În hăul mărilor trăiesc, cât stelele de multe, făpturi care nu știu de cer.

Din nori cerul arid îi bea pământului tristețea și schimbătoarele vise ale fiilor săi.

Aristofan: Să ne arătăm, feciorelnici purtători ai ploii, nori fără istov, făpturi de rouă ușoară. Plecând de la părintele nostru, Oceanul vuitor, să ne ducem spre piscurile păduroase ale munților înalți, ca să privim de-acolo, de departe, alte culmi și sfântul pământ udat din belșug și ogoarele lui și larma zeieștilor râuri și greul freamăt al mării, căci ochiul aprins, sclipitor, din înaltul tăriei împrăștie raze. Dar haideți, scuturându-ne înfățișările nemuritoare de negura ploioasă, să privim, cu ochii noștri departe văzători, pământul.

Lavele acestui cer curg grele peste fruntea munților, prin văile de piatră.

Mirosurile stârnesc puternic ceva din trecut, dar nu imagini, ci numai stări contextuale de afect. Ne fac să retrăim o fericire sau un chin, dar nu ne dau în ochii amintirii, priveliști abolite. Și tocmai de aceea e zadarnic să te-ntrebi de ce reîntâlnirea cu mirosurile pământești cândva simțite nu ne restituie norii cu care s-au întâlnit odinioară, după cum nici norii, ca orice altă imagine, nu ne amintesc niciuna din vechile miresme. Altceva însă ne-am putea întreba: să fie oare și mirosuri care pot da o lume a lor, de nimic legată? Lumi netrăite, intrinsece lor? Poate mai degrabă stări specifice ale sufletului în care anumite lumi există latent, presimțite, trăiri netrăite sau decantate. Da sunt clipe-lumi care-au rămas îmbălsămate și uitate în câte un parfum, dar poate sunt mirosuri în care germinează lumi cu totul noi.