte, cînd îi citise scrisoarea domnului Collins; È™i după ce o luă niÈ›el în rîs, îi îngădui în sfîrÈ™it să plece, spunîndu-i în timp ce părăsea camera: ― Dacă mai vin ceva tineri pentru Mary sau Kitty, dă-le drumul la mine, fiindcă mă simt foarte în formă. Elizabeth-ei i se luase o piatră de pe inimă; È™i după o jumătate de oră de gîndire liniÈ™tită în camera ei, fu în stare să apară în faÈ›a celorlalÈ›i, destul de stăpînă pe ea. Totul era prea proaspăt ca să poată fi veselă, dar seara se scurse calm; nu mai era nimic serios de care să se teamă È™i, cu timpul, va veni È™i balsamul tihnei È™i al obiÈ™nuinÈ›ei. Seara, cînd mama ei urcă în budoar, să se dezbrace, Elizabeth o urmă È™i îi făcu importanta comunicare. Efectul a fost extraordinar; căci auzind vestea, doamna Bennet rămase nemiÈ™cată È™i incapabilă să scoată o vorbă. Numai după multe, multe minute putu ea pricepe ceea ce auzise deÈ™i, în general, nu întîrzia să dea crezare la tot ce era spre profitul fiicelor sale, sau cuiva care ar fi apărut în chip de logodnic pentru vreuna dintre ele. Pînă la urmă începu să-È™i revină, să se foiască pe scaun, să se ridice, să se aÈ™eze din nou, să se mire È™i să se binecuvînteze. ― Doamne Dumnezeule! Doamne miluieÈ™te-mă! ImaginaÈ›i-vă! Vai de mine Domnul Darcy! Cine ar fi crezut? Și e chiar adevărat? Lizzy, dulceaÈ›a mea, ce bogată È™i ce doamnă mare ai să fii! Ce bani de buzunar, ce bijuterii, ce trăsuri o să mai ai! Jane nu e nimic în comparaÈ›ie cu toate astea ― absolut nimic. Sînt atît de mulÈ›umită ―- de fericită. Ce om fermecător! Atît de chipeÈ™, de înalt! Oh! Scumpa mea Lizzy! Te rog, scuză-mă că-mi displăcea atît de tare mai înainte. Sper că mi-o va trece cu vederea. Scumpă, scumpă Lizzy! O casă la oraÈ™! Tot ce e mai minunat! Trei fete măritate! Zece mii pe an! Oh, Doamne! Ce-o să se întîmple cu mine? Am să înnebunesc. Acestea toate erau o dovadă suficientă că în privinÈ›a consimțămîntului ei nu încăpea îndoială; È™i Elizabeth, bucurîndu-se că asemenea efuziuni fuseseră numai pentru urechile ei, ieÈ™i repede. Dar nici nu se afla de trei minute în camera ei, că maică-sa veni după ea. ― Scumpa mea copilă, nu mă mai pot gîndi la altceva. Zece mii pe an È™i foarte probabil È™i mai mult. E cît un lord! Și o autorizaÈ›ie specială ― trebuie, ai să te măriÈ›i cu o autorizaÈ›ie specială. Dar, scumpa mea iubită, spune-mi ce mîncare îi place domnului Darcy cel mai mult, ca să i-o pot servi mîine. Aceasta era o proastă prevestire despre atitudinea pe care o va putea avea mama ei față de domnul Darcy; È™i Elizabeth își dădu seama că, deÈ™i era sigură de toată dragostea lui È™i nu avea nici o grijă în privinÈ›a consimțămîntului părinÈ›ilor, îi mai rămînea încă ceva de dorit. Dar ziua următoare trecu mai bine decît se aÈ™teptase; căci doamna Bennet avea, din fericire, atît veneraÈ›ie pentru viitorul ei ginere, încît nu cuteza să-i vorbească decît dacă putea să aibă vreo atenÈ›ie față de el, sau să-È™i arate respectul pentru părerea lui. Elizabeth avu plăcerea de ă-È™i vedea tatăl straduindu-se să se apropie de logodnicul ei; È™i domnul Bennet o asigură curînd că Darcy creÈ™tea în stima lui cu fiecare ceas. ― Am o mare admiraÈ›ie pentru cei trei gineri ai mei, spuse el. Wickham, poate, este favoritul meu; dar cred că-mi va plăcea soÈ›ul tău tot cît È™i al Janei. Capitolul LX Elizabeth, căreia îi revenise repede buna dispoziÈ›ie, dorea ca domnul Darcy să-i spună motivele pentru care se îndrăgostise de ea. ― Cum aÈ›i început? îl întrebă. Pot să înÈ›eleg că, începutul odată făcut, aÈ›i mers ca fermecat înainte; dar ce v-a putut stîrni, la început? ― Nu pot să stabilesc ora, sau locul, sau privirea, sau cuvintele care au pus temelia. Este prea mult de atunci. Eram în miezul lucrului înainte de a È™ti că mă pornisem. ― La început aÈ›i fost ostil frumuseÈ›ii mele; cît despre maniere, purtarea mea față de dumneavoastră a fost întotdeauna la marginea nepoliteÈ›ii È™i nu v-am vorbit niciodată fără să nu doresc mai degrabă să vă rănesc. FiÈ›i sincer acum; m-aÈ›i plăcut pentru impertinenÈ›a mea. ― Pentru vioiciunea minÈ›ii dumneavoastră. ― AÈ›i putea foarte bine să-i spuneÈ›i de-a dreptul impertinență; a fost doar un pic mai puÈ›in decît atît. ÃŽn realitate eraÈ›i sătul de politeÈ›e, deferență, de atenÈ›ii inoportune. EraÈ›i dezgustat de femeile care vorbeau È™i priveau È™i cugetau mereu numai pentru a fi aprobate de dumneavoastră. V-am stîrnit È™i interesat pentru că eram atît de deosebită de ele. Dacă nu aÈ›i fi fost într-adevăr bun, m-aÈ›i fi urît din cauza aceasta; dar, în ciuda ostenelii ce vă dădeaÈ›i ca să nu se vadă, sentimentele dumneavoastră au fost totdeauna nobile È™i drepte, È™i în adîncul inimii îi dispreÈ›uiaÈ›i total pe aceia care, cu atîta asiduitate, vă adulau. Iată! V-am scutit de oboseala de a-mi spune motivele; È™i, într-adevăr, dacă È›inem seama de toate, încep să cred că este perfect logic. La drept vorbind, nu È™tiaÈ›i nimic bun despre mine, dar nimeni nu se gîndeÈ™te la asta cînd se îndrăgosteÈ™te. ― N-a fost nimic bun în purtarea dumneavoastră afectuoasă față de Jane, cînd era bolnavă la Netherfield? ― Draga de Jane! Cine ar fi putut să nu facă ceea ce am făcut eu pentru ea? Dar, în orice caz, faceÈ›i o virtute din asta. Bunele mele însuÈ™iri sînt sub protecÈ›ia dumneavoastră È™i trebuie să le exageraÈ›i cît mai mult cu putință; mie, în schimb, îmi revine sarcina să găsesc prilejuri pentru a vă necăji È™i a mă certa cu dumneavoastră cît mai des posibil; È™i voi începe imediat întrebîndu-vă ce v-a făcut atît de îndărătnic în a merge drept la È›intă, în ultimul timp. Ce v-a făcut atît de timid față de mine cînd ne-aÈ›i făcut prima vizită È™i apoi cînd aÈ›i luat masa aici? De ce aÈ›i avut aerul, mai ales cînd aÈ›i venit să ne faceÈ›i vizita, că nici nu vă pasă de mine? ― Pentru că eraÈ›i gravă È™i tăcută È™i nu m-aÈ›i încurajat deloc. ― Dar mă simÈ›eam stînjenită. ― Și eu la fel. ― Mi-aÈ›i fi putut vorbi mai mult, cînd aÈ›i venit la masă. ― Un om care ar fi simÈ›it mai puÈ›in ar fi putut. ― Ce nenorocire că aveÈ›i un răspuns înÈ›elept de dat È™i că eu sînt atît de înÈ›eleaptă încît să-l accept! Mă întreb cît ar mai fi mers aÈ™a dacă am fi lăsat totul pe seama dumneavoastră. Mă întreb cînd aÈ›i fi vorbit, dacă nu v-aÈ™ fi întrebat eu. Hotărîrea mea de a vă mulÈ›umi pentru bunătatea pe care aÈ›i avut-o față de Lydia a avut desigur mare efect ― prea mare, mă tem; căci ce se întîmplă cu morala, dacă fericirea noastră izvorăște din călcarea unei promisiuni? Fiindcă nu eram încuviinÈ›ată să ating acest subiect. Asta nu se face niciodată. ― Nu trebuie să fiÈ›i mîhnită. Morala este perfect satisfăcută. ÃŽncercările de nejustificat făcute de Lady Catherine pentru a ne despărÈ›i au fost factorii care mi-au înlăturat toate îndoielile. Nu datorez fericirea mea de azi nerăbdării dumneavoastră de a vă exprima recunoÈ™tinÈ›a. Nu aveam de gînd să aÈ™tept să faceÈ›i primul pas. Ceea ce-mi spusese mătuÈ™a mea îmi dăduse speranÈ›e È™i eram hotărît să aflu îndată totul. ― Lady Catherine a fost de un infinit folos; ceea ce ar trebui s-o fericească, deoarece adoră să fie de folos. Dar spuneÈ›i-mi de ce aÈ›i venit la Netherfield? Numai ca să călăriÈ›i pînă la Longbourn È™i să vă simÈ›iÈ›i stînjenit? Ori aveaÈ›i intenÈ›ii mai serioase? ― Scopul meu real era să vă văd È™i să încerc să-mi dau seama dacă mai era vreo speranță să vă fac cîndva să mă iubiÈ›i. Scopul mărturisit sau ceea ce-mi mărturiseam mie însumi era să constat dacă sora dumneavoastră mai È›inea încă la Bingley È™i, în caz afirmativ, să-i fac prietenului meu destăinuirea pe care i-am È™i făcut-o. ― VeÈ›i avea vreodată curajul s-o încunoÈ™tinÈ›aÈ›i pe Lady Catherine de ceea ce o aÈ™teaptă? ― Se pare că ceea ce-mi lipseÈ™te este timpul, mai curînd decît curajul, Elizabeth. Dar lucrul acesta trebuie înfăptuit; È™i dacă-mi dai o foaie de hîrtie, va fi executat pe loc. ― Și, dacă n-aÈ™ avea È™i eu de scris o scrisoare, aÈ™ putea sta lîngă dumneata pentru a-È›i admira rîndurile drepte, precum a făcut-o cîndva o altă domniÈ™oară. Dar am È™i eu o mătușă pe care am cam neglijat-o. Elizabeth nu răspunsese încă la lunga scrisoare a doamnei Gardiner, fiindu-i neplăcut să-i dezvăluie în ce măsură supraestimase dînsa intimitatea dintre domnul Darcy È™i ea; acum însă, avînd de comunicat ceva ce È™tia că-i va bucura nespus, se simÈ›ea aproape ruÈ™inată, dîndu-È™i seama că unchiul È™i mătuÈ™a ei pierduseră deja trei zile de fericire, È™i le scrise imediat precum urmează: Þi-aÈ™ fi mulÈ›umit mai de mult, scumpă mătușă, aÈ™a cum ar fi trebuit să fac, pentru lunga, amabila È™i satisfăcătoarea înÈ™iruire a amănuntelor; dar, ca să spun adevărul, am fost prea supărată pentru a scrie. Presupuneai mai mult decît era în realitate. Acum însă, presupune cît doreÈ™ti; dă frîu liber fanteziei, lasă-È›i închipuirea să zboare cum îi va permite această temă È™i, afară de cazul că mă crezi deja măritată, nu poÈ›i greÈ™i cu mult. Trebuie să-mi scrii din nou, foarte curînd, È™i să-l lauzi cu mult mai mult decît în ultima scrisoare. ÃŽÈ›i mulÈ›umesc iar È™i din suflet că nu ne-am dus la Lacuri. Cum de-am putut să fiu atît de proastă, încît s-o fi dorit? Ideea dumitale cu poneii este încîntătoare. Vom înconjura parcul, în fiecare zi. Sînt fiinÈ›a cea mai fericită din lume. Poate că au mai spus-o È™i alÈ›ii înaintea mea, dar nimeni cu atîta temei! Sînt mai fericită chiar decît Jane; ea surîde numai; eu rîd. Domnul Darcy vă trimite toată dragostea ce-i mai rămîne disponibilă de la mine. Trebuie să veniÈ›i cu toÈ›ii la Pemberley, de Crăciun. A dumitale etc. etc. Scrisoarea domnului Darcy pentru Lady Catherine avea un stil diferit, dar È™i mai diferită încă decît aceste două scrisori a fost aceea trimisă de domnul Bennet domnului Collins, ca răspuns la ultima lui misivă. Scumpe domn, Trebuie să vă deranjez încă o dată pentru felicitări. Elizabeth va fi în curînd soÈ›ia domnului Darcy. ConsolaÈ›i-o pe Lady Catherine cum veÈ›i putea mai bine. Dar dacă aÈ™ fi în locul dumneavoastră, aÈ™ rămîne de partea nepotului. Are mai mult de oferit. Al dumneavoastră sincer etc. etc. Felicitările trimise de domniÈ™oara Bingley fratelui său pentru apropiata lui căsătorie au fost cît se poate de afectuoase È™i de nesincere. Cu acest prilej dînsa i-a scris chiar È™i Janei, pentru a-È™i exprima încîntarea È™i pentru a-i reînnoi toate mărturisirile de afecÈ›iune de mai înainte. Jane nu s-a lăsat înÈ™elată, dar a fost impresionată; È™i, deÈ™i nu avea nici cea mai mică încredere în ea, nu s-a putut împiedica să nu-i trimită un răspuns mult mai amabil decît È™tia că merită. Bucuria domniÈ™oarei Darcy, cînd primi o veste similară, a fost tot atît de sinceră ca È™i a fratelui său, cînd o trimise. Patru pagini de hîrtie au fost neîndestulătoare pentru a-i cuprinde toată bucuria, ca È™i dorinÈ›a expresă de a fi iubită de cumnata ei. ÃŽnainte să sosească vreun răspuns de la domnul Collins sau felicitări pentru Elizabeth din partea soÈ›iei acestuia, familia de la Longbourn află că domnul È™i doamna Collins sosiseră la Lucas Lodge. Motivul acestei grabnice călătorii deveni curînd cunoscut. Lady Catherine fusese atît de furioasă de conÈ›inutul scrisorii nepotului său, încît Charlotte, sincer bucuroasă de această căsătorie, dorise să plece de acolo pînă ce furtuna va fi trecut. Venirea prietenei sale într-o astfel de clipă era pentru Elizabeth o adevărată plăcere, deÈ™i, în cursul întâlnirilor dintre ei, era silită să o considere scump plătită, văzîndu-l pe domnul Darcy expus la toată politeÈ›ea ostentativă È™i solemnă a soÈ›ului Charlottei. El o suporta totuÈ™i cu un admirabil calm. Și îl asculta cu un aer foarte decent chiar È™i pe Sir William Lucas, cînd acesta îl complimenta, spunîndu-i că duce cu sine giuvaerul cel mai de preÈ› din È›inut È™i cînd își exprima speranÈ›a că se vor întîmi adesea la palatul St. James. Dacă ridica din umeri, nu o făcea înainte ca Sir William să se fi îndepărtat. Vulgaritatea doamnei Philips era o altă încercare È™i poate È™i mai mare pentru răbdarea lui È™i, deÈ™i doamna Philips, ca È™i sora ei, era prea plină de respect pentru a i se adresa lui Darcy cu familiaritarea pe care o încuraja voioÈ™ia lui Bingley, totuÈ™i, ori de cîte ori deschidea gura, era fără excepÈ›ie vulgară. Și, deÈ™i deferenÈ›a pe care o avea pentru el o făcea mai tăcută, nu era deloc cu putință s-o facă mai distinsă. Elizabeth se străduia din răsputeri să-l ocrotească de atenÈ›iile asidue ale tuturor, fiind mereu dornică să-l păstreze pentru ea È™i pentru acei membri ai familiei cu care putea sta de vorbă fără să se simtă umilită; dacă simțămintele dezagreabile provocate de aceste împrejurări răpeau perioadei de logodnă multe dintre bucuriile ei fireÈ™ti, Elizabeth își punea mari speranÈ›e în viitor; È™i aÈ™tepta cu încântare vremea cînd vor fi părăsit societatea atît de puÈ›in plăcută amîndurora, pentru tot confortul È™i eleganÈ›a cercului lor familial de la Pemberley. Capitolul LXI Fericită a fost, pentru sentimentele sale materne, ziua în care doamna Bennet a scăpat de cele două fiice ale sale ― cele mai merituoase. Nu e greu de ghicit cu ce mîndrie plină de încîntare o vizita ea, mai apoi, pe doamna Bingley È™i vorbea despre doamna Darcy. De dragul familiei sale, aÈ™ dori să pot spune că împlinirea dorinÈ›ei ei celei mai fierbinÈ›i ― aceea de a-È™i vedea la casele lor trei dintre fiice ― a avut un efect atît de fericit, încît a făcut din dînsa o femeie cu judecată, binevoitoare, bine informată pentru tot restul vieÈ›ii sale; deÈ™i pentru soÈ›ul său, care poate n-ar fi gustat o fericire conjugală de o formă atît de neobiÈ™nuită, era un noroc că dînsa continua să fie, ocazional, nervoasă È™i, invariabil, proastă. Domnului Bennet îi lipsea extraordinar cea de a doua fiică; dragostea pentru ea îl gonea de acasă, mai des decît orice altceva. Adora să se ducă la Pemberley, mai ales cînd era cel mai puÈ›in aÈ™teptat. Domnul Bingley È™i Jane rămaseră la Netherfield numai un an. O vecinătate atît de apropiată de mama È™i rudele lor de la Meryton nu era de dorit nici măcar pentru firea lui îngăduitoare sau pentru inima ei afectuoasă. DorinÈ›a atît de scumpă a surorilor lui a fost astfel satisfăcută; Bingley a cumpărat o proprietate într-un È›inut vecin cu Derbyshire; iar Jane È™i Elizabeth, în completarea celorlalte izvoare de fericire, se aflau la treizeci de mile una de alta. Kitty, spre realul ei profit, își petrecea majoritatea timplui cu cele două surori mai mari. ÃŽntr-o societate atît de superioară celei pe care o cunoscuse în general, progresele ei erau apreciabile. Nu avea o fire atît de nestăpînită ca a Lydiei; È™i, scoasă de sub influenÈ›a exemplului acesteia, ea deveni, datorită atenÈ›iei È™i îndrumărilor potrivite, mai puÈ›in iritabilă, mai puÈ›in ignorantă È™i mai puÈ›in insipidă. Era, desigur, È›inută cu grijă departe de compania dăunătoare a Lydiei; È™i, deÈ™i doamna Wickham o poftea adesea să vină să stea cu dînsa, promițîndu-i baluri È™i tineri domni, tatăl ei nu consimÈ›ea niciodată s-o lase să se ducă. Mary, singura dintre fete care rămăsese acasă, era inevitabil împiedicată să-È™i continue instruirea din cauză că doamna Bennet nu suporta să stea singură. Mary era obligată să vină mai mult în contact cu lumea, dar putea încă, după fiecare vizită din timpul dimineÈ›ii, să facă consideraÈ›iuni morale; È™i cum nu se mai simÈ›ea umilită de comparaÈ›ii între frumuseÈ›ea surorilor sale È™i a ei, domnul Bennet bănuia că se supunea schimbării cu destulă plăcere. Cît despre Wickham È™i Lydia, caracterele lor nu suferiră schimbări radicale în urma căsătoriilor surorilor ei. El suporta filozofic convingerea că Elizabeth cunoÈ™tea acum, desigur, tot ceea ce îi rămăsese mai înainte necunoscut din ingratitudinea È™i falsitatea lui È™i, în pofida acestui fapt, nu pierduse de tot speranÈ›a că Darcy s-ar putea totuÈ™i lăsa convins să-i asigure o situaÈ›ie. Scrisoarea de felicitări pe care Elizabeth o primise la nuntă, de la Lydia, o lămurise că, dacă nu chiar el, cel puÈ›in soÈ›ia lui nutrea o astfel de speranță. Scrisoarea era scrisă cu acest scop: Scumpa mea Lizzy, ÃŽÈ›i doresc numai bucurii. Dacă-l iubeÈ™ti pe domnul Darcy pe jumătate cît îl iubesc eu pe dragul meu Wickham, trebuie să fii foarte fericită. Este o mare mîngîiere să te È™tim atît de bogată; È™i cînd nu vei avea altceva de făcut, sper că ai să te gîndeÈ™ti la noi. Sînt convinsă că lui Wickham i-ar plăcea enorm o slujba la palat; È™i nu cred că am avea destui bani pentru a o scoate la capăt fără un oarecare ajutor. Orice post de aproximativ trei-patru sute pe an ar merge: totuÈ™i nu-i vorbi domnului Darcy despre asta dacă preferi să n-o faci. A ta etc. etc. Cum s-a întâmplat ca Elizabeth să prefere să n-o facă, a încercat în răspunsul ei să pună capăt oricăror rugăminÈ›i È™i speranÈ›e de acest fel. Le trimitea totuÈ™i adeseori ajutoarele pe care È™i le putea îngădui, făcînd, ceea ce s-ar putea numi, economii în cheltuielile ei personale. Pentru dînsa fusese totdeauna evident că un venit ca al lor, în mîna a doi oameni cu dorinÈ›e atît de extravagante È™i fără grijă pentru viitor, trebuia să fie cu totul insuficient pentru a se întreÈ›ine; È™i ori de cîte ori schimbau garnizoana, Jane sau ea erau sigure că vor fi solicitate să-i ajute cu ceva ca să-È™i achite datoriile. Felul lor de trai, chiar È™i atunci cînd încheierea păcii i-a silit să se instaleze într-un cămin al lor, era extrem de nestabil. Se mutau din loc în loc în căutarea unei locuinÈ›e mai ieftine È™i cheltuiau tot timpul mai mult decît ar fi trebuit. AfecÈ›iunea lui Wickham pentru Lydia scăzu repede pînă la indiferență; a ei dură niÈ›el mai mult È™i, la ciuda tinereÈ›ii È™i apucăturilor sale, își păstră toate pretenÈ›iile la importanÈ›a pe care i-o dăduse căsătoria. DeÈ™i pe Wickham, Darcy nu-l putea primi la Pemberley, totuÈ™i, de dragul Elizabethei, l-a ajutat mai departe în carieră. Lydia venea din cînd în cînd acolo, cînd soÈ›ul ei era plecat să se amuze la Londra sau Bath; iar la familia Bingley rămîneau amîndoi deseori atît de îndelung, încît îl exasperau È™i pe Bingley care, cu toată buna lui dispoziÈ›ie, mergea atît de departe, încît spunea c-o să le sugereze să-È™i facă bagajele. DomniÈ™oara Bingley era profund jignită de căsătoria lui Darcy; dar cum credea că e cuminte să-È™i păstreze dreptul de a-i vizita la Pemberley, trecu peste orice resentiment, fu cu Georgiana mai drăgăstoasă decît oricînd È™i cu Darcy tot atît de atentă ca È™i pînă atunci; iar pe Elizabeth o răsplăti cu toate restanÈ›ele ei de politeÈ›e. Căminul Georgianei era acum la Pemberley; È™i dragostea dintre soră È™i cumnată era exact ceea ce nădăjduise Darcy. Ele s-au ataÈ™at una de alta exact aÈ™a cum speraseră. Georgiana avea despre Elizabeth părerea cea mai bună cu putință; deÈ™i, la început, privea cu o mirare ce se apropia de panică felul ei deschis, vioi de a vorbi cu fratele său. Pe el, care îi inspirase totdeauna un respect ce aproape depășea afecÈ›iunea, îl vedea acum obiect de glumă, pe față. Mintea i se îmbogățea de cunoÈ™tinÈ›e neîntîlnite încă pînă atunci. Datorită sfaturilor Elizabethei, începu să înÈ›eleagă că o femeie poate să-È™i ia față de soÈ›ul ei libertăți pe care un frate nu le va îngădui totdeauna unei surori cu zece ani mai mică decît dînsul. Lady Catherine a fost cum nu se poate mai indignată de căsătoria nepotului el; È™i cum dînsa dădu frîu liber la întreaga È™i înnăscuta francheÈ›e a firii sale, răspunsul la scrisoarea ce îi anunÈ›a acest lucru îl scrise într-un un timp, orice legătură fu întreruptă între ei. Dar, în cele din urmă, la insistenÈ›ele Elizabethei, Darcy se lăsă convins să-i treacă cu vederea jignirile È™i să caute o reconciliere; È™i, după încă puÈ›ină rezistență din partea mătuÈ™ii sale, resentimentul ei cedă, fie în faÈ›a dragostei ce-o avea pentru dînsul, fie a curiozității de a vedea cum se purta soÈ›ia lui; aÈ™a că binevoi să vină în vizită la Pem-berley, în ciuda pîngăririi suferite de parcul de acolo, nu numai datorită prezenÈ›ei unei astfel de stăpîne, ci È™i prin vizitele unchiului È™i mătuÈ™ii ei de la oraÈ™. Cu familia Gardiner, rămaseră întotdeauna în termenii cei mai intimi. Darcy, ca È™i soÈ›ia lui, îi iubea cu adevărat; È™i erau mereu însufleÈ›iÈ›i de cea mai fierbinte recunoÈ™tință pentru aceia care, aducînd-o pe Elizabeth la Derbyshire, fuseseră mijlocul prin care ei se uniseră. SfîrÈ™it |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy