N-aș avea de ce să mă plâng. Am văzut lumea, am văzut oameni feluriți, cu tot ce duc după ei prin existențe mai complexe sau nu. Am revenit mereu în satul copilăriei, să-mi adun liniștea pentru pacea ființei. Pentru că așa am fost clădit, am simțit fără echivoc legăturile ce-mi țin ființa conectată la energiile profunde ale pământului de care aparțin. Acele energii care te fac să îți gasești locul și rostul în lume, te fac să te simți printre ai tăi, că vii de undeva și ai un țel. Că ai rădăcini care cântă și plâng o dată cu pământul în care s-au născut. Că alte mlădițe așteaptă de la tine semnul venirii pe lume și să învețe binecuvântarea soarelui. Că suntem sau vom deveni rădăcini și aparținem acestui pământ.

Așa am învățat să scriu. Lăsând sufletul să fie cuprins de liniștea în care se scălda în copilărie ascultând din gang sunetul ploii pe vița de vie din fața casei. Se lăsa liniștea peste sat și nimic nu mai mișca. Până se schimba lumina și se asorta cerul cu galbenul Oadeciului sau verdele vișinilor din cimitir sau culoarea școlii vechi de peste drum. Pacea aceea, cu nori prea albi, cu bunicul dereticând aplecat prin curte, cu picuri mari atârnând de copaci, cu butoiul de sub burlan plin ochi cu apa de ploaie; pacea aceea te făcea să simți că lumea are echilibrul ei imperturbabil de efemeritatea unui oarecare prezent.

Cam de acolo pornește cartea de față. Dintr-o vreme și dintr-o lume la care aș vrea mereu să revin. Despre care mlădițele noastre este bine să știe și să se bucure.

Acea vreme și lume pe care le-aș numi Acasa Sufletului.

8.03.2010
Cluj.