agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-23 | [This text should be read in romana] | Submited by NC PARTEA A TREIA CAPITOLUL ÃŽNTÂI Acum am să trec la cu totul altceva. De fiecare dată făgăduiesc să vorbesc "despre altceva" È™i când colo mă pomenesc povestind tot despre mine. Cu toate acestea, după cum am declarat de o mie de ori, n am câtuÈ™i de puÈ›in intenÈ›ia să mă descriu pe mine; de când mi am început însemnările, eram ferm hotărât să mă feresc de lucrul acesta, deoarece înÈ›eleg prea bine că persoana mea nu prezintă nici un interes pentru cititor. IntenÈ›ia mea e să i descriu pe alÈ›ii, ceea ce È™i încerc să fac, iar dacă mă întorc mereu la mine, e doar o greÈ™eală regretabilă, pe care nu i chip s o evit, oricât m aÈ™ strădui. Mai mult decât orice mă supără însă faptul că, povestindu mi cu atâta pasiune propriile mele pățanii, dau temei să se creadă că aÈ™ fi È™i acum la fel ca pe atunci. Cititorul trebuie să È™i amintească, de altfel, că nu o dată am exclamat: "O, de ar fi cu putință să schimb trecutul, de aÈ™ putea lua totul de la început!" Această exclamaÈ›ie ar fi de neînÈ›eles dacă între timp nu m aÈ™ fi schimbat radical È™i n aÈ™ fi devenit cu totul alt om. Nimic mai evident; nici nu È™i poate cineva închipui cum mi s a urât cu toate aceste scuze È™i explicaÈ›ii pe care sunt silit să le introduc în miezul însemnărilor mele, poticnindu mă la tot pasul! Să intru, în sfârÈ™it, în subiect. Când mi am revenit în fire, după ce zăcusem nouă zile inconÈ™tient, am simÈ›it că renăscusem, dar cu toate vechile mele cusururi; de altfel, în ceea ce mă priveÈ™te, nici nu putea fi vorba atunci de o renaÈ™tere în adevăratul ei înÈ›eles; dacă s ar petrece astăzi, ar fi cu totul altceva. Singurul gând, mai bine zis singurul sentiment care pusese stăpânire pe mine era (ca de o mie de ori până atunci) să mă despart de ei, dar de astă dată definitiv, nu aÈ™a cum făcusem înainte, când luasem de nenumărate ori această hotărâre, fără s o duc însă niciodată la capăt. Nu voiam să mă răzbun pe nimeni — o declar pe cinstea mea — deÈ™i fusesem nedreptățit de toÈ›i. Aveam de gând să plec fără ură, fără blesteme, voiam să dobândesc o forță proprie, o forță adevărată de astă dată, independentă de ei È™i de oricine pe lume; È™i când te gândeÈ™ti că era cât pe aci să mă împac cu soarta mea! Þin să precizez că dorinÈ›a mea de atunci nu izvora dintr un raÈ›ionament, ci dintr o pornire irezistibilă. Dar atâta vreme cât nu părăsisem patul, nu voiam să mi alcătuiesc un plan precis. Pe când zăceam bolnav È™i vlăguit în camera lui Versilov, pe care el mi o cedase, îmi dădeam seama cu durere cât de neputincios ajunsesem: în pat se zvârcolea un pai, nu un om, È™i asta nu numai din pricina bolii — mă cuprindea o ciudă nemaipomenită la gândul acesta! Și tocmai de aceea, din străfundurile sufletului meu, din toată făptura mea exasperată se ridica un protest din ce în ce mai puternic È™i mă copleÈ™ea sentimentul exagerat din cale afară al superiorității mele È™i dorinÈ›a de a sfida pe toată lumea. Nu mi aduc aminte să fi fost vreodată în viaÈ›a mea mai înfumurat È™i mai arogant decât în acele zile când abia începeam să mă întremez, mai bine zis când mai zăceam încă în pat, neputincios ca un pai. Dar pentru moment tăceam, È™i nici măcar nu voiam să mă gândesc la situaÈ›ia mea! ÃŽi priveam pe toÈ›i cu atenÈ›ie, străduindu mă să ghicesc după faÈ›a lor ceea ce mă interesa. Se vedea că nici ei nu vor să mi pună întrebări; nu manifestau nici un fel de curiozitate È™i vorbeau cu mine numai despre lucruri indiferente. Mie îmi plăcea atitudinea lor, dar în acelaÈ™i timp mă È™i necăjea; cred că n are rost să explic această contradicÈ›ie, fiindcă era normal să fie aÈ™a. Pe Liza o vedeam mai puÈ›in decât pe mama, deÈ™i în fiecare zi venea pe la mine măcar o dată, dacă nu chiar de două ori. După câteva crâmpeie din discuÈ›iile lor È™i după toată înfățiÈ™area lor am dedus că Liza avea grozav de multe necazuri pe cap È™i că pleca adesea de acasă după treburile ei; până È™i gândul că cineva poate avea treburile lui mi se părea o jignire adusă mie; de altfel, toate acestea nu erau decât reacÈ›iile aproape fiziologice ale unui bolnav, asupra cărora nici nu merită să stărui. Tatiana Pavlovna venea È™i ea la mine aproape în fiecare zi È™i, cu toate că nu se arăta câtuÈ™i de puÈ›in duioasă, cel puÈ›in nu mă mai ocăra ca înainte, ceea ce mă scotea din sărite, aÈ™a că într o bună zi i am spus pe È™leau: "Află, Tatiana Pavlovna, că atunci când nu bruftuluieÈ™ti n ai nici un haz". "Bine, atunci nici n am să mai vin" mă repezi ea È™i plecă. Eu însă, eram foarte încântat că măcar ea n are să mă mai plictisească cu vizitele ei. Cel mai mult o chinuiam pe mama, pe ea îmi vărsăm tot necazul. Aveam pe atunci o poftă de mâncare nemaipomenită È™i bombăneam mereu că nu mi se dă la timp să mănânc (ceea ce, de fapt, nu se întâmpla niciodată). Mama nu mai È™tia cum să mi intre în voie. O dată mi a adus supa È™i, pe când mă hrănea ca de obicei cu lingura, am bodogănit fără încetare. La un moment dat m am înfuriat pe mine: "Poate că în afară de ea nu mai iubesc pe nimeni È™i tocmai pe ea o chinuiesc". Dar această constatare în loc să mă liniÈ™tească, m a întărâtat È™i mai tare È™i am început să plâng de ciudă; ea sărmana, È™i a închipuit că plâng de duioÈ™ie, s a aplecat spre mine È™i a început să mă sărute. Mi am călcat pe inimă È™i am lăsat o, deÈ™i în clipa aceea am urât o cu adevărat. TotuÈ™i pe mama am iubit o întotdeauna, chiar È™i atunci, aÈ™a că nici vorbă nu putea fi de ură, dar aÈ™a se întâmplă întotdeauna: pe cine iubeÈ™ti mai mult, pe acela l È™i jigneÈ™ti mai tare. De fapt în primele zile de convalescență nu l am urât decât pe doctor. Era un tânăr plin de ifose, care vorbea aspru È™i chiar mojic. Oamenii aceÈ™tia care au avut de a face cu È™tiinÈ›a își dau întotdeauna niÈ™te ifose, de parcă ar fi făcut peste noapte cine È™tie ce descoperire senzaÈ›ională, deÈ™i peste noapte nu se întâmplase nimic deosebit; dar ce să i faci, aÈ™a s oamenii mediocri, vulgari. Multă vreme l am suportat, dar la un moment dat mi a sărit È›andăra È™i i am declarat față de toÈ›i ai mei că degeaba mai bate drumul, fiindcă am să mă vindec È™i fără el, că deÈ™i își dă aere de om cu picioarele pe pământ e îmbâcsit de prejudecăți È™i nu pricepe că medicina n a vindecat niciodată pe nimeni; în sfârÈ™it, i am mai spus că e bădăran È™i incult, "cum sunt în zilele de azi toÈ›i tehnicienii È™i specialiÈ™tii de la noi, care în ultima vreme È™i au luat nasul la purtare". Doctorul s a supărat grozav (întărind astfel spusele mele), totuÈ™i a continuat să vină regulat, într o bună zi, i am declarat lui Versilov că dacă doctorul nu încetează cu vizitele sale, am să i trântesc în față niÈ™te adevăruri de zece ori mai neplăcute. Versilov s a mulÈ›umit să constate că nu mi va fi cu putință să găsesc nici ceva de două ori mai supărător decât ceea ce i spusesem, darămite de zece ori. ObservaÈ›ia lui mi a făcut plăcere. Ciudat om, n am ce zice! Mă refer la Versilov. El È™i numai el era vinovat de toate — È™i ce să vezi: singurul om care nu mă scotea din sărite era el. Mă cucerise nu numai prin felul lui de a se purta cu mine. Cred că pe atunci simÈ›eam amândoi că fiecare îi e dator celuilalt prea multe explicaÈ›ii È™i tocmai de aceea e mai bine să nici nu încercăm vreodată să ne lămurim. ÃŽn astfel de împrejurări ale vieÈ›ii este cât se poate de plăcut să ai de a face cu un om inteligent! Am È™i arătat în partea a doua a povestirii mele, anticipând evenimentele, că Versilov îmi vorbise pe scurt, dar limpede, despre scrisoarea trimisă de prinÈ› înainte de arestarea sa, despre ZerÈ™cikov, despre declaraÈ›ia lui în favoarea mea È™i aÈ™a mai departe. Cum eram hotărât să tac, i am pus numai vreo două trei întrebări scurte, pe un ton cât se poate de sec; el mi a răspuns clar È™i precis dar fără nici un cuvânt de prisos, È™i ceea ce mi a plăcut È™i mai mult, fără sentimente de prisos. ÃŽn momentul acela mă temeam mai cu seamă de patetismul inutil. DeÈ™i n am pomenit nimic de Lambert, cititorul își închipuie desigur că mă gândeam foare mult la el, prea mult. Pe când aiuram, am vorbit de câteva ori despre Lambert, dar după ce mi am revenit È™i i am observa mai atent pe ai mei, mi am dat seama de îndată că întâmplarea cu Lambert rămăsese o taină, că nu È™tiau nimic dspre ea, nici măcar Versilov. Faptul acesta mă bucură È™i mi spulberă neliniÈ™tea, totuÈ™i, după cum am aflat mai târziu, spre uimirea mea bucuria îmi era neîntemeiată: Lambert mă căutase de câteva ori în timpul cât fusesem bolnav dar, cum Versilov îmi tăinuse acest lucru, credeam că mi pierduse urma pe veci. Cu toate acestea, mă gândeam adesea la el; mai mult, acum mă gândeam la el fără dezgust, cu mult interes, ba chiar cu simpatie, ca È™i cum m aÈ™ fi aÈ™teptat de la el la ceva nou, la un sprijin pe măsura noilor sentimente È™i planuri care se închegau în sufletul meu. ÃŽntr un cuvânt, îmi propuneam ca atunci când voi lua hotărârea de a începe să mă gândesc, să l analizez în primul rând pe Lambert. Trebuie să menÈ›ionez un amănunt ciudat: uitasem cu desăvârÈ™ire unde locuieÈ™te È™i pe ce stradă se petrecuse toată povestea. Mi se întipărise atât de bine în minte camera, Alphonsine, cățelul, coridorul, încât aÈ™ putea să le desenez È™i azi din memorie, dar uitasem cu desăvârÈ™ire unde, mai precis pe ce stradă È™i în ce casă le văzusem pe toate. Lucrul cel mai ciudat e că mi am da seama de asta abia a treia, sau a patra zi după ce îmi venisem în fire, adică după ce Lambert începuse È™i mai mult să mă preocupe. Iată, aÈ™adar, care au fost primele reacÈ›ii după ce am revenit la viață. Nu le am redat decât în parte, foarte superficial, È™i tare îmi vine a crede că mi a scăpat tocmai esenÈ›ialul, într adevăr, e foarte probabil că tot ce e esenÈ›ial s a conturat È™i s a precizat în inima mea tocmai în acea perioadă; doar n oi fi fost tot timpul furios È™i înciudat numai fiindcă nu mi se aducea la timp supa. O, îmi amintesc ce tristeÈ›e, ce melancolie mă cuprindea uneori, mai ales când rămâneam multă vreme singur. Și ca un făcut, ai mei au înÈ›eles repede că prezenÈ›a lor mă stinghereÈ™te, iar compătimirea lor mă irită È™i de aceea, de la un timp, mă lăsau din ce în ce mai des singur, dovedind o perspicacitate È™i o delicateÈ›e într adevăr excesive. ÃŽntr a patra zi, după ce îmi recăpătasem cunoÈ™tinÈ›a, pe la ora două, zăceam în pat, singur în cameră. Era o zi senină È™i È™tiam că după ora patru, când soarele va coborî spre asfinÈ›it, o rază roÈ™ie va pătrunde pieziÈ™ pe fereastră până în colÈ›ul de lângă mine, proiectând o pată puternică de lumină. Știam acest lucru din zilele precedente, după cum È™tiam că se va întâmpla negreÈ™it peste un ceas, È™i tocmai această certitudine mă înfuria la culme. M am răsucit brusc pe partea cealaltă È™i deodată, în tăcerea adâncă ce domnea în casă am desluÈ™it limpede cuvintele: "Doamne Isuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieÈ™te ne pe noi!" Cuvintele fuseseră rostite aproape în È™oaptă, după ele a urmat un oftat adânc, din fundul inimii, apoi s a lăsat iarăși o liniÈ™te desăvârÈ™ită. Am ridicat repede capul. ÃŽncă din ajun, dacă nu chiar cu două zile în urmă, băgasem de seamă că în cele trei odăi ale noastre de jos se petrece ceva neobiÈ™nuit. ÃŽn cămăruÈ›a de lângă salon, unde locuia mama cu Liza, părea să stea acum altcineva. Auzisem de câteva ori niÈ™te sunete ciudate, atât ziua cât È™i noaptea, dar nu durau decât o clipă, apoi, timp de câteva ceasuri doamnea o liniÈ™te deplină, aÈ™a încât nu le am prea luat în seamă. ÃŽn ajun, îmi trecuse prin minte că acolo trebuie să se fi mutat Versilov, mai ales că, îndată după ce auzisem sunetele, Versilov intrase la mine; totuÈ™i, È™tiam precis din convorbirile lor că atâta timp cât voi fi bolnav, Versilov avea să locuiască în altă casă, rămânând acolo È™i peste noapte. Mama È™i Liza, după cum aflasem de mult, se mutaseră amândouă (ca să nu mi tulbure liniÈ™tea, presupuneam eu) sus, în fostul meu "sicriu" È™i chiar o dată m am întrebat în sinea mea: "cum de încap amândouă acolo?" Acum însă, ieÈ™ea la iveală că în fosta lor cameră stătea altcineva, dar în nici un caz Versilov. Cu o uÈ™urință la care nu m aÈ™ fi aÈ™teptat (deoarece până atunci mă socotisem sleit de puteri), am coborât din pat, mi am vârât picioarele în papuci, mi am pus pe umeri halatul cenuÈ™iu căptuÈ™it cu blană de miel, care se afla la îndemână (mi l cedase Versilov), È™i, trecând prin salon, m am îndreptat spre fostul dormitor al mamei. Dar ceea ce am văzut acolo m a buimăcit; era ceva atât de neaÈ™teptat, încât am încremenit în prag. Am dat peste un moÈ™neag cu părul alb de tot, cu o barbă mare, sclipitor de albă; era limpede ca È™edea de mult acolo, însă nu pe pat, ci pe scăunelul mamei, rezemându se doar cu spinarea de pat. De fapt, se È›inea atât de drept, încât aveai impresia că nici n avea nevoie să se rezeme, deÈ™i nu încăpea îndoială că era bolnav. Peste cămașă purta o scurtă îmblănită, avea pantofi în picioare, iar genunchii È™i i înfășurase în pătura mamei. Se vedea că e înalt, spătos È™i, în ciuda bolii, foarte vânjos, deÈ™i destul de palid È™i slab; avea faÈ›a prelungă, părul foarte des, dar nu prea lung; părea să fi trecut de È™aptezeci de ani. Pe o măsuță de lângă el avea la îndemână trei patru cărÈ›i È™i niÈ™te ochelari cu ramă de argint. DeÈ™i nu mă aÈ™teptam câtuÈ™i de puÈ›in la această întâlnire, am ghicit pe loc cine este, numai că nu înÈ›elegeam cum putuse să stea atât de liniÈ™tit încât nici să nu i bănuiesc prezenÈ›a timp de câteva zile, cu toate că nu ne despărÈ›ea decât o singură încăpere. Când dădu cu ochii de mine, nu făcu nici o miÈ™care, mă privi doar tăcut È™i stăruitor, aÈ™a cum îl priveam È™i eu, cu singura deosebire că în timp ce pe faÈ›a mea se citea o mirare nespusă, el nu părea câtuÈ™i de puÈ›in mirat. Dimpotrivă, după ce mă măsură în tăcere din cap până n picioare, vreo cinci, zece secunde, îmi zâmbi deodată È™i izbucni chiar într un râs mut, care, deÈ™i nu È›inu mult, lăsă o dâră de lumină È™i de veselie pe faÈ›a lui È™i mai ales în ochii lui foarte albaÈ™tri, strălucitori È™i mari, dar cu pleoapele căzute È™i cam umflate, înconjuraÈ›i de o reÈ›ea fină de zbârcituri. Râsul lui m a impresionat mai mult decât orice. După părerea mea, atunci când un om râde, de cele mai multe ori È›i e silă să te uiÈ›i la el. De cele mai multe ori râsul dă în vileag o anumită trivialitate, îl micÈ™orează pe om, deÈ™i cel care râde nu È™i dă aproape niciodată seama de impresia pe care o produce, după cum nimeni nu È™tie cum arată când doarme. Unii păstrează È™i în somn o expresie inteligentă, pe când alÈ›ii, chiar inteligenÈ›i fiind, capătă o expresie foarte stupidă, deci caraghioasă. Nu È™tiu care să fie cauza, vreau numai să spun că un om care râde, ca È™i unul care doarme, de cele mai multe ori nu È™i dă seama cum arată. Majoritatea covârÈ™itoare a oamenilor nici nu È™tiu să râdă. De altfel, râsul nu se învață: e un dar înnăscut pe care nu l dobândeÈ™ti. Tot ce poÈ›i face în această privință e să te reeduci, să È›i desăvârÈ™eÈ™ti caracterul, să È›i învingi pornirile rele, numai astfel s ar putea ca È™i râsul tău să devină mai frumos. Unii oameni atunci când râd își dau toată arama pe față È™i într o clipă descoperi ce zace în sufletul lor. Chiar È™i un râs foarte inteligent poate fi uneori respingător. Râsul presupune în primul rând sinceritate, dar câți oameni sunt sinceri? Râsul presupune întâi È™i întâi bunătate, dar de cele mai multe ori oamenii râd cu răutate. Un râs sincer È™i plin de bunătate înseamnă veselie, dar în veacul nostru unde mai găseÈ™ti veselie adevărată, câți oameni mai È™tiu să fie cu adevărat veseli? (ObservaÈ›ia despre veselia veacului nostru a făcut o Versilov, iar mie mi s a întipărit în minte.) Niciodată firea omului nu se dezvăluie mai deplin ca atunci când râde. Uneori, e foarte greu să dibuieÈ™ti caracterul câte unui om, dar e de ajuns să l surprinzi o singură dată râzând sincer È™i brusc È™i atunci caracterul lui îți apare limpede ca lumina zilei. Numai un om foarte evoluat, care a ajuns la o mare armonie interioară, e în stare de o veselie contagioasă, mai bine zis senină È™i totodată irezistibilă. Nu mă refer aici la gradul de evoluÈ›ie intelectuală a omului, ci la treapta de desăvârÈ™ire a caracterului său, la întreaga lui personalitate. AÈ™adar, dacă vrei să cunoÈ™ti un om È™i să i pătrunzi în suflet, n are rost să l observi când tace sau când vorbeÈ™te, când plânge sau când se entuziasmează pentru cele mai nobile idei, cel mai bun lucru e să l priveÈ™ti când râde. Dacă omul râde frumos înseammă că are un suflet frumos. Dar trebuie să se È›ină seama de toate nuanÈ›ele: bunăoară, râsul unui om nu trebuie să È›i se pară în nici un caz prostesc, oricât ar fi de vesel È™i de spontan. Dacă râsul lui trădează cea mai mică urmă de prostie, înseamnă fără îndoială că omul acela e mărginit la minte, chiar dacă, în general, jonglează cu ideile. Iar dacă omul care râde È›i se pare cât de cât caraghios, chiar dacă râsul lui nu i stupid, să È™tii că omul acela e lipsit de demnitate, dacă nu de tot, măcar în parte. ÃŽn sfârÈ™it, dacă râsul omului e comunicativ, dar È›i se pare trivial, fără să È›i dai seama de ce, să È™tii că adevărata fire a acestui om e È™i ea trivială, iar toate trăsăturile nobile pe care le ai observat la el mai înainte sunt fie o prefăcătorie conÈ™tientă, fie o simplă maimuțăreală inconÈ™tientă, iar pe viitor omul acela se va schimba negreÈ™it în rău, își va găsi o ocupaÈ›ie mai "profitabilă" È™i va renunÈ›a fără părere de rău la toate ideile sale nobile, socotindu le doar niÈ™te rătăciri ale tinereÈ›ii, niÈ™te elanuri trecătoare. Dinadins am făcut această lungă digresiune despre râs, cu riscul de a fărâmiÈ›a unitatea povestirii, fiindcă concluziile mele în privinÈ›a aceasta fac parte dintre cele mai serioase învățăminte pe care le am tras din experienÈ›a vieÈ›ii. De ele ar trebui să È›ină seama mai ales fetele de măritat care se află în pragul căsătoriei cu alesul inimii lor È™i totuÈ™i mai stau pe gânduri fiindcă mai au oarecare rezerve față de el È™i nu se pot hotărî definitiv. Să nu vi se pară ridicol că un biet adolescent care nu È™tie nimic despre căsătorie se încumetă să dea sfaturi într o chestiune atât de delicată. ÃŽn orice caz, un lucru È™tiu precis, È™i anume că râsul e cel mai sigur examen al sufletului omenesc. UitaÈ›i vă la copii: unii È™tiu să râdă cum nu se poate mai frumos È™i tocmai de aceea sunt atât de fermecători. Un copil care plânge mi se pare respingător, în schimb unul care râde plin de voioÈ™ie este o rază de lumină din rai, o viziune a viitorului, când omul va deveni, în sfârÈ™it, la fel de pur È™i de spontan ca un copil. Iar râsul care a luminat o clipă faÈ›a bătrânului avea ceva copilăresc, neînchipuit de atrăgător. M am apropiat numaidecât de el. — Iacă È™ezi aici, văd eu că nu prea te È›in picioarele, mă pofti prietenos să mă aÈ™ez lângă el, continuând să mă privească drept în față cu ochii lui strălucitori. M am aÈ™ezat È™i i am spus: — Te am recunoscut numaidecât: eÈ™ti Makar Ivanovici. — AÈ™a i puiule. Mă bucur că te ai ridicat din pat. Nici nu se cădea altfel, doar eÈ™ti tânăr. Bătrânii trag spre mormânt È™i tinerii spre viață. — EÈ™ti bolnav? — Da, dragă, sunt bolnav, mă lasă picioarele; m au dus ele cu chiu, cu vai până în pragul casei voastre, dar cum am poposit aici mi s au umflat ca niÈ™te butuci. De joia trecută au început să mă doară, de când a dat gerul. Știi, până acum le ungeam cu unsoarea asta; mi a dat o doctorul Lichten de la Moscova, Edmund Karlâci, È™i mi alina durerea, parcă mi o lua cu mâna, dar de la o vreme uite că nu mi mai ajută. Și pe piept mă apasă ceva, de mă înăbuÈ™, iar de ieri am un junghi în spate de parcă mă sfâșie câinii... Nu închid ochii cât e noaptea de lungă. — Atunci, cum ai putut sta atât de liniÈ™tit, de nici nu te am auzit până acum? l am întrerupt eu. M a privit, dus pe gânduri: — Vezi numai să n o trezeÈ™ti pe maică ta, urmă el ca È™i cum atunci È™i ar fi amintit de ea. Toată noaptea s a învârtit pe aici, dar umbla în vârful picioarelor È™i nu făcea mai mult zgomot decât o muscă; È™tiu că abia acum s a dus să se odihnească puÈ›in. Rău e s ajungi un moÈ™neag neputincios, oftă el, te miri de unde mai ia sufletul putere să se agaÈ›e de viață, dar uite că nu vrea să se dea bătut, se vede că i o fi dragă viaÈ›a; te pomeneÈ™ti că de i ar fi dat să ia viaÈ›a de la început, sufletul n ar zice ba, atât e de nesățios; de, cine È™tie, poate că e un păcat să vorbeÈ™ti aÈ™a. — De ce ar fi un păcat? — Iacă de ce: dacă te gândeÈ™ti la asta, înseamnă că aÈ™a ai dori să fie, iar unui bătrân i se cade să aÈ™tepte moartea senin. Vezi tu, este un mare păcat să te răzvrăteÈ™ti, sau chiar să cârteÈ™ti împotriva morÈ›ii. Dar de, când ai îndrăgit viaÈ›a È™i È™tii să i preÈ›uieÈ™ti bucuriile, fiindcă sufletul È›i a rămas tânăr, cred că Dumnezeu îl iartă până È™i pe un moÈ™neag. ÃŽi e greu omului să È™tie când păcătuieÈ™te, să È™i dea seama ce e păcat È™i ce nu i: asta e o taină pe care mintea omului nu poate s o cuprindă. Un bătrân trebuie să fie întotdeauna cu sufletul împăcat, iară moartea trebuie s o întâmpine cu înÈ›elepciune, senin, ca pe o sărbătoare, mulÈ›umit că i a fost dat să trăiască È™i atât, să È™i aÈ™tepte în pace sfârÈ™itul È™i să se îndrepte spre moarte ca un spic ce se alătură snopului, bucuros că se săvârÈ™eÈ™te È™i cu el marea taină. — VorbeÈ™ti tot mereu de o "taină"; ce înseamnă că "se săvârÈ™eÈ™te marea taină?," l am întrebat eu aruncând o privire spre ușă. Eram mulÈ›umit că suntem singuri È™i că în jurul nostru domnea o tăcere desăvârÈ™ită. Pe fereastră pătrundea lumina puternică a soarelui care încă nu începuse să asfinÈ›ească. Bătrânul vorbea cam bombastic È™i destul de confuz, totuÈ™i se vedea că e foarte sincer È™i tare emoÈ›ionat; părea să se bucure într adevăr de venirea mea. Dar exaltarea lui se datora fără îndoială È™i faptului că avea febră, È™i încă mare. Și eu eram bolnav, È™i pe mine începuseră să mă scuture frigurile din clipa când intrasem la el. — De taină mă întrebi? Apoi totul este o taină dragă, în toate cele se ascunde o taină dumnezeiască: în fiecare copac, în orice fir de iarbă. ÃŽn cântecul unei păsărele cât de micuÈ›e, în puzderia de stele ce strălucesc noaptea pe cer, în toate se ascunde aceeaÈ™i taină. Dar cea mai mare dintre toate este ceea ce se întâmplă cu sufletul omului pe lumea cealaltă. S o È™tii de la mine, dragă! — Nu înÈ›eleg ce vrei să spui... Nu stărui ca să te întărât, fireÈ™te, È™i apoi, fii pe pace, È™i eu cred în Dumnezeu; toate aceste taine au fost însă de mult dezlegate de mintea omului, iar cele care au rămas neînÈ›elese vor fi cu siguranță dezlegate în viitor, poate chiar într un viitor foarte apropiat. Botanica a lămurit pe deplin cum creÈ™te un pom, iar un fiziolog È™i anatomist È™tiu până È™i de ce cântă o pasăre, sau vor descoperi curând; cât despre stele, nu numai că se È™tie câte sunt la număr, dar s a È™i calculat precis miÈ™carea fiecăreia dintre ele, până la secundă, aÈ™a încât se poate prevedea cu o mie de ani înainte minutul È™i secunda când va apărea o nouă cometă... iar în ziua de azi se cunoaÈ™te până È™i alcătuirea celor mai îndepărtate stele. Dacă iei, bunăoară, un microscop — È™tii, o lentilă care măreÈ™te de un milion de ori — È™i priveÈ™ti prin el o picătură de apă, ai să descoperi o întreagă lume necunoscută în care trăiesc nenumărate fiinÈ›e vii; È™i asta a fost o taină până acum, dar iată că a fost dezlegată în cele din urmă. —Am auzit de asta puiule, mi au mai spus o È™i alÈ›ii. Nimic de zis, e un lucru mare È™i frumos; dar tot ce i se dezvăluie omului e din voia Domnului; nu degeaba a suflat Dumnezeu peste el È™i i a dat viață, spunându i: "TrăieÈ™te È™i cunoaÈ™te". — Astea s teorii învechite. TotuÈ™i sper că nu eÈ™ti un duÈ™man al È™tiinÈ›ei, un fanatic? Nu È™tiu dacă mă înÈ›elegi... — Nu, puiule, eu din tinereÈ›e am preÈ›uit È™tiinÈ›a, cu toate că nu mă pricep la de alde astea; dacă eu n am avut parte de învățătură, măcar să aibă alÈ›ii. Poate că e chiar mai bine aÈ™a: fiecare cu soarta lui. Că de, puiule, învățătura nu i prieÈ™te fiecăruia, oamenii nu È™i cunosc lungul nasului, fiecare vrea să uimească lumea întreagă È™i poate că eu aÈ™ vrea mai abitir ca alÈ›ii, dacă aÈ™ fi mai învățat. Dar aÈ™a nepriceput cum sunt, cum să mi mai dau È™i ifose? Tu însă, tânăr È™i isteÈ› cum te văd, trebuie să înveÈ›i, dacă aÈ™a È›i a fost hărăzit. Caută să È™tii cât mai multe, că atunci când te vei lovi de un necredincios, sau de vreo altă pramatie, să le închizi gura, ca nu cumva să È›i împuie ei capul cu vorbele lor nebuneÈ™ti È™i să È›i tulbure mintea necoaptă. Cât despre sticla aceea de care ai pomenit, am È™i văzut o nu demult. Se opri o clipă să È™i tragă răsuflarea È™i oftă adânc. Era limpede că venirea mea îi făcea o deosebită plăcere. SimÈ›ea fără îndoială o nevoie aproape bolnăvicioasă de a avea mereu pe cineva în preajma lui È™i de a È™i împărtăși gândurile. Și apoi, sunt convins că nu greÈ™esc când afirm că mă privea uneori cu o dragoste cu totul neobiÈ™nuită: ba își punea cu duioÈ™ie mâna pe a mea, ba mă mângâia pe umăr... alteori, însă, ce i drept, parcă uita cu desăvârÈ™ire de mine; deÈ™i se exprima cu aceeaÈ™i însufleÈ›ire ca până atunci, rămânea cu ochii pierduÈ›i în gol È™i vorbea ca pentru sine. — Știi, dragă, urmă el, la schitul sfântului Ghenadie trăieÈ™te un om foarte înÈ›elept. E de neam mare, are grad de locotenent colonel în armată È™i e putred de bogat. Când trăia printre oameni n a vrut să se lege prin taina căsătoriei; de zece ani trăieÈ™te în sihăstrie, căci tare a îndrăgit locurile acelea liniÈ™tite È™i singuratice, iar de când s a lepădat de deÈ™ertăciunile lumii, sălășluieÈ™te pacea È™i în inima lui. DeÈ™i păzeÈ™te toate canoanele mănăstirii, nu vrea să se călugărească. Și are la cărÈ›i, dragă, cum n am văzut încă la nimeni. Mi a spus chiar el că fac vreo opt mii de ruble. Piotr Valerianovici îl cheamă. De câte ori am fost pe la el, m a învățat multe, È™i tare mi mai plăcea să l ascult! O dată l am întrebat: "Cum se face, boierule, că dumneata, om cu mintea luminată, care ai trăit zece ani la mănăstire după toate canoanele, smerit, lepădându te de bunăvoie de toate cele lumeÈ™ti — cum se face că nu vrei să te călugăreÈ™ti, ca să te dovedeÈ™ti cu adevărat cuvios?"... Și să vezi ce mi a răspuns: "Ce tot vorbeÈ™ti de mintea mea, moÈ™ule: de unde È™tii că nu m a înrobit ea pe mine, în loc s o stăpânesc eu pe ea? Și ce te face să crezi că sunt smerit? Poate că, dimpotrivă, sunt un răzvrătit. Și apoi, de unde ai scos că m am lepădat de toate deÈ™ertăciunile lumeÈ™ti? La avere, la rang, la gradul meu de colonel sunt gata să renunÈ› oricând, dar uite că de zece ani mă tot căznesc să mă las de tutun È™i încă n am izbutit. Atunci ce fel de călugăr aÈ™ putea să mai fiu? Vezi, aÈ™adar, că n ai de ce să mă lauzi." Tare m a mirat umilinÈ›a lui. Dar iată că vara trecută de Sânpetru, m am dus iar la schitul acela — Domnul mi a îndrumat paÈ™ii — È™i în chilia lui, ce să vezi, un microscop adus din străinătate pe bani grei. "Stai puÈ›in, zice, moÈ™ule, să È›i arăt o minunăție, cum n ai mai pomenit de când eÈ™ti. Uită te la picătura asta de apă curată ca lacrima È™i acum priveÈ™te câte mai miÈ™ună în ea. Să vezi că învățaÈ›ii ăștia or să dezvăluie în curând toate tainele Domnului È™i nouă, mie È™i È›ie, n or să ne mai lase nici una de dezlegat", chiar aÈ™a mi a zis, mi aduc bine aminte. Dar eu mai văzusem microscop cu vreo treizeci È™i cinci de ani înainte, la Alexandr Vladimirovici Malgasov, stăpânul meu È™i unchiul după mamă al lui Andrei Petrovici, de la care a È™i moÈ™tenit moÈ™ia. Era boier mare, avea rang de general, pe moÈ™ia lui se făceau multe vânători, de aceea È™i È›inea o grămadă de câini, iar mie îmi dăduse în grijă È™oimii, È™i mulÈ›i ani am făcut treaba asta. Pe atunci È™i a adus È™i el un microscop din străinătate, a adunat toate slugile de la curte, bărbaÈ›i È™i femei, È™i le a poruncit să se uite pe rând prin microscop È™i ne a arătat un purice, un păduche, un vârf de ac, un fir de păr È™i o picătură de apă. Atunci să fi văzut comedie: oamenii se temeau de microscop, dar È™i boierului îi È™tiau de frică, de, era tare iute la mânie. Unii nici nu È™tiau cum să se uite, aÈ™a de tare strângeau din ochi, că nu mai vedeau nimic, alÈ›ii zbierau de spaimă, iar starostele, Savin Makarov, È™i a acoperit ochii cu palmele È™i tot striga: "Fă ce vrei cu mine, boierule, că de drăcovenia asta tot nu mă apropii!" Cei mai mulÈ›i râdeau ca proÈ™tii unii de alÈ›ii. Lui Piotr Valerianovici nu i am spus că mai văzusem minunea asta cu vreo treizeci È™i cinci de ani în urmă, fiindcă n am vrut să i stric plăcerea omului, dimpotrivă, când mi a arătat o, m am prefăcut că mă mir È™i mă sperii. După ce m a lăsat să mă uit un timp, m a întrebat: "Ei, moÈ™ule, ce mai zici acum?" I am făcut o plecăciune È™i i au răspuns: "Domnul a zis: «Facă se lumină È™i lumină se făcu»." Dar el mi a întors o: "Nu crezi oare că se făcu întuneric?" Tare ciudat a mai vorbit, nu glumea de fel. M am mirat de aÈ™a vorbe, iar el s a încruntat deodată È™i a căzut pe gânduri. — Fără doar È™i poate că Piotr Valerianovici al dumitale, oricâtă colivă ar mânca È™i oricâte mătănii ar bate la mănăstire, nu crede în Dumnezeu, iar dumneata ai dat peste el într un moment de îndoială, asta i tot, l am lămurit eu, în orice caz trebuie să fie un om destul de caraghios: desigur că mai văzuse de cel puÈ›in zece ori în viaÈ›a lui un microscop, aÈ™a că nu înÈ›eleg de ce să È™i piardă cumpătul tocmai a unsprezecea oară! Pesemne că la mănăstire... o fi devenit atât de impresionabil È™i de nervos. — Omul ăsta are un suflet curat È™i o minte luminată, rosti bătrânul cu convingere, È™i nu este un necredincios. Are minte cu carul, numai că inima îi e prea zbuciumată. MulÈ›i domni È™i cărturari au ajuns azi în halul ăsta. Să È™tii de la mine că oamenii ăștia se chinuiesc singuri, fiindcă îi mustră cugetul.Tu să fii bun cu ei È™i să nu i întărâți. Dar seara înainte de culcare, să i pomeneÈ™ti în rugăciunile tale, fiindcă tocmai ăștia îl caută pe Dumnezeu. Dar ia spune, tu te rogi înainte de culcare? — Nu, fiindcă oamenii se roagă numai din obiÈ™nuință. TotuÈ™i trebuie să È›i mărturisesc că Piotr Valerianovici al dumitale îmi place, ăsta măcar nu i otreapă ci om, È™i seamănă întrucâtva cu cineva de care amândoi suntem legaÈ›i È™i pe care l cunoaÈ™tem prea bine. Bătrânul însă nu luă în seamă decât prima parte a răspunsului meu. — Rău faci puiule că nu te rogi. Rugăciunea îți face bine, îți veseleÈ™te inima È™i, înainte de a adormi, È™i dimineaÈ›a, când te scoli, È™i când te trezeÈ™ti în puterea nopÈ›ii, ascultă mă pe mine. De cum venea vara, încă din luna iulie, noi porneam spre mănăstirea Maicii Preciste, ca să ajungem la hram. Cu cât ne apropiam, ceata noastră se îngroÈ™a, până la urmă ne adunam vreo două sute de inÈ™i care ne grăbeam cu toÈ›ii să ajungem cât mai repede să ne închinăm la sfintele moaÈ™te ale marilor făcători de minuni Aniki È™i Grigori. O dată, când am înnoptat pe câmp, drăguță, m am trezit în zori, toÈ›i dormeau duÈ™i, nici soarele nu se zărea încă dincolo de pădure. Am ridicat capul, m am uitat de jur împrejur È™i am oftat, atât era de frumoasă lumea lui Dumnezeu! Era liniÈ™te, răcoare, auzeai parcă iarba crescând — creÈ™ti, ierbuliÈ›a lui Dumnezeu, cânta o păsărică — cântă, păsărică lui Dumnezeu, un copilaÈ™ din braÈ›ele unei femei a scâncit — Domnul să te ocrotească, puiule de om, creÈ™te È™i fii fericit, pruncule! Și atunci parcă pentru prima oară în viaÈ›a mea toate acestea mi au pătruns în suflet. M am culcat iarăși È™i am adormit uÈ™or ca un copil. Frumos e să colinzi lumea, drăguță. De m ar lăsa durerile, la primăvară aÈ™ porni iar la drum. Da, totul e o taină È™i e bine aÈ™a; te minunezi È™i te înspăimânÈ›i, dar spaima asta e spre bucuria inimii: "Totul e în mâinile tale, Doamne! Și eu sunt în mâinile tale; primeÈ™te l pe robul tău la tine!" Nu cârti, copile, lumea îți pare atât de frumoasă tocmai pentru că e o taină, adăugă el, înduioÈ™at. — "Lumea îți pare atât de frumoasă tocmai pentru că e o taină"... am să È›in minte cuvintele astea. Te exprimi îngrozitor de confuz, totuÈ™i eu te înÈ›eleg... Ceea ce mă uimeÈ™te e că È™tii È™i înÈ›elegi mult mai mult decât poÈ›i exprima; numai că pari să aiurezi... mi a scăpat fără să vreau, când i am văzut ochii strălucitori de febră È™i faÈ›a înspăimântător de palidă, dar el pare mi se nici n a auzit cuvintele mele. — Știi, copilul meu drag, zise el ca È™i cum È™i ar fi urmat gândul, È™tii că amintirea omului pe acest pământ nu È›ine la nesfârÈ™it? Mai mult de o sută de ani nu È™i aduce nimeni aminte de un om. ÃŽncă la o sută de ani după moartea lui își mai aduc aminte de el copiii sau nepoÈ›ii care au apucat să l vadă la față, dar pe urmă, chiar dacă l mai pomeneÈ™te cineva, îl È™tie numai din auzite, după nume, fiindcă toÈ›i care l au cunoscut la față au murit pe rând. Și atunci pe mormântul lui din cimitir cresc buruieni, crucea de la căpătâi i se fărâmă È™i toată lumea îl uită, până È™i urmaÈ™ii săi, apoi i se È™terge chiar È™i numele din amintirea oamenilor, căci numai puÈ›ini sunt aceia pe care lumea nu i uită în veci. Dar nu i nimic! Chiar dacă mă uitaÈ›i dragii mei, eu am să vă iubesc È™i în mormânt. Parcă aud copilaÈ™ii mei, glasurile voastre voioase È™i paÈ™ii voÈ™tri pe mormintele părinÈ›ilor de ziua morÈ›ilor; până atunci trăiÈ›i È™i bucuraÈ›i vă de soare, iar eu am să mă rog lui Dumnezeu pentru voi È™i am să mă arăt vouă în vis... Da, dragostea nu piere odată cu moartea... De fapt, È™i mie îmi împăienjenise febra creierul, ca È™i lui; în loc să plec sau să l liniÈ™tesc, poate chiar să l culc în pat văzând că aiurează de a binelea, l am apucat deodată de mână, i am strâns o È™i i am È™optit cu glasul sugrumat de emoÈ›ie, cu lacrimi în ochi: — Mă bucur că ai venit. Acum înÈ›eleg că te aÈ™teptam de mult. Nu iubesc pe nimeni dintre ei, fiindcă n au armonie sufletească. N am să merg pe urmele lor, nu È™tiu încotro s o apuc, aÈ™ pleca în lume cu dumneata... Din fericire, mama a intrat tocmai atunci pe ușă, căci altfel nu È™tiu cum s ar fi sfârÈ™it scena. Era încă buimacă de somn È™i părea îngrijorată; în mână È›inea o sticluță È™i o lingură; când ne a văzut, a strigat: — Mă temeam eu că aÈ™a o să se întâmple! Am întârziat cu doctoria È™i uite cum te scutură frigurile. Iartă mă că n am venit la timp cu chinina, Makar Ivanovici, dar m a furat somnul, dragul meu. M am ridicat È™i am ieÈ™it. Ea izbuti să i dea doctoria È™i să l culce în pat. M am întors în camera mea, m am întins din nou în pat, dar nu mi găseam liniÈ™tea, de tulburat ce eram după întâlnirea cu bătrânul. Mă tot gândeam la bătrân deÈ™i nu È™tiu ce puteam să aÈ™tept atunci de la el. Mi se învălmășeau în minte tot felul de gânduri fără legătură între ele, mai bine zis, crâmpeie de gânduri. AÈ™a cum È™edeam culcat cu faÈ›a la perete, am zărit deodată în colÈ› o pată puternică de lumină aruncată de soarele ce asfinÈ›ea, pata aceea pe care o aÈ™teptasem înainte cu atâta ciudă, È™i mi aduc aminte că, în clipa când am zărit o, sufletul mi a tresăltat de bucurie de parcă m ar fi pătruns o lumină nouă. Clipa aceea a fost nespus de dulce È™i nu vreau s o uit niciodată, fiindcă atunci mi au încolÈ›it în suflet o nouă nădejde È™i noi forÈ›e... ÃŽncepusem să mă întremez, aÈ™a că s ar putea ca ceea ce am simÈ›it atunci să nu fi fost decât urmarea firească a stării mele nervoase, È™i totuÈ™i mi am păstrat È™i astăzi nădejdea aceea curată — iată de ce am È›inut s o consemnez È™i să retrăiesc clipa când s a înfiripat. FireÈ™te, È™tiam foarte bine È™i atunci că n am să cutreier È›ara cu Makar Ivanovici È™i n aÈ™ putea spune în ce consta noua năzuință care pusese stăpânire pe mine, totuÈ™i, ea ieÈ™ise la iveală atunci când rostisem în delir: "Ei n au armonie sufletească". "Nu încape îndoială că din clipa aceea am început să caut «armonia sufletească» pe care ei n o au, iată de ce trebuie să i părăsesc", îmi repetam eu cu frenezie. Am auzit un foÈ™net în spatele meu È™i m am întors: era mama, care se aplecă peste mine È™i mă privi în ochi cu sfială È™i curiozitate. Am prins o brusc de mână: — De ce nu mi ai spus nimic mamă despre scumpul nostru oaspete? am întrebat o pe neaÈ™teptate, aproape fără să vreau. De pe faÈ›a ei dispăru orice urmă de îngrijorare, se lumină toată de bucurie dar nu mi răspunse, mulÈ›umindu se să repete doar: — Ai uitat o pe Liza, să n o uiÈ›i nici pe Liza, gândeÈ™te te la ea. Rostise aceste cuvinte pe nerăsuflate, stingherită, roÈ™indu se, È™i se vedea că vrea să plece cât mai repede, fiindcă nici ea nu putea suferi efuziunile sentimentale, semăna în această privință cu mine, era tot atât de sfioasă È™i de pudică; afară de asta se înÈ›elege că se ferea să discute cu mine despre Makar Ivanovici; ceea ce ne puteam comunica în tăcere, prin priviri, ne era de ajuns, È™i totuÈ™i eu care urăsc dulcegăriile sentimentale, tocmai eu am prins o de mână È™i am reÈ›inut o cu sila: am privit o galeÈ™ în ochi râzând încet È™i duios, iar cu cealaltă mână am mângâiat o pe faÈ›a ei atât de dragă, pe obrajii ei supÈ›i. Mama s a aplecat È™i È™i a lipit fruntea de a mea. — Domnul să te aibă în pază, spuse ea pe neaÈ™teptate, cu faÈ›a radioasă, îndreptându se de mijloc. ÃŽnsănătoÈ™eÈ™te te mai repede. N am să uit niciodată cum te ai purtat azi. E bolnav sărmanul, tare bolnav... ViaÈ›a omului e în mâinile lui Dumnezeu... Vai ce am spus, nici nu vreau să mă gândesc la asemenea nenorocire!... IeÈ™i repede din odaie. Abia atunci am înÈ›eles cât respect, câtă teamă, câtă îngrijorare È™i câtă veneraÈ›ie îi inspirase o viață întreagă soÈ›ul ei legitim, bătrânul acesta cuvios care colinda sfintele lăcaÈ™uri È™i care o iertase cu atâta mărinimie, o dată pentru totdeauna. CAPITOLUL AL DOILEA Mama se înÈ™elase, nici vorbă s o fi "uitat" pe Liza. Sensibilă cum era, mama văzuse că între cei doi copii ai ei se produsese parcă o răceală; de fapt, Liza È™i cu mine nu ne iubeam mai puÈ›in, dar ceea ce ne despărÈ›ea era mai degrabă un fel de gelozie. Am să lămuresc situaÈ›ia în două cuvinte, ca să se poată înÈ›elege ceea ce va urma. De la arestarea prinÈ›ului, biata Liza manifesta un orgoliu ostentativ, sfida pe toată lumea cu o aroganță supărătoare; dar toÈ›i ai casei înÈ›eleseseră adevărul È™i È™i dădeau seama cât de mult suferă, iar dacă la început eu luam în nume de rău atitudinea ei È™i mă bosumflam, de vină era numai firea mea irascibilă care, datorită bolii, devenise de a dreptul insuportabilă — iată cum judec astăzi relaÈ›iile noastre de atunci. ÃŽnsă nici o clipă n am încetat s o iubesc pe Liza, dimpotrivă, o iubeam È™i mai mult, dar nu voiam să fac eu primul pas, deÈ™i înÈ›elegeam prea bine că nici ea nu l va face, orice s ar întâmpla. Adevărul e că îndată ce a izbucnit scandalul cu prinÈ›ul, urmat de arestarea lui, Liza s a grăbit să ia față de noi È™i față de toată lumea o atitudine de parcă voia să arate că nici nu concepe că cineva ar putea s o compătimească, sau s o consoleze, sau să încerce să l dezvinovățească pe prinÈ›. Dimpotrivă, ferindu se de orice explicaÈ›ie È™i de orice discuÈ›ie, părea totdeauna cât se poate de mândră de fapta nefericitului ei logodnic, ca È™i cum acesta ar fi dat dovadă de un eroism sublim. Liza părea că ar fi vrut să ne spună în fiecare clipă (repet: numai prin atitudine, fără să scoată vreodată un cuvânt în legătură cu aceasta): "Care dintre voi ar fi în stare de o faptă asemănătoare, de un sacrificiu izvorât din simÈ›ul onoarei È™i al datoriei? Care dintre voi are o conÈ™tiință atât de curată È™i de exigentă? VreÈ›i să l judecaÈ›i pe el, dar care dintre voi n are păcate pe suflet? Numai că voi toÈ›i vă tăinuiÈ›i greÈ™elile, pe când omul acesta a preferat să se nenorocească decât să È™i piardă pentru totdeauna respectul de sine!" Iată ceea ce exprima limpede fiecare gest al ei. Nu È™tiu de ce, dar în locul ei aÈ™ fi procedat la fel. De altfel, n aÈ™ putea spune dacă într adevăr gândea aÈ™a, bănuiesc însă că nu. Fără îndoială că mai păstrase un rest de luciditate, care o silea, de fapt, să recunoască că "eroul" ei era în realitate un nemernic; căci cine poate tăgădui astăzi că acest nefericit, oricât de mărinimos ar fi fost în felul său, nu era în acelaÈ™i timp un om de nimic? ÃŽnsuÈ™i faptul că ne sfida, că era atât de arțăgoasă cu noi toÈ›i, ca È™i cum ne ar fi bănuit neîncetat că îl condamnăm, dovedea măcar în parte că în adâncul inimii îi încolÈ›ise È™i altă părere despre nefericitul ei prieten. Mă grăbesc însă să adaug că, după mine, atitudinea Lizei era destul de îndreptățită, ea putea fi mai uÈ™or iertată decât oricare dintre noi pentru că È™ovăia să tragă o concluzie definitivă. Mărturisesc cinstit că până în ziua de astăzi, când totul a trecut de mult, nici eu însumi nu mi pot face o părere definitivă despre acest nefericit care ne a pricinuit tuturor atâta bătaie de cap. Cu toate astea, datorită Lizei, casa noastră s a transformat într un mic iad, ceea ce, fără îndoială, o făcea să sufere È™i pe ea, care ne iubea atât de mult. Firea ei, însă, îi impunea să sufere în tăcere. Semăna cu mine, adică era la fel de mândră È™i de autoritară, de aceea am socotit întotdeauna, È™i atunci, È™i acum, că l a iubit pe prinÈ› tocmai fiindcă ea era o fire despotică, iar el, un om slab, fără caracter, care, din prima clipă, de la primul cuvânt, i se supusese cu totul. Aceste relaÈ›ii se stabiliseră de la sine între ei, nu în urma vreunui raÈ›ionament; dar o asemenea dragoste a unei femei tari față de un om slab e uneori cu mult mai puternică È™i mai chinuitoare decât dragostea dintre două firi asemănătoare, fiindcă, fără să vrea, caracterul mai puternic se simte răspunzător pentru celălalt. Cel puÈ›in asta e convingerea mea. De la început, noi toÈ›i ne am purtat față de ea cu cea mai mare delicateÈ›e, chiar cu duioÈ™ie, îndeosebi mama; ea, însă, nu s a îmbunat, nu a luat în seamă simpatia noastră, ca È™i cum ar fi vrut să ne arate că e hotărâtă să respingă orice ajutor. La început, mai stătea de vorbă cu mama, dar pe zi ce trecea devenea tot mai închisă, mai tăcută, mai irascibilă È™i chiar mai dură. La început se sfătuia cu Versilov, dar curând după aceea a început să recurgă numai la sfaturile È™i la ajutorul lui Vasin, după cum am aflat mai târziu, spre surprinderea mea... Se ducea zilnic la Vasin, umbla pe la tribunal, pe la superiorii prinÈ›ului, mergea la avocaÈ›i, la procurori; până la urmă ajunsese să nu mai dea pe acasă zile întregi. Se înÈ›elege că mergea în fiecare zi, È™i chiar de două ori, la prinÈ›, care se afla la închisoare, în secÈ›ia nobililor, deÈ™i aceste întrevederi erau foarte penibile pentru Liza, după cum m am convins ulterior. Dar este oare un al treilea în măsură să cunoască adevăratele relaÈ›ii dintre doi îndrăgostiÈ›i? Știu însă că, oricât s ar părea de ciudat, prinÈ›ul o jignea adânc, È™i cu ce credeÈ›i? O chinuia veÈ™nic cu gelozia lui. Dar asupra acestei chestiuni voi reveni mai târziu, acum vreau să mai pomenesc de un gând care mă frământă: cine poate spune care dintre ei îl chinuia mai mult pe celălalt? Bănuiesc că Liza, care față de noi se mândrea cu eroul ei, se purta cu totul altfel când rămânea între patru ochi cu el, bănuială întărită de anumite fapte asupra cărora voi reveni de asemenea mai târziu. AÈ™adar, Liza È™i cu mine ne ascundeam adevăratele sentimente, minÈ›eam È™i ne prefăceam care mai de care, deÈ™i niciodată n am È›inut mai mult unul la celălalt. Mai adaug că față de Makar Ivanovici Liza se arăta destul de indiferentă, ba chiar dispreÈ›uitoare, încă de la sosirea lui, după ce în primul moment acesta îi stârnise mirare È™i oarecare curiozitate. Parcă nu l lua dinadins în seamă. Și pentru că făcusem în sinea mea legământul "să tac", după cum am explicat în capitolul precedent, fireÈ™te că în principiu eram hotărât, mai bine zis speram să mă È›in de cuvânt. O, cu Versilov, bunăoară, aÈ™ fi fost gata să vorbesc mai curând despre zoologie sau despre împăraÈ›ii romani, decât despre ea, de pildă, sau despre punctul esenÈ›ial din scrisoarea lui către ea, È™i anume, afirmaÈ›ia lui că "documentul n a fost ars, că există È™i va ieÈ™i la iveală", afirmaÈ›ie la care am început din nou să mă gândesc de cum mi am venit în fire È™i mi s a limpezit mintea după cele câteva zile de febră mare È™i delir. Din păcate însă, mi am dat seama de la început, din primul moment, că practic îmi va fi foarte greu, cu neputință chiar, să respect un asemenea angajament luat în pripă: a doua zi după ce l cunoscusem pe Makar Ivanovici, o împrejurare neaÈ™teptată m a tulburat într atât, încât m a făcut să mi calc cuvântul. Ceea ce m a tulburat a fost vizita neaÈ™teptată a Nastavsiei Egorovna, mama răposatei Olea. Aflasem de la maică mea că în timpul bolii mele ea mai venise de vreo două ori È™i că se arătase foarte îngrijorată de starea sănătății mele. Nu întrebasem însă dacă această "femeie de treabă", după cum spunea mama, venise anume la mine, sau trecuse numai pe la mama, ca de obicei. Mama îmi povestea întotdeauna ce se întâmpla în casă, mai ales pe când îmi dădea supa cu lingura (când încă nu aveam putere să mănânc singur) ca să mă distreze; de fiecare dată mă străduiam cu încăpățânare să i arăt că toate aceste veÈ™ti nu mă interesează câtuÈ™i de puÈ›in, È™i de aceea nici nu i am cerut amănunte cu privire la vizitele Nastasiei Egorovna, mai mult, m am prefăcut că nici n am auzit. DimineaÈ›a, pe la ora unsprezece, când tocmai dădeam să mă scol din pat È™i să mă aÈ™ez pe un fotoliu de lângă masă, ea a intrat deodată pe ușă. Am rămas dinadins în pat. Mama era sus, È™i, cum avea multă treabă, n a coborât s o primească, aÈ™a încât m am pomenit singur cu ea. S a aÈ™ezat în faÈ›a mea pe un scaun de lângă perete È™i a început să mi zâmbească, fără să scoată nici un cuvânt. PresimÈ›eam că are de gând să tacă tot timpul; È™i fără asta vizita ei mă plictisea la culme. N o salutasem nici măcar printr un semn din cap È™i acum o priveam drept în ochi, aÈ™a cum mă privea È™i ea. — Acum când nu mai e nici prinÈ›ul, trebuie să È›i fie urât singur în casă, aÈ™a i? am întrebat o eu deodată pierzându mi răbdarea. — Nu, mă rog, acum nici nu mai stau în casa aceea. Acum, mulÈ›umită Annei Andreevna, îngrijesc de copilaÈ™ul dumnealui. — De al cui copil? — De al lui Andrei Petrovici, îmi È™opti ea confidenÈ›ial, aruncând o privire spre ușă. — Parcă È™tiam că Tatiana Pavlovna... — Și Tatiana Pavlovna, È™i Anna Andreevna, dar nu numai ele, È™i Lizaveta Makarovna, È™i mămica dumitale, toată lumea se îngrijeÈ™te de el. Tatiana Pavlovna È™i Anna Andreevna s au împrietenit acum la cataramă. Ce noutate! Pe măsură ce vorbea, se însufleÈ›ea tot mai mult. O priveam cu ură. — Azi eÈ™ti cu mult mai bine dispusă decât ultima oară când ai fost la mine. — Ah, da. — Parcă te ai È™i îngrășat. ÃŽmi aruncă o privire ciudată: — Am îndrăgit o foarte mult, nespus de mult. — Pe cine? — Păi pe Anna Andreevna mă rog. Tare mi i dragă. Rar găseÈ™ti o domniÈ™oară cu un suflet atât de nobil È™i cu atâta judecată... — AÈ™a va să zică! Ce mai face? — E foarte liniÈ™tită, mă rog, cât se poate de liniÈ™tită. — AÈ™a a fost întotdeauna. — Da, mă rog, totdeauna. — Dacă ai de gând să bârfeÈ™ti, am strigat eu deodată nemaiputându mă stăpâni, atunci află că nimic nu mă mai interesează, m am hotărât să părăsesc totul, pe toÈ›i... Nu îmi pasă de nimic, din partea mea poate să se întâmple orice, eu plec în lume!... Am tăcut ruÈ™inat, fiindcă mi am dat brusc seama cât e de umilitor să i împărtășesc tocmai ei noile mele planuri. Ea însă mă ascultase fără să se mire È™i fără să se tulbure, iar după ce m am oprit, a continuat să tacă. Apoi s a ridicat deodată, s a dus la ușă È™i a aruncat o privire în odaia vecină. După ce s a convins că nu i nimeni acolo È™i că suntem absolut singuri, s a întors cât se poate de liniÈ™tită la locul ei È™i s a aÈ™ezat din nou. — Asta mi a plăcut! am spus eu izbucnind în râs. — Mai ai de gând să È›i păstrezi camera la funcÈ›ionarul acela? mă întrebă ea pe nepusă masă, aplecându se puÈ›in spre mine È™i coborând glasul, de parcă venise anume ca să afle acest lucru. — Camera? Nu È™tiu. Poate că am să mă mut. Să vedem. — Gazdele dumitale abia te aÈ™teaptă; È™i funcÈ›ionarul È™i nevastă sa te aÈ™teaptă cu nerăbdare. Andrei Petrovici i a încredinÈ›at că te întorci cu siguranță la ei. — Dar pe dumneata de ce te interesează? — Anna Andreevna ar vrea È™i ea să È™tie ce ai de gând. A fost foarte bucuroasă când a aflat că rămâi acolo. — Dar cum se face că e chiar atât de sigură că n am să mă mut? Era cât pe aci să adaug: "Și apoi, ce i pasă ei?", dar, din mândrie, m am abÈ›inut să o trag de limbă. — Păi È™i domnul Lambert a încredinÈ›at o. — Ce spui?! — Da, mă rog, domnul Lambert. Dumnealui a susÈ›inut morÈ›iÈ™ față de Andrei Petrovici că ai să locuieÈ™ti mai departe acolo, È™i pe Anna Andreevna tot el a convins o. M am cutremurat. De unde È™i până unde ajunsese Lambert să l cunoască pe Versilov?! Cum a dat de el?! Dar prin ce minune pătrunsese Lambert până la Anna Andreevna?! La gândul acesta m au trecut căldurile, totuÈ™i am tăcut. Am simÈ›it că un val de mândrie îmi pune stăpânire pe suflet. Să fi fost oare mândrie sau alt sentiment? ÃŽn orice caz, în clipa aceea mi a trecut prin minte: "O singură întrebare să pun È™i mă împotmolesc din nou în lumea asta cu care n am s o mai rup niciodată". ÃŽn inimă mi s a aprins o ură cumplită. Am tăcut cu dinÈ›ii încleÈ™taÈ›i È™i n am făcut nici o miÈ™care; timp de un minut nici ea n a scos un cuvânt. — Ce face prinÈ›ul Nikolai Ivanovici? am întrebat deodată, de parcă mi aÈ™ fi pierdut minÈ›ile. De fapt, întrebasem numai ca să schimb vorba, dar mi am dat seama că, fără să vreau, intrasem chiar în miezul problemei, întorcându mă, ca un inconÈ™tient, în lumea pe care după atâta zbucium abia mă hotărâsem să o părăsesc. — Acum e la Þarskoe Selo. E cam bolnav, È™i, cum în oraÈ™ bântuie acum frigurile, toată lumea l a sfătuit să se mute la Þarskoe Selo, în casa dumnealui de acolo, ca să stea la aer curat. Nu i am răspuns. — Anna Andreevna È™i generăleasa se duc să l vadă de două ori pe săptămână. Se duc È™i se întorc împreună. Va să zică, Anna Andreevna È™i generăleasa (adică ea) sunt prietene! Se duc împreună la el! Am continuat să tac. — Da, mă rog, s au împrietenit la cataramă. Și nici nu È›i închipui cât de frumos vorbeÈ™te Anna Andreevna despre Katerina Nikolaevna... O ascultam fără să scot un cuvânt. — Katerina Nikolaevna a prins iar gust să iasă în lume. O È›ine într o petrecere. StrăluceÈ™te oriunde se duce. Se spune că până È™i domnii ăi mari de la curte, sunt îndrăgostiÈ›i lulea de ea... Iar pe domnul Bioring l a lăsat în plata Domnului, nici vorbă să se mai mărite cu el; aÈ™a zice toată lumea, È™tii... de când cu întâmplarea aceea. Făcea aluzie fără îndoială la scrisoarea lui Versilov. Tremuram tot, dar nici de astă dată n am scos un cuvânt. — Tare îi mai pare rău Annei Andreevna de prinÈ›ul Serghei Petrovici, È™i Katerinei Nikolaevna de asemenea, dar toată lumea spune că pe el or să l achite È™i că numai ăla... Stebelkov o să fie condamnat... I am aruncat o privire plină de ură. Ea s a ridicat È™i s a aplecat pe neaÈ™teptate spre mine: — Anna Andreevna mi a cerut cu stăruință să aflu cum te simÈ›i, rosti ea în È™oaptă, È™i mi a repetat de nu È™tiu câte ori să È›i spun că te roagă să vii pe la ea îndată ce ai să începi să ieÈ™i din casă. Ei, È™i acum rămâi cu bine. Văd că eÈ™ti pe cale să te întremezi, aÈ™a am să i È™i spun... După ce plecă, m am aÈ™ezat pe pat; simÈ›eam broboane reci de sudoare pe frunte, È™i totuÈ™i nu eram speriat. Vestea absurdă, de neconceput, privitoare la Lambert È™i la uneltirile lui, bunăoară, nu mă îngrozea, mai ales È›inând seama de spaima poate inconÈ™tientă care mă cuprindea atât în timpul bolii, cât È™i în primele zile de convalescență, de câte ori îmi aduceam aminte de întâlnirea noastră din noptea aceea. Dimpotrivă, în primul moment, după plecarea Nastasiei Egorovna, pe când È™edeam buimac pe pat, Lambert nu m a preocupat de loc, dar... mai mult decât orice mă uluiseră veÈ™tile despre ea: ruptura ei cu Bioring, succesul ei în societate, viaÈ›a ei de petreceri, succesele È™i "strălucirea"' ei. Cuvintele Nastasiei Egorovna că "străluceÈ™te oriunde se duce" îmi răsunau mereu în urechi. Deodată am simÈ›it că n am destulă putere să mă smulg din acest vârtej, deÈ™i avusesem destulă tărie să mă stăpânesc, să tac È™i să nu o iscodesc pe Nastasia Egorovna, oricât mă uluiseră poveÈ™tile ei ciudate! Mă mistuia o sete nespusă de această viață, de viaÈ›a lor È™i... un dor fierbinte care mă umplea de fericire È™i totodată mă chinuia cumplit. Gândurile mele o luară razna È™i mă lăsai în voia lor. "Ce rost are să mă frărnânt atâta!" îmi È™optea parcă o voce lăuntrică. "TotuÈ™i, până È™i mama mi a ascuns că Lambert a venit pe aici, mi a trecut prin minte, printre alte frânturi de gânduri, desigur că Versilov a sfătuit o să tacă... Dar chiar de aÈ™ È™ti că mor, n am să l întreb nimic pe Versilov despre Lambert!" "Versilov, mă bătu deodată gândul, Versilov È™i Lambert, câte n ar putea să afle unul de la altul! Bravo, Versilov! Prin scrisoarea lui a izbutit să l sperie pe Bioring È™i neamÈ›ul a dat înapoi; e drept că a ponegrit o È™i... la calomnie... il en reste toujours qeulque chose , aÈ™a că neamÈ›ul s a temut să nu È™i piardă situaÈ›ia la curte dacă izbucneÈ™te un scandal... Ha ha... are să fie o lecÈ›ie pentru ea!" "Dar Lambert... nu cumva a reuÈ™it să ajungă È™i până la ea? N ar fi de mirare! La urma urmei de ce n ar avea «relaÈ›ii» È™i cu el?" Când m am pomenit gândindu mă la asemenea bazaconii, m a cuprins desperarea È™i am căzut istovit cu capul pe pernă. "Am luat o razna, ajunge!" am strigat eu, venindu mi în simÈ›iri, am sărit brusc din pat, mi am pus papucii, halatul È™i am pornit glonÈ› spre camera lui Makar Ivanovici, de parcă acolo aveam să găsesc leacul împotriva tuturor halucinaÈ›iilor, de parcă acolo era salvarea, ancora de care să mă agăț. Se prea poate că atunci să fi crezut într adevăr acest lucru cu toată tăria; altfel ce m ar fi îmboldit să sar ca ars din pat È™i să alerg într un suflet la Makar Ivanovici? Am rămas însă descumpănit când, intrând în camera lui, am dat peste mama È™i peste doctor. Nu È™tiu de ce, dar îmi închipuisem că l voi găsi pe bătrân singur, ca în ajun, de aceea am încremenit năuc în prag. ÃŽnainte de a mă dezmetici însă, a apărut È™i Versilov È™i îndată după el a sosit È™i Liza... AÈ™adar, își dăduseră cu toÈ›ii întâlnire la Makar Ivanovici cu un anumit scop È™i tocmai "în momentul cel mai nepotrivit"! — Am venit să văd cum te mai simÈ›i, am îngăimat eu, îndreptându mă spre Makar Ivanovici. — ÃŽÈ›i mulÈ›umesc dragul meu, te È™i aÈ™teptam, È™tiam că ai să vii! Și azi noapte m am gândit la tine. Mă privea drăgăstos în ochi È™i mi am dat seama că poate el mă iubeÈ™te mai mult decât toÈ›i ceilalÈ›i; deÈ™i avea o expresie veselă, am înÈ›eles instinctiv că boala i se agravase peste noapte. ÃŽnainte de venirea mea, doctorul îl examinase temeinic. Am aflat mai târziu că doctorul acesta (era tânărul cu care mă certasem È™i care l îngrijea pe Makar Ivanovici de când sosise) îl urmărea cu multă atenÈ›ie pe pacientul său, fiindcă presupunea că bătrânul suferă de un întreg complex de boli, n aÈ™ putea preciza care anume, deoarece nu cunosc termenii medicali. Dintr o privire mi am dat seama că între Makar Ivanovici È™i doctor se È™i legase o prietenie foarte strânsă, ceea ce nu mi a plăcut de loc; de altfel, sunt sigur că în momentul acela eram È™i eu cât se poate de urâcios. — Ia spune Alexandr Semionovici, cum îl găseÈ™ti astăzi pe scumpul nostru bolnav? se interesă Versilov. De n aÈ™ fi fost eu însumi atât de tulburat, desigur că în primul rând aÈ™ fi cercetat cu cea mai mare atenÈ›ie relaÈ›iile lui Versilov cu bătrânul, care mă preocupau încă din ajun. Ceea ce m a uimit acum mai mult a fost expresia neaÈ™teptat de blândă È™i de prietenoasă a lui Versilov, care fără îndoială era sinceră. Am mai menÈ›ionat, pare mi se, că în rarele lui momente de sinceritate, chipul lui Versilov devenea nespus de atrăgător. — Iacă, ne tot certăm, răspunse doctorul. — Cu Makar Ivanovici? Nu mi vine a crede, cu el e cu neputință să te cerÈ›i. — Nu vrea să mă asculte, noaptea nu doarme... — Hai încetează, Alexandr Semionovici, destul m ai ocărât, zise Makar Ivanovici râzând. Ia spune Andrei Petrovici, ce a pățit domniÈ™oara noastră? Uită te la ea taică, adăugă el, arătând spre mama, de azi dimineață se tot frământă È™i nu È™i mai găseÈ™te locul. — Ah Andrei Petrovici, strigă mama, într adevăr foarte îngrijorată, hai, povesteÈ™te mai repede, nu ne mai chinui; ce s a ales cu ea, sărmana? — Au condamnat o pe domniÈ™oara noastră! — Vai de mine! strigă mama. — LiniÈ™teÈ™te te, n a fost condamnată la deportare în Siberia, ci numai la o amendă de cincisprezece ruble. A fost o comedie întreagă. Versilov se aÈ™eză, apoi È™i doctorul. Vorbeau despre Tatiana Pavlovna, dar eu încă nu aflasem nimic despre pățania ei. Ședeam lângă Makar Ivanovici, iar Liza în faÈ›a mea, ceva mai la dreapta. Se vedea că în ziua aceea avea pe suflet o durere mare, È™i că venise anume ca s o împărtășească mamei; faÈ›a îi era răvășită È™i crispată. Privirile noastre s au întâlnit din întâmplare È™i atunci mi am zis în sinea mea: "Amândoi suntem dezonoraÈ›i, deci eu trebuie să fac primul pas spre ea". Deodată, am simÈ›it că mi se moaie inima È™i că nu mai sunt supărat pe ea. ÃŽntre timp, Versilov începuse să povestească despre toată tărășenia din dimineaÈ›a aceea. Pe scurt, în dimineaÈ›a aceea se judecase la judecătoria de ocol procesul Tatianei Pavlovna cu bucătăreasa ei. Totul se trăgea dintr un fleac; am amintit doar că aceasta era o finlandeză răutăcioasă, care, atunci când se supăra, avea obiceiul să tacă săptămâni întregi, fără să răspundă măcar la întrebările stăpânei ei; am amintit de asemenea că Tatiana Pavlovna avea o deosebită slăbiciune pentru ea, îi ierta orice È™i nu voia cu nici un preÈ› s o alunge o dată pentru totdeauna. După mine, asemenea ciudățenii psihologice ale fetelor bătrâne È™i ale cucoanelor merită să fie tratate mai degrabă cu dispreÈ›, decât să li se dea importanță, dacă stărui însă asupra acestei istorii, o fac numai fiindcă bucătăreasa va avea de jucat în desfășurarea ulterioară a evenimentelor un rol destul de important, chiar fatal. AÈ™adar, iată că într o bună zi, Tatiana Pavlovna, scoasă din sărite de încăpățânarea bucătăresei, care de câteva zile nu mai catadicsea să i mai răspundă nici un cuvânt, a pălmuit o, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Nici de astă dată bucătăreasa n a crâcnit, dar în aceeaÈ™i zi a intrat în legătură cu un subofiÈ›er de marină în retragere, anume Osetrov, care locuia în aceeaÈ™i casă, într o cămăruță cu intrarea pe scara din dos È™i, ca să mai scoată un ban, alerga pe la autorități cu diverse treburi mărunte, punând, bineînÈ›eles, la cale procese tot atât de importante pe la judecătorii. Drept urmare, Tatiana Pavlovna a fost convocată la judecătorul de pace, iar Versilov a fost nevoit să se înfățiÈ™eze ca martor la proces. Versilov a povestit toate acestea în glumă, cu o veselie neobiÈ™nuită, aÈ™a încât până È™i mama a izbucnit în râs; imita pe Tatiana Pavlovna, pe marinar È™i pe bucătăreasă. De la început bucătăreasa îi ceruse judecătorului să o condamne pe stăpâna ei la o despăgubire bănească fiindcă: "dacă intră cucoana la închisoare, eu pentru cine mai gătesc?" La toate întrebările judecătorului, Tatiana Pavlovna a răspuns cât se poate de arogant, fără să binevoiască măcar să se dezvinovățească; dimpotrivă, È™i a încheiat astfel declaraÈ›ia: "Am plesnit o È™i am s o mai plesnesc", drept care a È™i fost condamnată pe loc la o amendă de trei ruble pentru insulte aduse instanÈ›ei. SubofiÈ›erul de marină, un tânăr slab È™i deÈ™irat, a dat să înceapă o lungă pledoarie în favoarea clientei sale, dar a luat o razna È™i a stârnit râsul întregii săli. Dezbaterile procesului s au terminat repede È™i Tatiana Pavlovna a fost condamnată să plătească o despăgubire de cincisprezece ruble Mariei, pe care o jignise cu vorba È™i cu fapta. Tatiana Pavlovna scoase pe loc portofelul È™i începu să i numere Mariei banii în palmă, dar în momentul acela se înființă È™i subofiÈ›erul de marină È™i întinse mâna să È™i primească "onorariul". Tatiana Pavlovna îi împinse mâna cât colo È™i se întoarse spre Maria. "LăsaÈ›i cucoană, nu vă mai osteniÈ›i, îi treceÈ›i È™i pe ăștia la socoteală, iar cu dumnealui mă înÈ›eleg eu." "De unde l ai mai scos È™i pe lunganul ăsta?!" făcu Tatiana Pavlovna, arătându l pe subofiÈ›erul de marină, bucuroasă că Maria își recăpătase, în sfârÈ™it, glasul. "Lungan sadea, cucoană, răspunse Maria cu È™iretenie. Da parcă pentru azi la prânz mi aÈ›i poruncit să gătesc chiftele cu mazăre, n am înÈ›eles prea bine, mă grăbeam să vin încoace". "Ba nu, cu varză, Mario, dar te rog să nu le mai arzi ca ieri." "N aveÈ›i nici o grijă cucoană, azi o să mi dau mai multă osteneală ca oricând; daÈ›i mi mânuÈ›a, vă rog", È™i i sărută mâna cucoanei, în semn de împăcare, ceea ce stârni din nou râsul întregii săli. — Știu că are haz! spuse mama, clătinând din cap, încântată È™i de vestea ce i se dăduse È™i de povestirea lui Andrei Petrovici, pe care l ascultase însă aruncând din când în când o privire îngrijorată spre Liza. — AÈ™a a fost domniÈ™oara din tinereÈ›e, o fire aprigă, spuse Makar Ivanovici, zâmbind. — Prea multă fiere È™i trândăvie, diagnostică doctorul. — Eu sunt o fire aprigă? Eu am prea multă fiere È™i duc o viață de trândăvie? izbucni Tatiana Pavlovna care intrase pe neaÈ™teptate, vădit mulÈ›umită de sine. Măcar È›ie, Alexandr Semionovici nu È›i s ar cădea să vorbeÈ™ti prostii; mă cunoÈ™ti de când aveai zece ani, aÈ™a că È™tii cât sunt de trândavă, iar de fiere mă tratezi chiar tu de un an întreg È™i tot n ai fost în stare să mă vindeci, aÈ™a că È›ie ar trebui să È›i fie ruÈ™ine! Acum vă rog să încetaÈ›i, că destul m aÈ›i batjocorit. ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, Andrei Petrovici, că te ai ostenit să vii la proces. Ei, MakaruÈ™ka, cum o mai duci, ca numai pe tine am venit să te văd, nu È™i pe dumnealui. (Arătă spre mine, însă numaidecât mă bătu prieteneÈ™te pe umăr; n o mai văzusem niciodată atât de veselă.) Ei, ce zici? încheie ea, întorcându se brusc spre medic È™i încruntându se îngrijorată. — Iacă, nu vrea să rămână în pat, È™i tot stând aÈ™a în capul oaselor se istoveÈ™te fără nici un rost. — Lasă mă să mai È™ed È™i eu puÈ›intel printre oameni, mormăi Makar Ivanovici cu o expresie rugătoare, ca de copil. — Tare È›i mai place să stai la taifas, înconjurat de oameni; asta a fost slăbiciunea ta de când te cunosc, MakaruÈ™ka, spuse Tatiana Pavlovna. — Știu eu că eÈ™ti isteÈ› nevoie mare, se întoarse bătrânul către medic, zâmbind iar, È™i că nu te scoate omul dintr ale tale, dar stai, nu te pripi, ascultă mă È™i pe mine: de, puiule, dacă È›ii morÈ›iÈ™, am să mă culc, cu toate că pe la noi se spune: "de te i culca, poate nu te i mai scula" È™i, vezi tu frate, vorba asta nu mi iese din cap. — Eram sigur că trebuie să fie vreo superstiÈ›ie la mijloc. "Dacă mă culc, te pomeneÈ™ti că nu mă mai scol", iată ce È™i zic foarte des oamenii din popor È™i preferă să bolească pe picioare, decât să se ducă la spital unde sunt siliÈ›i să stea în pat. Cât despre dumneata, Makar Ivanovici, n ai astâmpăr, fiindcă te a găsit dorul de libertate, dorul de ducă; sunt convins că asta i toată boala dumitale; te ai dezobiÈ™nuit să stai mult timp într un loc, pe câte È™tiu eÈ™ti un fel de pelerin, nu i aÈ™a? De, în poporul nostru viaÈ›a de pribegie a ajuns aproape o patimă, nu o dată mi a fost dat să întâlnesc asemenea cazuri. Nicăieri nu găseÈ™ti atâția pribegi ca la noi. — Va să zică, după tine, Makar e un pribeag! îl repezi Tatiana Pavlovna. — O, nu, n am spus o în sensul acesta, am folosit doar cuvântul în înÈ›elesul lui cel mai larg. Desigur, ceea ce l mână pe drumuri e credinÈ›a, dar chiar aÈ™a, cu frica lui Dumnezeu, e totuÈ™i pribeag. Oricât de respectabile ar fi motivele lui, rămâne totuÈ™i un pribeag... vorbesc din punct de vedere medical... — Te asigur, m am întors eu deodată spre doctor, că mai degrabă noi, dumneata, eu È™i toÈ›i câți ne aflăm aici suntem niÈ™te pribegi, decât bătrânul ăsta de la care avem cu toÈ›ii de învățat, fiindcă el trăieÈ™te după un principiu, nu se abate din drumul lui, pe când noi, câți ne găsim aici, n avem nici un principiu în viață È™i trăim ca frunzele în bătaia vântului... Dar voi nu sunteÈ›i în stare să pricepeÈ›i asta. Vorbisem, fireÈ™te, prea aspru, dar de la început avusesem intenÈ›ia să i jignesc. De fapt, nu È™tiu de ce mai rămâneam acolo, poate numai fiindcă eram într o stare vecină eu nebunia. — Ce te a găsit? mă întrebă Tatiana Pavlovna, privindu mă bănuitor. Ei, ce părere ai despre el Makar Ivanovici? se întoarse ea spre bătrân, arătându mă cu degetul. — E tare isteÈ›, să l È›ină Dumnezeu, rosti bătrânul foarte serios, dar la cuvântul "isteÈ›" aproape toÈ›i cei de față izbucniră în râs; mai tare decât toÈ›i râdea doctorul. Eu abia îmi mai È›ineam firea. Din păcate, încă nu aflasem că Versilov, medicul È™i Tatiana Pavlovna se înÈ›eleseseră cu trei zile în urmă să facă tot ce le va sta în putință ca să spulbere presimÈ›irile rele È™i temerile mamei cu privire la Makar Ivanovici, care era cu mult mai bolnav decât bănuiam eu pe atunci È™i aproape nu mai avea scăpare. Iată de ce se străduiau cu toÈ›ii să glumească È™i să râdă. Medicul, fiind însă un prostănac, nu È™tia să glumească È™i de aici s a tras tot ce a urmat. Dacă eu aÈ™ fi È™tiut de înÈ›elegerea dintre ei, n aÈ™ fi mers atât de departe. Nici Liza n avea habar de nimic. Eu stăteam È™i i ascultam, distrat, cum vorbesc È™i râd, dar gândul mi era numai È™i numai la Nastasia Egorovna È™i la veÈ™tile aduse de ea; parcă o vedeam aievea È™ezând în faÈ›a mea È™i privindu mă, apoi ducându se tiptil să arunce o privire în camera de alături. Deodată, i am auzit pe toÈ›i izbucnind în râs, fiindcă, din cine È™tie ce motiv, Tatiana Pavlovna îi spusese doctorului că e un ateu: "Ce È›i e È™i cu mintoÈ™ii ăștia de doctori — toÈ›i niÈ™te atei!"... — Makar Ivanovici! strigă doctorul, prefăcându se prosteÈ™te că se simte jignit È™i face apel la bătrân ca la un judecător. Ce crezi, sunt eu un ateu, un necredincios? — Tu? Nu, tu nu eÈ™ti un necredincios, răspunse bătrânul grav, privindu l cu stăruință. Nu, slavă Domnului! făcu el, clătinând din cap. Tu eÈ™ti un om vesel. — Va să zică, un om vesel nu poate fi un necredincios? observă doctorul cu ironie. — Să È™tii că e o idee! întări Versilov cât se poate de serios. — E o idee mare am strigat eu fără să vreau, fiindcă mă uimise sensul cuvintelor sale. Doctorul însă ne privea pe toÈ›i nedumerit. — Cărturarii ăștia, profesorii ăștia (pesemne că cineva pomenise adineauri de profesori), începu Makar Ivanovici, lăsând ochii în jos, mă înspăimântau grozav pe vremuri, mă feream de ei, fiindcă mai rău decât orice pe lume mă temeam cu strășnicie de necredincioÈ™i. N am decât un singur suflet, îmi ziceam È™i dacă mi l prăpădesc, nu dau de altul; dar cu timpul am prins curaj È™i m am gândit: "La urma urmei, n or fi ei cu stea în frunte, ci tot oameni ca noi, păcătoÈ™ii". Unde mai pui că eram È™i tare curios: "Ia să văd eu, pe ce se întemeiază necredinÈ›a?" mă întrebam. Dar mai târziu, dragii mei, n am mai fost nici măcar curios. Tăcu o clipă, dar se vedea că are de gând să continue cu acelaÈ™i zâmbet grav È™i blajin. Există oameni care merg atât de departe cu buna lor credință, încât nu se sfiesc să È™i deschidă sufletul față de oricine, fiindcă nici prin gând nu le trece că cineva ar putea să i ia în râs. Asemenea oameni sunt întotdeauna mărginiÈ›i tocmai fiindcă împărtășesc primului venit sentimentele lor cele mai sfinte. TotuÈ™i, Makar Ivanovici, după părerea mea, nu făcea parte din această categorie. Pe el nu l îndemna să vorbească o bună credință, o naivitate exagerată, ci cu totul altceva: din când în când ieÈ™ea la iveală misionarul din el. Spre marea mea satisfacÈ›ie, am surprins pe faÈ›a lui un zâmbet È™iret, aproape ironic, stârnit de medic, poate chiar È™i de Versilov. Era vădit că mai discutaseră de multe ori în cursul săptămânii pe această temă; dar, spre ghinionul meu, în cursul discuÈ›iei s a rostit cuvântul acela nefericit care mă electrizase de a dreptul în ajun È™i mă făcuse să izbucnesc — izbucnire de care îmi pare rău până în ziua de astăzi. — Poate că de un om cu adevărat necredincios, urmă bătrânul stăruitor, m aÈ™ teme È™i acum, numai că, vezi tu, dragă Alexandr Semionovici, de câte ori mi s a părut în viață că am întâlnit un adevărat necredincios, n am dat decât peste un suflet sterp, frământat de deÈ™ertăciuni, atât È™i nimic mai mult. Suflete de astea găseÈ™ti pretutindeni, unde nici nu gândeÈ™ti; È™i printre boierii ăi mari, È™i printre săraci, È™i printre proÈ™ti È™i printre cărturari, ba chiar È™i printre oamenii cei mai de rând, la toÈ›i te loveÈ™ti de aceeaÈ™i deÈ™ertăciune. Până È™i cei care o viață întreagă au tot citit È™i au tot învățat, sorbind toată dulceaÈ›a cărÈ›ilor, tot nu sunt în stare să judece cu capul lor, darămite să dezlege taina vieÈ›ii! Unii sunt atât de împrăștiaÈ›i, încât nu se mai văd nici pe ei înÈ™iÈ™i. Unii s au prefăcut parcă în stane de piatră È™i în inima lor numai visele deÈ™arte mai fierb ca vinul. Altul e nesimÈ›it È™i uÈ™uratic È™i nu i arde decât de râs. Câte unul n a ales din cărÈ›i decât floricelele, È™i din astea numai cele care i au plăcut lui, dar tot un cap sec a rămas È™i un suflet deÈ™ert, fiindcă n a È™tiut ce să caute. Eu cred că de multe ori È™i plictiseala e de vină. Vezi dumneata un sărac bunăoară: n are nici ce mânca, nici cu ce È™i È›ine copiii, noaptea îl înÈ›eapă paiele, fiindcă n are nici măcar un È›ol să l aÈ™tearnă peste ele, totuÈ™i inima îi e veselă, uÈ™oară; chiar când păcătuieÈ™te È™i înjură, o face cu inimă bună. Iar boierii ăi mari, bogătaÈ™ii, care beau È™i mănâncă după pofta inimii, care È™ed pe un morman de aur, au sufletul cătrănit de plictiseală. Altul a învățat câte în lună È™i în soare, È™i tot nu i s a luminat sufletul È™i i e lehamite de viață. Și mi trece prin gând că, cu cât aduni mai multă minte, cu atât È›i se face mai lehamite de toate. Dar ce să mai vorbim, oamenii învață de când lumea È™i pământul, dar la ce le foloseÈ™te toată învățătura, dacă nu È™tiu cum să prefacă această lume într o grădină minunată, veselă È™i înfloritoare care să bucure sufletul omului? Să vă mai spun ceva, oamenii n au armonie sufletească, È™i nici nu năzuiesc la ea; merg cu toÈ›ii la pierzanie, È™i fiecare își laudă drumul lui, în loc să È™i întoarcă sufletul către singurul adevăr, căci viaÈ›a fără credință în Dumnezeu nu i decât un chin. Va să zică, blestemăm tocmai ceea ce ne luminează calea, È™i nici măcar nu ne dăm seama de asta. La urma urmei, omul nici nu poate trăi fără să se închine la ceva, asta întrece puterile omului, oricât de tare ar fi. Iar dacă se leapădă de Dumnezeu, atunci se închină unui idol pe care ori È™i l ciopleÈ™te din lemn, ori È™i l toarnă din aur, ori È™i l plăsmuieÈ™te în minte. Sunt cu toÈ›ii niÈ™te păgâni, È™i nu niÈ™te necredincioÈ™i, iată cum trebuie socotiÈ›i. Sunt oare pe lume È™i oameni fără nici o credință? Cum să nu fie, numai că ăștia sunt cu mult mai primejdioÈ™i decât ceilalÈ›i, fiindcă au totdeauna numele Domnului pe buze. Am auzit multe despre ei, dar eu n am întâlnit nici unul. Da, frate, sunt È™i oameni de ăștia, È™i eu unul cred că È™i trebuie să fie. — Ai dreptate, Makar Ivanovici! încuviință Versilov pe neaÈ™teptate. Sunt È™i asemenea oameni È™i "trebuie să fie". — Nu încape îndoială că sunt È™i că "trebuie să fie"! am izbucnit fără să mă pot stăpâni, cu multă însufleÈ›ire, dar n aÈ™ putea spune de ce; m a entuziasmat însă tonul lui Versilov È™i m a cucerit tâlcul pe care mi s a părut că l desluÈ™esc în cuvintele "trebuie să fie". ÃŽntreaga discuÈ›ie a fost cu totul neaÈ™teptată pentru mine, dar în momentul acela s a întâmplat ceva È™i mai neaÈ™teptat. Era o zi foarte luminoasă; după sfatul doctorului, Makar Ivanovici stătea de obicei toată ziua cu storul lăsat, acum însă storul fusese înlocuit printr o perdeluță, care lăsa descoperită partea de sus a ferestrei, deoarece bătrânul nu putea suferi întunericul È™i tânjea după soare. Pe când stăteam cu toÈ›ii în camera lui, o rază de soare l a izbit pe Makar Ivanovici drept în față. ÃŽn focul discuÈ›iei, el nici n a băgat de seamă la început, deÈ™i pe când vorbea, È™i a tras instinctiv de câteva ori capul deoparte, fiindcă lumina prea puternică îl supăra È™i i irita ochii bolnavi. Mama, care stătea lângă el, arunca mereu priviri îngrijorate spre fereastră, ar fi vrut să o acopere cu ceva, dar ca să nu tulbure discuÈ›ia, se gândi să tragă deoparte scăunelul pe care È™edea Makar Ivanovici; n ar fi fost nevoie să l mute decât cu o palmă. Se aplecă de câteva ori È™i încercă să tragă scăunelul, dar nu izbuti să l urnească, fiindcă Makar Ivanovici era prea greu. Cu toate că bătrânul era furat de discuÈ›ie, simÈ›i sforțările ei È™i în mod inconÈ™tient încercă de câteva ori să se ridice, dar picioarele nu l ajutau. Mama continua totuÈ™i să se opintească È™i să tragă de scăunel, ceea ce până la urmă o scoase din sărite pe Liza. ÃŽmi aduc aminte că am surprins o de câteva ori aruncând în jur priviri scăpărătoare de furie, dar n am înÈ›eles ce o mâniase È™i nici nu m am întrebat prea mult, fiindcă eram È™i eu prins în discuÈ›ie. Deodată însă, m a izbit vocea ei aspră, aproape striga la Makar Ivanovici: — Da ridică te È™i dumneata cât de cât, vezi bine cum se căzneÈ™te mama! Bătrânul întoarse repede capul spre ea, înÈ›elese pe loc despre ce era vorba, dădu numaidecât să se ridice, dar în zadar: nu izbuti să se salte decât puÈ›in, apoi recăzu pe scăunel. — Nu pot drăguță, îi răspunse el Lizei cu un glas jalnic, privind o, neputincios È™i supus ca un copil. — Să îndrugi ceasuri întregi câte în lună È™i în soare asta poÈ›i, dar ca să te miÈ™ti puÈ›in n ai putere. — Liza! se răsti la ea Tatiana Pavlovna. Makar Ivanovici făcu din nou o sforÈ›are desperată. — Ia È›i cârja, doar o ai la îndemână, propteÈ™te te în ea È™i ridică te, îl bruftului iar Liza. — Ai dreptate, recunoscu bătrânul È™i întinse numaidecât mâna după cârjă. — Ar trebui să l ajutăm noi, spuse Versilov ridicându se. Doctorul se apropie de el, Tatiana Pavlovna sări de asemenea să l sprijine, dar înainte de a apuca cineva să l ajute, Makar Ivanovici, proptindu se din toate puterile în cârjă, se ridică deodată în picioare, privindu ne, triumfător È™i fericit: — Iacă m am ridicat! spuse el aproape cu mândrie, zâmbind bucuros. Þie trebuie să È›i mulÈ›umesc, drăguță, fiindcă m ai învățat ce să fac, eu credeam că picioarele nu vor să mă mai slujească de fel... Nici nu apucă bine să È™i termine vorba, că deodată, cârja, pe care se lăsase cu toată greutatea, alunecă pe covor, È™i cum picioarele nu l mai È›ineau aproape de loc, se prăbuÈ™i grămadă jos. Mi aduc aminte că am înlemnit de groază. Am scos cu toÈ›ii un strigăt de spaimă È™i ne am repezit să l ridicăm, dar, din fericire, nu se lovise prea rău; neajutorat cum era, se izbise doar cu zgomot cu amândoi genunchii de duÈ™umea, dar izbutise să întindă la timp mâna dreaptă È™i să se sprijine în ea. Câțiva dintre noi l am ridicat È™i l am aÈ™ezat pe pat. Se făcuse foarte palid, nu de spaimă, ci din pricina zguduituri. (Pe lângă alte boli, doctorul constatase că bătrânul suferă È™i de inimă.) în schimb, mama era înnebunită de spaimă. Makar Ivanovici, înainte de a È™i fi revenit, încă palid, tremurând tot, se întoarse deodată către Liza È™i i spuse încet, aproape cu duioÈ™ie: — Ne am înÈ™elat amândoi, drăguță, nu mă mai È›in de loc picioarele! Nu pot să spun ce am simÈ›it atunci. M a impresionat mai ales faptul că în glasul bietului bătrân nu răzbătea nici urmă de tânguială sau de mustrare; dimpotrivă, era vădit că de la început cuvintele Lizei nu i se păruseră câtuÈ™i de puÈ›in răutăcioase, mai mult, până È™i tonul ei răstit îl găsea firesc, fiindcă se socotea vinovat È™i prin urmare se cădea să fie repezit. Scena o zgudui È™i pe Liza. ÃŽn clipa când bătrânul căzuse, sărise È™i ea ca arsă o dată cu ceilalÈ›i, apoi rămase înmărmurită de spaimă È™i desigur, de durere, fiindcă totul se întâmplase din pricina ei, iar când auzi cuvintele bătrânului, obrajii i se aprinseră brusc de ruÈ™ine È™i remuÈ™cări. — Ajunge! răsună deodată glasul poruncitor al Tatianei Pavlovna. LăsaÈ›i flecăreala, că de aici se trage tot răul! Ar fi vremea să ne vedem de treabă. Că de, nu te poÈ›i aÈ™tepta la nimic bun, când însuÈ™i doctorul îl întărâtă pe bolnav! — Chiar aÈ™a! întări Alexandr Semionovici învârtindu se în jurul bătrânului. Sunt într adevăr vinovat, Tatiana Pavlovna, fiindcă un bolnav are nevoie de liniÈ™te! Dar Tatiana Pavlovna nici nu l luă în seamă, de câteva clipe o cerceta cu stăruință pe Liza. — Vino încoace, Liza, È™i sărută mă, bineînÈ›eles, dacă nu È›i e silă de o bătrână proastă ca mine, spuse ea pe neaÈ™teptate. Și se repezi s o sărute pe Liza, nu È™tiu pentru ce, dar în orice caz gestul ei mi a plăcut atât de mult, încât era cât pe aci s o îmbrățiÈ™ez È™i eu pe Tatiana Pavlovna. Făcuse bine că n o mai copleÈ™ise pe Liza cu mustrări, ci, dimpotrivă, întâmpinase cu bucurie È™i încurajase sentimentul frumos care încolÈ›ise fără îndoială în inima fetei. Dar, trecând peste toate aceste bune sentimente, m am ridicat deodată È™i am început să vorbesc tăios È™i răspicat: — Makar Ivanovici, ai folosit din nou expresia "armonie sufletească", când de câteva zile, È™i mai cu seamă ieri m a tot frământat acest gând... dar, ce zic, de o viață întreagă mă tot munceÈ™te, numai că până ieri n am găsit cuvântul potrivit. Socotesc această coincidență drept un semn al destinului, aproape o minune... Þi o declar aici, față de toată lumea. Dar n am fost lăsat să vorbesc mai departe. Repet ca nu È™tiam nimic despre convenÈ›ia lor cu privire la mama È™i la Makar Ivanovici, iar, după toate isprăvile de acest soi pe care le făcusem până atunci, aveau tot dreptul să mă socotească în stare de a dezlănÈ›ui È™i de astă dată un scandal. — AstâmpăraÈ›i l, astâmpăraÈ›i l! răcni Tatiana Pavlovna, furioasă la culme. Mama tremura toată de îngrijorare. Văzând spaima generală, Makar Ivanovici s a speriat È™i el. — SfârÈ™eÈ™te Arkadi! îmi strigă Versilov aspru. — Socotesc prezenÈ›a voastră, domnilor, am răcnit eu È™i mai tare, da, prezenÈ›a voastră a tuturor, în preajma acestui suflet curat de copil (am arătat spre Makar), o socotesc o infamie. Dintre noi toÈ›i, numai mama este o sfântă, cu toate că È™i ea... — Nu l mai tulbura pe bătrân! stărui È™i doctorul. — Știu că toată lumea mă priveÈ™te ca pe un duÈ™man, am îngăimat eu (nu mi amintesc dacă m am exprimat întocmai aÈ™a, în orice caz aceasta era ideea), întorcându mă din nou spre Versilov È™i sfidându l cu privirea. — Arkadi! îmi strigă el, între noi s a mai petrecut o dată aici o scenă identică. De astă dată te rog din suflet să te stăpâneÈ™ti! Glasul lui era pătruns de o emoÈ›ie nespus de puternică, iar pe față i se citea o tristeÈ›e nemaipomenită, sinceră È™i adâncă. Dar ceea ce m a mirat mai mult a fost privirea lui vinovată, de parcă eu aÈ™ fi fost judecătorul, iar el acuzatul. Toate astea m au scos cu desăvârÈ™ire din minÈ›i. — Da, i am strigat eu drept răspuns, între noi s a mai petrecut o scenă identică atunci când l am înmormântat pe Versilov È™i mi l am smuls din suflet... Apoi a urmat învierea din morÈ›i, acum însă... ÃŽnvierea nu mai e cu putință! Dar nu i nimic... o să vă convingeÈ›i cu toÈ›ii de ce sunt în stare. Am să vă dovedesc ceea ce voi nici nu visaÈ›i! După aceea am fugit în camera mea. Versilov a alergat după mine... Boala mi s a agravat din nou; am căpătat un acces puternic de friguri, iar seara am început să aiurez. Dar n am fost tot timpul inconÈ™tient: în noaptea aceea am avut nenumărate vise, un È™ir întreg de vise fantastice; unul dintre ele, sau poate numai o frântură, mi s a întipărit în minte pe toată viaÈ›a. ÃŽl redau fără nici un comentariu; a fost un vis profetic È™i de aceea nu pot trece peste el. Se făcea că mă aflu într o cameră mare È™i înaltă care părea să fie locuinÈ›a Tatianei Pavlovna, È™i totuÈ™i nu era, fiindcă îmi amintesc foarte bine încăperea È™i È›in să precizez acest lucru de pe acum. Eram însufleÈ›it de un gând generos È™i măreÈ›. DeÈ™i mă găseam singur în cameră, mă neliniÈ™tea È™i mă chinuia tot timpul sentimentul că, de fapt, nu sunt singur, că mai este cineva prin apropiere care mă aÈ™teaptă È™i vrea ceva de la mine. Aveam impresia că după ușă stau niÈ™te oameni care mă pândesc să vadă ce fac. Era o senzaÈ›ie groaznică È™i îmi spuneam mereu: "O, de aÈ™ fi singur!" Și deodată a intrat ea. Mă privea cu sfială drept în ochi È™i părea îngrozitor de speriată. ÃŽn mâinile mele se afla documentul. Ea îmi zâmbea ca să mă cucerească, mă alinta, iar mie îmi părea rău, fiindcă mă dezgusta din ce în ce mai tare. Deodată, È™i a acoperit faÈ›a cu mâinile. Atunci am azvârlit "documentul" pe masă È™i i am spus cu un dispreÈ› zdrobitor: "Nu i nevoie să mă rogi, È›ine, nu vreau nimic de la dumneata! Fiindcă m ai batjocorit atâta, mă răzbun dispreÈ›uindu te!" Apoi am ieÈ™it din cameră, nespus de mândru de gestul meu nobil. Dar când să ies pe ușă, Lambert m a prins de mână în întuneric: "Dobitocule, neghiobule! îmi È™optea el, furios. Va fi nevoită să È›ină un pension pentru fiicele de nobili, în Vasilievski ostrov (N. B. Ca să aibă din ce trăi, dacă taică său, aflând de la mine de existenÈ›a documentului, o va dezmoÈ™teni È™i o va alunga din casă.)". Redau cuvintele lui Lambert întocmai cum le am auzit în vis. "Arkadi Makarovici caută «armonie sufletească»", se auzi glasul melodios al Annei Andreevna, de undeva din apropiere, ca È™i cum ar fi fost È™i ea pe scară; după tonul ei usturător de ironic era vădit că nu voise câtuÈ™i de puÈ›in să mă laude. M am întors în cameră împreună cu Lambert, dar când îl zări, ea izbucni într un hohot de râs. Prima mea reacÈ›ie a fost o spaimă îngrozitoare, aÈ™a că am înlemnit pe loc. O priveam È™i nu mi venea a crede: parcă își scosese brusc o mască de pe obraz, căci, deÈ™i trăsăturile îi erau neschimbate, fiecare dintre ele exprima acum o neruÈ™inare sfruntată. "PlăteÈ™te, cucoană, dacă vrei să te răscumperi!" îi strigă Lambert È™i amândoi începură să hohotească È™i mai tare. Eu îi priveam cu răsuflarea tăiată È™i mi spuneam: "E oare cu putință ca această neruÈ™inată să fie femeia care dintr o privire îmi trezea în suflet cele mai înălțătoare năzuinÈ›e?" "Iată ce sunt în stare să facă pentru bani aceÈ™ti înfumuraÈ›i din aÈ™a zisa lume bună!" exclamă Lambert. Dar neruÈ™inata nu s a tulburat câtuÈ™i de puÈ›in, dimpotrivă, a continuat să râdă, văzându mă atât de îngrozit. O, era limpede că e gata să plătească oricât pentru document, È™i atunci... ce s a întâmplat atunci în sufletul meu? N am mai simÈ›it nici milă, nici dezgust, tremuram ca varga... Eram cuprins de un sentiment nou, pe care nu l mai încercasem până atunci, un sentiment cu neputință de exprimat în cuvinte, dar mai puternic decât oricare altul... O, pentru nimic în lume n aÈ™ mai fi avut tăria să plec de acolo! Acum mă încânta tocmai neruÈ™inarea care ieÈ™ea la iveală! Deodată, am prins o de mâini È™i la atingerea lor m a trecut un fior dureros. Apoi mi am apropiat buzele de gura ei impertinentă, provocator de roÈ™ie, care tremura de râs È™i părea să mă îmbie. O, cum aÈ™ vrea să scap de această amintire josnică, de acest vis blestemat! Jur că până la acest vis dezgustător nici nu mi trecuse vreodată prin minte un gând atât de ruÈ™inos! Nici măcar în adâncul sufletului nu mi încolÈ›ise vreodată o astfel de dorință (deÈ™i mai păstram încă documentul cusut în căptuÈ™eala hainei È™i uneori îl pipăiam, zâmbind cu tâlc). Atunci cum se explică o pornire atât de neaÈ™teptată? Se vede că am un suflet josnic de păianjen . ÃŽnseamnă că totul se zămislise È™i zăcea de mult în sufletul meu destrăbălat, că era o dorință ascunsă, pe care inima mea se ruÈ™ina s o mărturisească, iar mintea mea se ferea s o aducă la lumina conÈ™tiinÈ›ei. ÃŽn vis însă, sufletul meu a dat în vileag tot ce ascunsese până atunci, trădându È™i taina cât se poate de limpede, plastic È™i mai cu seamă profetic. Nu cumva tocmai asta voisem să le È™i dovedesc alor mei când fugisem dimineaÈ›a din camera lui Makar Ivanovici? Dar ajunge, deocamdată nu mai vreau să vorbesc despre asta. Visul meu de atunci rămâne una dintre cele mai fantastice întâmplări din viaÈ›a mea. CAPITOLUL AL TREILEA Dacă n ar fi început atunci pentru mine o perioadă de câteva zile, care fără să aducă nici o schimbare importantă, mi a rămas totuÈ™i în minte ca o perioadă luminoasă È™i calmă, cum n au fost decât foarte puÈ›ine în viaÈ›a mea. Nu voi descrie starea mea sufletească de atunci; dacă aÈ™ încerca să redau ce simÈ›eam, sunt convins că cititorul nu m ar crede. De aceea socotesc că e mai bine ca totul să se lămurească din fapte. Deocamdată, vreau să atrag atenÈ›ia asupra unui lucru: cititorul să nu uite ceea ce am spus despre sufletul meu de păianjen. Și când te gândeÈ™ti că această mărturisire o face un om care voia să È™i părăsească familia, să o rupă cu societatea în numele "armoniei sufleteÈ™ti"! Nu încape îndoială că tânjeam după "armonie sufletească", dar cum se poate îmbina o dorință atât de înălțătoare cu atâtea altele la care nici nu vreau să mă gândesc — a rămas o taină pentru mine. De altfel, oricât m am frământat, n am izbutit să dezleg această taină uimitoare: cum de pot oamenii (È™i pe cât mi se pare îndeosebi oamenii de la noi, din Rusia) să nutrească în sufletul lor idealul cel mai înălțător alături de cea mai odioasă josnicie, È™i ambele cu sinceritate deplină. DovedeÈ™te oare acest fenomen o trăsătură specifică a sufletului rus, deosebit de larg È™i de cuprinzător, trăsătură care o să l ducă departe, sau este o simplă dovadă de josnicie — iată întrebarea . Dar nu e locul să stăruim acuma asupra ei. Fapt e că a început pentru mine o perioadă de acalmie. Mi am dat în sfârÈ™it, seama că trebuie să mă însănătoÈ™esc cu orice preÈ› È™i cât mai repede, pentru a putea începe să acÈ›ionez cât mai curând; de aceea m am hotărât să duc o viață igienică, să urmez sfaturile medicului (oricare ar fi ele) È™i dând dovadă de o nemaipomenită cuminÈ›enie (rod al unui suflet larg), să mi amân planurile bătăioase până în ziua când voi ieÈ™i din casă, deci până la însănătoÈ™irea deplină. Cum se împăcau bunele mele simțăminte È™i satisfacÈ›ia pe care mi o dădea acalmia cu zvâcnirile neliniÈ™tite È™i totodată dureros de plăcute ale inimii, stârnite de presimÈ›irea apropiatelor schimbări furtunoase din viaÈ›a mea — n aÈ™ putea spune, cu toate că înclin să văd È™i aici o dovadă de "armonie sufletească", în orice caz, nu mai eram atât de frământat ca până atunci; amânasem toate frământările până la termenul stabilit, È™i viitorul nu mă mai înspăimânta ca mai înainte, fiindcă îl priveam ca un om bogat, sigur de mijloacele È™i forÈ›ele sale. ÃŽntâmpinam din ce în ce mai semeÈ› viitorul È™i eram tot mai pregătit să l înfrunt, în bună parte desigur datorită întremării mele incontestabile È™i energiei pe care mi o recâștigam văzând cu ochii. Iată de ce mi amintesc acum cu atâta plăcere de acele câteva zile în care m am înzdrăvenit definitiv, cu adevărat. Ai mei, fireÈ™te, mi au iertat totul, în primul rând ieÈ™irea mea violentă, È™i asta cu toate că le strigasem în față că sunt josnici! Această trăsătură, pe care eu o numesc inteligenÈ›a inimii, o preÈ›uiesc cel mai mult la oameni; în orice caz, atunci m a dezarmat numaidecât, deÈ™i, bineînÈ›eles, nu de tot. Cu Versilov, bunăoară, continuam să stau de vorbă de parcă am fi fost cei mai buni prieteni, dar de îndată ce deveneam ceva mai expansivi (ceea ce se întâmpla uneori), ne retrăgeam fiecare în carapacea lui, oarecum ruÈ™inaÈ›i. ÃŽn anumite situaÈ›ii, învingătorului îi este ruÈ™ine de cel pe care l a învins, tocmai fiindcă È™i a arătat superioritatea față de el. Fără doar È™i poate că învingătorul eram eu, de aceea mă È™i ruÈ™inam. ÃŽn dimineaÈ›a aceea, când m am sculat pentru prima oară din pat după recidiva bolii, el a venit la mine È™i abia atunci am aflat despre consemnul general cu privire la mama È™i la Makar Ivanovici; mi a mai atras atenÈ›ia că deÈ™i bătrânul se simte ceva mai bine, doctorul refuză să È™i asume vreo răspundere. I am făgăduit din toată inima ca pe viitor să mă port È™i eu mai cu băgare de seamă. Când Versilov mi a adus la cunoÈ™tință toate acestea, am înÈ›eles pentru prima oară cât de mult È™i de sincer îl preocupă È™i pe el soarta bătrânului, în orice caz, cu mult mai mult decât m aÈ™ fi putut aÈ™tepta din partea unui om ca el; atunci m am convins că se poartă astfel cu Makar Ivanovici fiindcă È›ine nespus la el, nu numai de dragul mamei. Atitudinea lui m a cam mirat È™i mi a stârnit un interes deosebit, căci recunosc că fără ajutorul lui Versilov n aÈ™ fi descoperit È™i n aÈ™ fi ajuns să preÈ›uiesc multe din trăsăturile acestui bătrân a cărui imagine mi s a întipărit în inimă, rămânând una dintre cele mai vii È™i mai originale amintiri ale mele. Aveam impresia că Versilov e oarecum îngrijorat de purtarea mea față de Makar Ivanovici, cu alte cuvinte că nu prea are încredere nici în inteligenÈ›a, nici în tactul meu, È™i de aceea a rămas atât de plăcut surprins când a descoperit că È™i eu sunt în stare să înÈ›eleg uneori cum trebuie să te porÈ›i cu un om care are cu totul alte concepÈ›ii È™i principii, în sfârÈ™it, că, atunci când e necesar, È™tiu să mă arăt È™i înÈ›elegător È™i generos. Mărturisesc de asemenea (ceea ce nu socotesc câtuÈ™i de puÈ›in umilitor pentru mine) că am găsit la acest om din popor un fel cu totul nou de a privi anumite sentimente È™i principii, o interpretare nebănuită, infinit mai limpede È™i mai mulÈ›umitoare decât cea pe care le o dădeam eu până atunci. Și totuÈ™i, uneori era cu neputință să nu te scoată din sărite anumite prejudecăți naive ale bătrânului, pe care le susÈ›inea cu o credință neclintită È™i o liniÈ™te revoltătoare. De vină era numai incultura lui, fireÈ™te, căci în sufletul lui È™tia să cântărească toate lucrurile È™i să le preÈ›uiască la adevărata lor valoare, chiar mai bine decât toÈ›i oamenii pe care i am întâlnit în viaÈ›a mea. Ceea ce te încânta în primul rând la el era, după cum am mai arătat, extraordinara lui sinceritate È™i lipsa totală de vanitate; simÈ›eai de la început că are o inimă nespus de curată, neîntinată de păcate, o inimă "veselă". Tocmai această "veselie" era chezășia "armoniei sufleteÈ™ti" a bătrânului. De altfel, cuvântul "veselie" îi plăcea grozav È™i l folosea mereu. E drept că uneori cădea într o exaltare bolnăvicioasă, vădind o emotivitate anormală, în parte datorată probabil frigurilor, de care nu scăpa niciodată cu desăvârÈ™ire; totuÈ™i, nici în asemenea momente armonia lui sufletească nu era umbrită. Te mai izbeau la el È™i anumite contradicÈ›ii: uimitoarea lui bună credință, care îl împiedica uneori să observe o ironie (ceea ce îmi stârnea adesea ciuda), se îmbina cu o È™iretenie subtilă, manifestată mai cu seamă în discuÈ›iile cu caracter polemic. ÃŽi plăcea să polemizeze dar numai câteodată È™i într un fel destul de original. Atunci reieÈ™ea că străbătuse Rusia în lung È™i n lat, că văzuse È™i auzise multe, dar, repet, mai presus de orice punea duioÈ™ia È™i prin urmare îi plăcea tot ceea ce putea s o stârnească, de acea È™i povestea de cele mai multe ori lucruri înduioșătoare. ÃŽn general îi plăcea grozav să povestească. De la el am aflat multe despre propriile lui peregrinări È™i diferite legende din viaÈ›a "mucenicilor" din cele mai vechi timpuri. DeÈ™i nu sunt un cunoscător în materie, totuÈ™i cred că înflorea mult aceste legende, pe care în cea mai mare parte le auzise din gura oamenilor din popor. DeÈ™i uneori povestirile lui erau cu totul de necrezut, în ciuda înfloririlor È™i a scornelilor, luate în întregime erau uimitor de armonioase, pline de cele mai autentice simțăminte ale poporului, È™i totdeauna înduioșătoare... Dintre aceste istorioare mi s a întipărit în minte, bunăoară, una destul de lungă: ViaÈ›a Mariei Egipteanca . Despre viaÈ›a acestei sfinte, ca È™i de a celor mai mulÈ›i sfinÈ›i de altfel, n avusesem habar până atunci. Mărturisesc sincer că era aproape cu neputință să l asculÈ›i fără să È›i dea lacrimile, care nu erau stârnite de duioÈ™ie, ci de o exaltare ciudată: te cuprindea un sentiment fierbinte È™i straniu ca pustiul acela cu nisipuri încinse È™i cu lei prin care rătăcise sfânta. Dar nu mai vreau să vorbesc despre asta È™i nici n am căderea. ÃŽn afară de duioÈ™ie, mă mai încântau È™i unele păreri foarte originale de ale lui despre anumite fenomene încă foarte discutabile din realitatea noastră. O dată mi a povestit, de pildă, o întâmplare petrecută de curând cu un soldat eliberat din armată, întâmplare la care fusese în parte martor. Când È™i a terminat armata, soldatul cu pricina s a întors în satul lui, dar viaÈ›a printre țărani nu i a mai plăcut È™i nici țăranii nu l au primit bucuros printre ei. Omul a început să È™i facă de cap, s a pus pe beÈ›ie, È™i într o zi a jefuit pe cineva; cu toate că nu s au găsit dovezi zdrobitoare împotriva lui, omul a fost înhățat È™i tras la judecată. La proces, avocatul era cât pe aci să l scoată basma curată, susÈ›inând morÈ›iÈ™ că nu sunt dovezi, când deodată omul care până atunci îl ascultase liniÈ™tit, a sărit în picioare È™i l a întrerupt pe avocat: "Stai, nu te pripi" È™i apoi a istorisit tot de a fir a păr, a recunoscut totul plângând È™i căindu se. JuraÈ›ii s au închis în camera lor să se sfătuiască, apoi au ieÈ™it buluc È™i au spus într un glas: "Nu e vinovat". Toată lumea din sală a început să strige de bucurie, numai soldatul a rămas È›eapăn ca o stană de piatră, fiindcă nu pricepea nimic; n a înÈ›eles nici pe urmă predica pe care i a È›inut o preÈ™edintele înainte de a i da drumul. Când s a pomenit iar slobod, nici nu i a venit a crede. A început să tânjească, era muncit de gânduri, nu mânca, nu bea nu vorbea cu nimeni, iar a cincea zi s a spânzurat. "Nu i tihneÈ™te omului viaÈ›a, când are un păcat pe suflet!" spuse Makar Ivanovici în concluzie. ÃŽntâmplarea e desigur foarte banală, cum citeÈ™ti azi cu sutele în gazete, dar mie mi a plăcut tonul bătrânului È™i mai cu seamă anumite expresii care vădeau fără îndoială un nou fel de a gândi. Vorbind bunăoară despre faptul că soldatul n a fost bine primit de țărani când s a întors în sat, Makar Ivanovici s a exprimat astfel: "Că de, ce altceva e un soldat decât un țăran stricat, apoi când a pomenit de avocatul care era pe punctul să câștige procesul, l a caracterizat astfel: "Că de, ce altceva e un avocat decât un cuget tocmit". A rostit ambele expresii spontan, fără să È™i dea seama, deÈ™i fiecare oglindea o părere originală despre o întreagă pătură socială, È™i chiar dacă nu oglindea concepÈ›ia întregului popor, avea meritul de a fi personală È™i nu împrumutată. Oamenii din popor te uimesc adesea prin expresiile lor plastice care trădează originalitate È™i o intuiÈ›ie aproape miraculoasă. — Dar nu crezi, oare, Makar Ivanovici, că È™i sinuciderea este un păcat? l am întrebat eu cu acest prilej. — Sinuciderea este cel mai mare păcat pe care l poate săvârÈ™i un om, îmi răspunse el oftând, dar pe un sinucigaÈ™ numai Dumnezeu are căderea să l judece, fiindcă el singur È™tie tot, È™i puterea È™i răbdarea fiecăruia. Noi, însă, suntem datori să ne rugăm pentru sufletul unui astfel de păcătos. De câte ori auzi că un om a păcătuit luându È™i zilele să te rogi smerit, înainte de culcare, pentru sufletul sărmanului păcătos sau măcar caută să l înduioÈ™ezi pe Dumnezeu cu un oftat; chiar dacă nici nu l ai cunoscut — ruga ta va fi cu atât mai mult ascultată. — Dar dacă e gata osândit, îi mai foloseÈ™te oare rugăciunea mea? — De unde È™tii că nu? MulÈ›i, o, foarte mulÈ›i necredincioÈ™i aruncă astfel praf în ochii celor neîncercaÈ›i; tu însă nu i asculta, fiindcă nici ei înÈ™iÈ™i nu È™i dau seama cât sunt de rătăciÈ›i. Rugăciunea unui om viu pentru un suflet osândit e primită cu adevărat. Ia gândeÈ™te te, ce se alege de un suflet pentru care n are cine să se roage? De aceea, când te rogi înainte de culcare, nu uita să adaugi înainte de sfârÈ™it: "MântuieÈ™te, Doamne Iisuse, È™i pe cei pentru care n are cine să se roage". Mult auzită e o asemenea rugăciune È™i foarte plăcută lui Dumnezeu, ca È™i atunci când te rogi pentru toÈ›i păcătoÈ™ii de pe pământ: "Doamne, mare i mila ta, îndură te È™i de cei nepocăiÈ›i È™i mântuieÈ™te i". Și asta i o rugăciune tare bună. I am făgăduit că mă voi ruga, simÈ›ind că făgăduiala mea îi va face o deosebită bucurie. Și într adevăr, s a luminat la față; totuÈ™i È›in să adaug că în astfel de împrejurări nu mi vorbea niciodată de sus, ca un bătrân înÈ›elept unui copilandru; dimpotrivă, foarte des mă asculta cu multă atenÈ›ie, chiar cu plăcere, când îmi expuneam părerile, fără să uite că are de a face cu un "copchil", cum îmi spunea el cu oarecare afectare (deÈ™i È™tia prea bine că acum se spune copil, È™i nu copchil), dar dându È™i seama totodată că acest "copchil" e cu mult mai învățat decât el. ÃŽi plăcea bunăoară să vorbească, È™i încă foarte des, despre pustnici, punându i cu mult mai presus decât pelerinii care colindă pe la locurile sfinte. Eu îl contraziceam cu însufleÈ›ire, scoțând la iveală egoismul acestor oameni care au părăsit societatea È™i au renunÈ›at să mai aducă vreun folos omenirii, urmărind doar un scop egoist, propria lor mântuire. Cred că la început nu m a înÈ›eles, bănuiesc chiar că nu m a înÈ›eles nici până la urmă, de vreme ce continua să apere cu atâta înflăcărare viaÈ›a de pustnic: "E drept că la început îți pare rău de tine (adică atunci când te duci în sihăstrie), pe urmă însă, pe zi ce trece, îți pare tot mai bine, iar de la o vreme ajungi chiar să vezi aievea chipul Domnului". Drept răspuns i am înfățiÈ™at un întreg tablou al activității atât de folositoare a unui savant, a unui medic È™i în general a oricărui om care se pune în slujba omenirii, izbutind să i stârnesc cu adevărat entuziasmul, poate fiindcă eu însumi vorbeam cu înflăcărare; el încuviinÈ›a tot timpul: "Ai dreptate, dragă, chiar aÈ™a i, Domnul să te binecuvânteze, că adevăr grăieÈ™ti"; când am sfârÈ™it însă, nu s a arătat pe deplin convins: "Oi fi având tu dreptate, făcu el oftând adânc, dar câți sunt aceia care merg până la capăt, fără să se abată din drum? Chiar dacă banul n o fi ochiul dracului, tot nu i lucru curat, că prea l duce pe om în ispită. Ca să nu mai vorbim de femei, de îndoială, de pizmă È™i de câte È™i mai câte. Și iată că uită È›elul cel minunat È™i se lasă furaÈ›i de nimicuri. Dar ia gândeÈ™te te la viaÈ›a de sihastru în sihăstrie omul se căleÈ™te atât de mult, încât e în stare de orice vitejie. Și apoi, ia să vedem, dragă, cu ce te alegi cânci trăieÈ™ti printre oameni? exclamă el exaltat. Oare nu s toate numai visuri deÈ™arte? Ia un grăunte de nisip È™i seamănă l pe o stâncă, iar când grăuntele tău galben va încolÈ›i È™i va înverzi pe stânca aceea, atunci se va înfăptui È™i visul tău pe pământ, cum se spune în pildă. Cu totul altceva ne învață Domnul nostru Isus Hristos: "...du te, vinde ce ai, dă la săraci È™i fă te sluga tuturora." Atunci vei fi de mii È™i mii de ori mai bogat decât înainte, fiindcă nu hrana îmbelÈ™ugată, nici hainele scumpe, nici trufia, nici pizma semenilor nu te fac fericit, ci bogat eÈ™ti prin dragostea semenilor tăi ce creÈ™te È™i se înmulÈ›eÈ™te însutit È™i înmiit cu fiecare faptă bună. Atunci nu mai eÈ™ti stăpân doar pe mica ta avere, fie ea de sute de mii sau chiar de un milion, ci pe lumea întreagă! ÃŽn ziua de azi omul nu se mai satură tot adunând averi pe care să le risipească nebuneÈ™te, atunci, însă, nu vor mai fi nici orfani, nici cerÈ™etori, fiindcă toÈ›i vor alcătui o familie, se vor socoti neamuri, fiecare va fi stăpânul È™i sluga tuturor! Azi se întâmplă ca până È™i omul cel mai puternic È™i mai bogat să nu È›ină la viață, fiindcă nu mai È™tie cum să È™i alunge urâtul, atunci însă zilele È™i clipele vieÈ›ii omului pe pământ se vor înmulÈ›i de mii È™i mii de ori, È™i el va căuta să nu irosească nici o clipă, căci fiecare îi va bucura inima din plin. Atunci omul nu va mai sorbi înÈ›elepciune doar din cărÈ›i, ci are să stea față n față cu Dumnezeu; È™i atunci pământul va străluci mai tare decât soarele, se va preface pe de a ntregul într un rai minunat, din care vor fi pierit È™i suferinÈ›a È™i amarul..." Asemenea tirade înflăcărate îi plăceau grozav lui Versilov, după câte È™tiu. La ultima fusese È™i el de față. — Makar Ivanovici! l am întrerupt brusc pe bătrân, înflăcărându mă È™i eu peste măsură (n am să uit niciodată seara aceea). Păi dacă i aÈ™a, după cum văd, dumneata propovăduieÈ™ti comunismul, comunismul în cel mai deplin sens al cuvântului! Dar bătrânul nu È™tia absolut nimic despre învățătura comunistă, mai mult, până È™i denumirea o auzea pentru prima oară, aÈ™a că am început numaidecât să i expun tot ceea ce È™tiam în această privință. Recunosc că nici azi nu s prea priceput în materie, pe vremea aceea însă cunoÈ™tinÈ›ele mele erau È™i mai reduse È™i mai confuze, totuÈ™i i am împărtășit È™i lui ceea ce È™tiam cu un entuziasm nemărginit. Și acum îmi aduc aminte cu plăcere de impresia extraordinară pe care am făcut o asupra bătrânului. Era mai mult decât impresionat, chiar zguduit. Urmarea a fost că m a copleÈ™it cu întrebările, ca să afle cât mai multe amănunte istorice: "Unde s a întâmplat? Cum? Cine s a gândit la asta? Cine a spus aÈ™a?" în treacăt fie zis, am observat că acesta este în general o trăsătură a omului simplu: când ceva îl interesează foarte mult, el nu se mulÈ›umeÈ™te cu o idee generală, ci È›ine să afle neapărat date cât mai precise È™i mai amănunÈ›ite. Cum nici eu nu prea cunoÈ™team amănuntele, am început să le cam încurc È™i, fiindu mi ruÈ™ine de Versilov, m am aprins din ce în ce mai tare. Până la urmă, Makar Ivanovici, înduioÈ™at la culme, repeta într una: "AÈ™a, aÈ™a!" dar se vedea că pierduse firul È™i că nu mai înÈ›elege nimic. M a cuprins ciuda, dar, din fericire, Versilov a pus pe neaÈ™teptate capăt discuÈ›iei, ridicându se È™i declarând că e timpul să ne ducem la culcare. ÃŽn seara aceea eram cu toÈ›ii adunaÈ›i în camera lui Makar Ivanovici È™i se făcuse într adevăr târziu. Când Versilov a venit peste câteva minute la mine, l am întrebat numaidecât ce părere are despre Makar Ivanovici în general È™i ce impresia i au făcut cuvintele lui din seara aceea. Versilov zâmbi înveselit (dar nu de cunoÈ™tinÈ›ele mele vagi È™i confuze în materie de comunism, dimpotrivă, s a ferit să È™i pomenească de ele). Repet că Versilov îl îndrăgise cu adevărat pe Makar Ivanovici È™i adesea când îl asculta pe bătrân, surprindeam pe faÈ›a lui un zâmbet cald È™i luminos. De altfel, zâmbetul acesta nu l împiedica să l privească critic. — Nu trebuie să uităm că Makar Ivanovici nu este un simplu țăran iobag, un plugar, ci o slugă, un om trăit la curte, rosti el cu vădită satisfacÈ›ie, o fostă slugă È™i un fost iobag născut È™i crescut la curte, ai cărui părinÈ›i È™i strămoÈ™i au slujit È™i ei la curtea boierească. ÃŽn trecut, slugile È™i oamenii de la curte în general participau în mare măsură la viaÈ›a intimă, spirituală È™i intelectuală a stăpânilor lor, însuÈ™indu È™i multe din obiceiurile È™i concepÈ›iile lor. Þine seama că până în ziua de azi pe Makar Ivanovici îl interesează mai cu seamă ceea ce se petrece în lumea moÈ™ierilor È™i a aristocraÈ›ilor. Nici nu È›i închipui cât de mult îl interesează anumite evenimente petrecute în ultimul timp în Rusia. Știai că l pasionează politica? Dacă îi povesteÈ™ti cine cu cine poartă război, care va fi poziÈ›ia Rusiei într un viitor război, nu i mai trebuie nimic! Pe vremuri îl făceam fericit cu asemenea discuÈ›ii. Are mare respect față de È™tiință, È™i dintre toate È™tiinÈ›ele, cel mai mult îi place astronomia. Și unde mai pui că a câștigat o anumită independență de gândire, la care n ar renunÈ›a nici în ruptul capului. Are convingerile lui ferme È™i destul de limpezi... ba chiar temeinice. AÈ™a incult cum este, te uluieÈ™te uneori când vezi cu câtă precizie foloseÈ™te anumiÈ›i termeni abstracÈ›i, pe care nici n ai fi bănuit că i È™tie măcar. DeÈ™i vorbeÈ™te cu atâta entuziasm de pustnici, nu s ar face cu nici un preÈ› nici sihastru, nici călugăr, fiindcă are o fire de "pribeag", cum bine l a caracterizat Alexandr Semionovici, pe care, fie zis în treacăt, n ai de ce să fii supărat. ÃŽn sfârÈ™it, Makar Ivanovici e întrucâtva artist, multe din ceea ce spune sunt gândite de el, dar altele sunt de împrumutat. Când își expune ideile, logica lui cam È™chioapătă È™i uneori devine foarte abstract; se lasă adesea târât de sentimentalism, dar sentimentalismul lui este autentic popular, mai bine zis lunecă adesea pe panta acelei duioÈ™ii caracteristice oamenilor simpli, pe care poporul nostru o împleteÈ™te atât de generos cu sentimentele sale religioase. Nu mai vorbesc de puritatea lui sufletească, de bunătatea È™i blândeÈ›ea lui, că de, noi amândoi ar trebui să ne cam ferim de acest subiect... Ca să închei caracterizarea lui Makar Ivanovici am să redau una din povestirile lui, de astă dată din viaÈ›a de toate zilele. Aceste povestiri aveau un caracter ciudat, sau mai bine zis fiecare avea ciudățenia ei, fără nici o trăsătură comună cu celelalte; nu se putea desprinde din ele nici o morală È™i nici o tendință generală, afară poate de faptul că toate erau mai mult sau mai puÈ›in înduioșătoare. TotuÈ™i erau printre ele È™i unele neînduioșătoare, iar altele de a dreptul umoristice, bunăoară anecdote despre călugări destrăbălaÈ›i, aÈ™a încât, povestindu le, se ridica tocmai împotriva ideilor pe care le propovăduia, dar când i am atras atenÈ›ia asupra acestei contradicÈ›ii, nu m a înÈ›eles. Câteodată te È™i întrebai ce l îndeamnă să tot povestească È™i adesea mă mira vorbăria lui neîncetată, pe care o puneam în cea mai me parte pe seama bătrâneÈ›ii È™i a bolii. — S a schimbat mult în ultima vreme, îmi È™opti o dată Versilov, înainte era cu totul altfel. Are să moară în curând, mult mai curând decât ne închipuim, È™i trebuie să fim pregătiÈ›i. Am uitat să spun că luasem obiceiul să ne strângem seara cu toÈ›ii la Makar Ivanovici. Afară de mama, care nu l părăsea o clipă, în camera lui își petrecea serile È™i Versilov; întotdeauna mă înfiinÈ›am È™i eu, că tot n aveam altceva de făcut; în ultimele zile venea aproape în fiecare seară È™i Liza, dar ceva mai târziu decât ceilalÈ›i È™i stătea tăcută tot timpul. Venea adesea È™i Tatiana Pavlovna iar din când în când, doctorul. Nu È™tiu cum, dar până la urmă m am apropiat de doctor, È™i dacă n am devenit chiar prieteni, în orice caz nu l mai repezeam. ÃŽncepuse să mi placă simplitatea, naivitatea, pe care am descoperit o sub aparenta lui grosolănie, ca È™i sentimentele lui afectuoase față de familia noastră, aÈ™a încât, până la urmă, mi am călcat pe inimă È™i i am iertat aroganÈ›a lui profesională, mai mult chiar, l am învățat să se spele măcar pe mâini È™i să È™i cureÈ›e unghiile, dacă nu È™i putea schimba cămaÈ™a la timp. I am spus pe È™leau că un om îngrijit nu este neapărat un filfizon sau un estet, iar curățenia face parte în mod firesc din îndatoririle unui medic, ceea ce i am È™i dovedit. ÃŽn sfârÈ™it, venea adesea È™i Lukeria din bucătărie È™i, de după ușă, asculta poveÈ™tile lui Makar Ivanovici. O dată Versilov, văzând că stă după ușă, a chemat o înăuntru È™i a poftit o să È™adă cu noi. Mi a plăcut gestul lui, dar de atunci Lukeria nu s a mai apropiat de ușă. Fiecare cu apucăturile lui! Voi reproduce la întâmplare una dintre povestirile lui Makar Ivanovici, numai fiindcă pe aceasta o È›in minte în întregime. E povestea unui negustor, È™i cred că asemenea istorii se întâmplă cu miile în oraÈ™ele È™i târgurile noastre, numai că trebuie să È™tii să le descoperi. Cine doreÈ™te poate sări peste această povestire, cu atât mai mult cu cât o redau în stilul bătrânului. "Ei, È™i acum să vă povestesc ce minune s a întâmplat o dată la noi, în oraÈ™ul Afimievsk. Trăia acolo un negustor anume Skotoboinikov, Maxim Ivanovici, È™i în tot È›inutul nu se afla bogătaÈ™ mai mare ca el. Și a ridicat o fabrică de stămburi È™i la el trudeau câteva sute de lucrători, aÈ™a că negustorul nostru nu È™i mai încăpea în piele. Ce i drept, toată lumea se ploconea înaintea lui, până È™i mai marii oraÈ™ului îi cântau în strună, chiar È™i arhimandritul nu mai contenea cu laudele È™i mulÈ›umirile pentru râvna lui: dăruia bani cu nemiluita mănăstirii È™i câteodată, pe nepusă masă, îl apuca o grijă grozavă de sufletul lui, nu È™i mai afla liniÈ™tea, atât se tot gândea la lumea de apoi. Era văduv È™i nici copii nu avea; umbla vorba că nevesti È™i el i a făcut de petrecanie încă din primul an, că încă din tinereÈ›e era aprig la mânie; dar de atunci trecuse multă vreme È™i omul nu mai voia cu nici un preÈ› să È™i pună pirostriile pe cap. Din cânid în când îl apuca patima beÈ›iei, È™i când se îmbăta, nu mai È™tia de el, alerga gol puÈ™că prin oraÈ™ È™i urla cât îl È›inea gura; ce i drept, nu era un oraÈ™ mare È™i vestit, dar, oricum, ar fi trebuit să i crape obrazul de ruÈ™ine. După ce i treceau pandaliile, era tot timpul mânios, È™i lumea nu mai È™tia cum să i intre în voie, iar cuvântul lui era lege. Pe oameni îi plătea după bunul lui plac, lua abacul, își punea ochelarii È™i se răstea: «Tu, Foma, cât ai de primit?» «Păi de la Crăciun n am mai văzut un ban, Maxim Ivanovici, aÈ™a că am de luat treizeci È™i nouă de ruble.» «Ãștia s bani nu glumă! E prea mult pentru tine, tu întreg, cu toate măruntaiele tale, nu faci atâția bani, È™i mai ai nas să i ceri! Ce mai tura vura, pune cruce la zece ruble È™i È›ine douăzeci È™i nouă». Și omul tace, că de, cine îndrăzneÈ™te să crâcnească înaintea lui Maxim Ivanovici! «Eu, zice, È™tiu mai bine cât se cade să i dau fiecăruia. ÃŽmi cunosc eu oamenii È™i È™tiu cum trebuie să te porÈ›i cu ei. Aici lumea s a destrăbălat; fără mine, de mult ar fi murit cu toÈ›ii de foame, împreună cu tot neamul lor! Unde mai pui că aici n ai de a face decât cu hoÈ›i, ăștia fură È™i cloÈ™ca de pe ouă, n au pic de obraz. Nu mai spun ce beÈ›ivi sunt cu toÈ›ii; cum pun mâna pe bani, aleargă la cârciumă È™i se aÈ™tern pe băutură până È™i beau È™i izmenele, când ies de acolo sunt goi puÈ™că. După toate sunt È™i niÈ™te nemernici; îl vezi că se aÈ™ază pe un bolovan în faÈ›a cârciumii È™i începe să se văicărească: "Maică, măiculiÈ›a mea, de ce ai mai adus pe lume un beÈ›iv È™i un amărât ca mine? Mai bine mă sugrumai din fașă, decât să mă laÈ™i să ajung aÈ™a!" Parcă ăștia s oameni? Sunt dobitoace, nu oameni! Ãstora trebuie să le bagi mai întâi minÈ›ile în cap È™i abia pe urmă să le dai bani. Știu eu când È™i cât să le dau.» Iacă aÈ™a vorbea Maxim Ivanovici de norodul din Afimievsk, rău îl mai ocăra, dar, orice s ar zice, avea È™i puÈ›ină dreptate: oamenii erau cam slabi de înger. ÃŽn oraÈ™ul acela mai fusese È™i un alt negustor, dar murise; era un om tânăr È™i uÈ™uratic, care o ducea tot într un chef È™i până la urmă a ajuns la sapă de lemn. ÃŽnainte de a muri, s a zbătut un an întreg ca peÈ™tele pe uscat, dar viaÈ›a i a dat o lecÈ›ie atât de aspră, că l a băgat în mormânt. Cu Maxim Ivanovici nu s a împăcat niciodată È™i se băgase dator vândut la el. Și pe patul de moarte l a blestemat pe Maxim Ivanovici. După el a rămas o văduvă tânără împovărată cu cinci copii. Vai de zilele unei biete văduve fără apărare, e ca un pui de rândunea căzut din cuib, darămite când mai rămâne È™i cu cinci copii È™i fără o bucată de pâine; că Maxim Ivanovici a luat È™i bruma de avere ce o mai aveau, până È™i căsuÈ›a lor de lemn, că de, răposatul îi rămăsese dator. Atunci, biata văduvă È™i a înÈ™irat toÈ›i copilaÈ™ii la poarta bisericii: copilul cel mai mare, un băieÈ›aÈ™, abia împlinise opt aniÈ™ori, iar cele patru fetiÈ›e erau încă mititele de tot: cea mai mare avea patru ani, iar cea mai mică era încă un copilaÈ™ de țâță. Când s a isprăvit slujba, È™i Maxim Ivanovici a ieÈ™it din biserică, copilaÈ™ii au căzut cu toÈ›ii în genunchi înaintea lui, cu mânuÈ›ele întinse, după cum îi învățase mama lor, iar dânsa, cu al cincilea copilaÈ™ în braÈ›e, i au făcut o plecăciune până n pământ È™i într un glas l au rugat față de toată lumea: «Maxim Ivanovici, îndură te, taică, de niÈ™te bieÈ›i orfani, nu le lua ultima bucățică de la gură, nu i alunga din cuibul în care s au născut!» Pe toÈ›i câți erau de față i au podidit lacrimile, atât de frumos îi învățase să se roage. Sărmana văduvă s o fi gândit aÈ™a: «Ca să facă pe grozavul față de oameni, are să ne ierte de datorie È™i de ruÈ™ine are să dea orfanilor casa îndărăt», dar s a înÈ™elat. Maxim Ivanovici s a proțăpit în faÈ›a ei È™i i a zis: «Nu de mila orfanilor plângi tu, o văduvă tânără ca tine tânjeÈ™te după bărbat. Las' că È™tiu eu că răposatul m a blestemat È™i pe patul de moarte!» È™i È™i văzu de drum, iar casa nici vorbă să le o mai dea. «După ce È™i fac mendrele, să i mai È™i ajuÈ›i?! Dacă îți faci pomană cu ei, te hulesc È™i mai abitir; dacă le întinzi un deget vor toată mâna È™i îți mai scot È™i vorbe.» Ce i drept, umbla vorba că i cam dăduse târcoale acestei văduve când era fată, cu vreo zece ani în urmă È™i că trimisese pe cineva la ea, s o ispitească cu bănet mult că era tare frumoasă, fără să se gândească că asta e un păcat mare, ca È™i cum ai dărâma o biserică. Dar degeaba, fata nici n a vrut să audă; ticăloÈ™ii de astea mai făcuse el destule, È™i prin oraÈ™, È™i prin toată gubernia, ba s ar putea spune că în privinÈ›a asta de a dreptul se întrecuse cu măsura. ÃŽn zadar s au jelit văduva È™i puiÈ™orii ei, că el tot a izgonit orfanii din casă; poate că n a făcut o numai din răutate, dar aÈ™a e omul, uneori nu È™tie nici el de ce se încăpățânează. La început a mai ajutat o lumea, dar pe urmă a fost nevoită să È™i caute de lucru, È™i cum își poate câștiga o biată femeie o bucată de pâine la noi, dacă nu se duce la fabrică; unul o cheamă să i spele podelele, altul să i plivească grădina, al treilea să i pregătească baia de aburi, È™i sărmana de ea munceÈ™te, plângând, cu copilaÈ™ul în braÈ›e, iar ceilalÈ›i patru aleargă doar în cămășuÈ›e pe uliță. Când îi aÈ™ezase în genunchi la poarta biserici mai aveau încă ghetuÈ›e în picioare, ce i drept, cam scâlciate, È™i hăinuÈ›e în spinare, ce i drept, cam ponosite, oricum, erau copii de negustor; de la un timp au început însă să alerge desculÈ›i, zdrențăroÈ™i, că aÈ™a s copiii, fac praf hainele. Copiilor însă nici că le păsa; e destul să fie soare, ca să se bucure, nu È™i dau seama ce i paÈ™te, sunt ca păsărelele, È™i glăsciorul lor răsună vesel ca niÈ™te zurgălăi. Dar biata văduvă se gândea: «Ce să mă fac cu voi când vine iarna? De v ar lua Dumnezeu până atunci!» Dar n a mai trebuit să aÈ™tepte atâta vreme. Prin părÈ›ile noastre dă din când în când o molimă în copii, o tuse, de i zice măgărească, È™i atunci se molipsesc unul de la altul. Mai întâi s a prăpădit copilaÈ™ul de țâță, iar după el s au îmbolnăvit È™i ceilalÈ›i, È™i toate cele patru fetiÈ›e au pierit una după alta în toamna aceea. E drept că pe una a călcat o o trăsură pe stradă. Și ce crezi, la înmormântarea lor bocea de È›i era mai mare mila; până atunci îi tot blestema, dar când i a luat Dumnezeu, i se rupea inima de jale. De, inimă de mamă! Din toÈ›i copiii, n a mai rămas decât cu băieÈ›elul cel mare, È™i È›inea la el ca la ochii din cap, tremura de grija lui. BăieÈ›elul era cam pirpiriu, firav È™i drăgălaÈ™ ca o fetiță. ÃŽntr o zi l a dus la fabrică, la naÈ™ul lui, care era administrator, È™i ea s a băgat dădacă la copiii unui funcÈ›ionar. O dată, copilul alerga prin curte È™i tocmai atunci a intrat pe poartă trăsura lui Maxim Ivanovici; È™i ca un făcut, negustorul era cam afumat; copilul, care alerga pe scară în jos, a alunecat, È™i din greÈ™eală, a dat buzna peste el în clipa când cobora din trăsură, È™i l a izbit cu amândouă mâinile în pântece. Dumnealui, nici una, nici două, i a pus mâna în chică È™i a început să urle: «Al cui e? AduceÈ›i vergile! DaÈ›i i o bătaie zdravănă, acum, pe loc, în faÈ›a mea!» BăieÈ›elul a încremenit de spaimă, È™i când au început să l bată, a strigat ca din gură de È™arpe. «Mai îndrăzneÈ™ti să È™i strigi?! Bate l până n o mai È›ipa!» Nu È™tiu cât l or fi bătut, dar a tot strigat, până a rămas È›eapăn ca un mort. Abia atunci l au lăsat în pace; s au speriat cu toÈ›ii când au văzut că băieÈ›elul zace în neÈ™tire È™i nici nu mai suflă. Oamenii mi au spus pe urmă că nu l au bătut prea mult, dar copilul era tare sperios. Și Maxim Ivanovici o cam băgase pe mânecă. «Al cui e?» a întrebat. Și când a aflat, a poruncit: «DuceÈ›i l la maică sa! Asta i bună, ce căuta la fabrică?» După ce a stat două zile tăcut È™i posomorât, a întrebat: «Ce face băiatul?» Copilul abia își mai trăgea zilele: bolea în cămăruÈ›a maică si, care plecase de la funcÈ›ionar, numai ca să È™i îngrijească băieÈ›elul, că de, nu era de glumit, avea aprindere de plămân. «Ia te uită! Se miră Maxim Ivanovici, din ce i s o fi tras? AÈ™ mai zice È™i eu, dacă l ar fi bătut măr, dar abia de l au atins, ca să l sperie. Am pus de atâtea ori să mai bată È™i pe alÈ›ii, È™i încă mai rău, dar n a ieÈ™it aÈ™a tărășenie.» Cum se aÈ™tepta ca mama copilului să facă o plângere, s a îndârjit È™i nici n a mai pomenit de el; dar sărmana de ea nici n a îndrăznit să se plângă. Când a văzut aÈ™a, i a trimis cincisprezece ruble È™i un doctor, pe care tot el l a plătit, nu de teamă, ci aÈ™a, fiindcă s a căit. Dar în curând i a venit iar sorocul beÈ›iei È™i trei săptămâni în cap a tot băut. Și a trecut iarna, È™i au venit sfintele PaÈ™ti, È™i chiar în ziua învierii Domnului, i s a năzărit lui Maxim Ivanovici să întrebe iar: «Ce mai face băiatul ăla?» Și când te gândeÈ™ti că toată iarna nici nu pomenise de el. Și atunci i s a răspuns: «S a însănătoÈ™it, e la maică sa: munceÈ™te cu ziua sărmana, să l È›ină.» Fără să mai stea pe gânduri, Maxim Ivanovici s a dus la văduvă, dar n a intrat în casă, nici n a coborât din briÈ™că, ci a chemat o la poartă È™i i a spus: «Uite ce, preacinstită văduvă, zice, de azi înainte vreau să fiu binefăcătorul fiului tău, să l iau sub ocrotirea mea: îl duc acasă, È™i de acum o să stea cu mine. Dacă o să mi intre cât de cât în voie îi dau un capital frumuÈ™el È™i l fac om; iar dacă mi s o lipi de suflet, îl las moÈ™tenitor pe toată averea mea, ca pe un fiu adevărat. Atâta doar îți cer: domnia ta să nu mi treci pragul decât la sărbătorile mari. Dacă te învoieÈ™ti, să mi aduci băiatul chiar mâine dimineață, că i a trecut vremea să se joace în arÈ™ice.» Cum È™i a isprăvit vorba, a È™i plecat. Biata femeie era ca scoasă din minÈ›i. Când au auzit vecinii ce s a întâmplat, i au spus: «Când o creÈ™te băiatul, are să È›i scoată pe nas că i ai alungat norocul.» Toată noaptea a plâns la căpătâiul copilului, iar a doua zi dimineață l a luat de mână È™i l a dus. BăieÈ›elul era mort de spaimă. Maxim Ivanovici l a îmbrăcat ca pe un domniÈ™or, i a luat un dascăl È™i chiar din ziua aceea l a pus să înveÈ›e; aÈ™a s a legat de el, că nu l mai slăbea din ochi È™i l È›inea tot timpul pe lângă dânsul. Nu l lăsa nici să răsufle, mereu îi striga: «Vezi È›i de carte, învață, învață, că vreau să fac om din tine.» BăieÈ›aÈ™ul era bolnăvicios È™i, de când cu bătaia, începuse să tuÈ™ească. «Ce i lipseÈ™te? se tot mira Maxim Ivanovici. La maică sa umbla desculÈ›, n avea nici după ce bea apă, la mine o duce împărăteÈ™te È™i e mai prăpădit ca înainte!» Dascălul, mai cu minte, a căutat să i deschidă ochii: «Un copil, zice, trebuie să se mai È™i zbenguie, nu poate să stea tot cu nasul în carte, are nevoie de miÈ™care». Maxim Ivanovici a căzut pe gânduri, apoi a recunoscut: «Ai dreptate». Dascălul ăsta, Piotr Stepanovici, fie i țărâna uÈ™oară, avea o meteahnă: bea peste măsură, È™i de beÈ›iv ce era, îl dădură afară de peste tot È™i ajunsese să trăiască din mila oamenilor, încolo era un om tare înÈ›elept È™i tobă de carte. «Nu aici e locul meu, spunea el, eu ar trebui să fiu profesor la universitate, dar m am cufundat în mocirla de aici, de a ajuns să mi fie È™i mie scârbă de mine.» Maxim Ivanovici s a aÈ™ezat în faÈ›a băiatului È™i i a strigat: «Zburdă!» Dar băiatul nici nu îndrăznea să sufle când îl vedea. Bietul copil era atât de înspăimântat, că până È™i glasul lui îl făcea să tremure ca varga, iar Maxim Ivanovici se tot mira. «Ce zace în el? L am scos din noroi, l am îmbrăcat în catifea, l am încălÈ›at cu cizme de postav, poartă cămașă brodată, îl È›in ca pe un fiu de general È™i în loc să se lipească de mine, tace È™i mă priveÈ™te ca un pui de lup!» Cu toate că lumea se obiÈ™nuise de mult cu toanele lui Maxim Ivanovici, de astă dată s a mirat, văzându l că È›ine morÈ›iÈ™ să se vâre în sufletul copilului È™i nu se dă batut nici în ruptul capului. «Scot eu încăpățânarea din el, chiar de aÈ™ È™ti că mor. Taică său m a blestemat pe patul de moarte, după ce a luat sfânta împărtășanie; se vede că a moÈ™tenit firea crâncenă a lui taică său.» Nici măcar nu l a atins vreodată cu varga, că de când cu pățania aceea nu se mai încumeta. Dar intrase spaima în copil. Tremura înaintea lui È™i fără să l bată. Și să vezi ce s a întâmplat: într o zi, cum a ieÈ™it el din odaie, băiatul a lăsat cartea din mână È™i s a cățărat repede pe un scaun ca să È™i ia mingea de pe dulap, unde o azvârlise înainte, dar din greÈ™eală a răsturnat cu cotul o lampă de porÈ›elan care era pe dulap; când lampa a căzut pe duÈ™umea È™i s a făcut țăndări, a răsunat toată casa. Unde mai pui că era un lucru scump, porÈ›elan de Saxa. Când a auzit Maxim Ivanovici din a treia odaie zgomotul, a început să strige. De spaimă, copilul a luat o la goană încotro a văzut cu ochii, a ieÈ™it pe terasă, a străbătut într un suflet grădina È™i, pe portiÈ›a din dos, a fugit glonÈ› până la râu. De a lungul râului este un bulevard cu sălcii bătrâne, pe unde se plimbă lumea, È™i e tare frumos acolo. Băiatul a alergat pe mal în jos, până la marginea apei, unde se opreÈ™te podul plutitor, È™i oamenii l au văzut că e gata să se arunce în apă, dar pesemne că s a înspăimântat È™i a încremenit locului. Acolo râul e larg È™i apa vine repede, trec bărci, iar de partea cealaltă sunt tarabe, o piață, strălucesc turlele aurite ale unei biserici. S a nimerit ca tocmai atunci să vină acolo È™i nevasta colonelului Ferzing cu fetiÈ›a ei, ca să treacă dincolo, unde se găsea un regiment de infanterie. FetiÈ›a, un copilaÈ™ tot de vreo opt ani, îmbrăcată într o rochiță albă, se uita râzând la băieÈ›aÈ™, iar în mână È›inea un coÈ™uleÈ› țărănesc în care avea un arici. «Uită te, mămico, zice, băieÈ›aÈ™ul ăsta nu È™i mai ia ochii de la ariciul meu.» «Nu, răspunse coloneleasa, pare mai degrabă speriat. De ce te ai speriat aÈ™a, băieÈ›aÈ™ule dragă? (Chiar aÈ™a mi au povestit oamenii că i a spus.) Ia te uită ce băieÈ›el drăguÈ›, zice, È™i ce frumos e îmbrăcat. Al cui eÈ™ti, puiule?» El însă, cum nu mai văzuse până atunci un arici, se uita ca vrăjit la el È™i nu mai È™tia de nimic. Că de, aÈ™a s copiii, uită repede. «Ce aveÈ›i aici?» întrebă el. «Un arici, răspunse domniÈ™orica, l am cumpărat adineauri de la un țăran, l a găsit în pădure.» «Va să zică, ăsta e un arici?» È™i începu să râdă È™i să l zădărască, iar ariciul se făcu ghem. FetiÈ›a se bucura È™i ea de bucuria băiatului: «Îl ducem acasă, zice, È™i vrem să l domesticim». «Vai, zice, daÈ›i mi mie ariciul!» È™i pe când se ruga aÈ™a, se auzi deodată glasul lui Maxim Ivanovici, care È›ipa de sus: «Aha, aici erai! PuneÈ›i mâna pe el!» (Alergase după copil în capul gol, atât era de furios.) Atunci băieÈ›elul È™i a adus aminte de tot ce s a întâmplat, a scos un È›ipăt, a alergat spre apă, cu pumnii strânÈ™i la piept, È™i a ridicat o dată ochii către cer (oamenii au văzut tot!) È™i s a aruncat în apă! Lumea a început să strige, câțiva inÈ™i care erau pe podul plutitor au sărit să l scape, dar apa l a dus departe, că pe acolo curge repede, È™i până să l scoată s a înecat. Era tare slab de piept, aÈ™a că nu i a trebuit mult. De când lumea nu se pomenise prin părÈ›ile acelea ca un copil atât de mic să È™i ia zilele! Asta e mare păcat! Ce are să i spună bunului Dumnezeu un suflet atât de fraged, pe lumea cealaltă?! De atunci întrebarea aceasta nu i a mai dat pace nici lui Maxim Ivanovioi. S a schimbat omul de nu l mai cunoÈ™teai. L a doborât amărăciunea. La început s a pus pe băutură È™i a tot băut, dar pe urmă s a lăsat, fiindcă n a găsit alinare. Nici pe la fabrică nu mai călca, nu mai voia să È™tie de nimic. Când vorbea cineva cu el, tăcea sau dădea abătut din mână. AÈ™a a dus o vreo două luni È™i de la un timp a început să vorbească singur. Umbla în neÈ™tire È™i vorbea de unul singur. Tocmai atunci s a întâmplat să ardă cătunul Vaskova È™i nouă case s au făcut scrum. Maxim Ivanovici s a urcat în trăsură È™i s a dus È™i el să vadă ce s a întâmplat. BieÈ›ii oameni care rămăseseră fără adăpost l au înconjurat, jelindu se; el le a făgăduit un ajutor, a È™i dat poruncă să li se dea, dar pe urmă s a răzgândit, l a chemat pe administrator È™i i a zis sa nu mai dea nimic, dar fără să o spună de ce. «Dumnezeu a vrut să ajung de ocara oamenilor, zice, ca o fiară blestemată. Ca vântul mi a mers vestea.» Până È™i arhimandritul s a dus atunci la el. Era un bătrân aspru, care ducea o viață fără prihană la mănăstire: «Ce i cu tine?» l a luat el la rost. «Iată ce i!» făcu Maxim Ivanovici, deschizând în faÈ›a lui Evanghelia È™i arătându i: «Iar cine va sminti pe unul dintr aceÈ™tia micii, care cred în mine, mai bine ar fi de el să i atârne cineva de gât o piatră de moară È™i să l afunde în adâncul mării.» (Matei 18,6.) «De, zise arhimandritul, după ce citi, deÈ™i nu tocmai despre asta e vorba aici, dar o legătură tot este. E rău de omul care È™i pierde măsura, se duce de râpă. Și tu prea te înfumuraseÈ™i.» Maxim Ivanovici stătea înlemnit, de parcă îl lovise damblaua. Arhimandritul s a uitat lung la el È™i pe urmă i a zis: «Ascultă È™i È›ine minte o vorbă înÈ›eleaptă: "Ce spune omul la deznădejde împrăștie vântul". Și să mai È›ii minte că nici îngerii Domnului nu sunt desăvârÈ™iÈ›i, numai Domnul nostru Isus Hristos e fără cusur È™i fără prihană, de aceea îl slujesc îngerii, È™i apoi tu n ai dorit moartea acelui prunc, te ai purtat numai ca un smintit. Doar de un lucru stau È™i mă mir: câte nelegiuiri È™i mai mari ai săvârÈ™it, câți oameni n ai lăsat pe drumuri, câți oameni n ai dus la pierzanie, pe câți nu i ai nenorocit — oare astea nu s păcate tot atât de grele ca un omor? Oare n au pierit tot din vina ta È™i surioarele lui, patru copilaÈ™i nevinovaÈ›i È™i nici nu te ai sinchisit? Atunci de ce te tulbură în aÈ™a hal moartea unui singur copil? De toÈ›i ceilalÈ›i nu È›i a părut rău, cred că nici nu te ai mai gândit vreodată la ei, aÈ™a i? Atunci de ce te apasă aÈ™a pe suflet moartea acestui copil de care nici nu eÈ™ti întru totul vinovat?» «Îl visez È™i noaptea în somn», mărturisi Maxim Ivanovici. «Ei È™i?» Dar mai mult n a fost chip să scoată de la el. A stat mut. S a mirat ce s a mirat arhimandritul, apoi când a văzut că nu i nimic de făcut, s a dus. ÃŽntr o zi, Maxim Ivanovici a trimis după dascăl, după Piotr Stepanovici, pe care nu l mai văzuse de când cu nenorocirea. «Îl È›ii bine minte?» l a întrebat. «Cum să nu!» i a răspuns. «Am văzut la birt fel de fel de poze zugrăvite de tine în ulei. Ai făcut chiar È™i o copie după portretul arhiereului. PoÈ›i să mi pictezi È™i mie un tablou în culori?» «Eu să nu pot? Eu pot orice, sunt meÈ™ter la toate.» «Atunci să mi faci un tablou mare de tot, cât peretele, întâi È™i ntâi să mi zugrăveÈ™ti pe el râul, È™i malul râpos, È™i podul plutitor, È™i toÈ›i oamenii câți au fost atunci de față. S o pui È™i pe coloneleasă, È™i pe fetiță, până È™i ariciul. Mai vreau să mi zugrăveÈ™ti È™i malul celălalt cu tot ce i pe el, È™i biserica, È™i piaÈ›a, È™i tarabele, È™i locul unde stau briÈ™tile — toate câte sunt acolo să mi le înfățiÈ™ezi aidoma, iar lângă podul plutitor, chiar lângă malul apei, unde s a întâmplat, băieÈ›aÈ™ul, dar negreÈ™it cu pumniÈ™ori strânÈ™i la piept. ÃŽntocmai aÈ™a să l faci. Iar în faÈ›a lui, de partea cealaltă, pe cer, deasupra bisericii, cetele de îngeri, care vin în zbor să l întâmpine. PoÈ›i să faci tot ce È›i cer, ori ba?» «Eu pot orice.» «Norocul tău e că îi È›ii minte chipul, altfel nu m aÈ™ fi încurcat eu cu un neisprăvit ca tine, puteam doar să tocmesc pictorul ăl mai vestit de la Moscova, sau chiar de la Londra. De n o semăna de loc, sau numai puÈ›in, îți dau doar cincizeci de ruble, iar de seamănă leit, capeÈ›i două sute. Nu uita că avea ochiÈ™ori albaÈ™trii, È™i vezi să mi faci un tablou mare de tot, cât mai mare.» S au învoit, È™i Piotr Stepanovici s a apucat de treabă. Dar deodată Maxim Ivanovici se pomeneÈ™te cu el. «Nu se cade, zice, să l înfățișăm cum mi ai cerut.» «Cum aÈ™a?» «Păi, fiindcă sinuciderea e un păcat greu, cel mai greu dintre toate. Și atunci, cum să vină îngerii să l întâmpine?» «Bine, dar un copilaÈ™ ca el nu È™tie ce face.» «Nu, nu era un copilaÈ™ chiar atât de mic, era un băiat de opt ani când a făcut o, aÈ™a că tot trebuie să dea socoteală cât de cât.» Maxim Ivanovici s a îngrozit È™i mai tare. «Uite ce m am gândit eu, zise Piotr Stepanovici, n are rost să se mai deschidă cerul È™i să mai zugrăvim È™i îngeri; am să pictez o rază de lumină care cade din cer, ca È™i cum i ar lumina calea; È™tii, o singură rază de lumină, ca un semn ceresc.» Până la urmă aÈ™a s au È™i înÈ›eles. Am văzut cu ochii mei tabloul ăsta, după multă vreme, am văzut È™i raza de lumină, È™i râul, cât peretele de lung È™i albastru de tot, È™i bietul băieÈ›el cu pumnii strânÈ™i la piept, È™i domniÈ™orica, È™i ariciul, ce mai încolo încoace, a căutat omul să i intre în voie cum s a priceput mai bine. Atunci Maxim Ivanovici n a arătat nimănui tabloul, l a încuiat în odaia lui de lucru, ca nu cumva să l vadă cineva. Dar când s a răspândit vestea în oraÈ™, toată lumea a dat năvală să l vadă, el însă a poruncit slugilor să i alunge pe toÈ›i. Mare zarvă s a mai iscat atunci! Iar Piotr Stepanovici nici nu È™i mai încăpea în piele: «Eu, zice, m am încredinÈ›at acum că pot orice. Un om ca mine s ar cădea să stea la curte, la Sankt Petersburg.» Era un om tare de treabă, numai că prea îi plăcea să se fudulească. De aici i s a tras È™i moartea: cum a primit cele două sute de ruble s a È™i pus pe băutură È™i a început să se laude față de toată lumea cu banii; È™i într o noapte l a omorât un mahalagiu, tovarășul lui de beÈ›ie, ca să l jefuiască; abia a doua zi dimineață a ieÈ™it omorul la iveală. Toate ca toate, dar cum s a sfârÈ™it povestea n or să uite oamenii niciodată. ÃŽntr o bună zi, Maxim Ivanovici s a suit în briÈ™că È™i s a dus la văduvă, care È™edea cu chirie într o cocioabă de la marginea oraÈ™ului. De astă dată a intrat în curte È™i când a dat cu ochii de ea, i a făcut o plecăciune până la pământ. De câte pățise, biata femeie se îmbolnăvise È™i abia se mai miÈ™ca. «Preacinstită văduvă, strigă el, mărită te cu mine, ia mă de bărbat, aÈ™a ticălos cum sunt, că nu mai am haznă de viață!» Ea se uită la el, mai mult moartă decât vie de spaimă. «Vreau, zice, să mai avem un băieÈ›el, căci dacă îmi naÈ™ti unul, înseamnă că răposatul copil ne a iertat pe amândoi, È™i pe mine, È™i pe tine. Chiar băieÈ›elul tău m a învățat să fac aÈ™a, când mi s a arătat în vis.» A văzut femeia că omul nu era în toate minÈ›ile, că vorbea ca un apucat, dar cu toate astea nu a răbdat o inima să nu i spună: «VorbeÈ™ti prostii, eÈ™ti un om de nimic, i a răspuns. Din pricina ta mi am pierdut toÈ›i copilaÈ™ii; după ce nu te pot vedea în ochi, îmi mai È™i ceri să mi amărăsc zilele cu tine cât oi trăi.» Maxim Ivanovici a plecat, dar tot nu s a dat bătut. Vuia oraÈ™ul când s a aflat de aÈ™a minune. Și Maxim Ivanovici i a trimis peÈ›itoare, două mătuÈ™i mai sărace care trăiau într un târguÈ™or din aceeaÈ™i gubernie. Le adusese de acolo anume pentru asta. Nu È™tiu dacă îi erau chiar mătuÈ™i bune, dar oricum, erau neamuri; în felul ăsta voia să i arate văduvei cât o cinsteÈ™te. PeÈ›itoarele s au apucat s o momească, s o linguÈ™ească È™i nu se mai dezlipeau de lângă ea, tot căznindu se s o înduplece. I a trimis Maxim Ivanovici È™i femei din oraÈ™ s o peÈ›ească, neveste de negustori, de funcÈ›ionari, până È™i pe nevasta protopopului de la catedrală; tot oraÈ™ul s a È›inut de capul ei, dar degeaba, văduva era prea scârbită: «Dacă ar putea să învie copilaÈ™ii mei, aÈ™ mai zice, dar aÈ™a, ce rost are? Și față de ei aÈ™ săvârÈ™i un păcat greu!» Și arhiereul a încercat s o înduplece, È™optindu i la ureche: «Tu, zice, ai putea să l schimbi, să faci din el alt om». Biata femeie era îngrozită. Lumea însă se mira de ea: «Auzi, să dea cu piciorul la aÈ™a noroc!» Dar să vezi cu ce a câștigat o până la urmă: «Oricum, zice, sinucigaÈ™ul nu mai era un copil neÈ™tiutor, era băiat mare, îi trecuse È™i vremea să primească sfânta împărtășanie fără să se spovedească, aÈ™a că tot trebuie să dea socoteală de păcatul lui, cât de cât. Dacă te cununi însă cu mine, mă leg să zidesc o biserică pentru veÈ™nica pomenire a sufletului copilului.» Numai făgăduiala asta a înduplecat o pe văduvă să se mărite cu el. Și mare a fost mirarea oamenilor când au văzut că din prima zi au trăit în cea mai deplină înÈ›elegere, cu frica lui Dumnezeu, că È›ineau cu adevărat unul la altul, de parcă ar fi fost un singur suflet în două trupuri. Ea a rămas grea chiar în iarna aceea È™i atunci au început să colinde împreună casele Domnului È™i să i ceară lui Dumnezeu milă È™i iertare. S au dus È™i la trei mănăstiri, ca să li se prorocească viitorul din cărÈ›ile sfinte. El s a È›inut de făgăduială È™i a ridicat o biserică, iar în oraÈ™ a zidit un spital È™i un azil. O parte din avere a împărÈ›it o la văduve È™i la orfani. Și a adus aminte de toÈ›i cei pe care i a jecmănit È™i a vrut să le dea totul înapoi; a început să arunce în dreapta È™i în stânga cu banii, aÈ™a că până È™i nevastă sa È™i arhiereul au trebuit să l È›ină în frâu, spunându i: «Ajunge cât ai făcut!» Maxim Ivanovici i a ascultat, dar tot a zis: «Eu, zice, l am înÈ™elat atunci la socoteală pe Foma». Și Foma a primit tot ce i se cuvenea; bietului om nici nu i a venit să creadă, i au dat È™i lacrimile: eu, zice, n am cerut nimic... oricum eram mulÈ›umit, dar de azi înainte am să mă rog neîncetat lui Dumnezeu să vă aibă în paza lui». Faptele bune ale lui Maxim Ivanovici le au mers oamenilor drept la inimă, căci adevărat se spune: pilda cea bună dă roade. Iar prin părÈ›ile acelea oamenii sunt buni. Fabrica a dat o în seama nevesti È™i, care a făcut o rânduială de o mai pomenesc oamenii È™i azi. De băutură însă Maxim Ivanovici nu s a lăsat, dar când îl apucau pandaliile, ea îl È›inea din scurt È™i până la urmă l a È™i lecuit. Cu timpul a început să vorbească cuviincios, până È™i glasul i s a îmblânzit, s a făcut cum nu se poate mai milos, chiar È™i față de animale: o dată, când a văzut pe fereastră un țăran lovindu È™i fără îndurare calul cu biciul peste ochi, i a cumpărat numaidecât calul, plătindu i de două ori mai mult decât făcea. Când îl căutai avea ochii înlăcrimaÈ›i, se lăsa foarte uÈ™or înduioÈ™at, era destul să i spună cineva ceva, ca să l podidească lacrimile. Când i a venit femeii sorocul să nască, s a milostivit Domnul în sfârÈ™it de rugăciunile lor È™i le a dăruit un fiu, È™i atunci sufletul lui Maxim Ivanovici s a înveselit pentru prima oară după nenorocire. A împărÈ›it bani cu nemiluita la săraci, pe mulÈ›i i a iertat de datorii, iar la botez a poftit tot oraÈ™ul. Dar a doua zi după petrecere s a întunecat ca noaptea la față. Când a văzut nevastă sa că nu era în apele lui, i a adus copilaÈ™ul cel nou născut: «Ne a iertat, zice, răposatul băiat, l au înduplecat lacrimile È™i rugăciunile noastre». Trebuie să spun că despre asta nu mai pomenise de un an, de când se cununaseră, deÈ™i, în taină, fiecare era muncit de acest gând. Atunci Maxim Ivanovici i a aruncat o privire întunecată ca noaptea: «Nu te pripi, zice, că vezi tu, de un an întreg răposatul nu mi s a mai arătat, dar astă noapte l am visat iarăși». «A vorbit atât de ciudat, că pentru prima oară mi a pătruns È™i mie groaza în suflet», povestea nevastă sa mai târziu. Căci nu degeaba i se arătase băiatul în vis. Nici n a apucat bine Maxim Ivanovici să È™i termine vorba, că din clipa aceea, ca un făcut, copilaÈ™ul s a È™i îmbolnăvit. Și opt zile a tot bolit. BieÈ›ii oameni s au rugat zi È™i noapte, au chemat fel de fel de doctori, au adus È™i cu trenul pe cel mai de seamă doctor de la Moscova, dar ăsta cum a venit s a È™i înfuriat: «Eu, zice, sunt cel mai de seamă doctor de la Moscova, È™i acolo mă aÈ™teaptă o lume întreagă». Le a spus să i dea copilului niÈ™te picături È™i s a grăbit să plece, după ce a luat nici mai mult nici mai puÈ›in decât opt sute de ruble. Iar până în seară copilaÈ™ul s a prăpădit. Și ce crezi că s a întâmplat după aceea? Maxim Ivanovici a trecut toată averea pe numele iubitei lui neveste, i a dat în mână toÈ›i banii È™i hârtiile, a pus bună rânduială în toate, după lege, apoi s a înfățiÈ™at înaintea femeii È™i i s a ploconit până la pământ: «Lasă mă să plec, nevastă nepreÈ›uită, să mi mântuiesc sufletul, cât mai e timp. Dacă nici acum n oi izbuti să mi curăț sufletul de păcate, n am să mă întorc niciodată. Cu toate că o viață întreagă am fost crud È™i nemilos È™i am asuprit oamenii, trag nădejde că Domnul se va milostivi de mine, dacă de acum înainte voi trăi în chin È™i pocăință, colindând sfintele lăcaÈ™uri, căci numai bunul Dumnezeu È™tie cât îmi este de greu să părăsesc totul, cum mi se mai rupe inima». Nevastă sa îl tot ruga, sărmana, topindu se de plâns: «Numai pe tine te mai am pe lume, cui mă laÈ™i, cui mă laÈ™i? De un an, de când trăim împreună, inima mi s a umplut de dragoste È™i de milă pentru tine». Tot oraÈ™ul a stăruit o lună întreagă pe lângă el să se răzgândească. ToÈ›i l au rugat, È™i când au văzut că nu e chip să l înduplece, au hotărât să l urmărească pas cu pas È™i să l oprească cu sila. Dar el n a È›inut seama de nimic È™i într o noapte a plecat pe furiÈ™ È™i dus a fost. Și de atunci, după câte am auzit, străbate È›ara în lung È™i n lat de la un sfânt lăcaÈ™ la altul, ducând o viață smerită È™i cucernică, iar nevestei lui dragi nu i trimite veÈ™ti decât o dată pe an..." CAPITOLUL AL PATRULEA Acum mă apropii de ultima catastrofă, cu care se încheie însemnările mele. Dar înainte de a merge mai departe, trebuie să anticipez asupra evenimentelor È™i să explic un fapt despre care habar n am avut când s au petrecut toate câte urmează, È™i pe care l am aflat È™i l am înÈ›eles pe deplin abia cu mult mai târziu, adică după ce totul s a sfârÈ™it. Dacă n aÈ™ face o, aÈ™ fi nevoit să vorbesc în enigme, în loc să redau limpede lucrurile. De aceea, cu riscul de a încălca aÈ™a zisele canoane literare, voi da mai jos o explicaÈ›ie simplă, obiectivă, nepărtinitoare, ca o informaÈ›ie din gazetă, ca È™i cum nu m ar privi câtuÈ™i de puÈ›in. Iată cum stau lucrurile: Lambert, prietenul meu din copilărie, făcea parte, dacă nu mă înÈ™el, È™i sunt mai mult ca sigur că nu mă înÈ™el, dintr una din acele bande infame de escroci mărunÈ›i, înjghebate cu scopul de a săvârÈ™i ceea ce se numeÈ™te azi È™antaj, care încă nu este prevăzut în codul nostru penal, È™i deci, nu poate fi pedepsit. Banda în care intrase Lambert opera la Moscova È™i avea la activul ei destule ticăloÈ™ii (după cum a ieÈ™it la iveală mai târziu, când banda a fost în cea mai mare parte demascată). Am aflat ulterior că un timp È™eful ei de la Moscova fusese un om în vârstă, extrem de abil, inteligent È™i cu multă experiență. Banda opera când în totalitatea ei, când în grupuri izolate. Sub conducerea È™efului ei, comisese pe lângă o serie de potlogării cât se poate de murdare È™i scabroase (despre care s a È™i scris în gazete) unele escrocherii destul de complicate, chiar subtile. Am aflat È™i eu de câteva, dar n are rost să intru în amănunte. MenÈ›ionez numai că în general metoda lor era să surprindă anumite secrete ale unor oameni foarte cinstiÈ›i È™i uneori de mare vază; după aceea, dumnealor se prezentau la aceste persoane È™i le ameninÈ›au că vor da în vileag anumite documente compromițătoare (pe care de multe ori nici nu le aveau), dacă nu vor primi o sumă de bani în schimbul tăcerii lor. Dezvăluirea anumitor lucruri, care, deÈ™i nu constituie un păcat, È™i cu atât mai puÈ›in un delict, înspăimântă chiar È™i pe un om cumsecade È™i curajos. De aceea banda căuta să tragă foloase mai cu seamă de pe urma secretelor familiale. Ca să arăt cât de dibaci lucra uneori È™eful ei, voi povesti pe scurt o astfel de potlogărie, rezumându o în trei rânduri È™i lăsând amănuntele la o parte, într o familie foarte onorabilă s a petrecut un lucru condamnabil atât din punct de vedere moral, cât È™i juridic: soÈ›ia unui om cunoscut È™i respectat de toată lumea întreÈ›inea în secret legături amoroase cu un ofiÈ›er tânăr È™i bogat. Prinzând de veste, escrocii au procedat astfel: întâi È™i ntâi i au pus în vedere ofiÈ›erului că vor aduce totul la cunoÈ™tinÈ›a soÈ›ului. N aveau, fireÈ™te, nici cea mai mică dovadă, ofiÈ›erul È™tia prea bine acest lucru, pe care, de altfel, nici ei nu i l au tăinuit; dar în cazul acela procedeul s a dovedit foarte dibaci, fiindcă toată È™mecheria lor consta în socoteala că soÈ›ul, o dată ce va fi pus la curent, va reacÈ›iona absolut la fel È™i va lua exact aceleaÈ™i măsuri ca È™i atunci când ar fi fost pus în faÈ›a unor dovezi incontestabile. Ei se bizuiau pe firea acestui om È™i pe situaÈ›ia lui familială, cunoscându le temeinic pe amândouă, datorită faptului că din bandă făcea parte È™i un tânăr din cea mai bună societate, care izbutise în prealabil să obÈ›ină informaÈ›iile necesare. Astfel l au jecmănit pe amant de o sumă frumuÈ™ică, È™i fără nici un risc pentru ei, deoarece însuÈ™i păgubaÈ™ul È›inea ca totul să rămână secret. Lambert, deÈ™i fusese complice la unele operaÈ›ii ale bandei, nu făcea propriu zis parte din ea; prinzând însă gust, începuse să acÈ›ioneze singur, cu titlu de experiență. Trebuie să spun dinainte că nu prea era înzestrat din fire pentru asta. Ce i drept, era foarte deÈ™tept È™i calculat, dar prea pripit, È™i pe deasupra naiv, mai bine zis lipsit de experiență, necunoscând nici oamenii, nici societatea. El, bunăoară, nu È™i dădea seama, pare se, de rolul important pe care l juca È™eful bandei de la Moscova, își închipuia că nu i mare lucru să pui la cale È™i să duci la bun sfârÈ™it astfel de operaÈ›ii. ÃŽn sfârÈ™it, socotea că aproape toÈ›i oamenii sunt la fel de ticăloÈ™i ca el. Dacă îi trecea prin cap că cineva se teme sau trebuie să se teamă din anumite motive, presupunerea lui se transforma numaidecât în convingere. Mai avea încă o trăsătură pe care nu È™tiu cum s o numesc, dar pe care voi căuta s o ilustrez mai târziu prin fapte: după părerea mea, era destul de primitiv È™i nu numai că nu credea în sentimente bune È™i nobile, dar mai mult, nici măcar nu le putea concepe. Venise la Petersburg, unde dorea de mult să se stabilească, fiindcă socotea că aci va găsi un teren mai vast de activitate, È™i totodată fiindcă la Moscova făcuse cândva o bucată unuia care acum îl urmărea ca să i plătească poliÈ›a. De îndată ce sosise la Petersburg, intrase în legătură cu un vechi complice de al său, dar cum terenul se dovedi mai puÈ›in prielnic, trebui să se mulÈ›umească doar cu mici matrapazlâcuri. Cu toate că își făcuse unele relaÈ›ii, nu izbutise încă să întreprindă nimic serios: "ÃŽn oraÈ™ul ăsta nu găseÈ™ti un om mai acătării, toÈ›i sunt niÈ™te neisprăviÈ›i", l am auzit È™i eu spunând de multe ori. Dar iată că într o bună dimineață, când se crăpa de ziuă, a dat din întâmplare peste mine, zăcând îngheÈ›at sub un gard, È™i atunci, pe neaÈ™teptate, i s a ivit prilejul să facă o "afacere grasă", după părerea lui. Acest prilej i l oferisem chiar eu, flecărind în neÈ™tire pe când mă dezmorÈ›eam în dimineaÈ›a aceea, în odaia lui. E drept că vorbisem fără nici o noimă, ca un om care aiurează, totuÈ™i, din palavrele mele reieÈ™ea limpede că din toate umilinÈ›ele îndurate în ziua aceea fatală, cel mai rău mă durea jignirea adusă de Bioring È™i de ea: altfel nu i aÈ™ fi vorbit atunci numai despre asta lui Lambert, i aÈ™ fi pomenit bunăoară È™i despre ZerÈ™cikov, ceea ce nu s a întâmplat însă, cum am aflat mai târziu chiar de la Lambert. Și unde mai pui că È™i entuziasmul mă făcea să mi pierd orice măsură, dacă în dimineaÈ›a aceea de coÈ™mar ajunsesem să văd în Lambert È™i în Alphonsine niÈ™te binefăcători, niÈ™te adevăraÈ›i salvatori! Pe urmă, în timpul convalescenÈ›ei, pe când mai zăceam în pat È™i mă tot întrebam ce putuse să aleagă Lambert din palavrele mele, È™i cât îi dezvăluisem, nici prin minte nu mi a trecut că îi trădasem atât de mult. Desigur, judecând după remuÈ™cările mele, bănuiam încă de pe atunci că pesemne mă luase gura pe dinainte, deÈ™i, repet, nici nu mi aÈ™ fi închipuit că mersesem chiar atât de departe! Speram, ba chiar mă bizuiam pe faptul că în dimineaÈ›a aceea nici nu fusesem în stare să rostesc desluÈ™it cuvintele — de altfel, singurul lucru pe care mi l aminteam precis — deÈ™i pe urmă s a dovedit că atunci vorbisem cu mult mai limpede decât presupuneam È™i speram eu mai târziu. Ce e mai grav e că toate astea au ieÈ™it la iveală abia mai târziu, după multă vreme, È™i de aici mi s a È™i tras nenorocirea. Din delirul meu, din palavrele, bâiguielile, exclamaÈ›iile de entuziasm È™i toate celelalte, el aflase în primul rând o mulÈ›ime de nume È™i chiar unele adrese. ÃŽn al doilea rând, își făcuse o idee destul de precisă despre situaÈ›ia persoanelor respective (a bătrânului prinÈ›, a ei, a lui Bioring, a Annei Andreevna È™i chiar a lui Versilov); în al treilea rând, înÈ›elesese că mă simt jignit È™i caut să mă răzbun, È™i, în sfârÈ™it, în al patrulea rând, aflase până È™i lucrul cel mai important, È™i anume că există o hârtie misterioasă, ascunsă de cineva, o scrisoare, care dacă ar ajunge în mâna prinÈ›ului, un bătrân cam È›icnit, acesta, aflând din ea că propria lui fiică, socotindu l nebun, a È™i "recurs la sfatul unor juriÈ™ti", ca să l pună sub interdicÈ›ie, sau își va pierde minÈ›ile cu desăvârÈ™ire, sau o va alunga pe ea din casă È™i o va dezmoÈ™teni, sau se va însura cu o oarecare domniÈ™oară Versilova, cu care în orice caz ar dori să se căsătorească, dacă nu l ar împiedica familia. ÃŽntr un cuvânt, Lambert înÈ›elesese foarte multe, deÈ™i problema mai avea pentru el tot atâtea aspecte nelămurite; în orice caz, pentru un escroc versat în È™antaje È™i atâta ar fi fost de ajuns ca să prindă firul întregii istorii. Cum am fugit atunci de sub paza Alphonsinei, el mi a È™i căutat adresa (È™i încă pe calea cea mai simplă: de la biroul de adrese); pe urmă a început numaidecât să culeagă informaÈ›ii, ca să se convingă dacă toate persoanele de care îi pomenisem există într adevăr, È™i abia după aceea a pornit la acÈ›iune. Planul lui se întemeia pe existenÈ›a unei anumite hârtii care se găsea în posesia mea, È™i Lambert nu se îndoia câtuÈ™i de puÈ›in că această hârtie este de importanță vitală. Las la o parte o împrejurare despre care cred că e mai bine să vorbesc la locul È™i la timpul său; deocamdată menÈ›ionez numai că mai cu seamă această împrejurare a întărit convingerea lui Lambert că scrisoarea există într adevăr È™i mai ales că prezintă o mare importanță. (Trebuie să spun de pe acum că a fost o împrejurare fatală, pe care n o puteam bănui nu numai atunci, dar nici mai târziu; abia la sfârÈ™it a ieÈ™it la iveală, după catastrofă, când lucrurile s au lămurit de la sine.) AÈ™adar, după ce presupunerea pe care se bizuia s a confirmat, Lambert a făcut primul pas, È™i anume, s a dus la Anna Andreevna. TotuÈ™i, până în ziua de azi a rămas pentru mine de neînÈ›eles cum de a putut un individ de teapa lui Lambert să se strecoare până la o ființă atât de nobilă È™i de distantă ca Anna Andreevna È™i să i se vâre în suflet. E drept că È™i luase toate informaÈ›iile cu privire la persoana ei, dar oare asta era de ajuns? E drept că umbla foarte elegant îmbrăcat, că vorbea franÈ›uzeÈ™te, dar cu toate astea, cum a putut Anna Andreevna să nu vadă numaidecât că este un escroc? Nu mi rămâne decât să presupun că tocmai de un escroc avea ea nevoie atunci. Să fie oare cu putință? N am izbutit niciodată să aflu amănunte în legătură cu întâlnirea lor, totuÈ™i, mai târziu, m am străduit adesea să mi imaginez această scenă. Presupunerea cea mai verosimilă e că din prima clipă Lambert s a dat drept cel mai bun prieten al meu din copilărie, prefăcându se foarte îngrijorat de soarta mea, tocmai fiindcă È›inea, chipurile, nespus de mult la mine. FireÈ™te însă, că de la prima întâlnire i a strecurat o aluzie cât se poate de transparentă la existenÈ›a unei anumite scrisori care se găseÈ™te în mâna mea, dându i în acelaÈ™i timp a înÈ›elege că este o taină pe care numai el, Lambert, o cunoaÈ™te, È™i că eu aÈ™ avea de gând să folosesc această scrisoare, pentru a mă răzbuna pe văduva generalului Ahmakov È™i aÈ™a mai departe; în orice caz a fost în stare să i explice cât se poate de precis importanÈ›a È™i valoarea acelei hârtii. Cât despre Anna Andreevna, în momentul acela se găsea într o asemenea situaÈ›ie, încât nu putea să rămână indiferentă la o veste atât de promițătoare, nu putea să nu l asculte cu cea mai mare atenÈ›ie È™i... să nu cadă în cursă, că de, era vorba de "lupta pentru existență". Tocmai atunci fusese despărÈ›ită de logodnicul ei, care era sechestrat la Þarskoie Selo È™i supravegheat îndeaproape; mai mult, ea însăși fusese pusă sub tutelă. AÈ™adar, cum era să n o bucure o descoperire atât de senzaÈ›ională? De astă dată nu mai era vorba de trăncăneli muiereÈ™ti pe care să i le È™opteÈ™ti la ureche prinÈ›ului, de tânguiri È™i de lacrimi, de minciuni È™i clevetiri, de astă dată exista un document, scris negru pe alb, care dovedeÈ™te în mod incontestabil intenÈ›iile perfide ale propriei lui fiice È™i ale tuturor celor care caută să l îndepărteze de logodnica lui, prin urmare, dacă nu vrea să ajungă într un ospiciu de nebuni, singura lui scăpare e să rupă numaidecât cu familia È™i să se refugieze la ea, adică la Anna Andreevna, unicul lui sprijin, È™i să se cunune cu ea chiar a doua zi. S ar putea însă ca Lambert să nu fi folosit nici un vicleÈ™ug față de ea, ci dimpotrivă să i fi spus chiar de la început pe È™leau: "Mademoiselle, ai de ales: sau rămâi fată bătrână, sau ajungi prinÈ›esă È™i milionară. Numai eu te pot ajuta, È™i iată cum: există în manile unui tânăr un anumit document pe care sunt gata să È›i l aduc... dacă îmi iscăleÈ™i o poliță de treizeci de mii de ruble". ÃŽnclin să cred că întocmai aÈ™a s au petrecut lucrurile. Doar îi socotea pe toÈ›i oamenii la fel de ticăloÈ™i ca el; repet, ticăloÈ™ia lui era atât de inconÈ™tientă, atât de naivă, încât mergea uneori până la inocență. Dar, oricum s ar fi petrecut lucrurile, chiar dacă Lambert ar fi fost bădăran, e foarte probabil că Anna Andreevna n a rămas descumpănită nici o clipă, ci dimpotrivă, a È™tiut să se stăpânească foarte bine È™i l a ascultat până la capăt pe È™antajist, lăsându l să vorbească pe limba lui, È™i asta numai fiindcă este o persoană cu "vederi largi". BineînÈ›eles că la început o fi roÈ™it puÈ›in, dar pe urmă È™i a călcat pe inimă È™i l a ascultat până la capăt. Când mi o închipui pe fata asta dinstantă, mândră, cu adevărat demnă È™i atât de inteligentă mergând mână în mână cu Lambert, nu pot spune decât... halal inteligență! Numai la noi în Rusia, unde oamenii se dau în vânt după "vederi largi", poate merge cineva atât de departe cu inteligenÈ›a, È™i încă o femeie, È™i în asemenea împrejurări! Ca să nu mai lungesc vorba, până să ies eu pentru prima oară din casă după boală, Lambert își ticluise două planuri (lucru pe care astăzi îl È™tiu sigur): primul era să ia de la Anna Andreevna o poliță de cel puÈ›in treizeci de mii de ruble, în schimbul scrisorii, È™i apoi s o ajute să l sperie pe prinÈ›, să l răpească È™i să l cunune prin surprindere cu ea; totul era pus la punct până în cele mai mici amănunte È™i, ca să treacă la acÈ›iune, nu mai aÈ™teptau decât ajutorul meu, mai bine zis, scrisoarea. Al doilea plan era s o trădeze pe Anna Andreevna, să i întoarcă spatele È™i să vândă hârtia generălesei Ahmakova, dacă afacerea ar fi fost mai rentabilă. ÃŽn cazul acesta, în calculele lui intra È™i Bioring. Pe Ahmakova deocamdată o urmărea numai, nu se dusese încă la ea, fiindcă mă aÈ™tepta pe mine. Se înÈ›elege că avea nevoie de mine, mai bine zis nu de mine, ci de scrisoare! Și în ceea ce mă priveÈ™te își făcuse două planuri. Primul era să înfrângă orice rezistență morală È™i fizică din partea mea, apoi să mă ia părtaÈ™ È™i, dacă n o avea încotro, să împartă banii pe din două cu mine. Al doilea plan îl ispitea însă cu mult mai mult. Iată în ce consta: să mă păcălească ca pe un țânc È™i să mi fure scrisoarea sau, la nevoie, să mi o smulgă cu forÈ›a. Mai ales în acest plan își punea toate speranÈ›ele. Repet: datorită unei anumite împrejurări, pe care, după cum am mai spus, o voi arăta mai târziu, el era aproape sigur de succesul celui de al doilea plan. ÃŽn orice caz mă aÈ™tepta cu înfrigurare, căci de mine depindea totul, atât alegerea planului, cât È™i aplicarea lui. Oricum, trebuie să i recunosc meritul că, până la însănătoÈ™irea mea, a izbutit să È™i stăpânească firea impulsivă. ÃŽn timpul bolii n a dat pe la mine decât o singură dată, È™i atunci s a mulÈ›umit sa stea de vorbă cu Versilov; nu voia nici să mă sperie, nici să mă pună în gardă, È™i de aceea, până la deplina mea însănătoÈ™ire, căută să pară cât mai indiferent față de mine. Nu se temea câtuÈ™i de puÈ›in că aÈ™ putea să vorbesc cu altcineva despre scrisoare, să i o încredinÈ›ez sau s o distrug. Din câte îi spusesem, era îndreptățit să tragă concluzia că eu însumi doream foarte mult să păstrez secretul È™i mă temeam grozav să nu afle cineva de existenÈ›a scrisorii. Nu s a îndoit nici o clipă că de îndată ce mă voi însănătoÈ™i primul meu drum va fi pe la el, nu la altcineva: doar Nastasia Egorovna venea la mine mai cu seamă din însărcinarea lui, È™tia, aÈ™adar, că prea mă roade curiozitatea È™i spaima ca să mă pot stăpâni... Unde mai pui că È™i luase toate măsurile de precauÈ›iune, putea să afle până È™i ziua când voi ieÈ™i din casă, aÈ™a că nu era chip să scap de el, chiar dacă aÈ™ fi vrut. Dar oricât de nerăbdător era Lambert să mă vadă, cred că Anna Andreevna mă aÈ™tepta cu È™i mai mare înfrigurare. Trebuie să recunosc că Lambert avea oarecare temeiuri s o tragă pe sfoară È™i vinovată era ea însăși. ÃŽn ciuda faptului indiscutabil că încheiaseră un pact (de asta sunt convins, chiar dacă nu È™tiu în ce termeni), până în ultima clipă Anna Andreevna n a fost complet sinceră, nu È™i a deschis sufletul față de el. I a dat a înÈ›elege că e de acord cu propunerea È™i cu condiÈ›iile lui, dar numai atât; probabil că l a lăsat să È™i expună planul în toate amănuntele, dar nu l a aprobat decât prin tăcere. Am aflat destule date ca să pot trage această concluzie; pricina era că mă aÈ™tepta pe mine. Sunt ferm convins că prefera să aibă de a face cu mine, decât cu un nemernic ca Lambert, ceea ce e È™i de înÈ›eles; dar greÈ™eala ei a fost că s a purtat astfel, încât, până la urmă a înÈ›eles È™i Lambert acest lucru. Lambert n avea decât de pierdut dacă, peste capul lui, ea m ar fi convins să i dau scrisoarea È™i s ar fi înÈ›eles cu mine, mai ales că pe atunci el nu se mai îndoia câtuÈ™i de puÈ›in de reuÈ™ita "afacerii". Altul în locul lui ar fi È™ovăit, sau ar mai fi păstrat oarecare îndoieli; Lambert însă era tânăr, sigur de sine, hrăpăreÈ› È™i nerăbdător la culme, nu prea cunoÈ™tea oamenii È™i de aceea îi socotea pe toÈ›i ticăloÈ™i; un astfel de om nu putea să aibă nici cea mai mică îndoială, cu atât mai mult cu cât prin diferite tertipuri îi smulsese Annei Andreevna confirmarea tuturor presupunerilor lui. Se mai pune încă o ultimă întrebare, poate chiar cea mai importantă: oare pe atunci Versilov È™tia ceva de planurile lui Lambert, își punea oare vreo speranță oricât de vagă în ele? Nu, câtuÈ™i de puÈ›in, pe atunci încă nu, deÈ™i poate că încă de pe atunci fusese aruncat cuvântul fatal... Dar ajunge, trebuie să mă opresc aici, ca să nu anticipez prea mult. Și acum să încerc să lămuresc ce era în capul meu. Știam eu ceva până să ies pentru prima oară din casă, È™i ce anume? La începutul acestei explicaÈ›ii am arătat că până atunci nu È™tiusem nimic, că toate acestea le am aflat prea târziu, abia după ce totul s a sfârÈ™it. Asta e adevărul, dar este oare tot adevărul? Nu chiar tot; e de netăgăduit că È™tiam ceva, chiar prea mult, dar pe ce cale ajunsesem să È™tiu? Cititorul n are decât să È™i aducă aminte de visul meu! Dacă am putut avea un asemenea vis, dacă el a mocnit în inima mea, dacă el s a întruchipat în această formă, mai erau foarte multe lucruri pe care dacă nu le È™tiam, le intuiam, pornind de la ceea ce am expus adineauri, lucruri pe care, în realitate le am aflat abia "după ce totul s a terminat". Chiar dacă nu aveam anumite date, totuÈ™i inima mea era frământată de presimÈ›iri È™i duhurile rele puseseră stăpânire pe visele mele. Și iată că mă simÈ›eam irezistibil atras de omul acesta, deÈ™i îl cunoÈ™team perfect, mai mult chiar, îl intuiam până în cele mai mici amănunte! Dar de ce mă atrăgea atât de mult? ÃŽnchipuiÈ›i vă că acum, în momentul când scriu, mi se pare ca încă de pe atunci È™tiam foarte bine de ce mă atrăgea, deÈ™i repet, n aÈ™ fi avut de unde să È™tiu. Poate că cititorul mă va înÈ›elege totuÈ™i. Acum însă mă întorc la fapte È™i le voi înÈ™ira în ordinea în care s au petrecut. Iată cum a început totul: într o seară, cu două zile înainte de a ieÈ™i eu din casă, Liza s a întors din oraÈ™ tremurând de mânie. Se vedea că fusese jignită îngrozitor, È™i într adevăr, i se întâmplase ceva de neînchipuit. Am pomenit mai înainte despre relaÈ›iile ei cu Vasin. Ea se ducea la el nu numai ca să ne arate că nu are nevoie de noi, ci fiindcă îl preÈ›uia cu adevărat pe Vasin. Se cunoÈ™teau încă de la Luga È™i mie mi se păruse întotdeauna că Vasin nu este indiferent față de ea. Când o lovise nenorocirea, era firesc să pună preÈ› pe sfatul unui om cu o judecată atât de limpede, obiectivă, întemeiată pe principii morale înalte, cum îl socotea ea pe Vasin. Unde mai pui că femeile nu se prea pricep să cântărească inteligenÈ›a unui bărbat, dacă acesta le place, È™i sunt gata să ia paradoxurile lui drept concluzii logice, mai ales când ele coincid cu propriile lor dorinÈ›e. Liza È›inea la Vasin mai ales fiindcă arăta înÈ›elegere pentru situaÈ›ia ei È™i simpatie față de prinÈ›, după cum i se păruse la început. Cum bănuia adevăratele lui sentimente față de ea, Liza îl aprecia cu atât mai mult pentru simpatia pe care i o inspira rivalul său. ÃŽn schimb prinÈ›ul, căruia ea însăși i a povestit că se duce uneori să se sfătuiască cu Vasin, a primit de la început această veste cu vădită enervare, fiindcă îi stârnise gelozia. Liza, jignită de gelozia lui, a continuat dinadins să se ducă pe la Vasin. PrinÈ›ul n a mai sâcâit o, dar era întotdeauna posomorât. Liza mi a povestit însă mai târziu (după foarte multă vreme) că foarte curând Vasin a dezamăgit o; era atât de calm, încât tocmai calmul lui imperturbabil, care l plăcuse atât de mult la început, o enerva din ce în ce mai tare. Ce i drept, avea o minte lucidă, È™i într adevăr îi dăduse câteva sfaturi foarte bune în aparență, dar ca un făcut, nici unul dintre ele nu putea fi pus în practică. Uneori judeca lucrurile cu prea multă răceală, prea de sus, fără să È›ină seama de sentimentele Lizei, devenind din ce în ce mai lipsit de tact, schimbare pe care ea o atribuia unui dispreÈ› inconÈ™tient, dar tot mai vădit pentru situaÈ›ia ei. O dată Liza i a mulÈ›umit că se arată totdeauna atât de binevoitor față de mine È™i că, având o inteligență cu mult superioară, vorbeÈ™te cu mine de la egal la egal (de fapt i a reprodus cuvintele mele). El i a răspuns: — Te înÈ™eli È™i într o privință È™i în alta. Mă port aÈ™a cu el, fiindcă socotesc că nu se deosebeÈ™te cu nimic de toÈ›i ceilalÈ›i oameni. Nu l găsesc mai prost decât orice om inteligent, nici mai rău decât orice om bun. Eu mă port la fel cu toată lumea, fiindcă după părerea mea toÈ›i oamenii sunt la fel. — Se poate să nu È›i dai seama de deosebirile dintre ei? — O, desigur, fiecare se deosebeÈ™te prin ceva de ceilalÈ›i, dar pentru mine aceste deosebiri nu există, fiindcă nu mă privesc; pentru mine toÈ›i oamenii sunt egali È™i totul mi e egal, de aceea mă È™i arăt la fel de binevoitor față de toÈ›i. — Și o astfel de viață nu te nemulÈ›umeÈ™te? — Nu, fiindcă sunt mulÈ›umit de mine. — Și nu È›i doreÈ™ti niciodată nimic? — Ba da, însă nu prea tare. Am nevoie de foarte puÈ›in, doar de strictul necesar. Oare nu i totuna dacă port haine de aur sau astea pe care le vezi? Vasin rămâne tot Vasin, oricum s ar îmbrăca. Nu râvnesc la nici un fel de măriri, căci există oare pe lume funcÈ›ii È™i ranguri oricât de înalte care să nu fie mai prejos decât mine? Liza mi a dat cuvântul ei de onoare că întocmai aÈ™a îi vorbise o dată. Ce i drept, e greu să judeci cuvintele cuiva fără să cunoÈ™ti împrejurările în care au fost rostite. Cu timpul, Liza a ajuns la concluzia că È™i față de prinÈ› Vasin se arăta atât de îngăduitor nu fiindcă È›ine la ea, ci numai fiindcă socoteÈ™te că toÈ›i oamenii sunt la fel, fiindcă pentru el "nu există deosebiri"; totuÈ™i, spre sfârÈ™it, indiferenÈ›a lui Vasin începu să se destrame, nu numai că îl condamna pe prinÈ›, dar vorbea despre el cu o ironie muÈ™cătoare. Nu È™i a schimbat atitudinea nici atunci când È™i a dat seama că o scoate din sărite pe Liza. Culmea e că întotdeauna vorbea foarte blajin È™i nici măcar atunci când îl condamna pe prinÈ› nu manifesta indignare, ci, pur È™i simplu, îi demonstra pe cale logică cât de nemernic era eroul ei; dar tocmai logica raÈ›ionamentului sublinia ironia. ÃŽn cele din uirmă, i a demonstrat fără s o cruÈ›e cât de "absurdă" este dragostea ei, pe care È™i o impune numai din încăpățânare. "Sentimentele dumitale se întemeiază pe o eroare, È™i orice eroare se cere neapărat îndreptată, de cum îți dai seama de ea." Acest lucru i l spusese chiar în ziua aceea; Liza, revoltată, s a ridicat de pe scaun È™i a dat să plece. Atunci, omul acesta atât de înÈ›elept a făcut un gest cu totul neaÈ™teptat: cu un aer solemn È™i totodată emoÈ›ionat a cerut o în căsătorie. Liza i a trântit în față că este un neghiob È™i a plecat. Să propună unei femei să trădeze pe un nenorocit, mai ales atunci când aÈ™teaptă un copil de la acest nenorocit, numai pe motiv că "n o merită" — iată de ce e în stare un asemenea înÈ›elept. După părerea mea, asta nu dovedeÈ™te decât o gândire îngrozitor de abstractă È™i o totală necunoaÈ™tere a vieÈ›ii, care se datoresc unui orgoliu fără margini. Culmea e că, după cum bine È™i a dat seama Liza, Vasin era chiar mândru de gestul lui, dacă n ar fi fost decât pentru faptul că o È™tia gravidă. Cu lacrimi de indignare în ochi, Liza a alergat la prinÈ›, care nu s a arătat cu nimic mai prejos decât Vasin: deÈ™i din ceea ce i a povestit ea putea să se convingă desigur cât de neîntemeiată era gelozia lui, È™i a ieÈ™it din minÈ›i. De altfel, aÈ™a sunt toÈ›i oamenii geloÈ™i! I a făcut o scenă îngrozitoare È™i a jignit o atât de adânc, încât era cât pe aci să rupă pe loc legătura cu el. Când s a întors acasă a izbutit cu greu să se stăpânească, nu s a putut opri însă să se destăinuiască mamei. ÃŽn seara aceea s au înÈ›eles iarăși ca înainte, gheaÈ›a dintre ele s a spart; se vede că, după obiceiul lor, au plâns în voie, una în braÈ›ele celeilalte, fiindcă după aceea Liza părea să se fi liniÈ™tit, deÈ™i era foarte posomorâtă. Toată seara a stat nemiÈ™cată în camera lui Makar Ivanovici, fără să scoată un cuvânt, ascultând însă cu atenÈ›ie ceea ce spunea bătrânul. De la întâmplarea aceea cu scăunelul, Liza se arăta extrem de respectuoasă față de el, chiar sfioasă, deÈ™i era tot atât de tăcută ca înainte. Dar în seara aceea Makar Ivanovici a dat pe neaÈ™teptate discuÈ›iei o întorsătură ciudată; adaug că de dimineață Versilov vorbise cu doctorul despre sănătatea bătrânului È™i amândoi păruseră foarte îngrijoraÈ›i. Trebuie să mai spun de asemenea că de câteva zile toÈ›i ai casei ne pregăteam să serbăm aniversarea mamei, de care ne mai despărÈ›eau cinci zile, È™i că vorbeam adesea despre asta. Cu acest prilej pe Makar Ivanovici l au năpădit deodată amintirile È™i a început să povestească de copilăria mamei, de pe vremea când "nici nu se È›inea încă pe picioruÈ™e". "Voia s o È›in tot timpul în braÈ›e, își amintea bătrânul, È™i tot eu am învățat o să umble; uneori o puneam într un colÈ› al odăii, apoi mă depărtam cu vreo trei paÈ™i È™i o strigam, iar ea alerga fără teamă către mine, râzând, È™i când era destul de aproape, îmi sărea de gât. Pe urmă am început să È›i povestesc basme, Sofia... Andreevna, È™i tare È›i mai plăceau; erai în stare să mă asculÈ›i câte două ceasuri, È™ezând pe genunchii mei. ToÈ›i ai casei se mirau: «Ia te uită cum l a îndrăgit pe Makar!» Altă dată te duceam în pădure, căutam o tufă de zmeură, te aÈ™ezam lângă ea È™i pe când mâncai îți ciopleam câte un fluier. Și după ce ne săturam de plimbare, te duceam în braÈ›e acasă È™i mi adormeai cu căpÈ™orul pe umăr. O dată te ai speriat de lup È™i ai alergat, tremurând toată, dar nici vorbă să fi fost vreun lup prin apropiere." — De asta mi aduc aminte, spuse mama. — Adevărat? — De multe îmi amintesc. De când m am pomenit pe lume am avut parte de dragostea È™i de ocrotirea dumitale, rosti mama cu un glas cald, roÈ™ind deodată. După o pauză, Makar Ivanovici urmă: — Vă cer iertare, copilaÈ™ii mei, că eu mă duc. Simt că mi s a împlinit sorocul, voi mi aÈ›i mângâiat bătrâneÈ›ele È™i mi aÈ›i alinat toate durerile; vă mulÈ›umesc din suflet dragii mei. — Lasă, Makar Ivanovici, ce vorbe s astea! exclamă Versilov, destul de îngrijorat. Chiar doctorul mi a spus adineauri că È›i merge mult mai bine. Mama asculta, speriată. — Ei, ce È™tie Alexandr Semionovici al vostru!.... făcu Makar Ivanovici zâmbind. E un om tare de treabă, dar atât. FiÈ›i pe pace, dragii mei, doar n oÈ›i fi crezând că mă tem de moarte. Azi dimineață, după rugăciune, mi a spus inima că n am să mai ies din odaia asta, se vede că asta e voinÈ›a Domnului. Dacă e aÈ™a, binecuvântat fie numele Domnului; atâta doar că nu mă mai satur privindu vă. Și mult încercatul Iov își găsea alinare când se uita la copilaÈ™ii săi cei mici. Dar asta nu înseamnă că nu È™i mai aducea aminte de cei pe care îi luase Dumnezeu. E cu neputință să i fi uitat! Numai că, pe măsură ce trec anii, durerile se împletesc cu bucuriile È™i chiar dacă mai oftezi când îți aminteÈ™ti de ele, inima È›i e senină È™i împăcată, căci aÈ™a ne e dat pe lumea asta: fiecare suflet să fie È™i încercat È™i mângâiat. Mi am pus în gând, copiii mei, să vă mai spun câte ceva, urmă el cu un zâmbet liniÈ™tit È™i luminos pe care nu l voi uita niciodată, È™i se întoarse spre mine: tu, puiule, să È›ii ca la ochii din cap la sfânta biserică È™i dacă aÈ™a o fi vremea, să fii gata să È™i mori pentru ea; dar stai, nu te speria, nu trebuie să te pregăteÈ™ti de moarte chiar acum, mă liniÈ™ti el zâmbind. Până acum poate nici nu te ai gândit la asta, dar nu i nimic, ai să te gândeÈ™ti mai târziu. Și uite ce mai vreau să È›i spun : când ai de gând să faci o faptă bună, fă o în numele Domnului, È™i nu de ochii lumii. Iar când ai luat o hotărâre, È›ine te de ea È™i nu te da bătut cum dai de greu; fă totul cu chibzuială, nu te pripi È™i nu te apuca de mai multe lucruri deodată; iată sfaturile pe care voiam să È›i le dau. Și apoi, mai deprinde te să te rogi în fiecare zi cu râvnă. Þi am spus toate astea, că poate È›i or prinde bine într o zi, când o să È›i aduci aminte de vorbele mele. Și dumitale, Andrei Petrovici, aÈ™ fi vrut să È›i spun ceva, dar n are rost, căci Domnul îți va lumina inima È™i fără ajutorul meu. Și apoi, de mult am încetat noi să vorbim despre asta, de când port un ghimpe în inimă. Acum însă, când mi a venit ceasul, aÈ™ vrea numai să È›i amintesc... ce mi ai făgăduit atunci... Rostise ultimele cuvinte aproape în È™oaptă, cu ochii plecaÈ›i. — Makar Ivanovici! exclamă Versilov tulburat, È™i se ridică de pe scaun. — Ei, lasă, nu te tulbura, boierule, È›i am amintit È™i eu, aÈ™a într o doară... că de, eu sunt mai vinovat decât oricine înaintea lui Dumnezeu. Cu toate că mi erai stăpân, n ar fi trebuit să È›i îngădui slăbiciunea, de aceea nici tu, Sofia, nu È›i mai amărî inima, fiindcă păcatul nu este al tău, ci al meu: socotesc că pe vremea aceea nu puteai să ai prea multă minte, È™i nici dumneata boierule, nu erai tocmai înÈ›elept, spuse el zâmbind, în timp ce buzele îi tremurau de o durere ascunsă. Poate că ar fi trebuit să È›i bag minÈ›ile în cap, fie È™i cu ciomagul, că de, mi erai nevastă È™i aveam dreptul s o fac, dar nu m a lăsat inima, fiindcă ai căzut în genunchi înaintea mea, plângând, È™i nu mi ai tăinuit nimic. I ai sărutat È™i picioarele. N aÈ™ vrea să crezi draga mea, că este o mustrare, am pomenit de asta numai ca să i aduc aminte lui Andrei Petrovici... măcar că un boier ca dumneata nu poate să È™i calce legământul, iar cununia o să răscumpere totul... Þi o spun față de copii, taică, deÈ™i mi ai fost stăpân... Era grozav de tulburat È™i se uita È›intă la Versilov, de parcă ar fi aÈ™teptat ca acesta să È™i reînnoiască legământul. Repet că totul era atât de neaÈ™teptat pentru mine, încât am rămas încremenit. Versilov era È™i el tot atât de emoÈ›ionat: s a apropiat în tăcere de mama È™i a îmbrățiÈ™at o cu căldură; apoi mama s a dus la Makar Ivanovici È™i, fără să scoată o vorbă i a făcut o plecăciune până la pământ. ÃŽn sfârÈ™it, a fost o scenă zguduitoare; în seara aceea, numai noi, familia, ne adunasem în camera bătrânului, nici măcar Tatiana Pavlovna nu era de față. Liza asculta tăcută È™i încordată; deodată s a ridicat È™i i a spus răspicat bătrânului: "Binecuvântează mă È™i pe mine, Makar Ivanovici, că sunt la grea cumpănă. Mâine se hotărăște soarta mea È™i aÈ™ vrea să te rogi astăzi pentru mine." Apoi ieÈ™i brusc din cameră. Știu că Makar Ivanovici aflase de la mama despre situaÈ›ia ei. De altfel, în seara aceea îl vedeam pentru prima oară pe Versilov alături de mama; până atunci îmi păruse doar roaba lui. Când mi am dat seama cât de puÈ›in îl cunoÈ™team pe acest om, pe care mă grăbisem să l condamn, am plecat ruÈ™inat în camera mea. Trebuie să mărturisesc că tocmai în perioada aceea eram mai nedumerit ca oricând în privinÈ›a lui. ÃŽncă niciodată nu mi se păruse atât de complicat È™i de enigmatic ca atunci. De altfel, asta m a È™i determinat să scriu această poveste. Dar toate se vor lămuri la vremea lor. "AÈ™adar, mi am zis eu în sinea mea după ce m am culcat, se vede că s a legat față de Makar Ivanovici să se cunune cu mama, dacă o rămâne văduvă. El nici nu mi a pomenit de această făgăduială, deÈ™i mi a vorbit de multe ori despre Makar Ivanovici." A doua zi Liza a lipsit până seara de acasă È™i când s a întors, destul de târziu, s a dus de a dreptul la Makar Ivanovici. Eu m am sfiit să intru, ca să nu i stingheresc, peste puÈ›in, când am observat că era È™i mama acolo, că a mai intrat È™i Versilov, m am dus È™i eu. Liza È™edea lângă bătrân È™i plângea cu capul pe umărul lui, în timp ca el o mângâia pe păr, tăcut È™i mâhnit. Versilov mi a explicat (mai târziu, când a venit la mine) că prinÈ›ul stăruia să se cunune cu Liza cât mai curând, încă înainte de proces. Liza nu se putea hotărî, deÈ™i situaÈ›ia ei o silea aproape să se hotărască. Și Makar Ivanovici "îi poruncea" să se cunune. Se înÈ›elege că peste un timp situaÈ›ia s ar fi rezolvat de la sine, căci Liza, desigur, s ar fi măritat de bună voie, fără să È™ovăie È™i fără să mai ceară sfatul cuiva; în momentul acela însă fusese prea tare jignită de omul pe care l iubea È™i se simÈ›ea atât de înjosită de această dragoste, până È™i în proprii ei ochi, încât îi venea greu să se hotărască. Ea se codea atâta nu numai fiindcă fusese jignită, dar È™i fiindcă se mai ivise un motiv pe care eu nici nu l aÈ™ fi putut bănui. — Ai auzit că tot tineretul acela din Petersburgskaia Storona a fost arestat ieri? mă întrebă Versilov pe neaÈ™teptate. — Cum aÈ™a? Și Dergaciov? am strigat eu. — Da. Și Vasin. Am rămas uluit, mai ales când am auzit È™i de Vasin. — Cum aÈ™a, È™i el e amestecat?! Doamne, ce are să se aleagă de ei? Și când te gândeÈ™ti că abia ieri Liza îi aducea învinuiri atât de grave!... Ce crezi că are să li se întâmple? Asta e isprava lui Stebelkov! Jur că numai el a făcut o! — Hai să nu mai vorbim despre asta, îmi spuse Versilov, aruncându mi o privire ciudată, aÈ™a cum te uiÈ›i la un om care nu pricepe È™i nu intuieÈ™te nimic. Cine È™tie ce s a petrecut acolo È™i cine poate să prevadă ce i mai aÈ™teaptă? Voiam să te mai întreb ceva. Am auzit că vrei să ieÈ™i mâine din casă. Nu cumva ai de gând să te duci la prinÈ›ul Serghei Petrovici? — FireÈ™te, ăsta va fi primul meu drum, deÈ™i mărturisesc că mi e foarte penibil. Dar de ce mă întrebi? Vrei să i comunici ceva? — Nu, n am nimic să i comunic, È™i apoi am să mă duc È™i eu pe acolo. Mi e tare milă de Liza. Ce sfat poate sa i dea Makar Ivanovici, când el însuÈ™i nu cunoaÈ™te nici oamenii, nici viaÈ›a? AÈ™ mai fi vrut să È›i atrag atenÈ›ia asupra unui lucru, dragul meu (de mult nu mi mai spusese aÈ™a) È™tii... de unii tineri... cum ar fi bunăoară fostul tău coleg de scoală Lambert... cred că ar trebui să te fereÈ™ti, fiindcă sunt niÈ™te mari ticăloÈ™i... Voiam numai să te previn... Dar, în sfârÈ™it, te priveÈ™te, îmi dau seama că n am nici un drept... — Andrei Petrovici! am strigat eu apucându l de mână, fără să mi dau seama, gata gata să mi pierd cumpătul, cum mi se întâmplă adesea. Scena s a petrecut pe întuneric. Andrei Petrovici, am tăcut tot timpul. Cred că È›i ai dat seama de asta! Nu te ai întrebat oare de ce? Am tăcut numai fiindcă m am ferit să pătrund în tainele dumitale. Și sunt ferm hotărât să nu le aflu niciodată. Sunt un laÈ™ È™i mi e teamă ca nu cumva să fiu silit să te smulg din inima mea, dacă È›i aÈ™ cunoaÈ™te secretele. Și tare n aÈ™ vrea să se întâmple acest lucru. Atunci ce rost are să te amesteci dumneata în secretele mele? Ce te priveÈ™te unde mă duc È™i cu cine mă întâlnesc?! N am dreptate? — Ai dreptate, dar te rog din suflet să nu mai spui nici un cuvânt, zise el È™i plecă numaidecât din odaia mea. Va să zică, tot n am scăpat de explicaÈ›ie, chiar aÈ™a, întâmplătoare È™i incompletă cum a fost. Dar ea n a făcut decât să sporească neliniÈ™tea care mă stăpânea la gândul că a doua zi avea să se producă o cotitură în viaÈ›a mea; aÈ™a că am dormit foarte agitat în noaptea aceea, trezindu mă mereu; totuÈ™i inima mi era uÈ™oară. A doua zi am plecat de acasă pe la ora zece È™i, cu toata că era destul de târziu, am ieÈ™it în vârful picioarelor, ca să nu mă vadă nimeni È™i să nu trebuiască să mi iau rămas bun, cu alte cuvinte m am furiÈ™at. Nu È™tiu nici eu de ce am procedat astfel. Presupun însă că dacă din întâmplare aÈ™ fi dat ochi cu mama È™i mi ar fi spus ceva, aÈ™ fi repezit o. Când m am pomenit în stradă, am tras în piept cu lăcomie aerul rece de afară È™i m am înfiorat, cuprins de o senzaÈ›ie nemaipomenit de puternică, aproape animalică, aÈ™ spune chiar senzuală. De ce plecasem? ÃŽncotro? Nu mi dădeam seama, era o pornire instinctivă, care mă umplea de spaimă, dar È™i de bucurie. "Să vedem, am să mă stropesc azi cu noroi ori nu?" mă gândeam eu, făcând pe grozavul, deÈ™i È™tiam prea bine că pasul din ziua aceea, o dată făcut, va fi hotărâtor pentru toată viaÈ›a È™i ireparabil. Dar n are rost să mai vorbesc în enigme. M am dus direct la închisoarea unde se afla prinÈ›ul. Cu trei zile în urmă căpătasem de la Tatiana Pavlovna un bilet către subdirectorul închisorii, care mă primi foarte bine. Nu È™tiu dacă o fi fost un om de treabă È™i nici nu cred că are vreo importanță: în orice caz, mi a îngăduit să stau de vorbă cu prinÈ›ul È™i a avut bunăvoinÈ›a să ne cedeze chiar camera lui. Era o încăpere banală, cameră tipică a unui mic funcÈ›ionar căruia statul i a pus la dispoziÈ›ie o locuință, aÈ™a că e de prisos s o mai descriu. MulÈ›umită lui, prinÈ›ul È™i cu mine am rămas singuri. PrinÈ›ul, îmbrăcat în uniformă, cu un halat de casă pe deasupra, purta o cămașă sclipitor de albă, o cravată de filfizon, era ras È™i pieptănat cu grijă, dar slăbise îngrozitor È™i se gălbejise, până È™i albul ochilor i se îngălbenise. ÃŽntr un cuvânt, era atât de schimbat, încât am rămas încremenit. — Cum te ai schimbat! am strigat eu. — N are nici o importanță! Șezi dragul meu, îmi spuse, arătând spre un fotoliu cu un gest degajat, de parcă ne am fi găsit într un salon, È™i se aÈ™eză în faÈ›a mea. Să intrăm în subiect: vezi dumneata, scumpul meu Alexei Makarovici... — Arkadi, l am corectat eu. — Cum? Ah, da! N are a face. Ah, da! își aminti el deodată, te rog să mă ierÈ›i. Dar să intrăm o dată în materie... ÃŽntr un cuvânt, părea foarte grăbit să vorbească despre o anumită problemă. Era obsedat de ceva, de o problemă esenÈ›ială pentru el, pe care È›inea să È™i o formuleze È™i să mi o împărtășească. Vorbea grozav de mult È™i de repezit, dureros de crispat, gesticulând, È™i cu toate că se străduia din răsputeri să mi explice ceva, în primul moment n am înÈ›eles absolut nimic. — Pe scurt (mai folosise de vreo zece ori această expresie), pe scurt. ÃŽncheie el, dacă te am deranjat, Arkadi Makarovici È™i te am chemat ieri atât de stăruitor prin Liza, am făcut o nu numai fiindcă chestiunea este arzătoare, dar mai ales fiindcă trebuie să luăm o hotărâre extrem de gravă È™i definitivă, de aceea noi... — Iartă mă, l am întrerupt eu, m ai chemat ieri? Liza nu mi a transmis nimic. — Cum? strigă el, nespus de uimit, aproape speriat. — Nu mi a comunicat nimic. Aseară s a întors acasă atât de tulburată, încât n am apucat să stăm de vorbă. PrinÈ›ul sări ca ars de pe scaun. — Adevărat, Arkadi Makarovici? ÃŽn cazul acesta... Atunci... — Bine, dar ce s a întâmplat? De ce eÈ™ti atât de neliniÈ™tit? Se vede că a uitat sau a intervenit ceva... El se aÈ™eză È™i încremeni de parcă îl lovise damblaua. Părea strivit de vestea că Liza nu mi comunicase nimic. Deodată începu să mi vorbească iar, cu gesturi dezordonate, dar È™i acum îmi era aproape cu neputință să l înÈ›eleg. — Stai puÈ›in! exclamă el brusc È™i se opri cu degetul ridicat. Stai: asta... asta... dacă nu mă înÈ™el eu... asta e o farsă! mormăi el cu un zâmbet de nebun. Atunci înseamnă că... — Nu înseamnă absolut nimic, l am întrerupt eu, È™i nu înÈ›eleg de ce te zbuciumi atâta pentru un asemenea fleac... Of, prinÈ›ule, din noaptea aceea de pomină, pe care nu cred că ai uitat o nici dumneata... — Care noapte? Ce vrei să spui? izbucni el înciudat, căci întreruperea mea îl înfuriase. — Atunci, la ZerÈ™cikov, când ne am văzut pentru ultima oară; noaptea când mi ai scris È™i scrisoarea... Cum, nu mai È›ii minte? Și în noaptea aceea erai grozav de agitat, dar nu ca acum; eÈ™ti atât de schimbat, încât starea dumitale mă îngrijorează foarte mult... Se poate să nu È›i aduci aminte? — Ah, da, rosti el pe un ton de politeÈ›e mondenă, părând să È™i fi adus deodată aminte, ah, da. ÃŽn seara aceea... Am auzit că... Dar dumneata cum te simÈ›i, Arkadi Makarovici? Cum îți merge după toate prin câte ai trecut?... Dar să lăsăm asta È™i să ne întoarcem la ce i mai important. Vezi dumneata, la drept vorbind, eu urmăresc trei scopuri; trebuie să rezolv trei probleme, dar eu... Și iar începu să mi îndruge în pripă despre preocuparea lui "esenÈ›ială". Mi am dat seama, în sfârÈ™it, că am în faÈ›a mea un om care are nevoie în primul rând de o compresă rece pe frunte, dacă nu chiar să i se scoată sânge. Toată vorbăria lui dezlânată se învârtea, fireÈ™te, în jurul procesului È™i al deznodământului său; pomenea È™i de o vizită a fostului său comandant de regiment, care venise anume să l sfătuiască să nu facă un anumit lucru, sfat pe care el nu l urmase; apoi, a îngăimat ceva despre o cerere pe care tocmai o trimisese cuiva; despre procuror; a mai îndrugat despre probabila lui deportare în nordul Rusiei, ca urmare a pierderii drepturilor; despre posibilitatea de a se stabili ca colonist la TaÈ™kent, spre a se reabilita; despre educaÈ›ia fiului său (cel pe care îl aÈ™tepta de la Liza), despre intenÈ›ia sa de a i transmite È™i de a l învăța cutare È™i cutare lucru, când va È™edea undeva "departe, tocmai la Arhanghelsk, sau la Holmogora". "Dacă am È›inut atât de mult să È›i aflu părerea, Arkadi Makarovici, crede mă, e numai datorită sentimentului covârÈ™itor... Dacă ai È™ti, Arkadi Makarovici, dacă ai È™ti, dragul meu, fratele meu, ce înseamnă pentru mine Liza, ce a însemnat ea pentru mine acum de când mă găsesc aici, în toată perioada asta!" strigă el deodată, luându È™i capul între mâini. — Serghei Petrovici, nu cumva vrei s o nenoroceÈ™ti ducând o cu dumneata tocmai la Holmogora?! am strigat eu, nemaiputându mă stăpâni. Abia atunci am înÈ›eles limpede È™i pentru prima oară ce soartă o aÈ™tepta pe Liza dacă s ar lega pe viață cu acest smintit. El m a privit lung, s a ridicat iar, a făcut câțiva paÈ™i prin cameră — È™i toate astea cu capul între mâini. — ÃŽn fiecare noapte visez păianjeni! îmi spuse el deodată. — Fiindcă te frămânÈ›i atâta. Te sfătuiesc să te întinzi în pat È™i să chemi imediat un doctor. — Nu acum, ai răbdare, pe urmă. Te am rugat să vii la mine, în primul rând ca să È›i spun ce am hotărât în legătură cu cununia. Știi, se va oficia chiar în biserica de aici, am È™i primit aprobarea. Aici au fost toÈ›i de acord, m au È™i încurajat... Cât despre Liza, ea... — Dragul meu, fie È›i milă de Liza! am exclamat eu, măcar acum n o mai chinui cu gelozia! — Cum? strigă el, privindu mă fix, cu ochii holbaÈ›i È™i cu faÈ›a schimonosită de un zâmbet buimac. Era vădit că ceea ce l uluise era faptul că i pomenisem de gelozie. — Iartă mă, dragul meu, am scăpat È™i eu o vorbă. Știi, prinÈ›ule, în ultima vreme am cunoscut un bătrân extraordinar pe aÈ™a zisul meu tată... O, dacă l ai vedea, te ai liniÈ™ti numaidecât... Și Liza È›ine grozav de mult la el. — Ah, da, Liza... AÈ™a, va să zică, e tatăl vostru... sau... pardon, mon cher . Parcă am auzit È™i eu ceva... Da, mi aduc aminte... mi a povestit È™i ea despre... bătrânul ăsta. Da, fără îndoială, sunt sigur. Am cunoscut È™i eu o dată un moÈ™neag... Mais passons , principalul e să ne lămurim ce i de făcut în momentul de față. Trebuie... M am ridicat să plec. Mi se rupea inima când mă uitam la el. — Nu te înÈ›eleg! rosti el grav È™i aspru, văzând că mă pregătesc să plec. — Mi se strânge inima când te privesc, i am spus. — Vreau să È›i mai spun ceva Arkadi Makarovici, un singur cuvânt! Mă prinse deodată de umeri cu un gest È™i cu o expresie cu totul neaÈ™teptate, silindu mă să mă aÈ™ez din nou în fotoliu. Ai auzit de ăia, mă înÈ›elegi? îmi spuse aplecându se spre mine. — VorbeÈ™ti de Dergaciov? Totul i se datoreÈ™te desigur lui Stebelkov! am izbucnit împotriva voinÈ›ei mele. — Da, lui Stebelkov È™i... Cum, nu È™tii? Se opri brusc È™i mă fixă iar cu ochii holbaÈ›i È™i cu acelaÈ™i zâmbet buimac, neîncrezător È™i crispat, care se accentua din ce în ce. FaÈ›a îi era din ce în ce mai palidă. Deodată m a fulgerat un gând È™i m am cutremurat. Mi am amintit de privirea ce mi a aruncat o în ajun Versilov, când mi a comunicat că Vasin fusese arestat. — Oare e cu putință?! am răcnit eu înspăimântător. — Vezi, Arkadi Makarovici, de aceea te am È™i chemat, voiam să È›i explic, voiam... ÃŽncepu el să mi È™optească precipitat. — Va să zică, dumneata l ai denunÈ›at pe Vasin! am strigat eu. — Nu, dar vezi, s a găsit un manuscris. Cu o zi înainte de arestare, Vasin i l a dat Lizei... să i l păstreze. Ea mi l a lăsat însă mie să văd despre ce e vorba. Dar a doua zi, întâmplarea a făcut ca ei să se certe... — Și atunci, ai predat manuscrisul autorităților! — Arkadi Makarovici, Arkadi Makarovici! — Va să zică, dumneata, am strigat eu cât am putut mai tare È™i mai răspicat, sărind de pe scaun, dumneata l ai nenorocit pe Vasin, numai fiindcă ai văzut în el un rival, fiindcă alt motiv È™i alt scop nu aveai, numai din gelozie ai dat pe mâna autorităților manuscrisul pe care i l încredinÈ›ase Lizei... Cui l ai predat? Spune cui? Procurorului? Dar n a apucat să mi răspundă, È™i apoi nici nu cred că mi ar fi răspuns, fiindcă stătea ca o stană de piatră în faÈ›a mea, cu acelaÈ™i zâmbet È™i cu aceeaÈ™i privire fixă de nebun, căci deodată uÈ™a s a deschis È™i a intrat Liza. Când ne a văzut împreună, a încremenit. — Tu aici? Atât de repede? È›ipă ea, schimbată la față, prinzându mi mâinile. Va să zică, È™tii? Dar a fost destul să se uite la mine, ca să È™i dea seama că "È™tiu". M am repezit la ea È™i am strâns o în braÈ›e cât am putut mai tare. Abia în clipa aceea am înÈ›eles pe deplin È™i cu toată intensitatea ce nenorocire fără margini È™i fără ieÈ™ire întunecase pe veci soarta acestei... martire de bunăvoie! — Nu vezi că nu se poate vorbi cu el acuma?! spuse ea, smucindu se din îmbrățiÈ™area mea. Nu vezi în ce hal e? De ce ai venit? PriveÈ™te l, priveÈ™te l! Oare un om în starea asta poate fi judecat? Când a izbucnit astfel, arătându l pe prinÈ›, pe faÈ›a ei se citea o suferință È™i o compătimire fără margini. El È™edea nemiÈ™cat pe scaun, cu faÈ›a îngropată în palme. Liza avea dreptate: omul acesta era dement È™i nu putea fi tras la răspundere, È™i în starea asta se afla probabil de câteva zile. Chiar în dimineaÈ›a aceea a fost dus la spital, iar până seara s a declanÈ™at o congestie cerebrală. Lăsându l pe prinÈ› în grija Lizei, am luat o birjă È™i m am dus la fosta mea locuință. Se făcuse aproape ora unu. Am uitat să spun că era o zi umedă È™i posomorâtă. ÃŽncepuse dezgheÈ›ul È™i bătea un vânt călduÈ› È™i enervant, în stare să scoată din sărite È™i un elefant. De bucurie că mă vede, proprietarul alerga fâstâcit de colo până colo, ceea ce nu pot suferi, mai cu seamă într un astfel de moment. L am tratat destul de rece È™i m am dus direct în camera mea, dar el s a È›inut după mine È™i cu toate că nu îndrăznea să mă întrebe nimic, ochii îi străluceau de curiozitate È™i mă privea de parcă ar fi fost oarecum de datoria mea să i dau socoteală. Cu toate că aÈ™ fi avut interes să mă port politicos cu el, fiindcă È›ineam neapărat să aflu câte ceva de la el (È™i eram sigur că pot afla), totuÈ™i mi era silă să l trag de limbă. L am întrebat de sănătatea nevesti si È™i ne am dus împreună la ea. M a primit destul de amabil, dar nu s a arătat nici prea expansivă, nici prea vorbăreață, ceea ce m a mai liniÈ™tit. Pe scurt, am aflat atunci niÈ™te lucruri nespus de ciudate. BineînÈ›eles că Lambert mă căutase acolo, apoi mai trecuse de vreo două ori pe la ei, "vizitase" toate odăile de închiriat, spunându le că poate are să se mute într una din ele. Fusese È™i Nastasia Egorovna de câteva ori pe acolo, Dumnezeu È™tie de ce, È™i "a pus de asemenea o mulÈ›ime de întrebări", cum mi a spus proprietarul; eu însă nu i am făcut plăcerea să l întreb ce voise să afle; în general m am ferit să l ispitesc. Vorbea numai el tot timpul, iar eu mă prefăceam că scotocesc prin geamantan (în care, de altfel, nu mai lăsasem aproape nimic). Dar mai rău decât orice mă scotea din sărite faptul că i se năzărise să facă pe misteriosul; văzând însă că nu manifest nici un fel de curiozitate, s a simÈ›it dator să vorbească în doi peri, aproape în enigme. — A fost È™i o domniÈ™oară pe aici, urmă el, privindu mă ciudat. — Care domniÈ™oară? — Anna Andreevna. A trecut de două ori pe aici. A făcut cunoÈ™tință È™i cu nevastă mea. Este o persoană foarte drăguță, foarte amabilă. O asemenea relaÈ›ie trebuie preÈ›uită, cultivată, Arkadi Makarovici... Și când mi a spus asta, a È™i făcut un pas spre mine, ca È™i cum ar fi È›inut grozav să pricep la ce făcuse aluzie. — Zici că a fost chiar de două ori? m am mirat eu. — Da, È™i a doua oară a venit chiar cu fratele dumneaei. "Desigur cu Lambert", mi a trecut prin minte. — Nu, mă rog, nu cu domnul Lambert, îmi ghici el gândul, de parcă privirea lui ar fi avut darul să mi scotocească în suflet. A fost cu fratele dumneaei adevărat, cu domnul Versilov cel tânăr, dumnealui e kammerjunker, daca nu mă înÈ™el? Eram foarte descumpănit; el se uita la mine, zâmbind îngrozitor de galeÈ™. — Ah, da, È™tii cine a mai fost pe aici È™i a întrebat de dumneata? Duduia aceea, franÈ›uzoaica, mamzelle Alphonsine de Verdaine. Vai, ce frumos cântă, È™i ce minunat declamă versuri! A trecut pe aici când s a dus pe ascuns la Þarskoie Selo, la prinÈ›ul Nikolae Ivanovici, zicea că vrea să i vândă un cățel negru, mic cât pumnul, o raritate... L am rugat să mă lase singur, pretextând că mă doare capul. El se grăbi să mi satisfacă dorinÈ›a, fără să È™i termine măcar fraza, È™i nu numai că nu se arătă supărat, dar părea chiar bucuros; după ce făcu un gest misterios de parcă ar fi vrut să mi spună: "ÃŽnÈ›eleg, mă rog, cum să nu înÈ›eleg?" ieÈ™i ostentativ în vârful picioarelor, ca să mi dovedească cel puÈ›in astfel cât e de perspicace È™i de discret. Sunt pe lumea asta oameni care te scot din sărite. Când am rămas singur, m am aÈ™ezat È™i am tot chibzuit vreun ceas È™i jumătate. De fapt, n am chibzuit, mai curând m am lăsat furat de gânduri. Eram descumpănit, dar nu mirat. Mă aÈ™teptasem la ceva È™i mai uluitor, la cine È™tie ce grozăvii. "Poate că între timp s au È™i petrecut", mi am zis. Eram foarte convins, È™i încă de mult, încă de acasă, că totul e pus pe roate È™i că maÈ™ina nu mai poate fi oprită. "Numai de mine mai au nevoie", m am gândit cu satisfacÈ›ie amara È™i totuÈ™i plăcută. Că mă aÈ™teptau cu nerăbdare È™i că aveau de gând sa pună ceva la cale în odaia mea — asta era limpede pentru mine ca lumina zilei. "Nu cumva e vorba de nunta bătrânului prinÈ›? Doar l au încolÈ›it din toate părÈ›ile. Dar pe mine nu mă întrebaÈ›i, domnilor, dacă am să vă îngădui?" mi am încheiat eu triumfător raÈ›ionamentul. "Dacă mă amestec iar am să fiu târât de viitura ca o aÈ™chie. Dar acum sunt eu oare liber, în acest moment lucrurile mai depind numai de mine? ÃŽntorcându mă diseară la mama, voi mai putea să mi spun ca în ultimele zile: «Eu nu depind de nimeni»?" Iată în esență ce întrebări îmi puneam, mai bine zis ce întrebări mă munceau, făcându mi inima să palpite în acea oră È™i jumătate cât am stat pe marginea patului, cu coatele proptite pe genunchi È™i cu capul în palme. Știam doar, încă de pe atunci È™tiam că toate aceste întrebări sunt absurde, de prisos È™i că nu mă interesează pe lume decât ea, ea È™i numai ea! Iată că în sfârÈ™it am mărturisit o deschis È™i am scris o negru pe alb, deÈ™i nici acum după un an, nu pot să definesc sentimentul meu de atunci! O, desigur că mi era milă de Liza, că sufeream sincer din pricina ei! Măcar această durere È™i compătimire față de Liza ar fi trebuit să mi domolească, dacă nu chiar să mi anihileze cel puÈ›in pentru un timp senzualitatea (iar sunt nevoit să folosesc acest cuvânt). TotuÈ™i eram mânat de o curiozitate fără margini È™i de un soi de spaimă È™i de încă un sentiment căruia nu i pot găsi un nume, deÈ™i È™tiu, după cum È™tiam È™i atunci, că nu mi făcea cinste. Poate că năzuiam să mă arunc la picioarele ei, ori poate că aÈ™ fi vrut s o fac să sufere cumplit È™i să i dovedesc "cât mai curând, cât mai repede!" de ce sunt în stare. Nici măcar suferinÈ›a È™i mila față de Liza, oricât erau de sincere, nu mă mai puteau opri. Și atunci, cum aÈ™ fi putut să mă ridic È™i să mă duc acasă... la Makar Ivanovici? "Dar nu s ar putea oare să mă duc doar până acolo, să aflu de la ei tot ce vreau să È™tiu È™i pe urmă să i părăsesc brusc, pentru totdeauna, trecând invulnerabil pe lângă grozăvii È™i monÈ™tri?" Pe la ora trei mi am luat inima în dinÈ›i È™i, de teamă să nu întârzii am ieÈ™it grăbit, am sărit într o birjă, È™i am pornit în goană la Annna Andreevna. CAPITOLUL AL CINCILEA Când i s a anunÈ›at vizita mea, Anna Andreevna È™i a azvârlit lucrul de mână cât colo È™i a ieÈ™it în grabă să mă întâmpine în prima cameră, ceea ce nu mai făcuse niciodată până atunci. ÃŽmi întinse amândouă mâinile È™i roÈ™i brusc. Mă duse în tăcere în camera ei, se aÈ™eză, își luă din nou broena în mână È™i mă pofti să mă aÈ™ez lângă ea, dar în loc să se apuce de lucru, continuă să mă privească duios È™i cu mult interes, fără să mi spună însă nici un cuvânt. — Ai trimis o de câteva ori pe Nastasia Egorovna la mine, am început eu de a dreptul, oarecum stânjenit de această simpatie, care mă măgulea însă. Ea începu deodată să vorbească, fără să răspundă la întrebarea mea directă. — Am auzit tot, È™tiu tot. Prin câte ai trecut în noaptea aceea îngrozitoare... Cât trebuie să fi suferit! E adevărat că ai fost găsit leÈ™inat afară, în ger, e adevărat? — Asta o È™tii... de la Lambert, am îngăimat eu, roÈ™ind. — ÃŽncă de atunci am aflat totul de la el, abia aÈ™teptam să te văd. Nici nu È›i închipui cât de speriat a venit la mine! La dumneata acasă... adică acolo unde ai zăcut bolnav, nu i au îngăduit să te vadă... È™i l au primit cam ciudat... Drept să È›i spun, eu nu cunosc amănuntele, È™tiu doar ce mi a povestit el despre noaptea aceea. Spunea că de cum È›i ai venit în fire, i ai È™i pomenit despre mine È™i despre devotamentul dumitale față de mine. Am fost miÈ™cată până la lacrimi, Arkadi Makarovici, È™i nici nu È™tiu dacă merit o simpatie atât de caldă din partea dumitale, mai ales când mă gândesc în ce stare erai! Spune, domnul Lambert e prietenul dumitale din copilărie? — Să zicem... ÃŽn orice caz, recunosc că am fost destul de imprudent atunci È™i i am spus poate prea multe. — O, fii pe pace, de intriga aceea îngrozitoare È™i atât de perfidă aÈ™ fi aflat oricum! ÃŽntotdeauna am presimÈ›it că au să te aducă într o astfel de situaÈ›ie. Spune, e adevărat că Bioring a avut îndrăzneala să te lovească? Vorbea de parcă numai din pricina lui Bioring È™i a ei am ajuns să zac sub un gard. "La urma urmei, are dreptate", mi a trecut prin minte, totuÈ™i m am revoltat. — Dacă ar fi îndrăznit să mă lovească, n ar fi scăpat nepedepsit È™i în orice caz n aÈ™ fi venit la dumneata înainte de a mă fi răzbunat, i am răspuns eu cu aprindere. Lucrul cel mai ciudat e că, deÈ™i simÈ›eam că vrea să mă stârnească, să mă întărâte, am căzut în cursă. — Se prea poate să fi prevăzut că or să mă aducă într o astfel de situaÈ›ie, după cum spui, totuÈ™i din partea Katerinei Nikolaevna n a fost decât o neînÈ›elegere deÈ™i, ce i drept, această neînÈ›elegere a luat prea repede locul sentimentelor ei bune față de mine. — Tocmai asta este, că s a schimbat atât de repede, a subliniat Anna Andreevna cu o simpatie de a dreptul exagerată. O, de ai È™ti ce intrigă se È›ese acum acolo! FireÈ™te, Arkadi Makarovici, dumitale È›i e greu să înÈ›elegi cât de delicată este situaÈ›ia mea, rosti ea, roÈ™ind È™i plecându È™i ochii. ÃŽn dimineaÈ›a aceea când ne am văzut pentru ultima oară, am făcut un pas, pe care nu oricine e în stare să l înÈ›eleagă È™i să l tălmăcească, aÈ™a cum l ar înÈ›elege un om cu mintea dumitale nepervertită, cu inima dumitale iubitoare, curată È™i tânără. Crede mă, dragul meu, că sunt în stare să preÈ›uiesc pe deplin devotamentul dumitale față de mine È™i că È›i voi răsplăti printr o recunoÈ™tință veÈ™nică. Desigur că lumea din care fac parte va ridica piatra împotriva mea, de altfel, a È™i ridicat o. Și chiar dacă ei ar avea dreptate din punctul lor de vedere infam, chiar atunci, care ar putea, cine ar îndrăzni să mă condamne? Tatăl meu m a părăsit din copilărie, noi, Versilovii, deÈ™i facem parte dintr o viță veche È™i aristocratică, suntem niÈ™te aventurieri; eu, bunăoară, trăiesc din mila altora. Oare nu era firesc să caut un sprijin la acela care încă din copilărie mi a È›inut loc de tată È™i care de atâția ani de zile mă copleÈ™eÈ™te cu bunătatea lui? Sentimentele mele față de el le cunoaÈ™te È™i le poate judeca numai Dumnezeu, aÈ™a că înalta societate nu are nicidecum căderea să mi judece pasul! Și când te gândeÈ™ti că s a mai urzit È™i intriga cea mai vicleană È™i mai mârÈ™avă împotriva lui, că împotriva unui părinte atât de încrezător È™i de generos unelteÈ™te propria lui fiică È™i vrea să l nenorocească! Cum se poate răbda una ca asta?! Nu, chiar cu preÈ›ul reputaÈ›iei mele îl voi salva! Sunt gata să trăiesc lângă el ca o simplă îngrijitoare, să fiu infirmiera È™i paznicul lui, dar n am să las să triumfe niÈ™te calcule reci, josnice È™i ambiÈ›ioase! Vorbea cu o însufleÈ›ire neobiÈ™nuită, în bună parte poate ostentativă, È™i totuÈ™i sinceră, fiindcă se vedea cât de mult punea la inimă această chestiune. TotuÈ™i simÈ›eam că minte (rămânând în acelaÈ™i timp sinceră, căci se poate minÈ›i È™i sincer) È™i că în momentul acela era imorală; e ciudat de ce sunt în stare femeile: înfățiÈ™area ei atât de corectă, manierele ei atât de elegante, rangul ei social atât de înalt, încât o făcea inaccesibilă, mândria È™i moravurile ei fără prihană. Toate acestea m au dezarmat È™i am început să i dau dreptate în toate privinÈ›ele, cel puÈ›in atâta timp cât am stat la ea, în orice caz n am avut curajul s o contrazic. O, nu încape îndoială că din punct de vedere moral, bărbatul este robul femeii, mai ales dacă este mărinimos! O astfel de femeie poate convinge de orice pe un bărbat generos. "Ea È™i Lambert — Dumenezeule!" mi am zis eu, privind o uluit. Dar mărturisesc că nici în ziua de azi nu sunt în stare s o judec, adevăratele ei sentimente numai Dumnezeu le È™tie, È™i apoi omul este o maÈ™ină atât de complicată, că în anumite cazuri nu mai înÈ›elegi nimic, mai cu seamă când e vorba de o femeie. — Spune, Anna Andreevna, ce anume aÈ™tepÈ›i de la mine? am întrebat o totuÈ™i pe un ton destul de hotărât. — Cum adică? Nu înÈ›eleg întrebarea dumitale, Arkadi Makarovici. — După tot ce mi ai spus... È™i după alte câteva indicii... am... impresia, am început eu să i explic destul de încurcat, că ai trimis după mine fiindcă vrei să mi ceri ceva, dar ce anume? Ocolind întrebarea, ea începu numaidecât să vorbească iarăși, la fel de repede È™i însufleÈ›it ca mai înainte. — TotuÈ™i nu pot, sunt prea mândră ca să mi deschid sufletul față de oricine È™i să recurg la tranzacÈ›ii cu un necunoscut ca domnul Lambert. De ajutorul dumitale am nevoie, nu de al domnului Lambert. Mă găsesc într o situaÈ›ie îngrozitoare, desperată, Arkadi Makarovici. ÃŽncolÈ›ită de uneltirile acestei femei, sunt nevoită să devin È™i eu vicleană, È™i asta mă dezgustă. Oricât ar fi de înjositor, va trebui să urzesc È™i eu intrigi, de aceea te am aÈ™teptat ca pe un salvator. Nimeni nu mă poate învinui că mă uit cu atâta înfrigurare în jur ca să mi găsesc măcar un singur prieten, de aceea È™i sunt atât de bucuroasă că mi am descoperit unul, căci acela care a putut într o asemenea noapte, aproape degerat, să È™i aducă aminte de mine, È™i să nu pomenească decât numele meu, acela îmi este fără doar È™i poate devotat. Iată la ce mă gândesc neîncetat de atunci È™i de aceea mi am pus toată speranÈ›a în dumneata. Mă privea drept în ochi, aÈ™teptând cu nerăbdare un răspuns. Atunci mi a pierit iar curajul s o dezamăgesc, să i mărturisesc deschis că Lambert o înÈ™elase, că în noaptea aceea nu i spusesem că i aÈ™ fi chiar atât de devotat È™i că aÈ™ fi pomenit "numai numele ei". AÈ™adar, tăcerea părea să confirme minciuna lui Lambert. O, sunt convins că ea însăși înÈ›elegea prea bine că Lambert exagerase, ba chiar că i spusese o sumedenie de minciuni, numai pentru a avea un pretext elegant de a pătrunde în casa ei È™i de a stabili relaÈ›ii cu ea, iar dacă mă privea în ochi ca È™i cum nu s ar fi îndoit de cuvintele mele reproduse de Lambert nici de devotamentul meu, o făcea fiindcă È™tia că nu voi îndrăzni să tăgăduiesc, ca să zic aÈ™a, din delicateÈ›e È™i din pricina tinereÈ›ii mele. De fapt, n aÈ™ putea spune precis dacă presupunerea mea era întemeiată sau nu. Poate că mintea mea e îngrozitor de pervertită. — Fratele meu are să mă apere! exclamă ea deodată cu înflăcărare, văzând că nu vreau să i răspund. — Am aflat că ai fost împreună cu el la mine acasă, am îngăimat eu, încurcat. — Vezi, sărmanul prinÈ› Nikolai Ivanovici, ca să scape din această plasă de intrigi, mai precis, să scape de propria lui fiică, aproape că n are altă soluÈ›ie decât să se refugieze în casa dumitale, adică în casa unui prieten, că de, măcar pe dumneata e îndreptățit să te socotească un adevărat prieten!... AÈ™adar, dacă vrei să i dai o mână de ajutor, fă acest lucru pentru el, bineînÈ›eles, dacă poÈ›i, dacă eÈ™ti destul de mărinimos È™i de curajos... ÃŽn sfârÈ™it, dacă ai într adevăr posibilitatea să o faci. O, nu de dragul meu, nu pentru mine, ci pentru un biet bătrân, singurul om care te a iubit vreodată sincer, care într un timp atât de scurt te a îndrăgit din toată inima ca pe un fiu, care È™i acum tânjeÈ™te de dorul dumitale! Pentru mine nu cer nimănui nimic, nici măcar dumitale, de vreme ce până È™i tatăl meu a fost în stare să mi joace un renghi atât de perfid, atât de crud! — Mi se pare că Andrei Petrovici..., am început eu. — Andrei Petrovici! m a întrerupt ea cu ironie amară. La întrebarea mea fățișă, Andrei Petrovici mi a dat atunci cuvântul lui de onoare că nici nu i a trecut vreodată prin minte să i ceară mâna Katerinei Nikolaevna È™i numai fiindcă l am crezut orbeÈ™te am făcut pasul acela; până la urmă s a dovedit însă că e destul să afle despre un oarecare domn Bioring, ca să È™i piardă cumpătul. — Te înÈ™eli! am strigat eu. Au fost momente când era cât pe aci să cred că o iubeÈ™te pe această femeie, dar nu e adevărat... Și chiar dacă ar fi aÈ™a, acum cred că va avea toate motivele să se liniÈ™tească... după retragerea acestui domn. — A cărui domn? — A lui Bioring. — Dar cine È›i a spus că s a retras? Poate că niciodată acest domn n a fost mai la preÈ› ca acum, spuse ea, zâmbind sarcastic; am avut impresia că È™i de mine își bate joc. — Mi a spus o Nastasia Egorovna, am îngăimat eu, fără să mi pot ascunde tulburarea pe care fără îndoială a observat o È™i ea. — Nastasia Egorovna este o femeie foarte cumsecade È™i desigur n o pot împiedica să È›ină la mine, dar nu i în stare să È™i dea seama câtuÈ™i de puÈ›in de unele lucruri care nu s pe măsura minÈ›ii ei. Mi s a strâns inima. Fierbeam de indignare, sentiment pe care Anna Andreevna urmărise să mi l stârnească, numai că nu era îndreptat împotriva acelei femei, ci deocamdată numai împotriva ei însăși. M am ridicat de pe scaun. — Ca un om cinstit ce sunt, mă simt dator să È›i atrag atenÈ›ia, Anna Andreevna, că aÈ™teptările dumitale în ceea ce mă priveÈ™te... s ar putea dovedi cu totul zadarnice. — Eu nu aÈ™tept de la dumneata decât să mi iei apărarea, spuse ea hotărât, privindu mă drept în ochi, să aperi o ființă părăsită de toată lumea... pe sora dumitale, dacă È›ii să È›i o spun, Arkadi Makarovici! Era gata să izbucnească în plâns. — Ar fi mai bine să nu te bizui pe mine fiindcă s ar putea să te dezamăgesc, am bolborosit eu copleÈ™it de un sentiment nespus de penibil. — Cum să interpretez cuvintele dumitale? mă întrebă ea cu sfială, aproape cu spaimă în glas. — Iată cum: am să vă părăsesc pe toÈ›i, È™i basta! am exclamat eu aproape scos din minÈ›i. Iar scrisoarea am s o rup. Adio! M am înclinat È™i am plecat în tăcere fără să îndrăznesc aproape să mă uit la ea, dar în timp ce coboram scara, m a ajuns din urmă Nastasia Egorovna, care È›inea în mână o foaie de hârtie împăturită. Nu pot pricepe de unde răsărise Nastasia Egorovna È™i unde stătuse în timp ce vorbeam cu Anna Andreevna. Fără să spună o vorbă, mi a întins scrisoarea È™i a fugit îndărăt. Am despăturit hârtia. Pe ea era scrisă foarte limpede È™i citeÈ› adresa lui Lambert; era vădit că stătea pregătită de câteva zile. Mi am amintit deodată că atunci când a fost Nastasia Egorovna la mine mi a scăpat că nu È™tiu unde locuieÈ™te Lambert, de fapt, i o spusesem atunci în sensul că "nu È™tiu È™i nici nu vreau să È™tiu". TotuÈ™i, în momentul de față È™tiam adresa lui Lambert, o aflasem prin Liza, pe care o rugasem să o ceară de la biroul de adrese. Gestul Annei Andreevna mi se părea îndrăzneÈ› din cale afară, chiar cinic. Voia parcă să mi arate că nu luase în serios refuzul meu de a o ajuta È™i, neavând nici un pic de încredere în sinceritatea mea mă trimitea la Lambert. Atunci m am dumerit pe deplin că ea È™tia totul în legătură cu scrisoarea, È™i de la cine ar fi putut să afle, dacă nu de la Lambert, căci altfel de ce m ar fi trimis să mă înÈ›eleg cu el? "Hotărât lucru, cu toÈ›ii fără excepÈ›ie, mă socotesc un mucos lipsit de voință È™i caracter, din care poÈ›i face ce vrei!" îmi ziceam eu indignat. Dar asta nu m a împiedicat să mă duc totuÈ™i la Lambert. Cum aÈ™ fi putut să mi înfrânez curiozitatea care mă îmboldea atunci? Lambert, după cum am constatat, locuia foarte departe, pe o străduță de lângă Parcul de vară, de altfel în aceaÈ™i cameră mobilată pe care o cunoÈ™team. ÃŽnsă, când fugisem de la el, nici nu mi am dat seama de direcÈ›ie È™i de distanță, aÈ™a că în urmă cu patru zile, când am căpătat adresa lui de la Liza, m am mirat, fiindcă nici nu mi venea să cred că locuieÈ™te în cartierul acela. ÃŽncă pe când urcam scara, am observat la uÈ™a pensiunii, care se afla la etajul al treilea, doi tineri È™i m am gândit că sunaseră probabil înainte È™i aÈ™teptau să li se deschidă. Dar în timp ce mă apropiam de ei, amândoi s au întors cu spatele la ușă È™i au început să mă măsoare cu luare aminte. "Aici sunt destui chiriaÈ™i È™i desigur că or fi căutând pe altcineva", m am gândit eu enervat, când am ajuns în dreptul lor. Mi ar fi fost foarte neplăcut să mai găsesc pe cineva la Lambert. Ferindu mă să i privesc, am întins mâna să sun. — Attendez ! îmi strigă unul dintre ei. — Vă rog să nu sunaÈ›i încă, îmi spuse celălalt tânăr cu glas tărăgănat, dar plăcut È™i amabil. AÈ™teptaÈ›i să terminăm È™i noi cu ale noastre È™i apoi sunăm È™i intrăm cu toÈ›ii împreună. VreÈ›i? M am oprit locului. Amândoi erau foarte tineri, de vreo douăzeci, douăzeci È™i doi de ani. Făceau în faÈ›a uÈ™ii o operaÈ›ie ciudată pe care am urmărit o cu mare mirare. Cel care strigase "attendez" era înalt ca o prăjină, uscat È™i scofâlcit, dar foarte muÈ™chiulos, cu un cap mult prea mic pentru înălÈ›imea lui, cu faÈ›a cam ciupită de vărsat, dar cu trăsături destul de regulate, care trădau chiar inteligență, în ciuda expresiei lui stranii, de o gravitate comică. Avea o privire sfredelitoare, exagerat de îndrăzneață, chiar necuviincioasă. Era foarte prost îmbrăcat, purta o manta veche vătuită, cu un guler mic È™i jerpelit de blană, mult prea scurtă pentru statura lui, căpătată parcă de pomană, era încălÈ›at cu cizme ordinare, aproape țărăneÈ™ti, È™i pe cap avea un joben îngrozitor de ponosit È™i decolorat. Era cât se poate de neîngrijit: mâinile, fără mănuÈ™i, erau murdare, iar unghiile lungi È™i îndoliate. Celălalt tânăr, în schimb, era îmbrăcat ca un filfizon, purta o blană uÈ™oară de dihor, o pălărie elegantă È™i niÈ™te mănuÈ™i impecabile, de culoare deschisă, bine trase pe degetele lui subÈ›iri; era cam de înălÈ›imea mea, dar avea pe faÈ›a lui plăcută È™i proaspătă o expresie extrem de simpatică. Flăcăul cel deÈ™irat își deznodase cravata — o panglică slinoasă È™i neînchipuit de roasă, care ajunsese aproape un È™iret — iar băieÈ›andrul cel chipeÈ™ scosese din buzunar o cravată neagră nou nouță È™i o lega la gâtul lunganului, care, supus È™i grozav de serios, își descheiase mantaua, o lăsase pe umeri È™i È™i întindea gâtul foarte lung. — Nu, nu se poate, cămaÈ™a È›i e prea murdară, zise tânărul cel elegant, aÈ™a că nu numai că n o să facă nici o impresie, dar o să scoată È™i mai tare la iveală murdăria. Nu È›i am spus eu să porÈ›i cămăși cu gulere aplicate?... Nu, nu pot... nu vrei să încerci dumneata? se întoarse el deodată spre mine. — Ce anume? am întrebat. — Păi vezi bine, să i legi dumnealui cravata. Știi, trebuie legată aÈ™a, ca să nu se vadă cămaÈ™a murdară, altfel ai spune că se pierde tot efectul. Anume i am cumpărat adineauri cravata asta, de la Filip frizerul. Am dat o rublă pe ea. — Cum, ai cheltuit rubla? mormăi lunganul. — Da, È™i acum nu mai am nici o copeică. Va să zică, nici dumneata nu te pricepi? Atunci va trebui să o rugăm pe Alphonsine. — Tot la Lambert ai venit? mă întrebă lunganul pe neaÈ™teptate È™i foarte tăios. — Da, la Lambert, i am răspuns la fel de tăios, privindu l È›intă. — Dolgorowky? întrebă el cu acelaÈ™i ton. — Nu, nu mă cheamă Korovkin, i am răspuns la fel de tăios, căci mă înÈ™elase auzul. — Dolgorowky? repetă lunganul, strigând aproape È™i făcând un pas spre mine, ca È™i cum ar fi vrut să mă ameninÈ›e. Prietenul lui izbucni într un hohot de râs. — Dolgorowky a spus, nu Korovkin! mă lămuri el, È™tii, în "Journal des Debats" franÈ›ujii schimonosesc numele ruseÈ™ti. — ÃŽn "Independance", răcni lunganul. — Nici cei de la "Independance" nu s mai breji. ÃŽn loc de Dolgoruki scriu bunăoară Dolgorowky — am văzut cu ochii mei. Iar pentru ei V e întotdeauna contele Wallonieff. — Dar Doboyny! — Da, È™i numele ăsta l am întâlnit, amândoi ne am prăpădit de râs când am citit că o oarecare madame Doboyny din Rusia se află în străinătate... Dar, vezi tu, n are nici un rost să i înÈ™irăm acum pe toÈ›i, se întoarse el deodată spre lungan, apoi mi se adresă din nou mie: ScuzaÈ›i, dumneavoastră sunteÈ›i domnul Dolgoruki? — Da, aÈ™a mă cheamă, dar de unde È™tiÈ›i? Deodată lunganul îi È™opti ceva la ureche tânărului care care se încruntă È™i făcu un gest de dezaprobare, totuÈ™i lunganul se întoarse brusc spre mine. — Monsieur le prince, vous n'avez pas de rouble d'argent pour nous, pas deux, mais un seul, voulez vous ? — Ah, ce dezgustător eÈ™ti! strigă mărunÈ›elul. — Nous vous rendons , încheie lunganul, rostind anevoie È™i incorect cuvintele franÈ›uzeÈ™ti. — ȘtiÈ›i, e un cinic, mă lămuri mărunÈ›elul zâmbind. Vă închipuiÈ›i cumva că nu È™tie franÈ›uzeÈ™te? VorbeÈ™te ca un parizian, dar îi imită pe acei ruÈ™i cărora le place grozav când sunt în public să vorbească pe franÈ›uzeÈ™te în gura mare, deÈ™i nu cunosc limba... — Dans les wagons , întări lunganul. — Se înÈ›elege că È™i în tren, of, ce plicticos eÈ™ti cu explicaÈ›iile tale! Iar È›i s a năzărit s o faci pe prostul. ÃŽntre timp am scos o rublă din buzunar È™i i am întins o lunganului. — Nous vous rendons, repetă acesta vârând rubla în buzunar, apoi se întoarse brusc spre ușă È™i începu să bată în ea cu vârful cizmei lui uriaÈ™e È™i butucănoase, impasibil, grav È™i, ce i mai ciudat, fără să se enerveze câtuÈ™i de puÈ›in. — Of, iar ai să te iei la bătaie cu Lambert! zise mărunÈ›elul alarmat. Mai bine sunaÈ›i dumneavoastră. Dar, È™i după ce am sunat, lunganul continua să izbească cu cizma în ușă. — Ah, sacré! ... se auzi deodată glasul lui Lambert de după ușă, pe care o descuie numaidecât. — Dites donc, voulez vous que je vous casse la tête, mon ami ?! se răsti el la lungan. — Mon ami, voilà Dolgorowky, l'autre mon ami, spuse lunganul solemn, uitându se È›intă la Lambert care se făcuse roÈ™u la față de furie. Dar cum a dat cu ochii de mine, Lambert s a schimbat la față ca prin minune. — Ah, tu eÈ™ti, Arkadi?! ÃŽn sfârÈ™it! Va să zică, te ai însănătoÈ™it, bine că te ai însănătoÈ™it! Mă prinse de amândouă mâinile È™i mi le strânse cu putere, într un cuvânt era atât de sincer încântat, încât în momentul acela m am bucurat È™i eu, ba chiar am început să l iubesc. — Primul meu drum a fost la tine. — Alphonsine! strigă Lambert. Ea sări imediat de după paravan. — Le voilà ! — C'est lui! exclamă Alphonsine, împreunându È™i palmele, apoi se repezi cu braÈ›ele deschise să mă îmbrățiÈ™eze. Noroc că m a apărat Lambert. — Stai cuminte, marÈ™! se răsti Lambert la ea, ca la un cățel. Să vezi, Arkadi, azi am hotărât cu câțiva băieÈ›i să luăm masa la restaurantul tătărăsc. Acum nu mi mai scapi, trebuie să vii cu noi. Luăm masa È™i după aceea le fac vânt la toÈ›i È™i o să putem sta de vorbă pe îndelete. Hai, intră, intră! Mai stăm o clipă È™i apoi pornim cu toÈ›ii... Am intrat È™i am rămas în mijlocul camerei, privind cu atenÈ›ie în jurul meu È™i amintindu mi cele întâmplate. Lambert se dusese după paravan, ca să se schimbe. Lunganul È™i prietenul lui se È›inură după Lambert, cu toată împotrivirea acestuia. Toată lumea rămăsese în picioare. — Mademoiselle Alphonsine, voules vous me baiser ? mormăi lunganul. — Mademoiselle Alphonsine, dădu mititelul să se apropie de ea, arătându i cravata prietenului său, dar ea se repezi ca o furie la amândoi. — Ah, le petit vilain! zbieră ea la cel mai tânăr È™i mai mărunt. Ne m'approchez pas, ne me salissez pas, et vous, le grand dadais, je vous flanque à la porte tous les deux, savez vous cela ? Cu toate că ea căuta să l È›ină la distanță, dând din mâini cu dispreÈ› È™i scârbă, de parcă s ar fi temut într adevăr să nu o murdărească atingând o (ceea ce nu pricepeam de fel, deoarece tânărul era atât de drăgălaÈ™ È™i de elegant — mai ales după ce È™i scosese blana), mărunÈ›elul a început s o roage cu stăruință să i lege lunganului cravata, dar în prealabil să i dea un guler curat de al lui Lambert. Alphonsine era gata să i ia la bătaie de indignată ce era de această propunere, dar Lambert, care auzise ce se petrece, a strigat la ea de după paravan să nu ne È›ină în loc pe toÈ›i È™i să facă imediat ce i se cere "că altfel tot nu scapă de ei", adăugă el. Atunci Alphonsine a adus într o clipă gulerul È™i, fără să se mai arate câtuÈ™i de puÈ›in scârbită, s a apucat să i lege cravata lunganului, care stătu cu gâtul întins, ca adineauri pe scară, până sfârÈ™i ea operaÈ›ia. — Mademoiselle Alphonsine, avez vous vendu votre javră ? — Qu'est ce que ça ma "javră?" Cel mai tânăr o lămuri că "javră" înseamnă cățel. — Tiens, quel est ce baragouin ? — Je parle comme une dame russe sur les eaux minerales , o lămuri le grand dadais, care tot mai stătea cu gâtul întins. — Qu'est que ça qu'une dame russe sur les eaux minerales et... où est donc votre jolie montre, que Lambert vous a donnée ? Se întoarse ea deodată spre cel mai tânăr. — Cum, iar n ai ceas? interveni Lambert de după paravan. — L am mâncat împreună! mormăi lunganul. — N am căpătat decât opt ruble pe el, că de, era de argint È™i nu de aur, cum pretindeai. Un ceas de ăsta nu costă acum nici la magazin, mai mult de È™aisprezece ruble, îi răspunse mărunÈ›elul lui Lambert, dezvinovățindu se în silă. — Să nu mai aud de una ca asta! continuă Lambert È™i mai supărat. Crezi că de asta te îmbrac eu, amice, È™i È›i dăruiesc tot felul de lucruri splendide, ca dumneata să le vinzi È™i să cheltuieÈ™ti banii pe prietenul dumitale cât o prăjină?... Ce cravată i ai mai cumpărat? — N a costat decât o rublă È™i nici aia nu era din banii dumitale. N avea cravată de fel. Și apoi, mai are nevoie È™i de o pălărie. — Lasă prostiile, îl repezi Lambert, furios de a binelea, i am dat destui bani, dar în loc să È™i cumpere pălărie, dumnealui s a grăbit să i azvârle pe stridii È™i pe È™ampanie. Miroase urât de nespălat ce e, nu i chip să l scoÈ›i între oameni! Cum să l duc la masă? — Cu birja! răcni lunganul. Nous avons un rouble d'argent que nous avons prêté chez notre nouvel ami . — Să nu le dai nici un ban, Arkadi! se răsti Lambert la mine. — Ba să mi fie cu iertare, Lambert, te poftesc să mi dai numaidecât zece ruble! se supără deodată mărunÈ›elul atât de tare, încât se îmbujoră la față, ceea ce l făcea mai drăguÈ›. Și nu cumva să mai îndrăzneÈ™ti să mai îndrugi vreodată asemenea prostii cum i ai spus adineauri lui Dolgoruki. ÃŽÈ›i pretind să mi dai numaidecât zece ruble, ca să i restitui pe loc lui Dolgoruki rubla lui, iar din rest mă duc să i cumpăr lui Andreev o pălărie. Ai să vezi! Lambert ieÈ™i de după paravan. — Þine trei hârtiî de câte o rublă È™i până marÈ›i nu mai vezi un ban, nici să nu îndrăzneÈ™ti să mai ceri, altfel... Lunganul se repezi È™i i smulse banii din mână. — Dolgorowky, poftim rubla, nous vous rendons avec beaucoup de grâce. Haide, Petia, strigă el prietenului său, apoi, ridicând cele două bancnote, începu să le fâlfâie È™i să urle cât îl È›inea gura, cu ochii È›intă la Lambert: Ohé, Lambert! Où est Lambert, as tu vu Lambert? — ÃŽncetează! Cum îndrăzneÈ™ti? răcni Lambert mânios la culme. ÃŽmi dădeam seama că fac cu toÈ›ii aluzie la întâmplări anterioare, pe care nu le cunoÈ™team È™i de aceea îi priveam mirat. Pe lungan însă, mânia lui Lambert nu l speriase de fel, dimpotrivă, începu să urle È™i mai tare: Ohé, Lambert! È™i aÈ™a mai departe. Și pe când coborau scara, se mai auzeau aceste strigăte. Lambert dădu să fugă după ei, dar se răzgândi. — Las' că în curând am să i dau afară în brânci! Mai mare i paguba de pe urma lor decât câștigul! Hai să mergem, Arkadi, am întârziat. Și acolo mă aÈ™teaptă tot un om... de care am nevoie... tot o vită... Ãștia s cu toÈ›ii niÈ™te vite, niÈ™te otrepe, niÈ™te lepădături! strigă el iarăși, aproape scrâșnind din dinÈ›i, dar deodată își reveni brusc în fire. ÃŽmi pare bine că te văd în sfârÈ™it! Alphonsine, să nu te miÈ™ti de acasă! Hai să mergem. Afară aÈ™tepta o birjă de lux È™i ne am urcat în ea. Tot drumul Lambert nu s a putut liniÈ™ti, oricât se străduia, nu È™i putea ascunde mânia împotriva celor doi tineri. Eu mă miram că le dădea atâta importanță după ce fuseseră atât de necuviincioÈ™i față de el, È™i mai ales că părea chiar să se teamă de ei. ÃŽn virtutea unor impresii înrădăcinate din copilărie, mie încă mi se mai părea că toată lumea trebuie să se teamă de Lambert È™i în ciuda aerelor mele de independență, în momentul acela mă temeam eu însumi de el. — S o È™tii de la mine, ăștia s cu toÈ›ii niÈ™te lepădături dezgustătoare, nu se mai potolea Lambert. Nici n ai să crezi când È›i oi spune că lunganul ăsta ticălos mi a scos sufletul acum trei zile într o societate aleasă. S a proțăpit în faÈ›a mea È™i a început să strige: Ohé, Lambert! Și eram între oameni subÈ›iri. Toată lumea a râs, fiindcă È™tia că o face ca să mi stoarcă bani. PoÈ›i să È›i închipui cum m am simÈ›it! A trebuit să i dau. Of, ce canalii sunt! Și nici n ai să crezi, a fost junker, dar l au alungat de la regiment È™i închipuieÈ™te È›i, e un om cult, a primit o educaÈ›ie aleasă È™i e de familie bună, închipuieÈ™te È›i! Și e ager la minte, ar fi putut... Dracu să l ia! Unde mai pui că e puternic ca Hercule! E util, dar nu cine È™tie ce. Și, după cum ai văzut, nici pe mâini nu se spală. L am recomandat unei doamne din aristocraÈ›ie, unei boieroaice bătrâne, spunându i că se căieÈ™te È™i că remuÈ™carile or să l ducă la sinucidere, È™i dumnealui, când s a dus la ea, s a aÈ™ezat picior peste picior È™i a început să fluiere. Iar celălalt, filfizonul, e fiu de general, familia nici nu mai vrea să È™tie de el, eu l am scăpat de puÈ™cărie, l am scăpat È™i uite cum mă răsplăteÈ™te. Ãștia nu s oameni! Am să i dau afară în brânci. — ÃŽmi cunoÈ™teau numele. Tu le ai vorbit despre mine? — A fost o prostie, recunosc. La masă te rog să È›i È›ii firea... te previn că are să mai fie acolo o canalie îngrozitoare, un ticălos care îi întrece pe toÈ›i, primejdios de viclean, aÈ™tia s toÈ›i niÈ™te pramatii! N ai să găseÈ™ti un om cinstit printre ei! Dar lasă, numai să terminăm, È™i atunci... Ce È›i ar place să mănânci? ÃŽn orice caz, să È™tii că acolo se găteÈ™te bine. Fii pe pace, eu plătesc. E bine că eÈ™ti îmbrăcat ca lumea. Pot să È›i dau È™i bani. Treci pe la mine când ai nevoie. ÃŽnchipuieÈ™te È›i că în fiecare zi de când sunt aici, le am dat să mănânce È™i să bea cât au vrut, i am ghiftuit cu plăcinte, e a doua oară când îi dăruiesc un ceas È™i îl vinde. Ce crezi, năpârstocul ăsta de TriÈ™atov — ai văzut, Alphonsinei îi e scârbă să se uite la el, nici nu l lasă să se apropie de ea — într o bună zi la restaurant, când erau numai ofiÈ›eri la masă, i s a năzărit să ceară sitari È™i n am avut încotro, a trebuit să i comand sitari! Dar las' că mi o plăteÈ™te el! — Mai È›ii minte, Lambert, cum m ai împuns cu furculiÈ›a o dată la Moscova, când ne am dus împreună la cârciumă È™i cum ai făcut atunci rost de cinci sute de ruble? — Da, mi aduc aminte. Ei drăcie, cum să nu mi aduc aminte! Mi eÈ™ti tare drag, crede mă. Afară de mine nu te iubeÈ™te nimeni, nu uita că eu È™i numai eu È›in la tine. Ãla ciupit de vărsat pe care ai să l vezi acolo, este o canalie îngrozitor de vicleană. Dacă intră în vorbă cu tine, lasă l să vorbească È™i nu i răspunde, iar dacă te o trage de limbă, răspunde i în doi peri sau taci. Era atât de enervat, încât cel puÈ›in pe drum m a scutit de întrebări. Eram de a dreptul jignit, văzând cât de sigur este de mine; ca nici măcar nu i trece prin minte că s ar putea să n am încredere în el. Mă miram chiar că e destul de prost să È™i închipuie că mi mai poate porunci, ca pe vremuri. "Și când te gândeÈ™ti cât e de necioplit" mi am zis eu când am intrat în restaurant. ÃŽn restaurantul acela de pe strada Morskaia mai fusesem È™i altă dată, în jalnica perioadă de decădere È™i desfrâu, iar când m am regăsit în aceleaÈ™i încăperi cu aceiaÈ™i lachei care, după ce m au cercetat cu atenÈ›ie m au primit ca pe un vechi client, când m am pomenit în societatea dubioasă a prietenilor lui Lambert, care mă È™i priveau ca pe unul de al lor, È™i mai cu seamă presimÈ›irea sumbră că mă las târât de bunăvoie în cine È™tie ce potlogărie din care am să mă aleg fără îndoială numai cu ponoase — când am simÈ›it toate acestea, m am înfiorat în primul moment, era cât pe aci să plec, dar acest moment a trecut È™i am rămas. Individul acela ciupit de vărsat, care din cine È™tie ce motive îi inspira atâta teamă lui Lambert, ne aÈ™tepta. Avea o înfățiÈ™are stupidă de om de afaceri, tip pe care îl urăsc încă din copilărie, era de vreo patruzeci de ani, de statură mijlocie, destul de cărunt, cu obrazul ras impecabil, dezgustător de neted È™i cu favoriÈ›ii mici, cărunÈ›i, potriviÈ›i fără cusur, care atârnau ca doi cârnăciori de ambele părÈ›i ale feÈ›ei sale teÈ™ite, exprimând răutatea. Era fireÈ™te plicticos, grav, scump la vorbă È™i, după obiceiul acestei categorii de indivizi, destul de arogant. M a măsurat cu luare aminte, fără să mi spună nici un cuvânt, fiindcă neghiobul de Lambert nici n a socotit cu cale să ne facă măcar cunoÈ™tință, aÈ™a că m a luat se vede drept un È™antajist de teapa celor care îl însoÈ›eau pe Lambert. De altfel, nici cu aceÈ™ti tineri, care au sosit aproape o dată cu noi, n a schimbat o vorbă, deÈ™i se vedea că erau cunoÈ™tinÈ›e vechi. N a vorbit decât cu Lambert, È™i cu acesta aproape în È™oaptă, mai bine zis Lambert vorbea aproape tot timpul iar ciupitul îl repezea din când în când cu câte un cuvânt scurt È™i tăios ca un ultimatum. ÃŽl lua de sus, furios È™i batjocoritor, pe când Lambert, dimpotrivă, îi vorbea cu multă însufleÈ›ire, căutând parcă să l convingă să întreprindă împreună o anumită operaÈ›ie. O dată, când am întins mâna spre o sticlă cu vin roÈ™u, ciupitul, care până atunci nu mi adresase nici un cuvânt, a luat pe neaÈ™teptate o sticlă de Xeres È™i mi a oferit o: — Gustă din vinul asta, mă îmbie el, întinzându mi sticla. ÃŽn clipa aceea m am dumerit că trebuie să È™tie totul despre mine: È™i numele meu, È™i biografia mea, poate È™i ceea ce urmarea Lambert să obÈ›ină de la mine. Gândul că mă socoteÈ™te unealta lui Lambert mi a stârnit iar furia mai ales când am văzut mutra stupidă È™i extrem de alarmată a acestuia din clipa când ciupitul s a întors către mine. Ciupitul a observat È™i el acest lucru È™i a început să râdă. "Nu încape îndoială că toÈ›i îl au pe Lambert la mână", mi am zis eu, urându l din toată inima în momentul acela. AÈ™adar, deÈ™i mâncam cu toÈ›ii la aceeaÈ™i masă, ne împărÈ›eam în două grupuri deosebite: lângă fereastră È™edeau față în față ciupitul È™i cu Lambert, iar alături eu cu slinosul de Andreev, avându l în față pe TriÈ™atov. Lambert părea grăbit să termine cu masa È™i zorea tot timpul chelnerul să servească mai repede. Când am ajuns la È™ampanie, a întins deodată cupa spre mine: — Hai să ciocnim în sănătatea ta! rosti el, întrerupându È™i discuÈ›ia cu ciupitul. — Dă mi voie să ciocnesc È™i eu cu dumneata, spuse TriÈ™atav cel chipeÈ™, întinzându mi cupa peste masă. Până la È™ampanie È™ezuse foarte îngândurat È™i tăcut. Cât despre lungan, acesta nu scosese chiar nici o vorbă în schimb mâncase mult È™i pe tăcute. — Cu plăcere, i am răspuns lui TriÈ™atov, È™i după ce am ciocnit, ne am golit paharele. — Eu n am de gând să beau în sănătatea dumitale, se întoarse deodată lunganul spre mine, nu fiindcă È›i aÈ™ dori moartea, ci numai fiindcă nu i bine să mai bei acum. Vorbea apăsat È™i încruntat. ÃŽÈ›i ajung trei cupe de È™ampanie. Văd că nu È›i iei ochii de la mâinile mele nespălate, urmă el punându È™i pumnul pe masă. Iacă, pumnul ăsta aÈ™a nespălat cum e, îl închiriez lui Lambert, ca să spargă capetele celor care îl strâng cu uÈ™a. Și după ce rosti aceste cuvinte, izbi atât de tare cu pumnul în masă, încât zornăiră paharele È™i furfuriile. Afară de noi, în încăpere mai mâncau la alte patru mese niÈ™te ofiÈ›eri È™i niÈ™te domni destul de impunători. Restaurantul era doar foarte renumit. Toată lumea a tăcut brusc È™i a întors capul spre masa noastră aÈ™ezată într un colÈ›. De fapt, am impresia că de mult stârnisem oarecare curiozitate. Lambert roÈ™i tot. — Poftim, iar începe! Mi se pare că te am rugat, Nikolai Semionovici, să te porÈ›i ca lumea, îi È™opti el furios lui Andreev. Acesta îl privi lung È™i pătrunzător. — Nu vreau ca noul meu prieten Dolgorowki să bea azi prea mult. Lambert se făcu stacojiu. Ciupitul trăgea cu urechea fără să se amestece, dar cu vădită plăcere. Nu È™tiu de ce, dar ieÈ™irea lui Andreev îi plăcea. Numai eu nu pricepeam de ce nu trebuie să mai beau. — Se poartă aÈ™a numai ca să mi stoarcă bani. Ascultă, îți mai dau È™apte ruble după masă, dar acum nu ne mai strica tot cheful, nu ne face de râs, È™uieră Lambert printre dinÈ›i. — Aha! mugi triumfător lunganul, spre marea încântare a ciupitului, care începu să chicotească răutăcios. — Te cam întreci cu gluma..., încercă TriÈ™atov neliniÈ™tit, aproape întristat, să È™i liniÈ™tească prietenul. Andreev tăcu, dar nu prea mult, căci își avea socotelile lui. La a doua masă, adică la vreo cinci paÈ™i de noi, È™edeau doi domni È™i discutau cu însufleÈ›ire. Erau amândoi de vârstă mijlocie È™i păreau foarte simandicoÈ™i. Unul era înalt È™i foarte gras, celălalt, la fel de gras, dar mărunt. Vorbeau în limba poloneză despre evenimentele recente de la Paris. Lunganul nu i slăbea de mult din ochi È™i tot trăgea cu urechea la ce vorbeau. Pesemne că polonezul cel mărunt i s o fi părut caraghios È™i de aceea o fi prins numaidecât pică pe el, din senin, aÈ™a cum li se năzare câteodată oamenilor bolnavi de ficat, cărora te miri din ce le sare È›andăra. Deodată polonezul cel mărunt rosti numele deputatului Madier de Montjou, rostindu l ca un polonez, cu accentul pe penultima silabă, încât sună Madier de Mântjou. Atâta i a trebuit lunganului. Se întoarse spre polonezi cu un aer grav È™i bățos È™i li se adresă pe neaÈ™teptate, tare È™i răspicat, de parcă i ar fi întrebat: — Madier de Montjou? Polonezii s au întors furioÈ™i spre el. — Ce doreÈ™ti? strigă pe ruseÈ™te polonezul cel mătăhălos, cu un ton amenințător. Lunganul atâta aÈ™tepta. — Madier de Montjou? repetă el din nou de răsună toată sala, fără să dea însă altă explicaÈ›ie, la fel de prosteÈ™te ca atunci când repetase în faÈ›a uÈ™ii lui Lambert: Dolgorowky. Polonezii săriră ca arÈ™i de pe scaun. Lambert dădu să se repeadă la Andreev, dar se răzgândi, alergă la polonezi È™i începu să le ceară scuze, umil. — AÈ™tia s niÈ™te caraghioÈ™i, pane, niÈ™te măscărici! zise cu dispreÈ› polonezul cel mărunt, stacojiu de indignare. Un om cumsecade nici n o să mai poată pune piciorul aici! Lumea din sală începuse să se foiască, se auzeau murmure È™i mai cu seamă râsete. — Pleacă... te rog... hai cu mine! îngăimă Lambert năucit, neÈ™tiind cum să l scoată mai repede pe Andreev din încăpere. Acesta îl privi pe Lambert lung È™i cercetător È™i când ghici că e gata să i dea bani, se hotărî să l urmeze. Se vede că îi mai storsese de multe ori bani lui Lambert, folosind asemenea mijloace neruÈ™inate. TriÈ™atov dădu să alerge după ei, dar mă privi È™i rămase pe loc. — Vai, ce ruÈ™ine! exclamă deodată, acoperindu È™i ochii cu degetele lui subÈ›iri. — Da, e foarte ruÈ™inos! mormăi ciupitul de astă dată furios. Lambert se întoarse în curând foarte palid È™i, gesticulând agitat, începu să i È™optească ceva ciupitului, care îl ascultă scârbit, È™i între timp îi porunci chelnerului să aducă mai repede cafeaua. Se vedea că vrea să plece cât mai curând, deÈ™i la urma urmei tot incidentul se reducea la o È™trengărie de È™colar. TriÈ™atov se ridică de la locul lui È™i, cu ceaÈ™ca de cafea în mână, veni să se aÈ™eze lângă mine. — Þin foarte mult la el, începu cu un aer atât de sincer, de parcă îmi mai spusese de nenumărate ori acest lucru. Nici nu È›i închipui cât de nenorocit e Andreev. A mâncat È™i a băut zestrea surorii lui, mai mult, a tocat toată bruma de avere a familiei lui în anul acela cât a fost în armată, È™i numai eu È™tiu cum îl chinuiesc acum remuÈ™cările. De desperare a ajuns să nici nu se mai spele. Are niÈ™te idei grozav de ciudate: e în stare să È›i spună bunăoară că între un pungaÈ™ È™i un om cinstit nu i nici o deosebire, că sunt din acelaÈ™i aluat, că nu trebuie să faci nici bine, nici rău, sau că poÈ›i face È™i bine È™i rău, căci la urma urmei e totuna, dar că cel mai bun lucru e să zaci fără să te primeneÈ™ti cu lunile, doar să bei, să mănânci, să dormi È™i atât. Și totuÈ™i, sunt convins că nici el nu crede ce spune. Știi, mi se pare chiar că adineauri a făcut o pe nebunul, numai fiindcă È™i a pus în gând s o rupă cu Lambert. Mi a spus o încă de ieri. Poate nici n ai să crezi, dar uneori, noaptea, sau când rămânem singuri multă vreme, începe să plângă, È™i are un fel al lui de a plânge, cum nu am mai văzut pe nimeni plângând: urlă cu atâta desperare, de te cutremuri... cum să nu È›i se rupă inima, când vezi un vlăjgan ca el topindu se de plâns. ÃŽÈ›i dai seama cât e de nefericit! Dacă È›i aÈ™ spune că vreau să l salvez, deÈ™i eu însumi nu sunt decât un păcătos, un copil depravat, poate n ai să mă crezi! Spune, Dolgoruki, oare n ai să mă dai afară, dacă voi veni vreodată la dumneata? — Cum poÈ›i vorbi aÈ™a? Te rog să vii, îmi eÈ™ti foarte simpatic. — Ce ai găsit la mine? ÃŽn orice caz îți mulÈ›umesc. Hai să mai bem un pahar. Dar ce mi veni? Lasă, e mai bine să nu bei. Andreev a avut dreptate când È›i a spus că dumneata nu trebuie să mai bei azi, îmi spuse el cu tâlc, făcându mi cu ochiul. Eu am să beau totuÈ™i, mie nu mi se mai poate întâmpla nimic, crede mă, È™i apoi eu nu sunt în stare să rezist la nici o ispită. Ar fi destul să mi spună cineva că de azi înainte nu mai am voie să iau masa la restaurant, că aÈ™ fi gata să fac orice ca să pot mânca la restaurant. O, te asigur că dorim sincer să devenim oameni cinstiÈ›i, numai că o amânăm de pe o zi pe alta. Cât despre el, mă tem grozav să nu se spânzure într o zi, fără să spună nimănui un cuvânt. ÃŽl cunosc eu. Vezi bine câți se spânzură astăzi, cine È™tie, poate că sunt mulÈ›i ca noi. Eu, bunoară, nu pot trăi fără să azvârl cu banii. Mă pot lipsi È™i de strictul necesar, cu condiÈ›ia să am bani de risipit. Ascultă, îți place muzica? Eu sunt nebun după ea. Am să È›i cânt ceva când am să vin la dumneata. Știi, eu cânt foarte bine la pian, am învățat ani de zile, È™i încă foarte serios. Știi, dacă aÈ™ compune o operă, aÈ™ lua subiectul din Faust, fiindcă mi place la nebunie. Lucrez mereu la scena din biserică, dar numai în cap. Parcă o È™i văd: îmi imaginez o catedrală gotică, coruri, imnuri, deodată intră Gretchen, dar È™tii, corurile trebuie să fie medievale, să creeze atmosfera secolului al cincisprezecelea, Gretchen își spune durerea, începe printr un recitativ încet, dar tulburător de dureros, iar corul răsună puternic, sumbru, aspru È™i implacabil: Dies irae, dies illa . Deodată se aude glasul diavolului, aria lui Mefisto. El nu apare, nu i se aude decât cântecul, paralel cu imnurile, împletindu se cu ele, uneori într atâta, încât se suprapun aproape, deÈ™i exprimă cu totul altceva — iată în ce fel ar trebui realizată această scenă. Aria e lungă, obsedantă, cântată de o voce de tenor, neapărat de un tenor. ÃŽncepe încet È™i duios: ÃŽÈ›i mai aduci aminte, Gretchen, cum veneai cu mama în această biserică, pe când mai erai un copil nevinovat, È™i îngânai rugăciuni dintr o carte roasă?" Apoi cântecul devine tot mai puternic, mai pătimaÈ™, mai precipitat È™i notele din ce în ce mai înalte sunt pătrunse de lacrimi, de o durere neostoită, fără margini, care ajunge până la deznădejde: "Iertare pentru tine, Gretchen, nu i, nu vei găsi aici iertare!" Gretchen încearcă să se roage, dar din pieptul ei nu izbucnesc decât strigăte — È™tii, ca atunci când lacrimile te înăbușă — iar cântecul Satanei continuă nemilos, i se înfige tot mai adânc în suflet, ca un cuÈ›it, È™i sfârÈ™eÈ™te prin strigătul culminant: "Totul s a sfârÈ™it, fii blestemată!" Gretchen cade în genunchi, își frânge mâinile È™i abia acum izbuteÈ™te să se roage. E o rugăciune foarte scurtă, naivă, aproape un recitativ, cât se poate de pură È™i simplă, cât mai medievală, doar patru versuri, nu mai mult — numai la Stradella găseÈ™ti câteva din asemenea motive — È™i la ultima notă își pierde cunoÈ™tinÈ›a! ÃŽn biserică se iscă forfotă. Oamenii o ridică È™i, în timp ce o duc pe braÈ›e, izbucneÈ™te deodată corul ca un tunet. Trebuie să fie o explozie de glasuri, un cor entuziast, triumfal, cutremurător, ceva ca: Dori no È™i ma cin mi, care se cântă în bisericile noastre, aÈ™a ca totul să se zguduie din temelii È™i să culmineze într un strigăt general de bucurie È™i de victorie: "Ossanna!" — trebuie să fie ca o izbucnire a întregului univers, în timp ce Gretchen e dusă încet pe braÈ›e afară È™i se lasă cortina. Dacă aÈ™ putea realiza scena asta, să È™tii că ar fi ceva nemaipomenit. Numai că acum nu mai sunt în stare de nimic, nu mai pot decât să visez. Și tot visez mereu, zi È™i noapte, toată viaÈ›a mea s a transformat într un vis. Spune, Dolgoruki, ai citit Magazinul de Antichități al lui Dickens? — L am citit, dar de ce mă întrebi? — ÃŽÈ›i mai aduci aminte... stai să mai bem un pahar... ÃŽÈ›i mai aduci aminte de pasajul de la sfârÈ™it, când bătrânul acela nebun È™i nepoÈ›ica lui, fetiÈ›a aceea încântătoare de treisprezece ani, au izbutit, după fuga lor fantastică È™i după atâtea peripeÈ›ii, să se refugieze în sfârÈ™it într un colÈ› îndepărtat al Angliei, lângă o catedrală gotică, unde, ca să li se dea o pâine, fetiÈ›a a fost tocmită să arate vizitatorilor frumuseÈ›ile acestui monument medieval... Și o dată, la asfinÈ›it, fetiÈ›a stă în pridvorul catedralei, învăluită în ultimele raze ale soarelui, È™i sufletul ei de copil, cuprins de mirare se cufundă într o meditaÈ›ie senină în faÈ›a acestui mister, a acestei duble enigme, soarele care întruchipează ideea divinității, iar catedrala care simbolizează parcă gândirea umană... Nu i aÈ™a? O, eu nu sunt în stare să exprim toate astea, È™tiu numai că lui Dumnezeu trebuie să i placă asemenea gânduri care se trezesc pentru prima oară în sufletul unui copil... Iar pe trepte, lângă ea, bunicul, bătrânul acela nebun, care a încremenit cu ochii la ea... Știi, în acest tablou Dickens nu înfățiÈ™ează nimic extraordinar, nimic dosebit, È™i totuÈ™i, n ai să l uiÈ›i cât vei trăi, toată Europa îl È›ine minte — de ce oare? Fiindcă e sublim! E atâta puritate È™i nevinovăție în el! Nu pot să spun precis de ce, È™tiu numai că te încântă. Pe când eram la liceu, citeam tot timpul romane. Știi, am o soră doar cu un an mai mare decât mine, care trăieÈ™te la moÈ™ie, deÈ™i acum nici moÈ™ia nu mai e a noastră, a trebuit să vindem totul! O dată È™edeam cu ea pe terasă, la umbra teilor noÈ™tri bătrâni È™i citeam acest roman, È™i era tot pe la asfinÈ›it, când deodată ne am ridicat ochii de pe carte È™i ne am spus unul altuia că ne vom strădui să fim È™i noi la fel de buni, la fel de curaÈ›i... Știi, pe atunci mă pregăteam să intru la universitate, dar... ah, Dolgoruki, vezi tu, fiecare om cu amintirile lui!... Și deodată È™i a rezemat căpÈ™orul lui atât de frumuÈ™el de umărul meu È™i a început să plângă! Mi s a făcut o mila grozavă de el. E drept că băuse prea mult, dar îmi vorbise atât de sincer, ca unui frate, È™i cu atâta căldură... Dar chiar în clipa aceea de pe stradă au răsunat brusc strigăte È™i cineva a bătut tare în geamul din dreptul nostru (cum restaurantul era la parter È™i avea ferestre mari, se putea bate în ele din stradă). Era Andreev care fusese dat afară. — Ohé Lambert! Où est Lambert? As tu vu Lambert? urla el din stradă cât îl È›inea gura. — Ah, e tot aici! Va să zică, n a plecat?! exclamă tânărul de lângă mine, sărind ca ars de pe scaun. — Plata, se răsti Lambert la chelner, scrâșnind din dinÈ›i. ÃŽn timp ce număra banii, îi tremurau È™i mâinile de ciudă; ciupitul însă nu l a lăsat să plătească È™i partea lui. — Se poate? Doar eu te am poftit, iar dumneata ai primit, nu i aÈ™a? — Nu, nu admit! i o tăie ciupitul. ÃŽÈ™i scoase portofelul È™i după ce socoti cât e partea lui, plăti separat. — Mă jigneÈ™ti, Semion Sidorovici! — AÈ™a cred eu de cuviință! îl repezi Semion Sidorovici, își luă pălăria È™i, fără să spună măcar bună seara, plecă. Lambert azvârli banii chelnerului, se sculă în grabă È™i alergă după el atât de tulburat, încât uită È™i de mine. TriÈ™atov È™i cu mine am ieÈ™it ultimii. Andreev sta ca un stâlp la uÈ™a restaurantului È™i l aÈ™tepta pe TriÈ™atov. — Nemernicule! nu se putu stăpâni Lambert să nu l ocărască. — Þine È›i gura! răcni Andreev la el, izbindu l cu palma peste pălăria rotundă, care se rostogoli pe trotuar. Lambert, umilit, se repezi s o ridice. — Vingt cinq roubles! se lăudă Andreev lui TriÈ™atov, arătându i bancnota pe care izbutise s o stoarcă adineauri de la Lambert. — IsprăveÈ™te! se răsti TriÈ™atov la el. De ce tot faci scandal?!... De ce l ai jecmănit de douăzeci È™i cinci de ruble? Nu È›i se cuveneau decât È™apte. — De ce l am jecmănit? Păi n a făgăduit că o să luăm masa cu niÈ™te grecoaice, È™i în loc de femei ne a adus pe ciupit?! Și apoi, faptul că mi am lăsat mâncarea în farfurie È™i am tremurat afară în frig face pe puÈ›in optsprezece ruble! Asta È™i cu cele È™apte pe care mi le datora fac exact douăzeci È™i cinci. — DuceÈ›i vă dracului amândoi! urlă Lambert. Am să vă alung pe amândoi, vă bag eu minÈ›ile în cap... — Ba nu Lambert, eu am să te alung, eu am să È›i bag dumitale minÈ›ile în cap! îi strigă Andreev, Adieu, mon prince, să nu mai bei! înainte marÈ™, Petia! Ohé Lambert! Où est Lambert? As tu vu Lambert? urlă el pentru ultima oară, în timp ce se îndepărta cu paÈ™i uriaÈ™i. — Atunci am să vin pe la dumneata, dacă îmi dai voie, îmi È™opti TriÈ™atov la repezeală, grăbindu se să È™i ajungă din urmă prietenul. Am rămas singur cu Lambert. — Ei... să mergem È™i noi! rosti el buimăcit, cu răsuflarea tăiată. — Unde să merg? Nu mă duc nicăieri cu tine! l am repezit eu înfruntându l. — Cum aÈ™a? tresări el, speriat, venindu È™i brusc în fire. Păi, abia aÈ™teptam să rămânem singuri! — Unde să mai mergem? Recunosc că È™i eu eram cam ameÈ›it după cele trei cupe de È™ampanie È™i două pahare de Xeres. — Uite colea, vezi? — Da, văd, scrie că le au sosit stridii proaspete. Prea miroase urât acolo! — Þi se pare numai, fiindcă eÈ™ti după masă. Doar e bodega lui Miliutin; stridii n o să mâncăm, dar fac cinste cu È™ampanie... — Nu mi trebuie! Știu că vrei să mă îmbeÈ›i. — Ei È›i au vârât asta în cap, ca să È™i bată joc de tine. Să n ai nici o încredere în ticăloÈ™ii ăștia. — Nu, TriÈ™atov nu i un ticălos, È™i apoi, află că È™tiu să mă feresc È™i singur. — Vrei să mi arăți că ai personalitate? — Da, în orice caz mai multa decât tine; fiindcă tu eÈ™ti la cheremul primului venit. Ne ai făcut pe toÈ›i de râs. Te ai dus ca o slugă să le ceri iertare polonezilor! Se vede că de multe ori ai mâncat bătaie prin cârciumi. AÈ™a i? — Păi bine, dobitocule, ai uitat că trebuie să stăm de vorbă?! îmi strigă el cu atâta nerăbdare È™i dispreÈ›, de parcă ar fi vrut să mi spună: "Și tu eÈ™ti de teapa lor?" Nu cumva È›i e teamă de mine? Suntem prieteni ori ba? — Eu nu sunt prieten cu un escroc ca tine! TotuÈ™i, să mergem, vin numai ca să È›i dovedesc că nu mi e frică de tine. Vai, cum duhneÈ™te aici! Pute a brânză că È›i se face greață. CAPITOLUL AL ȘASELEA Am mai spus o dată că eram ameÈ›it È™i rog să nu se uite acest lucru, căci de nu aÈ™ fi fost, aÈ™ fi vorbit È™i m aÈ™ fi purtat cu totul altfel. ÃŽn încăperea din fund a bodegii se serveau într adevăr stridii, iar masa la care ne am aÈ™ezat era acoperită cu o față de masă dezgustătoare, murdară. Lambert a cerut È™ampanie È™i, când m am pomenit cu o cupă plină de vin auriu È™i rece în faÈ›a mea, m am simÈ›it ispitit, deÈ™i mi era ciudă. — Vezi tu, Lambert, mă jigneÈ™te mai ales faptul că È›i închipui că mi mai poÈ›i porunci È™i acum, ca pe vremuri, la Touchard, deÈ™i astăzi ai ajuns tu robul tuturor. — EÈ™ti un prost! Hai mai bine să ciocnim! — Nici măcar nu catadicseÈ™ti să te prefaci față de mine, barem intenÈ›ia de a mă îmbăta puteai să È›i o ascunzi. — MinÈ›i, È™i apoi eÈ™ti gata beat. Ar trebui să mai bei ca să te înveseleÈ™ti. Hai, pune mâna pe pahar, ce mai aÈ™tepÈ›i! — ÃŽndrăzneÈ™ti să mi porunceÈ™ti iar? Dacă i aÈ™a, plec È™i am terminat cu tine! Și, într adevăr, am dat să mă ridic de pe scaun. Atunci el s a înfuriat îngrozitor: — Desigur, TriÈ™atov te a întărâtat împotriva mea, am văzut eu cum aÈ›i tot È™uÈ™otit. Mare prost eÈ™ti, n am ce zice. Până È™i Alphonsinei îi e scârbă când se apropie de ea... e o pramatie fără pereche. Să È›i povestesc eu cine i dumnealui. — Mi ai mai spus asta. Tu pe toÈ›i îi judeci după calapodul Alphonsinei, tare eÈ™ti mărginit. — Eu mărginit? se miră el. Află că acum au intrat în cârdășie cu ciupitul. Asta este! Iată de ce i am gonit! N au pic de obraz. Ciupitul e o canalie fără scrupule È™i are să i târască în prăpastie. Eu însă le am pretins să se poarte întotdeauna ca niÈ™te nobili. M am aÈ™ezat la loc È™i fără să mi dau seama, am luat un pahar de È™ampanie È™i am sorbit o înghiÈ›itură. — Apoi È™i în ce priveÈ™te cultura îți sunt cu mult superior, am adăugat eu, dar el era atât de încântat văzând că mă aÈ™ez din nou, încât s a mulÈ›umit să mi mai toarne È™ampanie. AÈ™a i că È›i e frică de ei? am continuat eu să l zădăresc (dovedindu mă în această împrejurare la fel de josnic ca el). Andreev È›i a azvârlit pălăria pe jos drept mulÈ›umire că i ai dat douăzeci È™i cinci de ruble. — Nu i nimic, are să mi o plătească. Au luat o ei razna, dar las' că i pun eu cu botul pe labe. — Văd că i È™tii de frică ciupitului, numai la el È›i e gândul! Mi se pare că acum n ai mai rămas decat cu mine; în mine È›i ai pus toate speranÈ›ele, nu i aÈ™a? — Da, ArkaÈ™ka, aÈ™a i, tu ai rămas singurul meu prieten, după cum bine ai spus, încuviință el, bătându mă pe umăr. Ce era să i mai spun unui om atât de primitiv, atât de neevoluat, care lua ironia drept laudă? — Tu ai putea sa mă scapi de multe necazuri, dacă te ai arăta un bun camarad, Arkadi, urmă el, privindu mă cu duioÈ™ie. — Cum aÈ™ putea să te scap de necazuri? — Știi bine cum. Tu fără mine nu faci două parale, te poate prosti oricine; împreună însă, am putea face rost de treizeci de mii È™i le am împărÈ›i pe din două. Știi tu despre ce e vorba. GândeÈ™te te ce i de capul tău. N ai nici nume, nici familie È™i din senin îți pică o pleaÈ™că. Când o să pui mâna pe atâta bănet, ai să faci carieră, nu glumă! M a uimit felul în care mi a pus problema. Mă aÈ™teptasem să mă ia pe departe, cu viclenie, È™i când colo el mi a vorbit deschis, cu o naivitate de copil. M am hotărât să l ascult până la capăt, că de, sunt un om cu vederi largi, È™i apoi... îmi stârnise grozav curiozitatea. — Am să È›i spun ceva Lambert, deÈ™i nu eÈ™ti în stare să mă înÈ›elegi: accept să te ascult, numai fiindcă sunt un om cu vederi largi, i am declarat eu răspicat È™i am sorbit iar din pahar. Lambert s a grăbit să mi l umple din nou. — Să È›i spun È™i eu ceva Arkadi: dacă unul ca Bioring ar fi îndrăznit să mă înjure, ba încă să mă È™i lovească față de o doamnă, față de femeia pe care o ador, nu È™tiu ce i aÈ™ fi făcut! Tu însă ai răbdat È™i ai tăcut, mi e scârbă de tine fiindcă eÈ™ti o zdreanță! — Cum poÈ›i pretinde că Bioring m a lovit! am strigat roÈ™ind. Mai curând eu l am lovit pe el. — Ba nu, el te a lovit pe tine È™i nu tu pe el. — MinÈ›i! L am călcat pe picior, de i l am strivit! — El însă te a îmbrâncit cât colo È™i a poruncit servitorilor să te alunge... iar în timpul asta ea te privea din trăsură È™i È™i bătea joc de tine, că de, È™tie că n ai tată È™i că oricine te poate jigni. — Discutăm ca niÈ™te È™colari, Lambert, mai mare ruÈ™inea, zău aÈ™a! ÃŽmi spui toate astea atât de brutal È™i direct numai ca să mă întărâți, de parcă aÈ™ fi un mucos de È™aisprezece ani. Ai pus totul la cale cu Anna Andreevna! am strigat eu, tremurând de furie È™i tot sorbind în neÈ™tire din pahar. — Anna Andreevna este o mare È™mecheră! Asta are să ne tragă pe sfoară pe toÈ›i, È™i pe mine, È™i pe tine, È™i pe toată lumea. Te am aÈ™teptat mai ales fiindcă tu poÈ›i s o scoÈ›i mai bine la capăt cu cealaltă. — Cu care? — Cu madame Ahmakova. Știu tot. Mi ai mărturisit chiar tu că se teme grozav de scrisoarea care se află la tine... — Ce scrisoare?... Aiurezi... Ai fost la ea? am bâiguit eu, încurcat. — ÃŽn orice caz am văzut o. E frumoasă, n am ce zice. Très belle! Recunosc că ai gust. — Știu că ai văzut o, dar sunt sigur că n ai îndrăznit să vorbeÈ™ti cu ea È™i te poftesc ca de acum înainte să nu îndrăzneÈ™ti nici să vorbeÈ™ti despre ea. — Tu eÈ™ti un copil, iar ea își bate joc de tine. Asta este. Am avut noi de a face cu o mironosiță ca asta la Moscova. Tare mândră se mai È›inea! Dar cum am ameninÈ›at o că o să dăm totul în vileag, a început să tremure È™i s a făcut blândă ca un miel, iar noi n am fost proÈ™ti, ne am ales È™i cu bani È™i cu... mă înÈ›elegi! Acum dumneaei face din nou pe sfânta È™i se uită de sus la toată lumea. Și când vezi pe ce picior mare trăieÈ™te, în ce caleaÈ™ca se plimbă, ptiu drace, nici n ai crede în ce cotlon am înghesuit o. Tu încă nu cunoÈ™ti viaÈ›a, de ai È™ti până unde sunt în stare să coboare cucoanele astea mari!... — ÃŽmi închipui, am murmurat eu fără să vreau. — Sunt stricate până în măduva oaselor! Habar n ai tu de ce sunt ele în stare! Până È™i Alphonsine, care numai ușă de biserică nu e, vorbeÈ™te cu scârbă de ele, fiindcă le cunoaÈ™te. A stat într o casă din alea... — ÃŽmi închipui, l am aprobat eu din nou. — Și după ce ai fost bătut, îți mai este È™i milă. — EÈ™ti un nemernic, Lambert, un păcătos! am strigat eu tremurând, fiindcă deodată mă fulgerase un gând. Toate astea le am văzut în vis, te am visat pe tine È™i pe Anna Andreevna... Of, blestematule! Ai crezut într adevăr că sunt chiar atât de ticălos? Visul meu dovedeÈ™te că mă aÈ™teptam să mi faci o asemenea propunere. ÃŽn sfârÈ™it, nu se poate să nu mi ascunzi tu ceva. Tocmai faptul că mi vorbeÈ™ti atât de simplu È™i deschis mă face să bănuiesc că lucrurile sunt mai complicate. — Ia te uită cum s~a înfuriat .Măi... măi... măi... se minună Lambert, râzând triumfător. Bravo frate ArkaÈ™a, acum am aflat tot ce voiam să È™tiu. Iacă, de asta te am È™i aÈ™teptat. Va să zică, o iubeÈ™ti È™i vrei să te răzbuni pe Bioring, uite, de asta voiam să mă conving. De altfel, bănuiam eu încă de la început. Ceci pose, cela change la question. Și e cu atât mai bine, căci È™i ea te iubeÈ™te. Atunci însoară te, nu mai zăbovi. E cel mai bun lucru pe care l poÈ›i face. După cum văd, ai ales soluÈ›ia cea mai bună. Dar să nu uiÈ›i niciodată Arkadi, că ai un singur prieten, pe mine, care mă arunc È™i n foc pentru tine. Prietenul tău te va ajuta să te însori, el te va cununa, din pământ îți fac rost de toate, ArkaÈ™a! Dar după aceea n ai să l uiÈ›i pe vechiul tău prieten È™i ai să i dăruieÈ™ti vreo treizeci de miiÈ™oare că s a ostenit atâta, nu i aÈ™a? Pe ajutorul meu te poÈ›i bizui, fii pe pace. Nimeni nu se pricepe ca mine la treburi de astea, scot eu de la ei toată zestrea, te alegi peste noapte È™i cu avere, È™i cu carieră. DeÈ™i eram cam ameÈ›it, mă uitam totuÈ™i cu nespusă mirare la Lambert. Vorbea foarte serios, măcar atât cât te puteai aÈ™tepta de la el, în orice caz vedeam limpede cât de convins era că mă poate ferici prin această căsătorie, È™i că ideea îl entuziasma. BineînÈ›eles că îmi dădeam seama È™i de faptul că încerca să mă momească de parcă aÈ™ fi tot un băieÈ›aÈ™ (am văzut asta imediat), dar gândul că m aÈ™ putea căsători cu ea mi a mers drept la inimă, aÈ™a ca deÈ™i mă miram cum de poate Lambert să pună pe el atâta temei, până la urmă m am lăsat încântat, fără să pierd însă nici o clipă din vedere cât e de absurd È™i de irealizabil. Nu È™tiu cum se împăcau aceste contradicÈ›ii în capul meu, dar fapt e că se împăcau. — Cum ar fi cu putință? am îngăimat eu. — Foarte simplu. N ai decât să i arăți scrisoarea È™i are să se sperie atât de tare încât o să se mărite cu tine, ca să nu piardă averea. Eram hotărât să nu l opresc pe Lambert, oricâte ticăloÈ™ii mi ar fi propus, fiindcă vorbea foarte deschis È™i era atât de naiv, încât nici prin gând nu i trecea că aÈ™ putea să mă revolt; totuÈ™i am bâiguit la un moment dat că nu vreau să se mărite cu mine numai fiindcă n are încotro. — Pentru nimic în lume nu vreau s o iau cu sila; cum poÈ›i fi atât de mârÈ™av, încât să mi propui una ca asta! — Ei na È›i o bună! Fii pe pace, are să te ia de bunăvoie nici nu va trebui s o sileÈ™ti, va trage o spaimă atât de mare, încât va fi încântată să se mărite. Și unde mai pui că te È™i iubeÈ™te, adăugă repede Lambert, când își dădu seama că l luase gura pe dinainte. — Asta ai scornit o tu. ÃŽÈ›i baÈ›i joc de mine. De unde È™tii că mă iubeÈ™te? — Nu încape îndoială, sunt convins. De altfel, È™i Ana Andreevna bănuieÈ™te acest lucru. Þi o spun foarte serios, zău aÈ™a, È™i apoi, când ai să vii la mine, am să È›i mai povestesc ceva care are să te convingă È™i pe tine că te iubeÈ™te. Alphonsine a fost la Þarskoie Selo È™i a aflat È™i ea câte ceva acolo. — Ce putea să afle ea acolo? — Hai la mine È™i are să È›i povestească ceva care are să te bucure. Și la urma urmei, cu ce eÈ™ti tu mai prejos decât altul? EÈ™ti chipeÈ™, binecrescut... — Da, sunt binecrescut..., am murmurat eu cu răsuflarea tăiată. Inima îmi bătea să se spargă. FireÈ™te nu numai din pricina vinului. — EÈ™ti arătos, bine îmbrăcat. — Da, sunt bine îmbrăcat. — Ai È™i inimă bună... — Da, am È™i inimă bună. — Atunci de ce s ar împotrivi? Și apoi, Bioring fără zestre n o ia, iar zestrea ei e în mâinile tale — iată de ce trebuie să se teamă. Dacă te căsătoreÈ™ti cu ea, înseamnă că te răzbuni È™i pe Bioring. Doar în noaptea aceea, când te am găsit aproape degerat, mi ai spus chiar tu că e îndrăgostită de tine. — Þi am spus eu asta? Nu mi vine a crede. — Ba da, aÈ™a mi ai spus. — Se vede că aiuram. Tot atunci È›i am vorbit È™i despre scrisoare? — Da, mi ai spus că ai o scrisoare compromițătoare È™i de aceea m am È™i întrebat: dacă aÈ™a stau lucrurile, cum poate lăsa norocul să i scape printre degete? — Toate astea sunt niÈ™te aiureli È™i nu s chiar atât de prost ca să le iau în serios, am mormăit eu. Mai întâi nu uita deosebirea de vârstă, È™i apoi, eu n am nici măcar un nume. — TotuÈ™i, are să se mărite cu tine. N are încotro, dacă nu vrea să piardă averea, las' pe mine! Și unde mai pui că te È™i iubeÈ™te. Știi doar că bătrânul prinÈ› È›ine foarte mult la tine È™i prin protecÈ›ia lui nici nu È›i închipui ce relaÈ›ii îți poÈ›i face, iar că n ai un nume, nu i nimic, azi nu mai e nevoie de asta: dacă pui mâna pe bani ai să te ridici atât de sus, cum nici nu te gândeÈ™ti, iar peste zece ani ai să ajungi un milionar înaintea căruia se va pleca toată Rusia, È™i atunci chiar că n ai să mai ai nevoie de un nume! ÃŽn Austria titlurile de baron se pot cumpăra, È™i cum te însori pui piciorul în prag, să È›i È™tie toÈ›i de frică. Când o femeie te iubeÈ™te, îi place s o È›ii din scurt. Femeile nu preÈ›uiesc decât bărbaÈ›ii care È™tiu să se impună. Chiar din momentul când ai să i arăți scrisoarea, ai să i dovedeÈ™ti autoritatea: "Ia te uită, are să È™i zică, atât de tânăr È™i cum È™tie să se impună!" Eram năucit. Cu nimeni altul nu m aÈ™ fi coborât până la o discuÈ›ie atât de absurdă. De astă dată însă îmi făcea atâta plăcere, încât nu puteam rezista ispitei de a o continua. Și apoi, Lambert era prea prost È™i prea mârÈ™av ca să mi fie ruÈ™ine de el. — Știi, Lambert, orice ai crede tu, astea nu s decât palavre. M am lăsat târât în această discuÈ›ie, numai fiindcă ne cunoaÈ™tem prea bine ca să ne fie ruÈ™ine unul de altul, altcineva însă nici în ruptul capului nu m ar fi înjosit într atât. Și la urma urmei, pe ce te bizui când susÈ›ii mă iubeÈ™te? Tot ce ai spus adineauri despre puterea banului e adevărat, numai că tu, Lambert, nu cunoÈ™ti înalta societate: află că se întemeiază pe relaÈ›iile cele mai patriarhale, de trib, ca să zic aÈ™a, È™i de aceea, atâta timp cât nu voi fi dovedit ce sunt în stare È™i până unde mă pot ridica în viață, ei i ar fi totuÈ™i ruÈ™ine că este nevasta mea. N am să È›i ascund însă, Lambert, că toată povestea asta are È™i un aspect care îndreptățeÈ™te anumite speranÈ›e. Iată: s ar putea ca ea să se mărite cu mine din recunoÈ™tință, fiindcă numai eu aÈ™ putea s o scap de ura unui om de care se teme. — Ah, vorbeÈ™ti de taică tău? Dar ce, o iubeÈ™te chiar atât de mult? se dumiri brusc Lambert stăpânit de o mare curiozitate. — O nu! am exclamat eu. Vai cât eÈ™ti de primejdios È™i de prost în acelaÈ™i timp, Lambert! Crezi că dacă ar iubi o cu adevărat, aÈ™ mai dori s o iau de nevastă? Oricum, suntem tată È™i fiu È™i ar fi mai mare ruÈ™inea. Află că el o iubeÈ™te pe mama, numai pe mama, am înÈ›eles acest lucru când l am văzut o dată îmbrățișând o. ÃŽnainte credeam È™i eu că o iubeÈ™te pe Katerina Nikolaevna, dar acum È™tiu că, chiar dacă a fost cândva demult îndrăgostit de ea, a început s o urască È™i vrea să se răzbune, iar ea se teme, fiindcă, trebuie să È›i spun, Lambert, e fioros când vrea să se răzbune pe cineva. Parcă își pierde minÈ›ile. Când îl apucă furia împotriva ei, e în stare de orice nebunie. Este o duÈ™mănie din cele de modă veche, în numele unor principii înalte. ÃŽn vremurile noastre nu se mai sinchiseÈ™te nimeni de principii, azi nu mai contează decât cazurile particulare, È™i nu principiile generale. Of, Lambert, tu nu pricepi nimic, eÈ™ti prost ca o ciubotă, ce rost are să mi bat gura vorbindu È›i de principii, când tu habar n ai de ele?! EÈ™ti îngrozitor de incult. Mai È›ii minte cum mă băteai pe vremuri? Acum însă eu sunt mai tare decât tine, îți dai seama de asta? — Hai la mine acasă, ArkaÈ™a! Ne petrecem seara împreună, mai bem o sticlă È™i Alphonsine ne va cânta din gură È™i la chitară. — Nu, nu vin. Ascultă, Lambert, eu am o "idee" a mea. Dacă nu izbutesc să mă însor, am să mă retrag È™i am să mi închin toată viaÈ›a acestei idei. Tu însă n ai o idee pe care te sprijini. — Toate bune È™i frumoase, dar hai cu mine È™i ai să mi povesteÈ™ti acasă. — Nu vin! am spus eu, ridicându mă. Fac ce mi place, dacă vreau vin, dacă nu, nu. TotuÈ™i am să vin, deÈ™i eÈ™ti un ticălos. Am să È›i dau È™i cele treizeci de mii de ruble — treacă de la mine — dar cu toate astea, rămân mai curat decât tine È™i È›i sunt superior în toate privinÈ›ele. ÃŽnÈ›eleg prea bine că vrei să mă tragi pe sfoară pe toate căile, îți interzic însă să te gândeÈ™ti la ea, fiindcă e superioară tuturor, cât despre planurile tale, sunt atât de josnice, încât mă È™i mir cum de È›i au putut trece prin minte, Lambert. E drept că aÈ™ vrea să mă însor cu ea, dar asta e cu totul altceva, fiindcă n am nevoie de averea ei, eu dispreÈ›uiesc banii, chiar dacă mi ar oferi averea ei în genunchi, tot n aÈ™ primi o... De căsătorit m aÈ™ căsători, nu zic ba, dar din cu totul alte motive. Să È™tii însă că ai avut dreptate când mi ai spus că o soÈ›ie trebuie È›inută din scurt. S o iubeÈ™ti, s o iubeÈ™ti cu pasiune, cu toată generozitatea de care numai un bărbat e în stare, căci la femei n o găseÈ™ti niciodată, È™i totuÈ™i să te porÈ›i ca un despot. După cum spuneai Lambert, femeilor le place să simtă o mână de fier. Nu tăgăduiesc că tu cunoÈ™ti femeile, Lambert, deÈ™i în toate celelalte privinÈ›e eÈ™ti de o prostie uimitoare. De fapt, tu nu eÈ™ti chiar atât de ticălos cum pari, Lambert, eÈ™ti mai curând naiv. De aceea È™i È›in la tine. Of, Lambert, de ce eÈ™ti tu atât de lichea? Că de n ai fi, ce bine ne am putea distra împreună. Știi, TriÈ™atov e un băiat foarte drăguÈ›. Aceste ultime cugetări dezlânate i le am îndrugat pe stradă. Redau toată scena, până în cele mai mici amănunte, pentru ca cititorul să poată vedea cum în ciuda năzuinÈ›elor, a entuziasmului, a tuturor făgăduielilor È™i a jurămintelor de a începe o viață nouă, căutând desăvârÈ™irea morală, am putut atunci să mă las atât de uÈ™or târât în mocirlă! Jur însă că dacă n aÈ™ fi pe deplin convins că m am schimbat complet È™i că astăzi, datorită experienÈ›ei de viață pe care am dobândit o, caracterul meu s a călit, pentru nimic în lume n aÈ™ mărturisi toate acestea cititorului. Când am ieÈ™it din bodegă, Lambert m a sprijinit, È›inându mă uÈ™or pe după umeri. Deodată mi am întors capul spre el È™i când i am întâlnit privirea, am văzut că era la fel de fixă, iscoditoare, cât se poate de atentă È™i lucidă, ca în dimineaÈ›a aceea când mă găsise îngheÈ›at È™i mă dusese tot cu braÈ›ul petrecut pe după umerii mei până la o birjă, ascultând, numai ochi È™i urechi, bolboroseala mea fără È™ir. Oamenii ameÈ›iÈ›i de băutură, care încă nu s au îmbătat de tot, au uneori momente de luciditate deplină. — Nici în ruptul capului nu vin la tine! i am declarat eu deodată tare È™i răspicat, privindu l cu ironie È™i împingându i braÈ›ul cu care mă sprijinea. — Lasă prostiile È™i hai, am s o pun pe Alphonsine să ne facă ceai. Eram ferm convins că n am să pot scăpa de el, mă È›inea îmbrățiÈ™at È™i mă sprijinea cu vădită satisfacÈ›ie, ca pe o victimă gata picată în plasă, È™i nu încăpea îndoială că avea nevoie de mine chiar în seara aceea È™i în starea în care mă găseam. Se va vedea mai târziu de ce anume. — Nu vin, nu vin! am repetat. Birjar! Tocmai trecea pe lângă mine o sanie È™i dintr o săritură m am urcat în ea. — Ce i cu tine, încotro ai pornit? urlă Lambert, înspăimântat la culme, înÈ™făcându mă de palton. — ÃŽndrăzneÈ™te numai să te È›ii după mine! i am striga în clipa aceea sania s a urnit din loc È™i Lambert a fost silit să dea drumul paltonului meu. — Las' că vii tu singur! răcni el furios în urma mea. — Dacă am să vreau, am să vin, fac ce mi place! i am strigat din sanie, întorcându mă spre el. Nu s a È›inut după mine, desigur, fiindcă n a găsit pe loc altă sanie, aÈ™a că mi a pierdut urma. Nu m am dus decât pana în piaÈ›a Sennaia, unde am coborât din sanie È™i i am dat drumul. Aveam un chef grozav să mă plimb pe jos. Nu eram nici obosit, nici prea ameÈ›it de băutură, dimpotrivă, eram cât se poate de vioi: mă simÈ›eam pătruns de val de energie, mai dornic ca oricând de a întreprinde indiferent ce, È™i mi treceau prin minte tot felul de gânduri plăcute. Inima îmi bătea atât de tare È™i rar, că îi auzeam fiecare bătaie, tot ce vedeam în jurul meu mă încânta, totul mi se părea simplu È™i firesc. Când am trecut pe lângă corpul de gardă din piaÈ›a Sennaia, abia m am stăpânit să nu mă duc la sentinelă È™i s o sărut. ÃŽncepuse dezgheÈ›ul È™i cu toate că piaÈ›a era plină de noroi È™i mirosea a bălegar, mie mi a plăcut grozav. "Acum dau în bulevardul Obuhov, mi am zis, pe urmă o iau la stânga È™i ajung la cazarma regimentului Semionovski, aÈ™adar, fac un ocol È™i asta e minunat, totul e minunat! Ce are a face că umblu cu paltonul descheiat, doar n o să mi l fure nimeni, că nu văd nici un hoÈ› pe aci, deÈ™i se spune că prin piaÈ›a Sennaia umblă hoÈ›ii. Ei È™i, n au decât să vină, poate că le aÈ™ da paltonul chiar de bunăvoie. La urma urmei, ce nevoie am de el? A poseda un palton înseamnă a avea o proprietate, iar la proprieté c'est le vol . Doamne, ce prostii îmi trec prin minte, È™i ce frumoasă e viaÈ›a! Ce bine că a început dezgheÈ›ul. Ce rost are să fie ger, cui îi place? Și să È›i treacă prin minte prostii e bine. Ce naiba i am îndrugat lui Lambert despre principii? I am spus pare mi se că nu există principii generale, ci numai cazuri particulare. Asta i minciună, o minciună gogonată! I am spus o dinadins, ca să fac pe grozavul. Acum mi e cam ruÈ™ine, dar nu i nimic, am să mi îndrept greÈ™eala. Lasă ruÈ™inea la o parte È™i nu te mai zbuciuma atâta Arkadi Makarovici! Să È™tii că mi placi Arkadi Makarovici, îmi placi chiar foarte mult, tânărul meu prieten. Păcat numai că eÈ™ti o mică lichea... È™i... È™i... ah, da!" Deodată m am oprit în loc, beat de fericire. "Ah, Doamne, a fost o părere sau într adevăr mi a spus că ea mă iubeÈ™te? Ba chiar aÈ™a mi a spus, deÈ™i e un pungaÈ™ È™i sunt convins că mi a turnat o mulÈ›ime de minciuni, numai ca să mă ducă la el È™i să mă È›ină toată noaptea acolo. Dar mai È™tii, poate că este adevărat. Mi a spus că aÈ™a crede È™i Anna Andreevna... De, poate că a trimis o È™i la ea pe Nastasia Egorovna s o iscodească, doar asta izbuteÈ™te să se strecoare oriunde. La urma urmei, de ce nu m am dus la el? AÈ™ fi putut să aflu tot. Nu se poate să nu aibă el un plan! Am presimÈ›it eu toată povestea asta în cele mai mici amănunte. AÈ™adar, mi se adevereÈ™te. Þi ai făcut un plan grandios, domnule Lambert, dar te cam înÈ™eli, căci n are să se realizeze. DeÈ™i te pomeneÈ™ti că sunt oarecare È™anse! Mai È™tii, poate că se realiează È™i È™i a pus în gand să mă însoare, dar parcă de el depinde? DeÈ™i la urma urmei, s ar putea să izbutească. ÃŽn orice caz e destul de naiv ca să fie sigur de succes. E prost È™i înfipt ca toÈ›i oamenii de afaceri, iar prostia unită cu obrăznicia constituie o mare forță. RecunoaÈ™te însă, Arkadi Makarovici, că È›i a fost cam frică de Lambert. Ce i pasă lui de oameni cinstiÈ›i, doar spune foarte serios că aici nu există nici un om cinstit! Dar tu eÈ™ti om cinstit? Bine, dar ce spun eu?! Oare ticăloÈ™ii n au nevoie de oameni cinstiÈ›i? Când pui la cale o potlogărie, ai nevoie mai mult ca oricând de oameni cinstiÈ›i. Ha ha, numai dumneata n ai È™tiut până acum acest lucru, Arkadi Makarovici, cu nevinovăția dumitale desăvârÈ™ită. Doamne, dar dacă reuÈ™eÈ™te într adevăr să mă însoare cu ea!" M am oprit iar locului. Acum trebuie să mărturisesc o altă prostie de a mea (de care m am lecuit însă de multă vreme), trebuie să mărturisesc aÈ™adar, că încă de mult visam că mă însor, de fapt, nu era o intenÈ›ie precisă căci până acolo n am ajuns niciodată (È™i nici nu voi ajunge vreodată, pe cuvântul meu), deÈ™i nu arareori, cu mult înainte de toate aceste întâmplări, visam să mă însor mai precis în nenumărate seri înainte de a adormi i mi ziceam ca ar fi bine să mă însor. ÃŽncă de la cincisprezece ani am început să legăn acest vis. Aveam pe atunci un coleg de liceu de vârsta mea, anume Lavrovski, un băiat cât se poate de simpatic, liniÈ™tit È™i drăguÈ›, care, de altfel, nici nu avea calități. Nu vorbisem cu el aproape niciodată, dar într o bună zi s a nimerit să stăm alături È™i să fim singuri, el era foarte îngândurat È™i deodată mi a spus : "Ce zici Dolgoruki, nu crezi că ar fi bine să ne însurăm? Spune È™i dumneata, când să ne însurăm, dacă nu acum? Asta e vremea cea mai frumoasă, dar uite că nu i chip!" își spusese păsul cu toată sinceritatea. L am aprobat numaidecât, la fel de sincer, fiindcă È™i la mine se înfiripase această dorință. Pe urmă ne am întâlnit câteva zile la rând È™i ferindu ne de ceilalÈ›i am vorbit mereu despre asta, È™i numai despre asta. Pe urmă, nu È™tiu cum s a întâmplat, dar nu ne am mai întâlnit È™i nici n am mai stat de vorbă. Iacă, de atunci a început să mă urmărească acest vis. Desigur că n ar fi avut rost să pomenesc o întâmplare atât de măruntă, dacă n aÈ™ fi È›inut să arăt cât de timpuriu se nasc uneori asemenea gânduri... "Nu există decât o singură piedică mai serioasă, am continuat eu să meditez în timp ce mergeam spre casă, o, desigur că mica deosebire de vârstă dintre noi n are nici o importanță, singura piedică e că ea e o mare aristocrată, iar eu sunt pur È™i simplu Dolgoruki! Cumplită soartă! Oare Versilov, căsătorindu se cu mama, n ar putea să ceară guvernului încuviinÈ›area de a mă înfia?... drept răsplată pentru meritele sale, ca să zic aÈ™a. Pe vremuri a fost în slujba statului, aÈ™a că trebuie să fi avut È™i ceva merite, a fost doar mijlocitor de pace... Of, drace, ce josnicie!" Când mi a scăpat această exclamaÈ›ie, m am oprit brusc, pentru a treia oară, dar de data asta parcă mă lovise cineva cu o măciucă în cap. Sentimentul chinuitor că fusesem în stare să mă înjosesc până într atât, încât să doresc un lucru atât de ruÈ™inos ca schimbarea numelui prin adopÈ›iune, renegându mi astfel toată copilăria, mi a alungat într o clipă buna dispoziÈ›ie dinainte È™i bucuria mea s a destrămat ca fumul. "Nu, n am să mărturisesc nimănui acest gând, mi am zis eu, roÈ™ind îngrozitor, am putut să mă înjosesc până într atât numai fiindcă... sunt îndrăgostit È™i m am prostit. Nu, totuÈ™i Lambert are dreptate într o privință, È™i anume, atunci când susÈ›ine că toate aceste mofturi nu mai au ce căuta azi, că în vremurile noastre contează întâi omul È™i în al doilea rând averea lui, mai bine zis nu averea, ci puterea lui. Cu un asemenea capital aÈ™ putea să mi pun numaidecât «ideea» în aplicare, iar peste zece ani toată Rusia va fi la picioarele mele, È™i asta va fi răzbunarea mea. Iar față de ea n are rost să mă port cu mănuÈ™i, È™i în privinÈ›a asta are Lambert dreptate. E destul s o înspăimânt È™i are să se mărite de bunăvoie cu mine. ÃŽn faÈ›a faptelor are să capituleze ca cea mai simplă È™i mai vulgară femeie! «Tu habar n ai, nici nu È›i poÈ›i închipui în ce cotlon s a petrecut totul!» mi au răsunat în urechi cuvintele lui Lambert. "AÈ™a È™i este, am întărit eu, Lambert are dreptate în toate privinÈ›ele, are de o mie de ori mai multă dreptate decât Versilov È™i decât toÈ›i idealiÈ™tii de teapa noastră. El e realist. Când ea va vedea că sunt în stare să mă impun, are să spună: «Iată un om care È™tie ce vrea!» Lambert e un ticălos care nu urmăreÈ™te decât să stoarcă de la mine treizeci de mii de ruble, totuÈ™i e singurul meu prieten, altul n am. De fapt, nici nu există altfel de prieteni È™i nici nu pot să existe decât în închipuirea unor oameni fără simÈ› practic. Iar pe ea nici măcar n aÈ™ înjosi o, asta înseamnă că o înjosesc? CâtuÈ™i de puÈ›in. AÈ™a s toate femeile! Există oare vreo femeie care să nu fie în stare de o ticăloÈ™ie? Tocmai de aceea are nevoie de un bărbat care s o conducă, de aceea soarta ei este să fie supusă. Femeia întruchipează viciul È™i ispita, iar bărbaÈ›ul — nobleÈ›ea sufletească È™i mărinimia. AÈ™a va fi în vecii vecilor. N are a face că am de gând să folosesc scrisoarea, asta nu mi È™tirbeÈ™te întru nimic nobleÈ›ea sufletească È™i mărinimia. Eroi ca în piesele lui Schiller nu există în viață, ei au fost scorniÈ›i. Pentru un scop măreÈ›, merită să te alegi È™i cu o pată! După aceea petele dispar È™i totul e dat uitării. ÃŽn ziua de azi, când gândeÈ™ti aÈ™a treci drept un om cu vederi largi, care cunoaÈ™te viaÈ›a È™i È›ine seama de realitate, asta i părerea generală de azi." Þin să repet rugămintea de a nu mi se lua în nume de rău că reproduc pe larg toate divagaÈ›iile mele de om beat din seara aceea. FireÈ™te, nu redau decât sensul gândurilor mele de atunci, deÈ™i am impresia că È™i formularea a fost aceeaÈ™i. M am simÈ›it dator să le consemnez, fiindcă numai din dorinÈ›a de a mă judeca m am apucat de scris. Și cum poÈ›i judeca un om, fără a i analiza gândurile? Există oare un criteriu mai serios decât felul lui de a gândi, de a privi viaÈ›a? Faptul că băusem nu constituia o circumstanță atenuantă. ÃŽn vino veritas . Cufundat în visuri È™i iluzii, nici nu mi am dat seama cum am ajuns în cele din urmă acasă, sau mai bine zis la locuinÈ›a mamei. Nu È™tiu cum, dar deodată m am pomenit în casă È™i de cum am pus piciorul în antreul nostru strâmt, am înÈ›eles că se petrecuse ceva neobiÈ™nuit; în casă se vorbea tare, se auzeau strigăte È™i plânsul mamei. Când am dat să intru, Lukeria, care alerga într un suflet din camera lui Makar Ivanovici spre bucătărie, era cât pe ce să mă răstoarne. Mi am azvârlit paltonul de pe mine È™i am intrat în camera lui Makar Ivanovici, unde era strânsă toată familia. Versilov, în picioare, o strânse la piept pe mama, care era mai mult moartă decât vie. Makar Ivanovici È™edea ca de obicei pe scăunelul lui, dar era sleit de puteri, È™i Liza se străduia să l È›ină de umeri ca să nu cadă, cu toate acestea aveai impresia că are să se prăbuÈ™ească dintr o clipă în alta. M am apropiat repede È™i, când am ajuns lângă el am tresărit, fiindcă mi am dat seama că bătrânul era mort. Murise chiar atunci, cu puÈ›in înainte de sosirea mea. Cu zece minute mai devreme nu se simÈ›ea nici mai bine, nici mai rău ca altă dată. ÃŽn camera lui nu se afla decât Liza, povestea despre durerea ei È™i bătrânul o mângâia pe cap, ca în ajun. Deodată bătrânul s a cutremurat tot (după cum mi a spus Liza), a vrut să se ridice, a deschis gura, dar înainte de a apuca să strige, a căzut încet pe partea stângă "O sincopă!" spunea Versilov. Liza a început să È›ipe de a răsunat toată casa È™i atunci toÈ›i au alergat într acolo; această scenă se petrecuse doar cu câteva clipe înainte de sosirea mea. — Arkadi! îmi strigă Versilov. Fugi imediat la Tatiana Pavlovna. E cu siguranță acasă. Roag o să vină numaidecât. Ia o birjă. Du te cât mai repede, te implor! ÃŽmi amintesc foarte bine cum îi străluceau ochii. Pe faÈ›a lui nu se vedea însă nici durere adevărată, nici lacrimi — numai mama, Liza È™i Lukeria plângeau; îmi aduc foarte bine aminte că m a mirat expresia lui neobiÈ™nuit de însufleÈ›ită, aproape exaltată. Am alergat într un suflet la Tatiana Pavlovna. Locuia destul de aproape, după cum am mai spus, aÈ™a că n am mai luat birjă È™i tot drumul am fugit, fără să mă opresc o clipă. Eram foarte tulburat È™i parcă mă cuprinsese È™i pe mine un soi de exaltare. ÃŽnÈ›elegeam că se petrecuse ceva ireparabil. Până am ajuns la uÈ™a Tatianei Pavlovna È™i am sunat, îmi pierise orice urmă de beÈ›ie È™i odată cu ea toate gândurile josnice. Mi a deschis bucătăreasa. — Nu i acasă, a bodogănit È™i a dat să mi închidă uÈ™a în nas. — Cum nu i acasă? am strigat eu pătrunzând cu forÈ›a in antreu. Nu se poate! A murit Makar Ivanovici. — Cuuum?! răsună deodată strigătul Tatianei Pavlovna prin uÈ™a închisă a salonului. — A murit! Makar Ivanovici a murit! Andrei Petrovici te roagă să vii numaidecât la noi. — Ce tot îndrugi!... Am auzit cum trage zăvorul, apoi a crăpat doar uÈ™a È™i mi a poruncit: — PovesteÈ™te cum s a întâmplat! — Nu È™tiu nici eu, adineauri, când m am întors acasă l am găsit mort. Andrei Petrovici spune că a avut o sincopă! — Vin îndată, într o clipă. Fugi È™i spune le că vin numaidecât, hai du te, ce mai aÈ™tepÈ›i, È™terge o! Ce tot zăboveÈ™ti? Prin uÈ™a crăpată văzusem însă foarte bine că cineva ieÈ™ise de după perdeaua care despărÈ›ea salonul de dormitor È™i rămăsese în fundul camerei, în spatele Tatianei Pavlovna. Am pus instinctiv mâna pe clanță, ca să nu mai poată închide uÈ™a. — Arkadi Makarovici, e adevărat că a murit? a răsunat deodată un glas cunoscut calm È™i melodios, cu timbru metalic, care m a cutremurat până în adâncul sufletului: din felul cum rostise întrebarea am înÈ›eles că vestea o uluise È™i o tulburase È™i pe ea. — Dacă i aÈ™a, se răsti deodată Tatiana Pavlovna, deschizând brusc uÈ™a, descurcă te cum È™tii că singură È›i ai făcut o! Apoi, îmbrăcându È™i din mers paltonul È™i punându È™i un È™al pe cap, plecă repede de acasă È™i coborî treptele în fugă. Atunci mi am scos numaidecât paltonul, am intrat în odaie È™i am închis uÈ™a după mine. Ea stătea în faÈ›a mea, întocmai ca la prima noastră întâlnire, cu faÈ›a luminoasă È™i cu ochii limpezi, È™i tot ca atunci mi a întins amândouă mâinile. De emoÈ›ie mi s au tăiat picioarele È™i am căzut în genunchi înaintea ei. Mi au dat lacrimile, fără să È™tiu nici eu de ce, nu mi aduc aminte cum m a aÈ™ezat lângă ea, îmi amintesc doar, È™i asta este una din cele mai scumpe amintiri ale mele, cum am È™ezut alături, mână în mână, È™i cu câtă însufleÈ›ire am stat de vorbă: ea mă tot întreba de bătrân È™i de moartea lui iar eu îi povesteam despre el, aÈ™a încât se putea crede că plâng după Makar Ivanovici, ceea ce nu corespundea câtuÈ™i de puÈ›in adevărului, de altfel sunt convins că ea n ar fi presupus nici în ruptul capului că aÈ™ fi în stare de o comportare trivială de mucos. ÃŽn cele din urmă, când mi am venit deodată în fire, m am ruÈ™inat. Astăzi cred că atunci am plâns numai de fericire È™i bănuiesc că È™i ea È™i a dat prea bine seama de asta, aÈ™a încât această amintire nu e umbrită de nimic. Deodată mi s a părut foarte ciudat că mă tot întreabă atâta despre Makar Ivanovici. — L ai cunoscut oare? am întrebat o, mirat. — Am auzit de mult despre el. Nu l am văzut niciodată, deÈ™i a jucat un oarecare rol în viaÈ›a mea. Pe vremuri mi a povestit multe despre el omul acela de care mă tem, înÈ›elegi de cine vorbesc. — ÃŽnÈ›eleg, mai ales că "omul acela" a fost cu mult mai aproape de inima dumitale decât mi ai destăinuit înainte, am spus eu fără să mi dau seama ce urmăresc, dar cu mustrare în glas È™i foarte încruntat. — Spuneai că a sărutat o adineauri pe mama dumitale? Că o È›inea îmbrățiÈ™ată? Ai văzut cu ochii dumitale? continuă ea să mă iscodească, fără să mă asculte. — Da, am văzut cu ochii mei È™i crede mă, a fost o pornire cât se poate de sinceră È™i generoasă din partea lui! m am grăbit eu să întăresc, văzând cât e de bucuroasă. — Să dea Dumnezeu! exclamă ea, făcându È™i cruce. Acum nu i mai stă nici o piedică în cale. O viață întreagă, cât a trăit bătrânul ăsta minunat, a fost legat de mâini È™i de picioare. O dată cu moartea bătrânului va reînvia în sufletul lui simÈ›ul datoriei È™i... demnitatea, aÈ™a cum au mai reînviat È™i înainte vreme. O, el este în primul rând generos, va alunga neliniÈ™tea din inima mamei dumitale, pe care o iubeÈ™te mai mult decât orice pe lume, È™i, în sfârÈ™it, se va liniÈ™ti È™i el, că slavă Domnului, ar fi È™i timpul. — Þi e foarte drag? — Mi e foarte drag, deÈ™i nu în felul cum ar fi dorit el È™i care reiese din întrebarea dumitale. — Dar în clipa asta eÈ™ti alarmată pentru soarta lui sau pentru a dumitale? — De, astea s probleme prea complicate, peste ele. — Bine, dacă aÈ™a doreÈ™ti, numai că eu nu È™tiu nimic despre toate astea, poate că mi au scăpat prea multe, dar n are importanță, fiindcă acum totul s a schimbat, cum bine spuneai. Și dacă e să învie cineva, eu voi fi primul. Am avut intenÈ›ii josnice față de dumneata, Katerina Nikolaevna, È™i numai cu un ceas în urmă poate am È™i săvârÈ™it o josnicie împotriva dumitale, dar È™tii, acum, când stau lângă dumneata, nu simt nici un fel de remuÈ™cări, fiindcă în clipa de față toate s au È™ters, toate s au schimbat, iar cu omul care acum o oră puneam la cale o ticăloÈ™ie împotriva dumitale nu mai am nimic comun È™i nici nu voi mai avea vreodată. — Vino È›i în fire, mă liniÈ™ti ea, zâmbind, s ar zice că aiurezi. — Ce poate să creadă un om despre sine, când se compară cu dumneata? am continuat eu. Fie că i cinstit, fie că i josnic, dumneata te găseÈ™ti față de el la aceeaÈ™i înălÈ›ime de neatins, ca È™i soarele... Spune, cum ai putut să mi te arăți după tot ce s a întâmplat? De ai È™ti ce s a petrecut acum un ceas, numai cu un ceas în urmă! Și ce vis mi se adevereÈ™te! — Poate că È™tiu tot, spuse ea, zâmbind blând. Desigur ca acum un ceas ai vrut să te răzbuni pe mine de ceva, că ai jurat să mă nenoroceÈ™ti, dar probabil că ai fi ucis sau bătut măr pe oricine ar fi îndrăznit să spună față de dumneata un singur cuvânt urât despre mine. E drept că mi zâmbea È™i glumea, dar n o făcea decât dintr o bunătate nemărginită, fiindcă în clipa aceea, după cum mi am dat seama mai târziu, o apăsa pe suflet un necaz È™i era copleÈ™ită de un sentiment atât de puternic, încât nu putea să vorbească cu mine È™i să răspundă la întrebările mele stupide È™i enervante decât aÈ™a cum răspunzi unui copil mic, care te sâcâie cu întrebările lui copilăreÈ™ti, ca să scapi de el. Când am înÈ›eles în sfârÈ™it acest lucru, m am ruÈ™inat dar eram prea pornit ca să încetez. — Nu! am strigat eu, fiindcă nu mă puteam stăpâni, nu l am ucis pe omul acela care a vorbit urât despre dumneata, dimpotrivă, i am È›inut isonul. — O, pentru Dumnezeu, încetează! Nu trebuie, nu vreau să mi povesteÈ™ti nimic, È™i întinse deodată mâna ca să mă oprească, iar pe faÈ›a ei am zărit chiar o umbră de suferință. Apucasem însă să sar de pe scaun È™i să mă proțăpesc în faÈ›a ei ca să i spun tot ce aveam pe suflet, È™i dacă aÈ™ fi făcut o, aÈ™ fi evitat întâmplările neplăcute care au urmat, fiindcă i aÈ™ fi destăinuit probabil totul È™i până la urmă i aÈ™ fi înapoiat scrisoarea. Dar deodată ea a izbucnit în râs. — Lasă, nu trebuie să mi spui nimic, nu vreau să cunosc nici un fel de amănunte! Pot să mi închipui ce crime ai comis, pun rămășag că ai vrut să te însori cu mine, sau ceva de felul ăsta È™i că adineauri ai pus totul la cale cu vreun fost coleg de È™coală, care s o fi oferit să È›i dea o mână de ajutor ... Ah, mi se pare că am ghicit! strigă ea, privindu mă lung È™i serios. — Cum... de ai putut ghici? am îngăimat eu ca un prost, mirat la culme. — Asta i bună! Dar acum destul, ajunge. Te iert, cu condiÈ›ia să încetezi numaidecât, È™i făcu din nou un gest de nerăbdare. Sunt È™i eu o fire visătoare È™i nici nu È™tii câte îmi trec prin cap în unele momente când imaginaÈ›ia mea o ia razna! Dar ajunge! Dumneata îmi abaÈ›i întotdeauna gândurile. ÃŽmi pare foarte bine că Tatiana Pavlovna a plecat, È›ineam foarte mult să te văd È™i față de ea n am fi putut vorbi atât de nestingheriÈ›i ca acum. Mi se pare că mă socoteÈ™ti vinovată de ceea ce s a întâmplat atunci. Nu i aÈ™a? Spune, aÈ™a i? — Dumneata, vinovată? Păi, eu te am trădat atunci față de el. Erai îndreptățită să crezi despre mine orice. Numai la asta m am gândit de atunci, în fiecare zi, în fiecare clipă m a chinuit acest gând. (Și nu minÈ›eam.) — ÃŽn zadar te ai chinuit atâta, fiindcă eu de atunci am înÈ›eles prea bine cum s a întâmplat totul. De bucurie È›i a scăpat pur È™i simplu față de el că te ai îndrăgostit de mine... în sfârÈ™it, că eu te am lăsat să mi o spui. N ai decât douăzeci de ani, aÈ™a că e de înÈ›eles. Și apoi, îl iubeÈ™ti mai mult decât orice pe lume È™i cauÈ›i să i câștigi prietenia, fiindcă reprezintă idealul dumitale, nu i aÈ™a? Dar când am înÈ›eles acest lucru, era prea târziu; da, fireÈ™te, eu sunt vinovată de toate câte s au întâmplat atunci. Ar fi trebuit să te chem numaidecât È™i să te liniÈ™tesc, dar prea mi era ciudă pe dumneata, de aceea am È™i cerut să nu mai fii primit în casă. AÈ™adar, eu am provocat scena de la intrare È™i tot ce a mai urmat în noaptea aceea. Trebuie să È›i spun că în tot acest răstimp am visat È™i eu, ca È™i dumneata, să ne întâlnim pe ascuns, dar nu È™tiam cum să fac. Și de ce crezi că mă temeam cel mai mult? Mă temeam ca nu cumva să È›i pleci urechea la calomniile lui împotriva mea. — Asta nu, niciodată! am strigat eu. — Eu îmi amintesc cu drag de întâlnirile noastre din trecut. Ceea ce mi place la dumneata e tinereÈ›ea È™i poate chiar această sinceritate buclucașă... Orice s ar crede, sunt o fire serioasă. Sunt cea mai gravă È™i mai posomorâtă dintre toate femeile din lumea noastră. AÈ™a să È™tii — ha ha ha? O să stăm noi de vorbă cândva mai pe îndelete, fiindcă acum nu prea sunt în apele mele, sunt tulburată... poate chiar exaltată, am o criză de nervi. Dar în sfârÈ™it, măcar de acum înainte, el o să mă lase să trăiesc liniÈ™tită. Această exclamaÈ›ie îi scăpase fără să vrea, eu am înÈ›eles numaidecât despre ce era vorba, dar m am făcut că nu aud deÈ™i tremuram tot. — El È™tie că l am iertat! exclamă ea din nou, ca pentru sine. — Ai putut într adevăr să l ierÈ›i, când È›i a scris o asemenea scrisoare? Și de unde ar putea el să È™tie că l ai iertat? am strigat eu, ieÈ™indu mi din fire. — De unde È™tie? Fii pe pace că È™tie el, îmi răspunse cu un aer atât de absent, de parcă ar fi uitat cu totul de mine È™i ar fi vorbit cu sine însăși. Acum È™i a venit în fire. Și apoi, cum să nu È™tie că l am iertat, când îmi cunoaÈ™te sufletul până în străfunduri?! Mai ales că È™i semănăm în-trucâtva. — Adevărat? — Fără îndoială, È™i el È™tie asta. O, eu nu sunt pătimașă, sunt o fire liniÈ™tită, dar È™i eu aÈ™ dori, ca È™i el, să fie toÈ›i oamenii buni È™i cinstiÈ›i... Tocmai de aceea m a È™i îndrăgit. — Atunci cum a putut să spună că ai toate viciile? — Chiar dacă a spus o în sinea lui crede cu totul altceva, dar ăsta e secretul lui. Nu i aÈ™a că scrisoarea era caraghios ticluită? — Caraghios? (O urmăream încordat, mi se pare că era într adevăr într o stare vecină cu isteria È™i poate că... nici nu mi se adresa mie, totuÈ™i, nu m am putut stăpâni să nu pun întrebări.) — O, dar era foarte caraghioasă, È™i cum aÈ™ mai fi râs dacă... nu m aÈ™ fi temut. N aÈ™ vrea să crezi însă că sunt chiar atât de fricoasă, totuÈ™i din pricina acelei scrisori n am putut dormi o noapte întreagă, fiindcă părea scrisă cu sânge, È™i cu atâta venin, ca de un om bolnav... Iar după o asemenea scrisoare te poÈ›i aÈ™tepta la orice! Eu iubesc viaÈ›a È™i mă tem cumplit de tot ce mi ar putea o primejdui, în privinÈ›a asta sunt cumplit de fricoasă... Ah, ascultă! exclamă ea pe neaÈ™teptate. Du te la el, du te numaidecât la el! Acum trebuie să fie singur, doar nu poate rămâne tot timpul acolo, È™i desigur că a plecat singur undeva, caută l cât mai repede, caută l neapărat, È™i cât mai repede, aleargă la el È™i arată i că eÈ™ti un fiu iubitor, dovedeÈ™te i că eÈ™ti un băiat bun È™i duios, că eÈ™ti într adevăr studentul meu pe care eu... ah, să È›i dea Dumnezeu fericire! Eu nu iubesc pe nimeni, È™i e mai bine aÈ™a, dar aÈ™ vrea să i văd pe toÈ›i fericiÈ›i, pe toÈ›i È™i în primul rând pe el. Și aÈ™ dori să afle acest lucru... cât mai curând, chiar acum, asta mi ar face o deosebită plăcere. Se ridică brusc È™i dispăru după perdea; în clipa aceea pe față îi sclipeau lacrimi (stârnite de un râs isteric). Am rămas singur, emoÈ›ionat È™i buimac. Nu înÈ›elegeam ce o tulburase atât de mult, mai ales că nici nu mi aÈ™ fi închipuit vreodată că își poate pierde cumpătul în asemenea hal. Am simÈ›it cum mi se strânge inima. Am aÈ™teptat cinci minute, apoi încă cinci, dar în cele din urmă m a izbit tăcerea adâncă din jurul meu È™i atunci m am hotărât să deschid uÈ™a È™i să strig. La strigătul meu a apărut Maria, care mi a spus cât se poate de liniÈ™tită că doamna se îmbrăcase È™i plecase de mult pe uÈ™a din dos. CAPITOLUL AL ȘAPTELEA Atâta mi a trebuit! Mi am înÈ™făcat paltonul È™i îmbrăcându l din mers am fugit, mânat de un singur gând: "Ea m a rugat să mă duc la el, dar unde să l caut?" ÃŽn acelaÈ™i timp mă mai frământa însă o problemă: "De ce crede ea că a intervenit ceva care îl va determina s o lase în pace? FireÈ™te, nu poate fi vorba decât de căsătoria lui cu mama, dar ea se bucura că el se căsătoreÈ™te cu mama sau, dimpotrivă, tocmai de aceea e atât de nefericită? Poate că aÈ™a se explică È™i criza de nervi. De ce nu sunt în stare să dezleg această problemă?" Consemnez întocmai acest al doilea gând care mă frământa atunci, fiindcă îl socotesc foarte important È™i aÈ™ vrea să fie reÈ›inut. Seara aceea a fost fatală. Aproape că È›i vine să crezi în destin: nu făcusem nici o sută de paÈ™i, când în drum spre locuinÈ›a mamei, m am izbit de acela pe care l căutam. El m a apucat de umăr È™i m a oprit. — Tu eÈ™ti? exclamă el, bucuros È™i în acelaÈ™i timp uimit. ÃŽnchipuieÈ™te È›i că am fost la tine, începu el să mi vorbească precipitat, te am căutat, am întrebat de tine, fiindcă în momentul de față am mai multă nevoie de tine decât de oricine pe lume. Proprietarul tău mi a îndrugat vrute È™i nevrute, dar când am aflat că nu eÈ™ti acasă, am plecat È™i de grăbit ce eram, am uitat să l rog să È›i comunice că de îndată ce te întorci să vii numaidecât la mine. Și n ai să crezi, tot drumul am avut convingerea fermă că soarta trebuie să mi te scoată negreÈ™it în cale, acum când am mai multă nevoie de tine ca oricând, È™i iată, tu eÈ™ti primul om pe care l întâlnesc! Hai la mine, până acum n ai fost încă niciodată la mine... ÃŽntr un cuvânt, ne căutasem unul pe celălalt, mânaÈ›i probabil de acelaÈ™i sentiment. Și acum ne priveam, uluiÈ›i de această întâlnire neaÈ™teptată. Am pornit foarte grăbiÈ›i. Tot drumul n a rostit decât câteva cuvinte, mi a spus bunăoară că o lăsase pe mama în grija Tatianei Pavlovna È™i aÈ™a mai departe. Mă trăgea după el, È›inându mă de braÈ›. Locuia în apropiere, aÈ™a că am ajuns numaidecât. ÃŽntr adevăr, nu mai fusesem niciodată la el. Avea o locuință destul de mică, de trei camere, pe care o închinase (mai bine zis o închiriase Tatiana Pavlovna) anume pentru "pruncul" acela. De întreÈ›inerea casei se ocupase de la început Tatiana Pavlovna, acolo locuiau copilul cu dădaca lui (iar acum È™i Nastasia Egorovna), dar una din camere È™i o rezervase Versilov, È™i anume, prima de la intrare, care era destul de spaÈ›ioasă È™i destul de bine mobilată, într un cuvânt părea biroul unui om căruia îi place să scrie È™i să citească. ÃŽntr adevăr, masa, dulapul È™i rafturile erau încărcate de cărÈ›i (în casa mamei abia dacă găseai o carte, două), de manuscrise, de teancuri de scrisori legate cu grijă, în sfârÈ™it, se vedea că Versilov locuia de mult acolo, de altfel, È™tiu că È™i înainte (deÈ™i destul de rar) se muta din când în când în această casă, uneori chiar pe câteva săptămâni. Primul lucru care mi a atras atenÈ›ia a fost portretul mamei de pe peretele din faÈ›a biroului, splendid încadrat într o ramă sculptată dintr un lemn preÈ›ios; fără îndoială că această fotografie fusese făcută în străinătate È™i, judecând după mărimea ei, trebuie să fi costat scump. Eu nu văzusem niciodată acest portret, nici nu auzisem de el, È™i ceea ce m a uimit a fost în primul rând asemănarea lui extraordinară, nu atât în ceea ce priveÈ™te trăsăturile fizice, cât mai degrabă cele morale — într un cuvânt, portretul părea mai degrabă opera unui pictor, decât înregistrarea mecanică a unui aparat. De cum am intrat, m am oprit fără să vreau în faÈ›a lui. — Ei, ce zici? am auzit deodată glasul lui Versilov din spatele meu. Voise să mă întrebe desigur: "Ce zici, nu i aÈ™a că seamănă uimitor?" Când am întors capul am rămas uluit de expresia lui. Era destul de palid dar avea o privire încordată, arzătoare, care strălucea de bucurie È™i mândrie; niciodată nu l văzusem astfel. — Nu È™tiam că o iubeÈ™ti atât de mult pe mama! am strigat deodată, eu însumi entuziasmat. Mi a zâmbit fericit, deÈ™i, zâmbetul îi era parcă umbrit de o suferință, mai bine zis exprima un sentiment atât de uman, aproape sublim... nici nu sunt în stare să l redau în cuvinte; de fapt, mie mi se pare că pe faÈ›a unui om foarte evoluat, fericirea nici nu poate să imprime o expresie solemnă È™i triumfătoare. Fără să mi răspundă a luat cu amândouă mâinile tabloul de pe perete, s a aplecat È™i l a sărutat, apoi l a atârnat cu grijă la loc. — Þine seama, îmi spuse el, că fotografiile ies foarte rar asemănătoare È™i e de înÈ›eles de ce: fiindcă È™i originalul, adică fiecare dintre noi, seamănă foarte rar cu sine însuÈ™i; numai în anumite momente, foarte rare, figura omului scoate la iveală trăsăturile lui esenÈ›iale, preocuparea lui cea mai caracteristică. Pictorul, atunci când studiază figura unui om, intuieÈ™te această trăsătură principală, chiar dacă în momentul când o redă ea nu apare pe faÈ›a modelului. Aparatul fotografic însă îl înfățiÈ™ează pe om exact aÈ™a cum este în clipa respectivă, de aceea se prea poate că în anumite momente Napoleon să fi apărut un prost, iar Bismarck, un sentimental. ÃŽn acest portret însă, s a nimerit ca aparatul s o surprindă pe Sofia într un moment caracteristic, să scoată la lumină inima ei plină de dragoste sfioasă È™i blândă, toată pudoarea ei feciorelnică, puÈ›in sălbatică È™i sperioasă. Și apoi, era atât de fericită, fiindcă abia atunci s a convins cât de mult È›ineam să am portretul ei. DeÈ™i fotografia nu i prea veche, pe atunci era totuÈ™i mai tânără È™i mai frumoasă, de altfel, încă de pe atunci avea obrajii supÈ›i, fruntea brăzdată È™i privirea, care pe măsură ce trec anii, devine tot mai timidă È™i mai sperioasă. Nu È™tiu dacă ai să mă crezi, dragul meu, dar acum aproape nici nu mi o pot închipui altfel, deÈ™i cândva a fost È™i ea tânără È™i fermecătoare. La noi în Rusia, femeile se ofilesc repede, frumuseÈ›ea lor nu È›ine decât o clipă, È™i asta ce i drept, nu se datoreÈ™te numai unui specific etnografic, dar È™i faptului că dragostea È™i devotamentul lor nu cunosc margini. Atunci când iubeÈ™te rusoaica se dăruieÈ™te cu totul, ea nu precupeÈ›eÈ™te nimic, nici clipa, nici viaÈ›a întreagă, nici prezentul, nici viitorul, fiindcă nu È™tie să drămuiască nimic, nu ascunde È™i nu pune nimic deoparte, È™i de aceea frumuseÈ›ea ei trece în scurtă vreme asupra bărbatului pe care l iubeÈ™te. Iată, È™i obrazul ei supt dovedeÈ™te că mi a dăruit mie frumuseÈ›ea ei, că a jertfit o pentru toanele mele de o clipă. Te bucuri când vezi cât am iubit o pe maică ta, poate că n ai crezut niciodată că am iubit o cu adevărat, nu i aÈ™a? Da, dragul meu, am iubit o foarte mult, deÈ™i nu i am făcut decât rău... Stai să È›i mai arăt un portret, priveÈ™te l! Luă un portret de pe masă È™i mi l întinse. Era tot o fotografie, dar cu mult mai mică, într o ramă subÈ›ire È™i ovală de lemn, înfățișând o fată slabă, suferindă (probabil ofticoasă) È™i totuÈ™i foarte frumoasă, cu o față visătoare È™i totodată ciudat de inexpresivă. Avea trăsături regulate, un tip de frumuseÈ›e aristocratică, oarecum degenerată, care È›i inspira mai degrabă milă: aveai impresia că această făptură era stăpânită de o idee fixă, care o chinuia, fiindcă i depășea puterile. — Este... este fata aceea cu care ai vrut să te căsătoreÈ™ti în străinătate È™i care a murit de tuberculoză... fiica ei vitregă? am rostit eu destul de sfios. — Da, am vrut să mă însor cu ea, a murit de tuberculoza È™i e fiica ei vitregă. Eram sigur că È›i au ajuns la ureche toate aceste bârfeli. De altfel, în afară de bârfeli nici nu puteai să afli nimic. Lasă portertul dragul meu, n a fost decât o biată nebună È™i atât. — Era într adevăr nebună? — Sau cretină, de fapt, eu cred că era È™i una È™i alta. A avut un copil de la prinÈ›ul Serghei Petrovici (într o clipă de nebunie, nu de dragoste; de altfel, asta este una dintre cele mai mari ticăloÈ™ii săvârÈ™ite de prinÈ›ul Serghei Petrovici). Acum copilul se află aici, în camera de alături; de mult voiam să È›i l arăt. PrinÈ›ul Serghei Petrovici nici n a îndrăznit să vină încoace să vadă copilul, de altminteri aÈ™a ne am È™i înÈ›eles încă din străinătate. L am luat la mine cu încuviinÈ›area mamei tale È™i tot cu încuviinÈ›area ei voiam pe atunci să mă însor cu această... nenorocită. — Oare e de închipuit o asemenea încuviinÈ›are? am izbucnit eu. — Se vede că da, de vreme ce maică ta mi a dat o: nu putea fi geloasă decât pe o femeie, dar asta nu era femeie. — Ea nu era femeie pentru toată lumea, afară de mama .N am să cred niciodată că mama n a fost geloasă pe ea . — Ai dreptate. Am început să înÈ›eleg acest lucru abia după ce totul fusese hotărât, adică după ce mi a dat încuviinÈ›area. Dar să nu mai vorbim de asta... Căsătoria nu s a încheiat fiindcă între timp Lidia a murit, dar poate ca nu s ar fi încheiat chiar dacă ar fi rămas în viață, pe maică ta însă n o las nici acum să vină la copil. Totul n a fost decât un episod în viaÈ›a noastră. Dragul meu, de mult aÈ™tept să vii aici, de mult visez întâlnirea noastră de astăzi. Știi de când? ÃŽncă de acum doi ani visam că ai să vii încoace. Mă privea drept în ochi, cu sinceritate È™i cu nespusă căldură. L am prins de mână: — De ce ai zăbovit atâta? De ce nu m ai chemat mai demult? O, de ai È™ti câte s au întâmplat... È™i câte puteau să nu se întâmple, dacă m ai fi chemat la timp!... ÃŽn clipa aceea s a adus samovarul, apoi pe neaÈ™teptate a intrat È™i Nastasia Egorovna cu copilul adormit în braÈ›e. — PriveÈ™te l! m a îndemnat Versilov. Eu îl iubesc È™i de aceea am È™i cerut să l aducă acum, ca să l vezi È™i tu. PoÈ›i să l duci înapoi Nastasia Egorovna. AÈ™ază te aici, lângă samovar. Am să mi închipui că noi doi am trăit întotdeauna împreună, fără să ne despărÈ›im vreodată, È™i că ne am petrecut toate serile împreună. Lasă mă să te privesc, vino mai aproape ca să te văd mai bine. Nici nu È™tii cât mi e de drag chipul tău! Cum mă străduiam să mi l închipui, când te aÈ™teptam să vii de la Moscova. Mă întrebai de ce n am trimis mai demult după tine? Ai răbdare, poate că abia acum ai să înÈ›elegi de ce. — Cum se face că numai moartea bătrânului È›i a dezlegat limba? Ciudat... DeÈ™i cuvintele mele fuseseră cam aspre, îl priveam totuÈ™i cu dragoste. Vorbeam ca doi prieteni, în înÈ›elesul cel mai înalt È™i mai deplin al acestui cuvânt. Mă adusese la el ca să mi explice, să mi povestească ceva, să se dezvinovățească. Dar între timp totul se lămurise, fără să mai fie nevoie de nici o explicaÈ›ie, de nici o dezvinovățire. Orice s ar mai fi spus acum, ar fi fost de prisos, căci scopul fusese atins. Și privirile noastre spuneau că amândoi È™tim acest lucru È™i că suntem fericiÈ›i. — Nu moartea bătrânului e cauza, mi a răspuns el, în orice caz nu este singura cauză, a mai intervenit ceva care a contribuit la asta... Domnul să binecuvânteze această clipă È™i viaÈ›a noastră acum È™i de a pururi. Dar hai să stăm e vorbă, dragul meu. Gândurile mi se tot împrăștie, mă abat mereu din drum, încep să vorbesc de una È™i mă pierd în o mie de amănunte secundare. AÈ™a se întâmplă întotdeauna când È›i e inima plină... TotuÈ™i, hai să stăm de vorbă, a venit momentul! Află băieÈ›aÈ™ul meu, că de mult te am îndrăgit. Se rezemă de speteaza fotoliului È™i mă privi încă o dată lung. — Mi se pare atât de ciudat să te aud vorbind aÈ™a! Nespus de ciudat! am îngânat cu răsuflarea tăiată de atita fericire. Și atunci, îmi amintesc că faÈ›a lui È™i a reluat pentru o clipă expresia obiÈ™nuită, tristă È™i totodată ironică, pe care o cunoÈ™team atât de bine. Apoi, după o clipa de È™ovăială, È™i a luat inima în dinÈ›i È™i a început să vorbească. — Judecă È™i tu, Arkadi: ce aÈ™ fi putut să È›i spun dacă te aÈ™ fi chemat înainte? ÃŽn această întrebare e cuprins È™i răspunsul meu. — Cu alte cuvinte, vrei să spui că acum eÈ™ti soÈ›ul mamei È™i tatăl meu, pe când înainte... n ai fi È™tiut ce să mi spui în privinÈ›a situaÈ›iei mele sociale, nu i aÈ™a? — Nu numai asta n aÈ™ fi putut să È›i explic dragul meu, ar fi trebuit să trec sub tăcere încă multe altele. SituaÈ›ia are È™i unele aspecte atât de caraghioase È™i înjositoare, încât totul pare o farsă È™i încă una ordinară, de bâlci. La urma urmei, cum era să ne înÈ›elegem până acum unul pe altul, când eu însumi m am înÈ›eles abia astăzi, da, azi la ora cinci după masă, exact cu două ore înainte de moartea lui Makar Ivanovici. De ce ai rămas atât de neplăcut surprins? Ai răbdare să È›i explic faptele, căci ceea ce È›i am spus e cât se poate de motivat: rătăcirile È™i căutările mele de o viață întreagă È™i au găsit brusc răspuns într o zi oarecare la ora cinci după masă! E de a dreptul umilitor, nu i aÈ™a? Dacă numai cu câteva zile înainte mi ar fi spus cineva acest lucru, m aÈ™ fi simÈ›it jignit. ÃŽl ascultam într adevăr uimit È™i îndurerat, fiindcă iarăși ieÈ™ea cu putere la iveală vechiul fel de a fi al lui Versilov, care după toate mărturisirile din seara aceea, mă supăra mai mult ca oricând. Deodată am exclamat: — Doamne! Nu cumva ai primit vreun semn de la ea... la ora cinci? M a privit stăruitor È™i vădit impresionat de exclamaÈ›ia mea, poate È™i de expresia "de la ea". — Ai să afli tot, îmi spuse el, zâmbind îngândurat. Fii pe pace, n am de gând să È›i ascund ceea ce trebuie să È™tii, doar de aceea te am È™i adus încoace, dar toate la timpul lor. Vezi tu, dragul meu, eu È™tiam de mult că, desigur, copiii noÈ™tri sunt frământaÈ›i încă din copilărie de situaÈ›ia lor familială È™i se simt înjosiÈ›i de imoralitatea părinÈ›ilor È™i a mediului. ÃŽncă de pe vremea când eram la È™coală am observat asemenea copii frământaÈ›i È™i pe atunci credeam că se frământă numai fiindcă a încolÈ›it prea de timpuriu invidia în sufletul lor. De altfel, eram È™i eu un copil destul de frământat, deÈ™i... te rog să mă ierÈ›i, dragul meu, sunt teribil de distrat. Voiam numai să È›i spun că în tot acest răstimp te am urmărit cu multă îngrijorare. ÃŽntotdeauna mi te am închipuit ca pe unul dintre acei copii care de mici sunt conÈ™tienÈ›i de valoarea lor È™i de aceea se izolează de ceilalÈ›i.. Și eu sunt ca tine, nici mie nu mi a plăcut niciodată să am prieteni. Vai È™i amar de aceÈ™ti copii care nu se pot bizui decât pe puterile È™i pe visele lor È™i care prea de timpuriu năzuiesc pătimaÈ™ la desăvârÈ™irea morală, mai cu seamă din dorinÈ›a de a se răzbuna, da, mai ales din sete de răzbunare. Dar să lăsăm asta, dragul meu, văd că iar am luat o razna... Și înainte de a fi început să te îndrăgesc, mă gândeam la tine È™i mi închipuiam visele tale de copil retras È™i sălbatic... Dar ajunge, drept să spun am È™i uitat despre ce voiam să È›i vorbesc! De altfel, tot trebuia să È›i fac odată È™i odată aceste mărturisiri, dar înainte, până acum, ce aÈ™ fi putut să È›i spun? Acum îți simt privirea aÈ›intită asupra mea È™i È™tiu că mă priveÈ™te fiul meu, È™i când te gândeÈ™ti că nici ieri încă n aÈ™ fi crezut ca voi sta vreodată de vorbă cu băiatul meu aÈ™a cum stau astăzi! Era într adevăr din ce în ce mai distrat È™i totodată înduioÈ™at. — Acum când te am găsit în sfârÈ™it, nu va mai trebui să mă refugiez într o lume ireală, de vise! Sunt gata să merg cu dumneata până la capătul lumii! am strigat din suflet, gata să mi dau È™i viaÈ›a pentru el. — Cu mine? Þi am spus doar că astăzi peregrinările mele au luat sfârÈ™it, aÈ™a că te ai trezit cam târziu, dragul meu. Astăzi se încheie ultimul act È™i se lasă cortina, dar acest ultim act s a prelungit foarte mult. A început tare de mult, încă de atunci când am fugit pentru ultima oară în străinătate. Află, dragul meu, că atunci am părăsit totul, chiar È™i pe maică ta, È™i i am spus o È™i ei, trebuie să È™tii acest lucru. I am declarat atunci că plec pentru totdeauna, că n are să mă mai vadă niciodată, È™i, ce i mai grav, am uitat să i las È™i bani. Nici la tine nu m am gândit nici o clipă. Am plecat atunci hotărât să mă stabilesc undeva în Europa È™i să nu mă mai întorc niciodată, dragul meu. AÈ™adar, emigrasem. — Voiai să l urmezi pe Herzen , să iei parte la propaganda din străinătate? Pesemne că toată viaÈ›a ai făcut parte dintr o conspiraÈ›ie! am strigat eu, nemaiputându mă stăpâni. — Nu, dragul meu, n am participat la nici o conspiraÈ›ie. Numai la gândul acesta au È™i început să È›i scânteieze ochii; îmi plac izbucnirile tale de entuziasm, dragul meu. Nu, am plecat de plictiseală. Mă apucase deodată un neastâmpăr È™i un dor de schimbare. Era nostalgia aceea specifică a nobilului rus — o explicaÈ›ie mai bună nu È›i aÈ™ putea da. Melancolie boierească È™i nimic mai mult. — Regretai iobăgia... te supăra eliberarea poporului? am îngăimat eu cu răsuflarea tăiată. — DesfiinÈ›area iobăgiei? Crezi că mă întrista chiar într atât È™tirbirea drepturilor mele de moÈ™ier? Că n am putut suporta eliberarea poporului? O, nu dragul meu, nu uita că noi înÈ™ine l am eliberat. Nu de amărăciune am emigrat, în perioada aceea eu fusesem mijlocitor de pace È™i m am zbătut din răsputeri pentru înfăptuirea reformei. M am zbătut cu totul dezinteresat È™i n am plecat nici măcar din cauză că n am fost răsplătit cum se cuvine pentru liberalismul meu. Nici unuia dintre noi nu i s a recunoscut vreun merit. Mă refer bineînÈ›eles, la cei cu vederile mele. Nu regretele ci mai curând mândria m a făcut să mă expatriez. Și crede mă, È™i azi e foarte departe de mine gândul că a venit vremea să mi închei viaÈ›a ca un modest cizmar; totuÈ™i eram îndurerat. ÃŽn Rusia mai trebuie să fie loc de oameni ca mine, s ar putea ca într adevăr să nu rămână mai mulÈ›i, dar È™i atâția sunt destui pentru ca să nu piară ideea. Căci noi dragul meu, suntem purtătorii unei idei! Vezi tu, îți spun toate astea cu nădejdea bizară ca să ai să alegi ceva din flecăreala mea dezlânată. Te am chemat la mine, fiindcă aÈ™a m a îndemnat inima: de mult îmi închipuiam cum am să È›i împărtășesc ce am pe suflet... È›ie È™i numai È›ie! DeÈ™i, deÈ™i... — Ba nu, vorbeÈ™te! am strigat eu. Văd pe faÈ›a dumitale că iar eÈ™ti sincer... Spune, când ai cutreierat Europa, ai simÈ›it oare că renaÈ™ti? Dar în ce consta acea "melancolie boierească"? — Iartă mă, dragul meu, dar încă n am izbutit să te înÈ›eleg. Mă întrebi dacă Europa m a ajutat să renasc? Dimpotrivă, m am dus acolo ca s o înmormântez. — S o înmormântezi? am întrebat eu mirat. El îmi zâmbi. — Dragă Arkadi, acum sufletul mi e cuprins de duioÈ™ie È™i de aceea gândurile mi s au tulburat. N am să uit niciodată primele impresii pe care le am cules în această călătorie prin Europa. Mai trăisem È™i înainte în străinătate, dar de astă dată erau vremuri excepÈ›ionale È™i apoi, niciodată nu plecasem într acolo cu sufletul copleÈ™it de atâta tristeÈ›e... È™i de atâta dragoste. Să È›i povestesc una din primele mele impresii de atunci, un vis pe care l am trăit atunci, un vis adevărat. S a întâmplat încă în Germania. Plecasem tocmai de la Dresda È™i de distrat ce eram am trecut de staÈ›ia unde trebuia să schimb trenul È™i m am pomenit că pornisem în cu totul altă direcÈ›ie decât aveam intenÈ›ia. Am fost dat jos din tren în prima gară, era pe la ora două după amiază È™i afară era o vreme minunată. Nimerisem într un mic orășel nemÈ›esc. Am fost îndrumat la un hotel, fiindcă aveam mult de aÈ™teptat: trenul următor sosea abia la unsprezece noaptea. Această încurcătură mi a facut chiar plăcere, fiindcă nu mă grăbeam să ajung undeva anume. Călătoream doar de dragul călătoriei. Hotelul la care am tras era mic È™i sărăcăcios, dar înecat în verdeață È™i înconjurat cu nenumărate ronduri de flori, după obiceiul din părÈ›ile acelea. Mi s a dat o cămăruță strâmtă È™i, cum fusesem toată noaptea pe drum, am adormit îndată după masă, adică pe la ora patru. Atunci am avut un vis foarte ciudat, cum nu mai avusesem niciodată. ÃŽn Galeria din Dresda există un tablou al lui Claude Lorrain, care figurează în catalog sub titlul Acis È™i Galateea È™i pe care l am numit întotdeauna Veacul de aur, fără să È™tiu nici eu de ce. Mai văzusem tabloul È™i înainte, dar cu trei zile în urmă, trecând prin Dresda, îl revăzusem. Și iată, tocmai acest tablou l am È™i visat, dar nu ca pe un tablou, ci ca pe o scenă care s ar fi petrecut aievea. N aÈ™ putea să È›i redau tot visul, È™tiu numai că mă găseam în acelaÈ™i decor ca în tablou, parcă È™i în aceeaÈ™i epocă, undeva în arhipelagul grecesc, cu trei mii de ani în urmă, talazuri albastre È™i domoale, insule È™i stânci, un țărm plin de flori È™i de verdeață, toate scăldate în lumina de vrajă a soarelui care asfinÈ›eÈ™te maiestuos È™i fascinant în zare — o priveliÈ™te ca din basme, de o frumuseÈ›e care nu încape în cuvinte. Peisajul acesta mi a amintit de leagănul civilizaÈ›iei europene È™i mi a trezit în suflet o dragoste ca pentru locul meu natal. Era raiul pe pământ, unde zeii coborau printre oameni È™i se înrudeau cu ei... O, ce oameni minunaÈ›i trăiau acolo! Ei se deÈ™teptau È™i adormeau fericiÈ›i È™i nevinovaÈ›i, pajiÈ™tile È™i crângurile răsunau de cântecele È™i de strigătele lor vesele, marele prisos al forÈ›elor lor proaspete, neîncercate, se prefăcea în dragoste È™i în bucurie simplă, curată. Soarele îi scălda în lumina lui caldă, bucurându se È™i el de fiii săi minunaÈ›i... Splendid vis, măreață amăgire a omenirii! Epoca de aur e visul cel mai fantastic dintre toate câte le a visat omenirea, È™i totuÈ™i, pentru el oamenii È™i au dat viaÈ›a, lui È™i au închinat toate puterile, pentru el au murit, au fost uciÈ™i profeÈ›ii, fără el popoarele nu vor să trăiască È™i nu pot nici măcar să moară! AcelaÈ™i lucru l am simÈ›it È™i eu cât a durat acest vis; mai vedeam parcă în faÈ›a ochilor stâncile È™i marea È™i razele pieziÈ™e ale soarelui ce asfinÈ›ea, când m am trezit È™i am deschis ochii împăienjeniÈ›i de lacrimi. Și mi amintesc că erau lacrimi de bucurie. O senzaÈ›ie de fericire pe care n o încercasem niciodată, aproape dureroasă, îmi cuprindea inima: era dragostea pentru toată omenirea. Afară se înserase, pe fereastra cămăruÈ›ei mele străbătea printre ghivecele de flori de pe pervaz un mănunchi de raze pieziÈ™e care mă învăluiau într o lumină dulce. Și iată, dragul meu că asfinÈ›itul de soare din prima zi a civilizaÈ›iei europene pe care l văzusem în vis, s a transformat aievea, în clipa când m am trezit, în asfinÈ›itul de soare al ultimei zile a civilizaÈ›iei europene. Pe atunci, în Europa răsunau parcă mai desluÈ™it ca oricând clopotele de înmormântare. NU vorbesc numai de război È™i nici despre Tuileries, È™tiam dinainte că totul se va preface, că mai devreme sau mai târziu trebuie să se schimbe faÈ›a bătrânei Europe, dar eu, ca rus È™i ca european, nu puteam admite acest lucru. Da, pe atunci ei s au mărginit să ardă palatul Tuileries... O, fii pe pace, È™tiu că era "logic" să se întâmple aÈ™a È™i înÈ›eleg prea bine că valul crescând al unei idei nu poate fi zăgăzuit, È™i totuÈ™i eu, ca purtător al înaltului ideal rus de civilizaÈ›ie, nu puteam să admit aceasta, fiindcă principiul suprem al gândirii ruse este să împace toate ideile. Și tocmai pentru că nimeni în lume n ar fi fost pe atunci în stare să priceapă un asemenea gând, de aceea È™i cutreieram lumea singur. Nu vorbesc de mine ca persoană, ci de mine ca reprezentant al gândirii ruse. Acolo războiul È™i logica mergeau mână în mână, fiindcă franÈ›uzul se socotea numai franÈ›uz, iar neamÈ›ul numai neamÈ› È™i fiecare era mai înverÈ™unat decât în tot cursul istoriei sale; prin urmare, niciodată franÈ›uzul n a făcut atâta rău FranÈ›ei, iar neamÈ›ul Germaniei, ca în vremea aceea. Pe atunci în toată Europa nu exista nici un european! Afară de mine. Numai eu puteam să le spun în față incendiatorilor că ceea ce au făcut la Tuileries a fost o greÈ™eală, È™i tot numai eu puteam să le spun conservatorilor însetaÈ›i de răzbunare că ceea ce s a făcut la Tuileries a fost o crimă, chiar dacă fapta lor își găsea o explicaÈ›ie logică. Și asta numai fiindcă eu ca rus, eram singurul european din Europa, È™i nu era meritul meu ci al gândirii ruse. Și aÈ™a cutreieram oraÈ™ după oraÈ™ dragul meu, rătăceam dintr o È›ară într alta, È™tiind bine că trebuie să tac È™i să mi văd de drum. TotuÈ™i eram foarte trist, fiindcă eu, băiete, fac parte din nobilime È™i nu pot să n o respect. Mi se pare că râzi de mine? — Nu, nu râd, i am răspuns eu cu convingere, nu mi vine de loc să râd: m a zguduit viziunea dumitale despre epoca de aur È™i te rog să crezi că încep să înÈ›eleg. Dar cel mai mult mă bucură că te respecÈ›i atât de mult. Þin să È›i declar acest lucru. Niciodată nu m aÈ™ fi aÈ™teptat la asta din partea dumitale! — Þi am mai spus cât de mult îmi plac exploziile tale de entuziasm, dragul meu, îmi spuse el, zâmbind din nou de exclamaÈ›ia mea naivă È™i, ridicându se din fotoliu, începu să se plimbe fără să È™i dea seama prin cameră. M am ridicat È™i eu. Apoi continuă să mi vorbească în felul său ciudat, care vădea totuÈ™i o gândire adâncă È™i pătrunzătoare. — Da, băiete, îți repet că nu pot să nu respect calitatea mea de nobil. La noi s a creat în decursul veacurilor un tip de om care reprezintă civilizaÈ›ia superioară cum nu găseÈ™ti în lumea întreagă — tipul omulului care suferă pentru toată omenirea. Aceasta este o trăsătură tipic rusească È™i se întâlneÈ™te doar în păturile superioare cele mai culte ale poporului rus, din care fac È™i eu parte, prin urmare posed È™i eu È™i sunt mândru de acest lucru, fiindcă tipul acesta de om reprezintă viitorul Rusiei. Poate că nu suntem decât o mie de oameni, dar n are a face dacă suntem mai mulÈ›i sau mai puÈ›ini, important e că toată Rusia a trăit până acum numai ca să producă această mână de oameni. Se vor găsi unii să spună că e prea puÈ›in, ba chiar să se revolte că forÈ›ele unui popor de atatea milioane s au cheltuit timp de veacuri numai ca să creeze această mie de oameni. După părerea mea, însă, nu i chiar atât de puÈ›in. ÃŽl ascultam încordat. Acum ieÈ™eau la iveală convingerile lui, firul conducător al întregii lui vieÈ›i. Această "mie de oameni" îi trăda mentalitatea, scoțând o mai puternic în relief decât orice discurs! SimÈ›eam ca se arată atât de expansiv față de mine, fiindcă intervenise ceva care l tulbura nespus. ÃŽmi vorbea cu atâta căldură È™i fiindcă mă iubea, totuÈ™i adevărata pricină care l a făcut să È™i deschidă deodată sufletul È™i tocmai față de mine mi era încă necunoscută. — M am expatriat, urmă el, È™i nu mi părea rău de nimic din ceea ce lăsasem în urma mea. ÃŽnainte de a pleca, făcusem pentru Rusia tot ce fusese în puterea mea, È™i după aceea am continuat s o slujesc, dar într un sens mai larg de astfel, i am adus servicii cu mult mai mari decât dacă m aÈ™ fi mulÈ›umit să fiu numai un rus, aÈ™a după cum atunci franÈ›uzul era numai franÈ›uz, iar neamÈ›ul — numai neamÈ›. ÃŽn Europa nu se poate înÈ›elege una ca asta. Europa a creat până acum un tip nobil de francez, de englez, de german, fără să se preocupe de tipul nobilului care i va crea viitorul. S ar părea că deocamdată acest lucru nici n o interesează. E È™i de înÈ›eles: noi suntem oameni liberi, iar ei nu. Pe atunci în toată Europa, cu melancolia mea rusească, eram singurul om liber. Vreau să È›i atrag atenÈ›ia asupra unei ciudățenii, dragul meu: fiecare franÈ›uz e în stare să se pună nu numai în slujba FranÈ›ei, dar È™i a omenirii întregi, însă numai cu condiÈ›ia să rămână cât mai franÈ›uz, asta se referă în aceeaÈ™i măsură la englez È™i la neamÈ›. Singur rusul a ajuns încă de pe acum, adică cu mult înainte de a face bilanÈ›ul general, să se simtă cu atât mai rus, cu cât este mai european. Aceasta este cea mai caracteristică trăsătură naÈ›ională care ne deosebeÈ™te de toate celelalte popoare, pe care n o găseÈ™ti la nici un alt popor. Când mă găsesc în FranÈ›a mă simt francez, între nemÈ›i mă simt neamÈ›, când iau contact cu vechea civilizaÈ›ie greacă mă simt grec, È™i tocmai atunci sunt mai rus ca oricând. Prin aceasta sunt un adevărat rus È™i slujesc Rusia mai mult ca oricând, fiindcă devin exponentul principiului fundamental al gândirii ruse. Eu sunt un pionier al acestei gândiri. Chiar dacă am emigrat atunci, înseamnă oare că am părăsit Rusia? Nu, deoarece am continuat s o slujesc. Chiar dacă n aÈ™ fi făcut nimic în Europa, chiar dacă am plecat numai s o colind (È™i È™tiam că numai de aceea plec), totuÈ™i e destul că pretutindeni mă însoÈ›ea concepÈ›ia mea, conÈ™tiinÈ›a mea. Am dus cu mine acolo nostalgia mea de rus. O, nu m a înspăimântat sângele care se vărsa pe atunci, nici ceea ce s a petrecut la Tuileries, ci tot ceea ce trebuia să urmeze. Au să se mai bată încă multă vreme între ei, fiindcă nemÈ›ii sunt încă prea nemÈ›i, francezii prea francezi È™i încă nu È™i au dus rolul până la capăt. Până atunci pe mine mă doare inima de tot ce se distruge. Un rus È›ine tot atât de mult la Europa ca È™i la Rusia, fiecare piatră de acolo îi este dragă È™i o preÈ›uieÈ™te. Europa a fost dintotdeauna patria noastră, la fel ca È™i Rusia, ba chiar mai mult! Nimeni nu poate iubi Rusia mai mult decât o iubesc eu, totuÈ™i niciodată nu m a mustrat conÈ™tiinÈ›a pentru că VeneÈ›ia, Roma, Parisul, comorile È™tiinÈ›ei È™i artei lor È™i toată istoria lor îmi sunt mai dragi decât Rusia. O, ruÈ™ilor le sunt nespus de scumpe aceste vechi monumente străine, aceste minuni ale unor vremi apuse, aceste rămășiÈ›e ale unor miracole divine, da, nouă ele ne sunt chiar mai scumpe decât lor! Pe ei îi frământa acum alte gânduri È™i alte sentimente, aÈ™a că au încetat să mai pună preÈ› pe aceste pietre vechi... Acolo, conservatorii nu se luptă decât pentru existenÈ›a lor iar răzvrătiÈ›ii nu se zbat decât pentru o bucată de pâine. Singură Rusia nu trăieÈ™te pentru sine, ci pentru o idee, È™i trebuie să recunoÈ™ti, dragul meu, cât de semnificativ e faptul că de aproape o sută de ani Rusia pune interesele Europei mai presus de ale ei! ÃŽn Europa oamenii vor mai trebui să treacă însă prin chinuri îngrozitoare înainte de a realiza împărăția Domnului pe pământ. Recunosc că l ascultam foarte tulburat; chiar tonul cu care îmi vorbea mă înspăimânta, nu mai spun că gândurile lui mă uimeau de a dreptul. Aveam o spaimă bolnăvicioasă de minciună. Deodată l am întrerupt, spunându i destul de tăios: — Ai pomenit acum de împărăția Domnului. Am auzit că în străinătate făceai propagandă religioasă È™i purtai lanÈ›uri, e adevărat? — LanÈ›urile mele n au nici o legătură cu toate astea, îmi răspunse el, zâmbind. Pe atunci nu propovăduiam încă nimic, deÈ™i, ce i drept, mă atrăgea credinÈ›a lor. Pe atunci ei se declarau atei... n are a face că numai o mână de oameni o luaseră razna, principalul e că se făcuse pasul hotărâtor. Și aici m am lovit iar de logica lor, iar logica îți lasă întotdeauna un gust amar. Eu crescusem într o altă civilizaÈ›ie È™i inima mea nu putea să admită ingratitudinea cu care s au lepădat de credinÈ›a lor È™i bulgării de noroi cu care o împroÈ™cau, mă înspăimânta trivialitatea procedeelor, brutalitatea lor. De altfel, realitatea e întotdeauna brutală È™i mirositoare, chiar când e vorba de o năzuință curată spre un ideal înalt, ceea ce ar fi trebuit să fiu desigur, totuÈ™i eu eram un alt tip de om: eu eram liber să aleg pe când ei nu. De aceea È™i sufeream, îi deplângeam pe ei È™i vechea lor credință, È™i poate ai să crezi că exagerez, însă plângeam cu lacrimi adevărate. — Chiar atât de puternică È›i era credinÈ›a în Dumnezeu? l am întrebat eu cu îndoială. — Dragul meu, întrebarea ta mi se pare de prisos. Admițând chiar că nu eram prea credincios, totuÈ™i nu se putea ca ideea aceasta să nu mă frământe, nu puteam să nu mă întreb adesea cum va trăi omul fără Dumnezeu È™i dacă aceasta va fi vreodată cu putință. Inima mea îmi răspundea că omul se poate lipsi de credință pentru o perioadă oarecare, însă nu pentru totdeauna. Nici nu mă îndoiam că va veni o asemenea perioadă È™i de câte ori mă gândeam la ea îmi apărea în minte alt tablou... — Care? E drept că mi mărturisise înainte că e fericit, desigur vorbea foarte exaltat, de aceea nu iau ca atare multe din câte mi a spus el atunci. Se înÈ›elege că din respect pentru omul acesta nu mă încumet să aÈ™tern pe hârtie tot ce am flecărit noi atunci, totuÈ™i voi încerca să redau măcar câteva trăsături ale ciudatului său portret sufletesc pe care cu greu i l am prins. Ceea ce mă frământa mai ales È™i încă de multă vreme erau "lanÈ›urile", È™i cum voiam să lămuresc cu orice preÈ› această istorie, am stăruit asupra ei. ÃŽn orice caz, câteva din imaginile fantastice sau din ideile nespus de ciudate pe care mi le a expus atunci mi s au întipărit pentru totdeauna în minte. — Dragul meu uneori îmi închipui, începu el zâmbind îngândurat, că lupta a încetat È™i spiritele s au potolit. După ce blestemele, huiduielile È™i fluierăturile au luat sfârÈ™it, s a aÈ™ternut o perioadă de acalmie È™i oamenii au rămas singuri, după cum au dorit, fiindcă ideea măreață de pe vremuri i a părăsit, marele izvor de forță, care până atunci îi hrănea È™i îi încălzea s a retras ca soarele acela maiestuos È™i fascinant din tabloul lui Claude Lorrain, dar acest asfinÈ›it prevestea sfârÈ™itul omenirii. Și atunci oamenii încă o dată au rămas complet singuri È™i se simt părăsiÈ›i ca niÈ™te copii orfani. Știi, dragul meu băiat, n am crezut niciodată că oamenii sunt ingraÈ›i È™i proÈ™ti. Dacă ar rămâne fără ocrotire, oamenii s ar strânge laolaltă, s ar lipi cât mai strâns È™i mai drăgăstos unii de alÈ›ii, s ar prinde de mâini, fiindcă È™i ar da seama că nu se mai pot bizui decât unii pe alÈ›ii. Dacă ar disparea măreaÈ›a idee a nemuririi, ea ar trebui înlocuită, marele prinos de dragoste care înainte se concentra asupra aceluia care a întruchipat nemurirea s ar revărsa atunci asupra naturii, asupra universului, asupra oamenilor, asupra fiecărui fir de iarbă. Atunci oamenii ar începe să iubească cu o dragoste fără margini pământul È™i viaÈ›a È™i pe măsură ce È™i ar da seama cât de trecătoare È™i limitată e viaÈ›a lor, ar iubi o cu totul altfel decât înainte. Ei ar începe să observe natura È™i ar descoperi fenomene È™i taine pe care înainte nici nu le bănuiau, fiindcă atunci ar privi natura cu alÈ›i ochi, aÈ™a cum își priveÈ™te un îndrăgostit iubita. DimineaÈ›a, de cum s ar trezi, s ar grăbi să se îmbrățiÈ™eze unii pe alÈ›ii, ar căuta să È™i arate cât mai multă dragoste, fiindcă È™i ar da seama că zilele sunt scurte È™i că asta e tot ce le rămâne. Ar munci unii pentru alÈ›ii È™i fiecare ar împărÈ›i tuturor ceea ce a agonisit, fiindcă numai pe această cale È™i ar găsi fericirea. Fiecare copil ar È™ti È™i ar simÈ›i că fiecare om de pe pământ îi este un părinte. "Chiar dacă mâine îmi va veni sfârÈ™itul, s ar gândi orice om privind asfinÈ›itul, nu mi pasă că mor, fiindcă după mine rămân ei toÈ›i, iar după ei vor urma copiii lor," È™i gândul acesta, că după tine rămân ceilalÈ›i È™i că vor continua să se iubească È™i să se ajute unii pe alÈ›ii ar înlocui speranÈ›a unei regăsiri într o viață viitoare. Oamenii s ar grăbi să se iubească pentru a înăbuÈ™i marea tristeÈ›e din sufletele lor. Fiecare ar fi mândru È™i curajos când ar fi vorba de el, dar grijuliu È™i precaut când ar fi vorba de ceilalÈ›i, fiecare ar tremura pentru viaÈ›a È™i fericirea tuturor. Oamenii ar deveni duioÈ™i unul față de altul, fără să se ruÈ™ineze de duioÈ™ia lor, ca acum, s ar alinta unii pe alÈ›ii ca niÈ™te copii. Când s ar întâlni, s ar uita cu adâncă simpatie È™i înÈ›elegere unii în ochii altora È™i privirile lor ar fi pătrunse de dragoste È™i tristeÈ›e. Dragul meu, se întrerupse el deodată zâmbind, asta nu i decât o fantasmagorie, È™i încă una cât se poate de neverosimilă, totuÈ™i i am reprezentat o de nenumărate ori, fiindcă astea s gânduri care m au urmărit toată viaÈ›a. Nu i vorba credinÈ›a mea, că nu s prea credincios, sunt doar deist, adept al filozofiei deiste după cum presupun ca sunt o mie de oameni dintre care fac parte, È™i totuÈ™i... totuÈ™i e semnificativ că de fiecare dată meditaÈ›iile mele încheiau printr o viziune ca aceea înfățiÈ™ată de Heine în Hristos pe Marea Baltică. Viziunea aceasta mă obseda. Eu puteam să nu mi l închipui până la urmă coborând printre oamenii rămaÈ™i fără ocrotire.Venea la ei cu mâinile întinse È™i le spunea: "Cum aÈ›i putut uita de părintele vostru?" È™i în clipa aceea de pe ochii tuturor se ridica parcă un văl È™i dintr o dată răsuna imnul măreÈ› al unei noi învieri, al celei din urmă. Dar să nu mai vorbim despre asta, dragul meu, cât despre "lanÈ›uri", asta nu i decât o prostie, aÈ™a că n ai de ce să te mai frămânÈ›i. Þin să È›i mai spun ceva: È™tii că eu sunt un om destul de închis È™i cumpătat la vorbă; dacă mi am deschis sufletul acum, am făcut o fiindcă m au năpădit fel de fel de sentimente È™i mai ales fiindcă sunt cu tine, altcuiva nu m aÈ™ fi destăinuit niciodată. Am vrut să precizez ca să te liniÈ™tesc. Eram de a dreptul miÈ™cat, îmi fusese teamă că este un mincinos, un farsor, dar teama mea se dovedise neîntemeiată, mă bucura mai cu seamă faptul că omul acesta, fără îndoială, se zbuciumase È™i suferise mult È™i mai ales că era în stare să iubească cu adevărat, È™i asta m a legat cel mai mult de el. I am împărtășit È™i eu bucuria mea. — Știi, i am spus deodată, mie mi se pare că trebuie să fi fost grozav de fericit pe atunci, în ciuda melancoliei È™i a zbuciumului, nu i aÈ™a? El începu să râdă înveselit. — Azi te dovedeÈ™ti mai perspicace ca oricând, constată el. Da, eram întradevăr fericit. Și apoi, cum aÈ™ fi putut să nu fiu nefericit, când trăiam într o lume a viselor. Nu există om mai liber È™i mai frumos decat omul european din Rusia care colindă lumea, È™i asta e valabil pentru întreaga noastră categorie de o mie de aleÈ™i, È™i zău că nu glumesc, È›i o spun foarte serios. Crede mă că n aÈ™ fi schimbat zbuciumul, melancolia, visele mele pe nici o altă fericire. ÃŽn felul cesta am fost fericit toată viaÈ›a, dragul meu. Și fericirea asta m a făcut atunci să o îndrăgesc pentru prima oară cu adevărat pe maică ta. — Pentru prima oară? Cum aÈ™a? — Uite aÈ™a. ÃŽn timp ce rătăceam, mânat de vise È™i năzuinÈ›i, trist È™i singur prin lume, am simÈ›it deodată că o iubesc mai mult ca oricând È™i am trimis numaidecât după ea. — Hai, povesteÈ™te cum s a întâmplat, vorbeÈ™te mi despre mama! — Păi de aceea te am È™i chemat, spuse el zâmbind vesel. Știi, la un moment dat m am È™i temut ca nu cumva de dragul lui Herzen sau al aureolei de conspirator pe care mi ai atribuit o, să mi ierÈ›i toată suferinÈ›a pe care i am pricinuit o mamei... CAPITOLUL AL OPTULEA Deoarece în seara aceea am stat de vorbă până târziu, nu voi reproduce în întregime discuÈ›ia, ci numai acel fragment care m a ajutat să dezleg în sfârÈ™it o enigmă din viaÈ›a lui. Trebuie să spun de la început că nu mă îndoiesc câtuÈ™i de puÈ›in de dragostea lui pentru mama, È™i dacă atunci când a plecat în străinătate s a despărÈ›it de ea, a "părăsit o", a făcut o numai fiindcă îl apucase dorul de ducă sau altă toană, ceea ce se poate întâmpla oricui în lume, deÈ™i e totdeauna greu să explici de ce. Dar în străinătate, ce i drept, după o despărÈ›ire destul de lungă, a simÈ›it brusc că o iubeÈ™te din nou pe mama, ca să zic aÈ™a, s a îndrăgostit iar de ea de la distanță, în imaginaÈ›ie, È™i a trimis după ea. Poate că unii vor spune: "a fost iar o toană", eu sunt însă de altă părere; cred că, în ciuda toanelor È™i a apucăturilor lui uÈ™uratice, pe care i le iert în parte, de astă dată era vorba de cel mai serios sentiment de care e în stare un om. Mai mult, aÈ™ jura că È™i melancolia lui de european nu numai că poate fi pusă pe acelaÈ™i plan, ci este cu mult mai presus decât orice activitate practică din ziua de azi, cum ar fi bunăoară construirea unei căi ferate. Sunt convins că dragostea lui faÈ›a de omenire era un sentiment cât se poate de sincer È™i adânc, fără urmă de prefăcătorie, sunt convins ca È™i pe mama o iubea cu adevărat, oricât de capricioasă ar fi fost această dragoste. Dovadă că, pe când rătăcea singur prin străinătate, buciumat È™i fericit (unde, de altfel, a dus o viață de călugar după cum am aflat mai târziu de la Tatiana Pavlovna), È™i a adus deodată aminte de mama, în primul rând de "obrajii ei supÈ›i", È™i a trimis numaidecât după ea. — Dragul meu, îmi mărturisi el în treacăt, am înÈ›eles deodată că idealul pe care îl slujeam nu mă scutea, în calitatea de ființă dotată cu raÈ›iune È™i o anumită morală, de îndatorirea de a realiza concret măcar fericirea unui singur om în viaÈ›a mea. — E cu putință oare ca dragostea dumitale să se fi întemeiat pe o idee atât de livrescă? am întrebat nedumerit. — Nu, nu e livrescă, deÈ™i s ar putea să ai oarecare dreptate. ÃŽn cazul de față ideea s a împlinit cu sentimentul. Fapt e că pe maică ta am iubit o sincer, cu adevărat, că n a fost un sentiment livresc. Dacă n aÈ™ fi iubit o astfel, n aÈ™ fi trimis după ea; aÈ™ fi "fericit" pe prima nemÈ›oaică sau pe primul neamÈ› care mi ar fi ieÈ™it în cale, dacă aÈ™ fi È›inut numai să mi aplic principiile. De altfel, socotesc că este o îndatorire morală a fiecărui om evoluat să realizeze în viaÈ›a lui măcar fericirea unei singure fiinÈ›e, dar negreÈ™it în mod practic, după cum aÈ™ face È™i o lege care să oblige pe fiecare țăran din Rusia jefuită de păduri să sădească în viaÈ›a lui măcar un copac, deÈ™i ar fi prea puÈ›in, fiecare ar trebui să sădească un copac pe an. Drept să È›i spun, chiar un om moral È™i evoluat, care nu È™i urmăreÈ™te decât idealul său, oricât ar fi de înalt, se înstrăinează uneori de viaÈ›a de toate zilele È™i atunci devine ridicol, mofturos È™i egoist, iar până la urmă se È™i prosteÈ™te È™i nu numai în ce priveÈ™te viaÈ›a , dar cu timpul È™i teoriile lui devin absurde. AÈ™adar, datoria de a aplica teoria în practică È™i de a face măcar o singură făptură cu adevărat fericită i ar prii È™i binefăcătorului, ajutându l să È™i aerisească mintea È™i sufletul. Când o enunÈ›i, pare o teorie de a dreptul ridicolă; dacă s ar aplica însă în practică È™i ar intra în uz, s ar vedea că nu este o prostie. Am putut să constat acest lucru din propria mea experiență: îndată ce m am apucat să formulez această nouă concepÈ›ie etică — întâi în glumă, fireÈ™te — am început să înÈ›eleg câtă dragoste mocnea în sufletul meu pentru maică ta. Până atunci nu mi dădeam seama că o iubesc. Pe când trăiam împreună, cât a fost frumoasă, am văzut în ea o jucărie, iar pe urmă am chinuit o cu toanele mele. Abia în Germania am priceput cât de dragă îmi este. La început mi a apărut înaintea ochilor obrazul ei supt, de care n am putut niciodată să mi mai aduc aminte, pe care nici azi nu pot să l privesc fără să mi se strângă inima de durere — È™i nu este un fel de a vorbi, simÈ›eam în adevăr o durere sinceră È™i adâncă. Există amintiri atât de dureroase, dragul meu, încât îți pricinuiesc o suferință fizică. Cei mai mulÈ›i oameni au astfel de amintiri, numai că le dau uitării, dar când se întâmplă să È™i aducă totuÈ™i aminte de ele, fie È™i de un amănunt neînsemnat, nu mai pot scăpa de obsesia lor. Atunci, în străinătate, am început să mi amintesc mii de amănunte răzleÈ›e de pe vremea când trăiam cu Sofia, până la urmă m au năpădit amintirile, m au obsedat È™i m au chinuit îngrozitor tot timpul cât am aÈ™teptat o. Cel mai tare sufeream când îmi aduceam aminte cât de umilă era totdeauna față de mine, socotindu se mai prejos decât mine în toate privinÈ›ile — închipuieÈ™te È›i, chiar în privinÈ›a frumuseÈ›ii. Se ruÈ™ina È™i roÈ™ea de câte ori mă uitam la mâinile ei care, ce i drept, n au nimic aristocratic, dar nu numai de mâinile ei se ruÈ™ina, ci de toată înfățiÈ™area, deÈ™i È™tia că o iubesc pentru frumuseÈ›ea ei. De altfel, a fost întotdeauna de o pudoare È™i de o sfiiciune sălbatică față de mine, dar ce i mai rău e că sfiala ei trăda un fel de spaimă. ÃŽntr un cuvânt, se socotea atât de neînsemnată față de mine, încât până È™i prezenÈ›a ei alături de mine i se părea aproape o necuviință. Drept să È›i spun, la început mă gândeam uneori că tot mai vede în mine pe fostul ei stăpân È™i de aceea se teme, dar mă înÈ™elam. Unde mai pui ca ea, mai mult decât oricine, È™tia să mi descopere cusururile, È›i o jur. Și apoi, în viaÈ›a mea n am întâlnit o femeie atât de sensibilă È™i cu atâta intuiÈ›ie. Vai, cât era de nefericită la început când i am pretins să se gătească, deÈ™i pe atunci era încă foarte frumoasă. PretenÈ›ia mea îi jignea nu numai demnitatea, dar È™i un alt sentiment: ea își dădea seama că nu va fi niciodată o doamnă È™i că, îmbrăcându se ca atare, va deveni doar o caraghioasă. Instinctul ei de femeie îi spunea că devine ridicolă dacă îmbracă haine care nu i se potrivesc, că fiecare femeie trebuie să se îmbrace în felul ei — lucru pe care mii È™i mii de femei n au să l priceapă niciodată, fiindcă È›in seama decât de modă. ÃŽi era teamă să nu pară caraghioasă în ochii mei. Dar È™i mai mult mă întristam când mi aduceam aminte de mirarea adâncă din privirea ei pe care o simÈ›eam adesea aÈ›intită asupra mea tot timpul cât am stat împreună; era atât de limpede că È™i înÈ›elege situaÈ›ia È™i soarta care o aÈ™teaptă, încât mă simÈ›eam stânjenit, deÈ™i, mărturisesc, n am adus niciodată vorba despre asta, fiindcă pe atunci socoteam că ar fi fost sub demnitatea mea. Trebuie să È›i spun însă că n a fost totdeauna atât de sfioasă È™i sălbatică; È™i azi se mai întâmplă să se înveselească deodată È™i să redevină frumoasă ca la douăzeci de ani; în tinereÈ›e însă tare i mai plăcea uneori să stea la taifas È™i să râdă, fireÈ™te, cu cei de seama ei: cu fetele de la curte, cu neamurile scăpătate care se aciuiseră pe la moÈ™ie; dar vai cum mai tresărea când intram pe neaÈ™teptate în cameră È™i o surprindeam râzând: se făcea roÈ™ie ca focul la față È™i mă privea înspăimântată! O dată, cu puÈ›in înainte de a pleca în străinătate, adică aproape în ajunul despărÈ›irii noastre, am intrat în camera ei È™i am găsit o singură, È™ezând la măsuÈ›a de lucru, dar fără să lucreze, cu capul în palme È™i dusă pe gânduri. Aproape niciodată nu i se întâmplase să stea degeaba. DeÈ™i de mult nu mai eram drăgăstos cu ea, atunci m am apropiat tiptil, în vârful picioarelor, am îmbrățiÈ™at o prin surprindere È™i am sărutat o... Ea a sărit ca arsă — niciodată n am să uit bucuria, fericirea care i a strălucit o clipă pe față — a roÈ™it brusc È™i m a fulgerat cu privirea. Știi ce am citit în privirea ei scânteietoare? "Nu vreau să È›i faci pomană cu mine!" Apoi a izbucnit într un plâns isteric, sub pretext că aÈ™ fi speriat o. Chiar È™i atunci ieÈ™irea ei m a pus pe gânduri. Asemenea amintiri, dragul meu, te apasă pe suflet, te urmăresc ca anumite scene zguduitoare din opera unor mari poeÈ›i, care te înfioară de câte ori îți aduci aminte de ele, cum e de pildă ultimul monolog din Othello, scena în care Evgheni Oneghin cade la picioarele Tatianei sau întâlnirea ocnaÈ™ului evadat cu fetiÈ›a aceea la fântână într o noapte friguroasă, din Mizerabilii lui Victor Hugo; rana din suflet nu se vindecă niciodată. Vai, cu câtă înfrigurare am aÈ™teptat o atunci pe Sofia È™i cât eram de nerăbdător s o îmbrățiÈ™ez! Făceam tot felul de planuri, doream cu frenezie să încep o viață nouă; visam că treptat, cu perseverență, voi izbuti să i alung din suflet veÈ™nica teamă față de mine, să o conving de propria ei valoare È™i să i arăt că în multe privinÈ›e îmi este chiar superioară. O È™tiam prea bine de pe atunci că de câte ori mă despărÈ›eam de maică ta, începeam s o iubesc din nou, iar când ne regăseam mă răceam din nou față de ea; de astă dată însă era cu totul altceva. Destăinuirea lui m a mirat atât de mult, încât era cât pe aci să l întreb: "Dar ea?" — Ei, È™i cum a fost întâlnirea de atunci cu mama? l am întrebat însă, izbutind să mă stăpânesc. — ÃŽntâlnirea? Nu ne am întâlnit atunci. Ea a ajuns cu greu până la Konigsberg, unde a È™i rămas, iar eu mă aflam într o localitate pe malul Rinului. N am plecat la ea, nici nu i am cerut să vină, i am scris doar să mă aÈ™tepte acolo. Ne am văzut abia mai târziu, o, cu mult mai târziu, când m am dus la ea È™i am rugat o să mi îngăduie să mă însor... De aici încolo am să redau numai în linii mari ceea ce mi a povestit, mai bine zis ceea ce am reuÈ™it să aleg din divagaÈ›iile lui. Căci la un moment dat a început să vorbească È™i mai dezlânat È™i mai haotic. ÃŽntâmplarea i a scos o în cale pe Katerina Nikolaevna tocmai când o aÈ™tepta pe mama cu mai multă înfrigurare. S au întâlnit într o staÈ›iune balneară de pe Rin, unde ea venise la cură cu o întreagă societate. SoÈ›ul Katerinei Nikolaevna era aproape pe moarte, în orice caz medicii îl socoteau condamnat. De la prima întâlnire, ea îi făcu o impresie atât de puternică, de parcă l ar fi vrăjit. A fost ceea ce se numeÈ™te o întâlnire fatală. Ciudat e că acum, în timp ce mi depăn în minte tot ce mi a spus, nu mi amintesc să fi pomenit măcar o singură dată cuvântul "dragoste" sau să mi fi dat măcar a înÈ›elege că s a îndrăgostit. Nu mi amintesc decât de expresia lui: "întâlnire fatală". Și fără îndoială, fusese o fatalitate. El s a luptat cu sine însuÈ™i, fiindcă... se ferea de o nouă dragoste. Nu È™tiu dacă voi izbuti să redau limpede starea lui de spirit de atunci, pot să spun însă că era revoltat până în adâncul sufletului că fusese cu putință să i se întâmple una ca asta. — O asemenea întâlnire poate răpi dintr o dată libertatea unui bărbat, spunea el, legându l pe veci de o femeie care nici nu se sinchiseÈ™te de el. Versilov însă nu voia să ajungă un rob al pasiunii. Trebuie să recunosc însă deschis: Katerina Nikolaevna este o apariÈ›ie foarte rară în lumea mondenă, un tip cum poate nici nu găseÈ™ti în cercurile aristocratice. Este un tip de femeie simplă È™i sinceră în cel mai înalt înÈ›eles al cuvântului. După câte am auzit È™i după cum m am convins È™i eu, tocmai de aceea făcea furori de câte ori apărea în lume (de obicei însă trăia foarte retrasă). Versilov, după cum era de aÈ™teptat, n a crezut la prima întâlnire că aceasta este adevărata ei fire, dimpotrivă, a socotit o o prefăcută, o mironosiță. Am să arăt tot acum ceea ce susÈ›inea ea, anticipându i părerea despre el: spunea că nici n ar fi putut s o judece altfel " fiindcă un idealist ,atunci când se izbeÈ™te de realitate ,e întotdeauna mai înclinat decât oricine să creadă că orice ticăloÈ™ie e posibilă". Nu È™tiu dacă această constatare e valabilă pentru toÈ›i idealiÈ™tii, È™tiu însă că în ceea ce l priveÈ™te era justă. Poate că n ar strica să arăt acum È™i ceea ce mi a trecut mie prin minte în timp ce l ascultam: mă gândeam că pe mama o iubea mai mult din omenie, ca să zic aÈ™a, din dragoste pentru omenire în general, nu simplu È™i firesc ca pe o femeie. Iar când a întâlnit o altă femeie care i a inspirat o astfel de dragoste simplă, s a luptat împotriva acestui sentiment probabil din teamă de necunoscut. S ar putea de altfel, să mă înÈ™el. Lui fireÈ™te, nici nu i am mărturisit acest gând, fiindcă ar fi fost o lipsă de delicateÈ›e din partea mea. Și apoi, era într o asemenea stare, încât mi s a făcut de a dreptul milă de el, nu puteam să nu l cruÈ› văzându l atât de tulburat; în anumite momente își întrerupea brusc povestirea È™i începea să se plimbe îndelung prin cameră nervos È™i tăcut. ÃŽn scurtă vreme ea i a ghicit taina; cine È™tie, poate că a mai cochetat cu el ca să l întărâte, căci până È™i cele mai pure femei devin perfide în astfel de împrejurări, fiindcă se lasă târâte de un instinct mai puternic decât ele. ÃŽn cele din urmă au rupt relaÈ›iile după o ceartă cumplită; el pare se că a vrut s o È™i ucidă, în orice caz a ameninÈ›at o È™i poate că ar fi ucis o într adevăr, dacă toate sentimentele lui nu s ar fi transformat brusc într o "ură înverÈ™unată". După aceea a urmat o perioadă ciudată, fiindcă lui îi venise ideea năstruÈ™nică de a se pedepsi printr o disciplină chinuitoare, de a dreptul "monahală", cum spunea el. "Prin exerciÈ›ii sistematice izbuteÈ™ti treptat să È›i înfrângi voinÈ›a, începând cu lucrurile cele mai mici È™i mai neînsemnate, iar până la urmă ajungi să È›i învingi orice dorință È™i atunci devii un om liber. A mai adăugat că, la călugări, practica aceasta, datorită unei experienÈ›e milenare, a devenit o adevărată È™tiință. Mai ciudat e că s a supus atunci acestei discipline nu ca să scape de obsesia Katerinei Nikolaevna, ci pe deplin convins că n o mai iubeÈ™te de fel, ba chiar că o È™i urăște cumplit. Era atât de convins că o urăște încât într o bună zi i s a năzărit că e îndrăgostit de fiica ei vitregă, sedusă È™i părăsită de prinÈ›, È™i i a cerut mâna. Juca atât de sincer pe îndrăgostitul, încât biata cretină a ajuns să l iubească la nebunie È™i prin această dragoste a făcut o pe deplin fericită în cele câteva luni cât a mai trăit. De ce, în loc să se lege de ea, nu È™i o fi adus măcar atunci aminte de mama, care îl aÈ™tepta de mult la Konigsberg, a rămas un mister pentru mine. Fapt e că de mama a uitat cu totul, nici măcar bani nu i a trimis, ca să aibă din ce trăi; Tatiana Pavlovna a trebuit s o salveze. TotuÈ™i, într o bună zi, a plecat pe neaÈ™teptate la ea să i ceară "încuviinÈ›area" de a se căsători cu fata aceea, sub pretext că "mireasa nici nu putea fi socotită femeie". La urma urmei, poate că toate aceste trăsături la un loc alcătuiesc portretul unui om "care nu cunoaÈ™te viaÈ›a decât din cărÈ›i", după cum l a caracterizat mai târziu Katerina Nikolaevna; dar atunci cum se face că astfel de "oameni de hârtie" (dacă într adevăr sunt de hârtie) sunt totuÈ™i în stare să se chinuiască atât de sincer È™i să ajungă la asemenea tragedii? ÃŽn seara aceea însă, nu gândeam aÈ™a; de aceea am È™i tras o concluzie cam ciudată: — Toată evoluÈ›ia dumitale, toată structura dumitale sufletească se datoreÈ™te unei vieÈ›i de suferință È™i luptă, pe când ea a atins desăvârÈ™irea fără nici o strădanie. E o nedreptate. Această inegalitate în favoarea femeii e revoltătoare. Vorbisem cu însufleÈ›ire, nu ca să l măgulesc, ci fiindcă eram într adevăr indignat. — DesăvârÈ™ire? O crezi desăvârÈ™ită? E foarte departe desăvârÈ™irea, îmi răspunse el destul de mirat de cuvintele mele. Este o femeie cât se poate de obiÈ™nuită, chiar ordinară... deÈ™i s ar fi cuvenit să fie desăvârÈ™irea întruchipată! — De ce s ar fi cuvenit? — S ar fi cuvenit să fie perfectă, tocmai fiindcă are o asemenea putere asupra altora! strigă el cu ciudă. — Lucrul cel mai trist e că È™i acum te mai zbuciumi atât din pricina ei! mi a scăpat fără să vreau. — Crezi că mă mai zbucium acum? repetă el cuvintele mele oprindu se nedumerit înaintea mea È™i deodată un zâmbet blând, prelung È™i meditativ îi lumină faÈ›a, apoi își aduse preocupat un deget la frunte. După un moment de gândire, păru să se fi hotărât, luă brusc o scrisoare È™i mi o azvârli: — Na, citeÈ™te! Trebuie să afli negreÈ™it totul... De ce m ai lăsat să răscolesc atâta aceste vechi amintiri absurde!... Nu mi au trezit decât scârbă È™i mânie în inimă!... Nici nu găsesc cuvinte să exprim mirarea care m a cuprins! Scrisoarea îi fusese trimisă de către ea, chiar în ziua aceea È™i trebuie s o fi primit pe la ora cinci după amiază. Am citit o aproape tremurând de emoÈ›ie. Era scurtă, dar scrisă atât de sincer È™i fără înconjur, încât citind o, aveam impresia că o văd înaintea mea È™i îi aud glasul. Ea îi mărturisea cât se poate de deschis (È™i de aceea era aproape înduioșătoare) spaima ei È™i îl implora "s o lase în pace". ÃŽn concluzie, îi aducea la cunoÈ™tință că acum e hotărâtă să se mărite cu Bioring. Era prima scrisoare pe care i o trimisese vreodată. Iată ce am înÈ›eles în seara aceea din explicaÈ›iile lui: Când citise cu câteva ore înainte această scrisoare, reacÈ›ionase într un mod cu totul neaÈ™teptat: pentru prima oară în aceÈ™ti ani furtunoÈ™i, nu simÈ›ise față de ea nici un pic de ură, nici cea mai mică zguduire sufletească, deÈ™i de curând își ieÈ™ise din minÈ›i numai la zvonul căsătoriei ei cu Bioring ."Dimpotrivă, i am răspuns că o binecuvântez din toată inima", rosti el cu atâta sinceritate È™i căldură, încât m a entuziasmat. AÈ™adar, toată pasiunea È™i chinurile lui de peste ani dispăruseră dintr o dată, de la sine, de parcă ar fi fost un coÈ™mar, o lungă halucinaÈ›ie. Cum lui însuÈ™i nu i venea a crede, a alergat numaidecât la mama — dar ce să vezi: a intrat pe ușă chiar în clipa când ea devenise liberă, fiindcă bătrânul, care în ajun i o lăsase în grijă cu limbă de moarte, își dăduse tocmai sufletul. Această coincidență îl zguduise până în adâncul sufletului. Peste puÈ›in a fugit să mă caute — È™i n am să uit niciodată că se gândise din primul moment la mine. De altfel, n am să uit nici sfârÈ™itul acestei seri. Deodată omul acesta s a schimbat iar cu desăvârÈ™ire. Am stat împreună până noaptea târziu. Despre impresia pe care mi a făcut o mie această "veste" am să vorbesc altă dată, când voi socoti nimerit, acum însă vreau să mai spun în încheiere câteva cuvinte despre el. Azi, când mă gândesc mai bine, îmi dau seama că ceea ce m a încântat atunci a fost îndeosebi aerul lui aproape umil, sinceritatea lui neîndoielnică față de mine, un băieÈ›andru! "A fost un soi de beÈ›ie, fie însă binecuvântată! exclamă el. Dacă această beÈ›ie nu mi ar fi luat vederea, poate că n aÈ™ fi regăsit o niciodată în inima mea pe aceea care o va stăpâni în întregime È™i pe veci, pe regina mea, pe martira mea, pe maică ta." Þin să subliniez aceste cuvinte pline de avânt, țâșnite din inimă, mai ales în vederea întâmplărilor ulterioare. ÃŽn momentul acela însă m a cucerit cu totul, spulberându mi orice îndoială. Mi amintesc că spre sfârÈ™it ne am înveselit grozav. El a poruncit să se aducă È™ampanie È™i am băut în sănătatea mamei È™i "pentru viitor". O, cât de plin de viață era È™i cât de dornic să înceapă o viață nouă! Trebuie să spun însă că nu din pricina È™ampaniei ne înveselisem deodată atât de tare, căci nu băusem decât doua cupe fiecare. Nu È™tiu de ce, dar spre sfârÈ™it ne apucase pe amândoi un râs nestăpânit. Am început să vorbim despre tot felul de fleacuri, să ne povestim anecdote. Și râsul, È™i glumele noastre erau blajine, fără pic de răutate sau ironie. Făceam haz numai pentru că eram veseli. Nu voia să mă lase să plec cu nici un preÈ›. "Nu pleca, mai stai puÈ›in", îmi tot repeta el È™i eu rămâneam. La urmă m a È™i întovărășit o bucată de drum. Era o noapte minunată, gerul aproape nici nu se simÈ›ea. — Spune: ai È™i expediat răspunsul la scrisoarea ei? m am pomenit eu întrebându l, în timp ce i strângeam mâna pentru ultima dată, la o răscruce. — Nu, încă nu, dar asta n are nici o importanță. Treci mâine pe la mine, dar să vii mai devreme. Și uite ce mai voiam să È›i spun: rupe orice relaÈ›ii cu Lambert, iar "documentul" acela distruge l cât mai repede. Noapte bună! După aceste cuvinte plecă repede, eu însă am rămas È›intuit pe loc de descumpănit, încât n am îndrăznit să l chem înapoi. Mă izbise mai cu seamă faptul că folosise termenul de "document", căci cine altul decât Lambert ar fi putut să i vorbească de scrisoare numind o astfel? M am întors acasă foarte tulburat. Și apoi, cum e cu putință — mi s a înfiripat deodată în minte întrebarea — ca o asemenea "halucinaÈ›ie" de doi ani să dispară brusc, ca un coÈ™mar, ca o beÈ›ie, ca o vedenie? CAPITOLUL AL NOUÃLEA TotuÈ™i, a doua zi de dimineață m am trezit mai vioi È™i cu inima mai uÈ™oară. La un moment dat m am È™i mustrat sincer că în ajun, după câte îmi aduceam aminte, ascultasem cu destulă indiferență, ba chiar cu aroganță anumite părÈ›i ale "spovedaniei" lui. Ce are a face că fusese cam încâlcită, că uneori o lua razna, de nu mai înÈ›elegeam nimic? Doar nu se pregătise să mi È›ină un discurs când mă chemase în ajun la el! ÃŽmi făcuse doar o mare cinste, adresându mi se în asemenea clipă ca singurului său prieten, È™i asta n am s o uit niciodată. Dimpotrivă, spovedania lui fusese "înduioșătoare", oricât de ridicolă ar putea să pară această expresie È™i chiar dacă pe alocuri răzbătuseră unele note cinice sau de a dreptul caraghioase, eram un om cu vederi largi ca să nu înÈ›eleg È™i să nu admit acest fel realist de a vorbi, fireÈ™te, atâta timp cât nu era pângărit idealul. Principalul e că izbutisem în sfârÈ™it să l înÈ›eleg pe omul acesta È™i parcă îmi părea È™i rău, parcă mi era È™i ciudă că totul se dovedea atât de simplu; pe acest om îl aÈ™ezasem întotdeauna pe un piedestal foarte înalt în inima mea, îl ridicasem în slava cerului È™i, fără doar È™i poate, învăluisem soarta lui într un mister, de aceea era È™i normal să doresc ca dezlegarea enigmei să fie mai complicată. Ce i drept, relaÈ›iile lui cu ea È™i suferinÈ›ele lui din ultimii doi ani fuseseră destul de complicate: "el căutase să se sustragă fatalității fiindcă voia să fie un om liber, nu un rob al fatalității; numai fatalitatea e de vină că a umilit o pe mama, lăsând o atunci în părăsire la Konigsberg", îmi ziceam eu; în orice caz îl socoteam pe omul acesta un profet: purta doar în inimă viziunea epocii de aur È™i prevedea evoluÈ›ia ateismului; numai întâlnirea cu ea îl abătuse din drum È™i l pervertise! Dar faptul că trecusem de partea lui nu însemna câtuÈ™i de puÈ›in că o condamnam pe ea. Mama, bunăoară, îmi ziceam, nu l ar fi împiedicat să È™i urmeze calea, nici măcar dacă ar fi fost căsătorit cu ea. ÃŽnÈ›elegeam prea bine că întâlnirea cu cealaltă fusese cu totul altceva. E drept că nici alături de mama nu È™i ar fi găsit liniÈ™tea, dar cu atât mai bine, căci asemnea oameni trebuie judecaÈ›i altfel decât ceilalÈ›i È™i lăsaÈ›i să È™i urmeze destinul; ei nu trebuie condamnaÈ›i pentru că sunt aÈ™a; dimpotrivă, ar fi de condamnat numai dacă s ar liniÈ™ti sau dacă în general ar începe să semene cu oamenii mediocri. Laudele lui la adresa nobilimii È™i cuvintele lui: Je mourrai gentilhomme nu mă supărau câtuÈ™i de puÈ›in, fiindcă îmi dădeam seama ce înÈ›elege el prin gentilhomme: gentilomul omului care renunță la tot ca să propovăduiască credinÈ›a viitorului, aceea de cetățean al lumii, devenind în acelaÈ™i timp exponentul principiului fundamental al gândirii ruse È™i anume al "armonizării ideilor." Chiar dacă acest principiu al "armonizării ideilor" ar fi absurd (în orice caz e cu totul de neconceput), e totuÈ™i un mare merit al său că toată viaÈ›a s a închinat unui ideal È™i nu viÈ›elului de aur, ca atâția proÈ™ti. Doamne, parcă eu, atunci când mi am conceput "ideea" m am închinat viÈ›elului de aur, oare banii erau scopul meu principal? Jur că urmăream un scop cu mult mai înalt, jur că, È™i dacă aÈ™ fi avut o sută de milioane, nu mi aÈ™ fi tapisat nici un divan, nici măcar un scaun cu catifea È™i că tot o farfurie de supă È™i o bucată de came de vacă aÈ™ fi mâncat, ca È™i astăzi! M am îmbrăcat în grabă, fiindcă ardeam de nerăbdare să l văd. Adaug că È™i sfatul lui cu privire la "document" mă neliniÈ™tea cu mult mai puÈ›in decât în ajun. Mai întâi speram să l lămuresc cum stau lucrurile; È™i apoi, ce importanță avea că Lambert se vârâse È™i n sufletul lui È™i i îndrugase vrute È™i nevrute? Doar bucuria mea cea mai mare, care îmi dădea aripi, era gândul că "n o mai iubea pe ea"; de când ajunsesem la această convingere nestrămutată, mă simÈ›eam de parca îmi luase cineva o piatră grea de pe inimă; îmi amintesc că la un moment dat mi a trecut prin minte următoarea presupunere: poate că tocmai ultima lui izbucnire de furie, atât de urâtă È™i absurdă, când a aflat despre Bioring, È™i expedierea acelei scrisori jignitoare — tocmai aceste excese prevesteau o schimbare radicală a sentimentelor lui È™i apropiata lui revenire la o judecată sănătoasă. Fusese parcă bolnav, îmi ziceam, È™i după criză trebuia să urmeze neapărat însănătoÈ™irea, aÈ™adar, totul se reducea la o stare patologică È™i nimic mai mult! Eram de a dreptul fericit la gândul acesta. "Cât despre ea, n are decât să È™i croiască viitorul cum pofteÈ™te, n are decât să se mărite cu Bioring, dacă îi face plăcere, bine că măcar el, tatăl È™i prietenul meu, n o mai iubeÈ™te!" am exclamat eu. De fapt nu mi mărturiseam chiar tot ce simÈ›eam, dar nu vreau să mai stărui asupra sentimentelor mele în aceste însemnări. Ajunge! De aci înainte voi reda fără nici un fel de comentarii înlănÈ›uirea diabolică a faptelor È™i cumplitul lor deznodământ. La ora zece, când dădeam tocmai să plec — la el fireÈ™te, — s a înfiinÈ›at Nastasia Egorovna. Am întâmpinat o bucuros, crezând că vine din partea lui, dar m a cuprins ciuda când am aflat că nu el, ci Anna Andreevna o trimisese la mine È™i că ieÈ™ise din casă, "de cum se luminase de ziuă". — Din care casă? — Păi casa unde ai fost aseară. Doar locuinÈ›a a fost închiriată pe numele meu, pentru copil, iar chiria o plăteÈ™te Tatiana Pavlovna... — Lasă, asta nu mă priveÈ™te! am întrerupt o înciudat, spune mi mai bine dacă el este acasă. Crezi că l găsesc acum? Spre mirarea mea, am aflat că el plecase de acasă încă înaintea ei, dar, dacă ea plecase "de cum se luminase de ziuă", înseamnă că el plecase încă de cu noapte. — Poate că s o fi întors până acum. — Nu, mă rog, sunt sigură că nu s a întors È™i nici nu cred să se mai întoarcă vreodată, zise ea, privindu mă tot atât de È™iret È™i iscoditor ca atunci când venise să mă vadă pe când eram bolnav, vizită pe care am descris o. Ceea ce mă înfuria era mai ales faptul că iarăși mă ciocneam de secretele È™i tertipurile lor, fiindcă aceÈ™ti oameni nu puteau pesemne trăi fără taine È™i vicleÈ™uguri. — De ce ai spus că poate nu se mai întoance? Ce insinuezi? S a dus desigur la mama È™i atâta tot! — Mai È™tiu È™i eu? — Dar pe dumneata ce vânt te a adus? Mi a răspuns că venea direct de la Anna Andreevna, care o trimisese să mă cheme, rugându mă să nu zăbovesc, că de nu, "va fi prea târziu". Această expresie enigmatică m a scos de a binelea din sărite: — Auzi vorbă ,prea târziu. Iacă nu vreau să mă duc È™i nu mă duc. Nu mai primesc ordine de la nimeni! Nu mă mai sinchisesc eu de Lambert. AÈ™a să i spui. Și dacă îl trimite pe capul meu, îl dau afară în brânci pe Lambert al ei, aÈ™a să i transmiÈ›i. Nastasia Egorovna se sperie îngrozitor. — Vai, nu, te rog, se apropie ea de mine cu mâinile împreunate, implorându mă. Stai puÈ›in, nu te pripi. Este o chestiune foarte importantă È™i pentru dumneata, È™i pentru dumneaei, È™i pentru Andrei Petrovici, chiar È™i pentru mămica dumitale, pentru toată lumea... Mai bine te ai duce la Anna Andreevna chiar acum, că are mare nevoie de dumneata, abia te aÈ™teaptă... să mă bată Dumnezeu dacă te mint... Și apoi ai să vezi ce ai de făcut. M am uitat la ea mirat È™i scârbit. — Astea s prostii n o să se întâmple nimic. Nu mă duc, am strigat eu cu încăpățânare È™i cu o bucurie răutăcioasă. Acum totul s a schimbat. Cum de nu înÈ›elegi atâta lucru? La revedere, Nastasia Egorovna. Dinadins nu mă duc È™i dinadins nu te mai întreb nimic. Destul m aÈ›i zăpăcit. Nu sunt curios să aflu secretele voastre. Văzând că nu se mai urneÈ™te din loc, mi am luat paltonul È™i pălăria È™i am plecat, lăsând o singură în cameră. Casa tot n o încuiam mai niciodată, fiindcă nu păstram acolo nici un fel de scrisori sau hârtii mai importante. ÃŽnainte de a ajunge însă în stradă, m am pomenit cu proprietarul meu Piotr Ippolitovici care fugise după mine pe scări, în capul gol È™i în haină. — Arkadd Makarovici! Arkadi Makarovici! — Ce mai vrei È™i dumneata? — Nu mi dai nici un fel de dispoziÈ›ii înainte de a pleca? — Nu. Mă sfredelea cu privirea È™i părea foarte neliniÈ™tit: — Da' cu camera, mă rog, cum rămâne? — Cum adică, nu È›i am trimis chiria la timp?! — Ba da, dar nu i vorba de bani, spuse el, zâmbindu mi galeÈ™, dar continuând să mă sfredelească cu privirea. — Ce v a găsit azi pe toÈ›i? am strigat eu în cele din urmă, înfuriindu mă de a binelea. Ce tot vrei de la mine? Rămase locului È™i mă privi câteva clipe ca È™i cum ar fi aÈ™teptat ceva de la mine. — Bine, atunci ai să mi spui mai târziu... dacă acum n ai chef, mormăi el zâmbindu mi È™i mai galeÈ™. Du te sănătos, că È™i eu trebuie să plec la slujbă. Apoi o luă la fugă pe scară în sus È™i intră în casă. Toate acestea, fireÈ™te, nu puteau să nu mă pună pe gânduri. Dinadins nu las la o parte nici un amănunt din micile întâmplări absurde din ziua aceea, fiindcă fiecare își are însemnătatea lui È™i vor contribui la înÈ›elegerea deznodământului, cum se va vedea mai târziu. Mărturisesc însă că atunci m am zăpăcit cu totul. Dacă mă enervasem È™i mă înfuriasem în aÈ™a măsură, era numai fiindcă din cuvintele lor în doi peri am înÈ›eles că iar umblau cu intrigi È™i mistere, ca È™i în trecut, iar eu eram sătul de asta! Dar să continui. Pe Versilov nu l am găsit acasă, plecase într adevăr cu noaptea în cap. "S a dus desigur la mama", îmi repetam eu cu încăpățânare. ÃŽn toată casa nu era decât dădaca, o muiere destul de proastă, aÈ™a că n avea rost s o trag de limbă. Am alergat într un suflet la mama È™i mărturisesc că eram atât de neliniÈ™tit, încât la jumătatea drumului am luat o birjă. Dar la mama nu mai fusese din seara precedentă. Acolo n am dat decât peste Tatiana Pavlovna È™i peste Liza, care, de cum am intrat, s a ridicat să plece. Ședeau cu toatele sus, în "coÈ™ciugul" unde locuisem eu pe vremuri. Jos, pe masa din salon, era întins Makar Ivanovici È™i la căpătâiul lui un bătrân citea psaltirea cu glas monoton. De acum înainte n am să mai fac nici un fel de digresiuni. TotuÈ™i vreau să arăt în treacăt că sicriul, care fusese adus È™i aÈ™ezat într un colÈ› al camerei, deÈ™i negru, era căptuÈ™it cu catifea, È™i destul de scump, ca È™i giulgiul, de altfel, care nu se potrivea nici cu firea, nici cu principiile răposatului; dar aceasta fusese dorinÈ›a stăruitoare a mamei È™i a Tatianei Pavlovna. Se înÈ›elege că nu mă aÈ™teptam să le găsesc vesele, totuÈ™i tristeÈ›ea aceea nespus de apăsătoare, amestecată cu îngrijorare È™i neliniÈ™te, pe care am citit o în ochii lor, m a izbit din primul moment È™i numaidecât am ajuns la concluzia că "desigur, nu numai din pricina morÈ›ii bătrânului sunt în halul ăsta". Repet că îmi aduc foarte bine aminte de toate. Am îmbrățiÈ™at o însă cu duioÈ™ie pe mama È™i am întrebat o numaidecât de el. ÃŽn ochii mamei s a aprins o scânteie de curiozitate înspăimântată. I am spus în treacăt că în ajun îmi petrecusem toată seara cu el, până noaptea târziu È™i că în ziua aceea plecase în zori de acasă, deÈ™i în ajun, la despărÈ›ire, mă poftise să vin cât mai de dimineață la el. Mama nu mi a răspuns nimic, dar Tatiana Pavlovna a pândit momentul potrivit È™i m a ameninÈ›at cu degetul. — La revedere, Arkadi, spuse pe neaÈ™teptate È™i Liza È™i ieÈ™i repede din cameră. Se înÈ›elege că am alergat după ea È™i am găsit o aÈ™teptându mă tocmai la uÈ™a care dădea în antreu. — Eram sigură că ai să ai atâta minte să vii după mine, îmi È™opti ea repede. — Ce s a întâmplat aici, Liza? — Nu È™tiu, dar simt È™i eu că se petrece ceva. Se pregăteÈ™te pesemne deznodământul "veÈ™nicei poveÈ™ti". El n a venit azi pe aici însă ele par să fi aflat ceva. N au să È›i spună nici È›ie, fii pe pace, aÈ™a că n are rost să mai întrebi. Vezi bine cât e de abătută mama. Nici eu n am întrebat absolut nimic. Ei, È™i acum la revedere. A deschis uÈ™a È™i a ieÈ™it. — Dar È›ie Liza, nu È›i s a întâmplat nimic? am strigat, alergând după ea în antreu. Era atâta durere È™i deznădejde pe faÈ›a ei, de mi se rupea inima. Ea mi a aruncat o privire mai mult decât întunecată, de a dreptul sinistră, a zâmbit cu amărăciune È™i a făcut un gest de deznădejde. — Dacă ar muri, i aÈ™ mulÈ›umi lui Dumnezeu! izbucni ea în timp ce cobora treptele, apoi plecă. Vorbea despre prinÈ›ul Serghei Petrovici, care zăcea în nesimÈ›ire, după criza ce o avusese. M am întors sus, trist È™i totodată întărâtat. "VeÈ™nica poveste? Care poveste?" mi am zis eu cu ciudă È™i deodată m a cuprins dorinÈ›a de a le povesti negreÈ™it măcar o parte din impresiile mele din noaptea precedentă, dacă nu chiar toată spovedania lui. "Ele desigur, sunt pornite acum împotriva lui, iar dacă e aÈ™a, atunci să le spun tot adevărul!" mi a trecut prin cap. ÃŽmi amintesc că mi am început povestirea foarte dibaci. Din primul moment mi am dat seama că erau nespus de curioase. De astă dată chiar È™i Tatiana Pavlovna mă sorbea din ochi, mama însă era mai stăpânită; mă asculta foarte serioasă, iar pe faÈ›a ei a rămas tot timpul întipărit un zâmbet uÈ™or, nespus de frumos, deÈ™i exprima o deznădejde fără margini. Vorbeam, fireÈ™te, cu însufleÈ›ire, deÈ™i È™tiam că ele nu pot înÈ›elege mare lucru. Spre surprinderea mea, nici Tatiana Pavlovna nu s a legat de mine, nu m a sâcâit cu întrebările, nu m a luat peste picior, cum avea obiceiul să facă întotdeauna de cum deschideam gura. Numai din când în când își strângea buzele È™i închidea ochii pe jumătate, ca È™i cum s ar fi străduit să mă înÈ›eleagă. Câteodată aveam chiar impresia că pricepeau tot, deÈ™i era aproape cu neputință. Le am vorbit de pildă despre convingerile lui, mai cu seamă despre exaltarea lui din ajun, despre admiraÈ›ia È™i dragostea lui față de mama, le am povestit cum sărutase portretul ei. Când am pomenit de portret, au schimbat repede o privire, iar mama a roÈ™it toată, dar nici una dintre ele n a spus un cuvânt. BineînÈ›eles, despre... despre întâlnirea lui cu ea È™i despre scrisoarea ei din ajun, care a provocat "învierea" lui morală, n am putut să vorbesc față de mama. Dar tocmai acesta era punctul principal, aÈ™a că, după cum era de aÈ™teptat, mama n a înÈ›eles bunele lui sentimente care fără îndoială ar fi bucurat o foarte mult, È™i desigur nu din vina mea, fiindcă eu m am străduit să povestesc cât mai frumos tot ceea ce se putea povesti. Când m am oprit, fiindcă nu mai È™tiam cum s o scot la capăt, ele au tăcut mai departe, aÈ™a că m am simÈ›it foarte stingherit. — Poate că până acum s o fi întors acasă, dacă nu cumva s a dus la mine È™i mă aÈ™teaptă acolo, am spus eu È™i m am ridicat să plec. — Da, du te È™i caută l! încuviință pe loc Tatiana Pavlovna. — Jos ai fost? mă întrebă mama aproape în È™oaptă, la despărÈ›ire. — Da, m am dus să mă închin înaintea răposatului È™i să mă rog pentru odihna sufletului său. Câtă nobleÈ›e È™i câtă liniÈ™te e pe faÈ›a lui, mamă. ÃŽÈ›i sunt recunoscător, mamă, că n ai cruÈ›at nimic ca să i faci o înmormântare aÈ™a cum merită. La început mi s a părut ciudat coÈ™ciugul acela scump, dar numaidecât m am gândit că È™i eu aÈ™ fi făcut la fel. — Vii mâine la biserică? mă întrebă ea, È™i buzele îi tremurau. — Mai întrebi, mamă? m am mirat eu. Vin È™i azi la slujbă, după cum am să vin È™i altă dată È™i apoi... mâine e ziua dumitale de naÈ™tere, mamă, scumpa mea! De ar mai fi trăit măcar trei zile! Am plecat trist È™i dezamăgit: cum de putuse să mă întrebe dacă am să vin sau nu la înmormântare? Dacă asta e părerea lor despre mine, atunci ce or fi gândind despre el? Eram sigur că Tatiana Pavlovna are să se ia după mine, de aceea m am È™i oprit la uÈ™a de la intrare; dar când m a ajuns din urmă m a îmbrâncit pe scară, a ieÈ™it È™i ea È™i a închis uÈ™a după noi. — AÈ™adar, nu l aÈ™teptaÈ›i pe Andrei Petrovici nici azi, nici mâine, nu i aÈ™a, Tatiana Pavlovna? Sunt de a dreptul îngrozit... — Taci din gură! Nu mai pot eu de groaza ta! Spune mai bine ce ai tăinuit adineauri când ai povestit de pălăvrăgeala voastră de ieri? Am socotit că ar trebui să i ascund ceva È™i cum eram destul de su-părat pe Versilov, i am povestit totul, È™i despre scrisoarea primită de la Katerina Nikolaevna, È™i despre efectul pe care l a avut asupra lui, cu alte cuvinte, de renaÈ™terea lui la o viață nouă. Spre surprinderea mea, Tatiana Pavlovna n a rămas de loc mirată când a aflat de scrisoare, de aceea am bănuit că trebuie să fi È™tiut despre ea. — Nu cumva minÈ›i? — Nu, nu mint. — Ia te uită, zise ea, zâmbind veninos, ca È™i cum ar fi cântărit ceva în minte. A înviat! De la el te poÈ›i aÈ™tepta È™i la una ca asta. Dar e adevă-rat că a sărutat portretul? — E adevărat, Tatiana Pavlovna. — L a sărutat din toată inima, sau a fost o prefăcătorie? — O prefăcătorie? El nu se preface niciodată! Să È›i fie ruÈ™ine, Tatiana Pavlovna! EÈ™ti mică la suflet, ca orice femeie. Vorbisem cu năduf, dar ea parcă nici nu mă auzise, se cufundase iar în gândurile ei È™i stătea nemiÈ™cată, cu toate că pe scară era un frig grozav. Mie nu mi păsa, fiindcă aveam un palton îmblănit, ea însă era numai în rochie. — Þi aÈ™ da o însărcinare, dar din păcate eÈ™ti prea prost, spuse ea cu dispreÈ› È™i parcă È™i cu ciudă. Ascultă, du te până la Anna Andreevna È™i vezi ce se petrece acolo... Ba nu, mai bine nu te duce, să nu faci vreo boroboață, tont cum eÈ™ti! Hai pleacă odată, ce stai ca o stană de piatră? — Iacă nu mă duc la Anna Andreevna, cu toate că a trimis È™i ea după mine. — A trimis după tine? Pe Nastasia Egorovma? se întoarse ea repede către mine, deÈ™i dăduse să intre în casă È™i deschisese chiar uÈ™a; acum însă o trânti la loc. — Nici în ruptul capului nu mă duc la Anna Andreevna! am repetat cu satisfacÈ›ie răutăcioasă. Nu mă duc, fiindcă mi ai spus adineauri că sunt tont, deÈ™i niciodată n am fost mai ager la minte ca azi. Sforăriile voastre sunt limpezi ca lumina zilei pentru mine; dar la Anna Andreevna nu mă duc. — Eram sigură! exclamă ea È™i era vădit că nu mie îmi răspundea, ci unul gând d al ei. Acum au s o prindă în capcană È™i n o să mai scape! — Pe cine, pe Anna Andreeva? — Neghiobule! — Atunci de cine vorbeÈ™ti, nu cumva de Katerina Nikolaevna? De ce capcană e vorba? Eram speriat la culme. O bănuială vagă, dar îngrozitoare îmi încolÈ›ise în suflet. Tatiana Pavlovna mă străpunse cu privirea: — Tu ce hram porÈ›i? mă întrebă ea brusc. Ce amestec ai tu în toate astea? Am auzit eu ceva È™i despre tine. Vezi să È›i bagi minÈ›ile în cap! — Ascultă Tatiana Pavlovna, am să È›i dezvălui o taină îngrozitoare, dar nu acum, acum nu i timp de asta, ci mâine, între patru ochi, dar în schimb îți cer să mi spui pe loc tot adevărul, despre ce cursă e vorba... fiindcă m ai băgat în sperieÈ›i. — Mult îmi pasă de spaima ta! exclamă ea. Ce taină vrei să mi dezvălui mâine? Te pomeneÈ™ti că È™tii într adevăr ceva? È™i mă fulgeră cu o privire iscoditoare. Nu i ai jurat chiar tu atunci că ai ars scrisoarea lui Kraft? — Tatiana Pavlovna, te rog încă o dată să nu mă mai chinuieÈ™ti, am stăruit fără să i răspund nici eu la întrebare, fiindcă îmi pierdusem cumpătul. Bagă de seamă Tatiana Pavlovna că dacă îmi ascunzi ceva, s ar putea să iasă È™i mai rău... doar aseară renăscuse cu desăvârÈ™ire. — Hai, È™terge o, paiață ce eÈ™ti! Parcă nu văd că È™i tu eÈ™ti îndrăgostit ca un zănatic... bravo, tatăl È™i fiul se bat pentru aceeaÈ™i femeie! RuÈ™ine să vă fie, neobrăzaÈ›ilor! Tatiana Pavlovna fugi indignată în casă È™i trânti uÈ™a. Ultimele ei cuvinte, de un cinism fățiÈ™ È™i neruÈ™inat, cinism de care numai o femeie e în stare, m au înfuriat cumplit È™i m au jignit, aÈ™a că am plecat cât am putut mai repede. N am să descriu sentimentele mele confuze, doar am jurat că nu voi relata decât faptele, mai ales că în curând ele vor lămuri totul. Se înÈ›elege că mai întâi am trecut în fugă pe la el, dar dădaca mi a spus din nou că nu fusese pe acasă. — Se mai întoarce oare? — Numai Dumnezeu È™tie ce are de gând. E drept că m am legat să nu redau decât faptele, da, faptele... Dar se va descurca oare cititorul în ele? Mi aduc foarte bine aminte că È™i pe mine faptele acestea m au uimit aÈ™a încât până seara nici nu mai È™tiam pe ce lume sunt; de aceea mă văd silit să spun câteva cuvinte, anticipând asupra faptelor. Iată întrebarea care mă chinuia neîncetat: dacă într adevăr simÈ›ise în ajun că a renăscut È™i că nu o mai iubeÈ™te, atunci unde ar fi trebuit să fie în ziua aceea? Răspunsul nu putea fi decât unul singur: în primul rând ar fi trebuit să vină la mine, de care se despărÈ›ise atât de drăgăstos în ajun, È™i pe urmă să se ducă la mama, al cărei portret îl sărutase tot în ajun. Dar în loc să procedeze cum ar fi fost firesc, plecase cu noaptea în cap de acasă È™i parcă îl înghiÈ›ise pământul; cine È™tie ce temei avea Nastasia Egorovna să tot îndruge că "poate nici nu se mai întoarce". Mai mult, Liza vorbise cu atâta convingere de deznodământul unei aÈ™a zise "veÈ™nice poveÈ™ti" È™i afirmase că mama aflase anumite lucruri foarte recente despre el; È™i pe deasupra ele È™tiau desigur È™i de scrisoarea Katerinei Nikolaevna (de asta m am convins eu însumi), dar nu credeau în "renaÈ™terea lui la o viață nouă" deÈ™i mă ascultaseră cu multă atenÈ›ie. Mama era mai mult moartă decât vie, iar Tatiana Pavlovna își bătea joc cu atâta venin de "învierea" lui. Dar dacă aÈ™a stăteau lucrurile, înseamnă că iar se schimbase peste noapte, că iar făcuse o criză — È™i asta după tot entuziasmul È™i înduioÈ™area lui din ajun, după toate declaraÈ›iile lui patetice! AÈ™adar, renaÈ™terea lui nu fusese decât un balon de săpun care plesnise È™i acum poate că o luase iar razna turbat de furie, ca atunci când aflase despre căsătoria ei cu Bioring! Mă întrebam: ce se va alege de mama, de mine, de noi toÈ›i È™i... în sfârÈ™it, ce se va întâmpla cu ea? Despre ce "capcană" vorbise Tatiana Pavlovna când o luase gura pe dinainte atunci când voia să mă trimită la Anna Andreevna? Vă să zică, acolo i se pregătise "capcana", la Anna Andreevna! Dar de ce tocmai la ea? BineînÈ›eles că trebuia să dau o fugă la Anna Andreevna; numai de ciudă spusesem că n am să mă duc; eram hotărât să trec imediat pe la ea; dar de ce anume pomenisem Tatianei Pavlovna despre "document"? Și nu mi spusese chiar el în ajun să ard "documentul"? Iată gândurile care mă chinuiau, de parcă È™i inima mea ar fi fost prinsă într o capcană; dar înainte de orice trebuie să l găsesc pe el. SimÈ›eam că dacă aÈ™ fi dat de el, totul s ar fi rezolvat ca prin minune; ne am fi înÈ›eles din două cuvinte! Mă urmărea un vis, parcă mă vedeam luându i mâinile, strângându i le È™i vorbindu i din inimă, o, eram convins că voi găsi cuvinte destul de puternice ca să i înving nebunia... Dar unde se afla? Cum să dau de el? Și tocmai în momentul când eram atât de înfierbântat, mi l a scos dracu în cale pe Lambert. La câțiva paÈ™i de casa mea m am întâlnit deodată cu Lambert; când mă zări, scoase un strigăt de bucurie È™i mă înÈ™făca de mână: — De trei ori am fost azi la tine!... Enfin! Hai să luăm o gustare! — Stai puÈ›in! Vii de la mine acum? Andrei Petrovici nu era acolo? — Nu era nimeni. Dă i încolo pe toÈ›i! Degeaba te ai supărat aseară, prostule; te îmbătaseÈ™i È™i eu aveam să È›i spun ceva foarte important; am aflat azi niÈ™te veÈ™ti grozave în legătură cu ceea ce am discutat ieri... — Ascultă Lambert, l am întrerupt eu gâfâind de tare ce mă grăbisem, È™i fără voia mea, pe un ton destul de declamator, dacă m am oprit din drum, am făcut o numai ca să închei o dată pentru totdeauna cu tine. Þi am spus o È™i ieri, dar văd că nu eÈ™ti în stare să mă înÈ›elegi. Tu, Lambert, eÈ™ti naiv ca un copil È™i prost ca un franÈ›uz. Tot mai crezi că poÈ›i să mi porunceÈ™ti, ca pe vremuri, la Touchard, că am rămas la fel de prost ca pe atunci... ÃŽnÈ›elege că nu mai sunt chiar atât de prost... Aseară am fost ameÈ›it dar nu de băutură, ci de gândurile mele; iar dacă È›i am bătut în strună când îndrugai vrute È™i nevrute, a fost numai un vicleÈ™ug ca să aflu ce pui la cale. Tu nici n ai bănuit că te trăgeam pe sfoară, ai crezut tot ce È›i am spus, ba încă te ai È™i bucurat È™i È›i ai dat cărÈ›ile pe față. Află că È™i un elev din clasa a patra primară È™i ar da seama ce mare gogomănie e planul tău de a mă însura cu ea. Numai tu È›i ai putut închipui că sunt în stare să cred toate astea. Tu È›i ai făcut iluzii, fiindcă nu eÈ™ti primit în lumea bună È™i n ai de unde s o cunoÈ™ti; în lumea bună lucrurile nu se petrec chiar atât de simplu, femeile din aristocraÈ›ie nu se mărită dintr o toană... Și acum să È›i spun pe È™leau ce urmăreÈ™ti: vrei să mă pofteÈ™ti la masă ca sa mă îmbeÈ›i È™i apoi să mi smulgi documentul È™i să mă faci complice la tâlhăria pe care o pui la cale împotriva Katerinei Nikolaevna! Te înÈ™eli însă! N ai să mă mai prinzi niciodată la tine; mai mult, să È™tii că până mâine, cel mai târziu până poimâine, hârtia va ajunge negreÈ™it în mâinile ei fiindcă documentul îi aparÈ›ine, doar e scris de mâna ei È™i eu personal am să i l restitui; dacă È›ii să È™tii pe ce cale, află că am s o fac cu ajutorul Tatianei Pavlovna, prietena ei, chiar în casa Tatianei Pavlovna È™i față cu ea, am să i înmânez scrisoarea, fără să i cer nimic în schimb... Și acum È™terge o Lambert, să nu te mai văd niciodată în faÈ›a ochilor, că de nu, fii pe pace am eu ac de cojocul tău... Când am încheiat tremuram tot ca varga. Cel mai urât obicei È™i cel mai dezgustător nărav care nu È›i aduce decât ponoase în viață este fudulia, dorinÈ›a de a face pe grozavul. Parcă îmi luase dracu minÈ›ile în ziua aceea; m am înfierbântat într aÈ™a hal, încât spre sfârÈ™itul discursului am ajuns să ridic din ce în ce mai tare glasul È™i să rostesc fiecare cuvânt cu o deosebită satisfacÈ›ie, trădându i fără nici un rost până È™i amănuntul că voi preda scrisoarea cu ajutorul Tatianei Pavlovna È™i în casa ei. N am putut rezista însă ispitei de a l da gata pe Lambert! Văzând spaima prostească întipărită pe faÈ›a lui, când i am pomenit pe È™leau de document, mi s a năzărit deodată să l dau gata, să l năucesc cu amănunte cât mai precise... Dar tocmai această flecăreală de muiere lăudăroasă a declanÈ™at mai târziu un È™ir de nenorociri cumplite, fiindcă amănuntul acela cu privire la Tatiana Pavlovna È™i la casa ei s a înfipt ca un cui în mintea lui Lambert, care ca orice escroc avea destul simÈ› practic È™i se dovedea destul de isteÈ› când era vorba de pungășii, căci pe cât era de mărginit È™i de nepriceput în problemele esenÈ›iale, superioare, ale vieÈ›ii, pe atât era de È™mecher în lucrurile mărunte. Dacă n aÈ™ fi pomenit de Tatiana Pavlovna, nu s ar fi întâmplat o seamă de nenorociri îngrozitoare. TotuÈ™i, după ce am terminat ce aveam de spus, în primul moment Lambert a rămas năuc. — Ascultă, dacă vii, îngăimă el, Alphonsine... are să È›i spună... Alphonsine a fost la ea; È™tii, am o scrisoare, sau cam aÈ™a ceva în care Ahmakova vorbeÈ™te de tine, ciupitul mi a făcut rost de ea — îl È›ii minte pe ciupit — È™i ai să vezi, hai cu mine È™i È›i o arăt. — MinÈ›i. Arată mi o acuma. — E acasă, la Alphonsine, hai cu mine. Se înÈ›elege că povestea cu scrisoarea era o minciună ee care o scornise de teamă să nu mă scape din mână, de aceea l am părăsit în mijlocul drumului È™i când am văzut că vrea să se È›ină după mine, m am oprit È™i l am ameninÈ›at cu pumnul; dar cum el însuÈ™i părea să È™ovăie, s a dat bătut: cine È™tie, poate că îi încolÈ›ise în minte un nou plan. Dar în ziua aceea mă mai aÈ™teptau multe surprize È™i întâlniri ciudate... De câte ori îmi aduc aminte de ziua aceea blestemată, am impresia că toate surprizele È™i coincidenÈ›ele fuseseră parcă puse la cale de un destin nefast, căci toate se abăteau dintr o dată pe capul meu, de parcă s ar fi revărsat peste mine nu È™tiu ce fatidic corn al abundenÈ›ei. Când am ajuns acasă, de cum am deschis uÈ™a È™i am intrat în antreu, m am izbit de un tânăr destul de înalt, cu faÈ›a prelungă È™i palidă, cu o înfățiÈ™are gravă È™i "distinsă", îmbrăcat într o blană somptuoasă. Purta un pincenez, dar când m a văzut È™i l a scos, drept omagiu, pesemne, È™i ridicându È™i politicos jobenul, fără să se oprească însă, îmi spuse zâmbind afectat: "Oh, bonsoir", trecu pe lângă mine È™i începu să coboare scara. Ne am recunoscut imediat, deÈ™i nu l văzusem decât o singură dată în viaÈ›a mea, la Moscova, È™i atunci în treacăt. Era fratele Annei Andreevna, tânărul kammerjunker Versilov, fiul lui Versilov, prin urmare È™i fratele meu într o oarecare măsură. Proprietareasa îl petrecuse până la ușă (fiindcă proprietarul încă nu se întorsese de la slujbă). După ce tânărul ieÈ™i, m am repezit numaidecât la ea: — Ce a căutat aici? A fost È™i în camera mea? — Nici n a pus piciorul în camera dumitale, doar a venit la mine... răspunse ea scurt È™i tăios, îmi întoarse spatele È™i dădu să plece. — Nu, aÈ™a nu merge! am strigat eu. Fă bine È™i răspunde mi de ce a venit. — Ah, Doamne, doar n oi fi vrând să È›i dau socoteala de fiecare vizită pe care o primesc! Cred ca nimeni n are dreptul să se amestece în treburile noastre. Poate că tânărul a venit să mi ceară niÈ™te bani împrumut sau să ma întrebe de o adresă, poate i am făgăduit data trecută... — Data trecută! Cum adică? — Of, Doamne, doar nu vine pentru prima oară! Apoi a intrat în camera ei. Ceea ce m a uimit mai mult era schimbarea de ton; până atunci proprietarii mei nu îmi vorbiseră atât de mojic. Era limpede că È™i aici se ascundea ceva; de altfel, la fiecare pas, în fiecare moment ma izbeam de altă enigmă. Prima oară tânărul Versilov venise cu soră sa, cu Anna Andreevna, în timp ce eu eram bolnav; îmi aduceam foarte bine aminte de lucrul acesta, È™i de cuvintele ciudate ale Annei Andreevna, care mi aruncase în treacăt că s ar putea ca bătrânul prinÈ› să se refugieze la mine... dar situaÈ›ia era atât de încurcată È™i infamă, încât nici nu È™tiam ce să fac. Deodată m am dumirit, m am bătut cu palma peste frunte È™i fără sa mai zăbovesc o clipă, deÈ™i eram obosit, am alergat glonÈ› la Anna Andreevna, dar n am găsit o acasă, am aflat numai de la portar că "dumneaei a plecat la Þaraskoie Selo È™i poate are să se întoarcă mâine pe vremea asta". "Dacă a plecat la Þarskpie Selo, înseamnă că s a dus la bătrânul prinÈ›, È™i în timpul acesta fratele ei inspectează locuinÈ›a mea. Dar dumnealor se înÈ™ală amarnic, n am să admit una ca asta! am mormăit eu, scrâșnind din dinÈ›i. Dacă într adevăr e vorba de o capcană, am să iau apărarea «bietei femei»!" Plecând de la Anna Andreevna, nu m am întors acasă, fiindcă în capul meu înfierbântat a răsărit deodată amintirea cârciumii de pe chei, unde Andrei Petrovici avea obiceiul să se ducă de câte ori îl apăsa ceva pe suflet. Am alergat într un suflet până acolo, fericit că mi venise această idee. Când am ajuns, era aproape ora patru È™i începuse să se întunece. La cârciumă mi s a spus că fusese pe acolo: "Dumnealui n a stat decât puÈ›in È™i a plecat, dar poate se mai întoarce". Fără să È™ovăi o clipă, m am hotărât să l aÈ™tept È™i mi am comandat masa de prânz. Aici aveam măcar speranÈ›a să l întâlnesc. Am mâncat pe îndelete È™i mult, chiar prea mult, numai ca să pot rămâne vreme cât mai îndelungată acolo, È™i aÈ™a au trecut vreo patru ore. N am să descriu tristeÈ›ea È™i nerăbdarea mea febrilă; de înfrigurare parcă mi tremurau È™i măruntaiele. Pianul mecanic, vizitatorii — întreaga atmosfera jalnică mi s a întipărit în suflet poate pentru toată viata! N am să descriu nici gândurile care mi se învălmășeau în cap ca un nor de frunze uscate, vânzolite de viscol, toamna; aceasta era într adevăr senzaÈ›ia pe care o aveam È™i mărturisesc că uneori simÈ›eam cum începe să mi se întunece mintea. Dar ceea ce mă sâcâia, pricinuindu mi aproape o durere fizică (bineînÈ›eles, pe lângă durerea mea esenÈ›ială, mai bine zis pe deasupra ei) era o senzaÈ›ie obsedantă, care mă umplea de venin, îmi dădea târcoale ca o muscă veninoasă pe care nici nu o bagi în seamă, dar de care nu i chip să scapi È™i când te aÈ™tepÈ›i mai puÈ›in te înÈ›eapă foarte dureros. De fapt, nu era decât amintirea unei întâmplări pe care n am mărturisit o nimănui în lume. Și fiindcă odată È™i odată tot trebuia s o povestesc, iată despre ce este vorba. La Moscova, după ce fusese hotărâtă plecarea mea la Petersburg, am fost înÈ™tiinÈ›at prin Nikolai Semionovici să aÈ™tept banii care mi fuseseră trimiÈ™i pentru cheltuielile de drum. N am întrebat cine anume îmi trimisese aceÈ™ti bani; È™tiam că erau de la Versilov È™i cum pe atunci visam zi È™i noapte, cu inima strânsă de emoÈ›ie È™i mi făceam fel de fel de planuri semeÈ›e cu privire la întâlnirea mea cu Versilov, încetasem cu totul să mai vorbesc despre el, până È™i cu Maria Ivanovna. Trebuie să amintesc că de fapt aveam economisiÈ›i niÈ™te bani, care mi ar fi ajuns pentru drum, totuÈ™i m am hotărât să aÈ™tept banii trimiÈ™i pe care bănuiam că i voi primi prin poÈ™tă. Dar, într o bună zi Nikolai Semionovici, întorcându se acasă, mi a comunicat (scurt È™i concis, după obiceiul său) să mă duc a doua zi la ora unsprezece pe strada MiasniÈ›kaia la prinÈ›ul V. unde kammerjunkerul Versilov, fiul lui Andrei Petrovici, care sosise de curând la Moscova È™i trăsese la fostul său camarad de la colegiul din Þaraskoie Selo, prinÈ›ul V., avea să mi înmâneze banii trimiÈ™i pentru drum. ÃŽn aparență era o chestiune foarte simplă: Andrei Petrovici putea foarte bine să dea fiului său această însărcinare. ÃŽn loc să expedieze banii prin poÈ™tă, totuÈ™i, oricât s ar părea de ciudat, vestea m a tulburat È™i m a îngrozit. Nu încape îndoială că Versilov voia să fac cunoÈ™tință cu fiul lui È™i fratele meu; în orice caz aÈ™a am tălmăcit eu intenÈ›iile omului pe care îl visam. TotuÈ™i, se isca o întrebare de o importanță covârÈ™itoare pentru mine: cum să mă înfățiÈ™ez È™i cum să mă port la această întâlnire cu totul neaÈ™teptată, È™i oare nu mă înjosesc ducându mă acolo? A doua zi însă, la ora unsprezece fix, m am prezentat; locuinÈ›a prinÈ›ului V., care, deÈ™i era burlac, avea o casă somptuos mobilată È™i lachei îmbrăcaÈ›i în livrele, după câte am putut să văd din anticameră, unde am È™i rămas. După crâmpeiele de conversaÈ›ie È™i râsetele care răzbăteau din casă, mi am dat seama că prinÈ›ul mai avea È™i alÈ›i musafiri, în afară de kammerjunker, care locuia la el. Am cerut unui lacheu să mă anunÈ›e, după câte mi amintesc cu un ton destul de demn, chiar arogant, dar înainte de a pleca, el mi a aruncat o privire ciudată È™i, după părerea mea, mai puÈ›in respectuoasă decât s ar fi cuvenit. Spre surprinderea mea, am fost lăsat să aÈ™tept cam mult, vreo cinci minute, È™i în tot acest răstimp râsetele È™i discuÈ›iile n au contenit. AÈ™teptam fireÈ™te în picioare, fiindcă È™tiam prea bine că eu, un "boier ca È™i ceilalÈ›i", nu mi puteam îngădui să mă aÈ™ez în anticameră, la rând cu lacheii. Din proprie iniÈ›iativă însă, fără a fi poftit, n aÈ™ fi intrat în salon nici în ruptul capului, căci eram prea mândru — o mândrie excesivă poate, dar îndreptățită. Spre mirarea mea, cei doi lachei care rămăseseră în anticameră au îndrăznit să se aÈ™eze în prezenÈ›a mea. M am întors, prefăcându mă că n am băgat de seamă, dar începusem să tremur tot; deodată m am apropiat de unul dintre lachei È™i i am poruncit să se ducă "imediat" să mă anunÈ›e din nou. ÃŽn ciuda privirii mele arogante È™i a tonului meu extrem de iritat, lacheul s a uitat lung È™i nepăsător la mine, fără să se ridice măcar, iar în locul lui mi a răspuns celălalt: — AveÈ›i răbdare, doar aÈ›i fost anunÈ›at! M am hotărât să mai aÈ™tept cel mult un minut È™i apoi să plec negreÈ™it. Unde mai pui că eram foarte decent îmbrăcat: în orice caz aveam un palton È™i haine noi È™i purtam o cămașă imaculată, pe care însăși Maria Ivanovna mi o pregătise pentru această ocazie. Abia mai târziu, după ce am sosit la Petersburg, am aflat din sursă sigură că servitorul care l însoÈ›ea pe tânărul Versilov le spusese din timp lacheilor că "va veni un fel de frate din flori al stăpânului, un student oarecare". Acum È™tiu sigur acest lucru. Minutul a trecut. Este o senzaÈ›ie îngrozitoare să È™tii că trebuie să iei o hotărâre È™i să n o poÈ›i lua: "Să plec, sau nu? Să plec sau nu?" îmi repetam eu în fiecare clipă cu înfrigurare. Deodată a apărut din nou lacheul care se dusese să mă anunÈ›e. Þinea cu vârful degetelor È™i flutura patru bancnote roÈ™ii, patruzeci de ruble. — Poftim! PrimiÈ›i vă rog aceste patruzeci de ruble! Fierbeam de mânie. Eram jignit la culme! Toată noaptea nu închisesem ochii cu gândul la această întâlnire între doi fraÈ›i, pregătită de Versilov; toată noaptea am chibzuit cu înfrigurare cum să mă port ca să nu mă compromit, mai bine zis să nu compromit regulile de comportare pe care mi le elaborasem în singurătatea mea È™i cu care socoteam că mă pot mândri în orice societate, cât de aleasă. Parcă mă È™i vedeam demn, mândru È™i trist, în societatea prinÈ›ului V. È™i a prietenilor săi, È™i visam ca astfel voi avea prilejul să pătrund dintr o dată în lumea bună; o spun fără să mă cruÈ› câtuÈ™i de puÈ›in, fiindcă acesta e adevărul, È™i l voi reda în întregime fără să ascund nici un amănunt. Și din toate visurile mele iată ce s a ales: am primit patruzeci de ruble în anticameră, È™i încă după o aÈ™teptare de zece minute, È™i direct din mâna unui lacheu, nici măcar pe o tavă sau într un plic! Am strigat atât de tare la lacheu, încât a tresărit È™i s a tras înapoi; i am poruncit să ducă imediat banii îndărăt È™i să i spună "stăpânului său să i aducă singur" — într un cuvânt, pretenÈ›ia mea era de neînÈ›eles È™i după cum era de aÈ™teptat, lacheul n a priceput ce voiam. Mă răstisem însă atât de tare la el, încât s a dus totuÈ™i. Unde mai pui că strigătele mele răzbătuseră pesemne până în casă, deoarece discuÈ›iile È™i râsetele au încetat brusc. Aproape numaidecât am auzit niÈ™te paÈ™i rari, graÈ›ioÈ™i È™i uÈ™ori, apoi un tânăr înalt, chipeÈ™ È™i arogant (atunci mi s a părut È™i mai palid È™i mai uscățiv decât cu câteva ore în urmă, la mine acasă) a apărut în pragul anticamerei, mai bine zis s a oprit la un pas de prag. Era într un splendid halat de mătase roÈ™ie, în papuci, È™i purta pince nez. Fără să scoată un cuvânt, a început să mă măsoare. Eu, furios ca o fiară, am făcut un pas spre el È™i l am înfruntat cu privirea. El însă nu m a privit decât vreo zece secunde, apoi ivi deodată pe buze un zâmbet aproape imperceptibil, în acelaÈ™i timp îngrozitor de perfid, tocmai fiindcă era atât de imperceptibil; fără o vorbă, mi a întors spatele È™i s a retras călcând tot atât de rar, uÈ™or È™i graÈ›ios cum venise. O, cunosc prea bine ifosele acestor oameni care încă de mici, aproape din leagăn, învață de la mamele lor arta de a jigni! Se înÈ›elege că am rămas năuc... O, de ce m am fâstâcit atunci! Aproape în aceeaÈ™i clipă s a întors din nou acelaÈ™i lacheu, È›inând în mână aceleaÈ™i bacnote: — Vă rog să luaÈ›i aceÈ™ti bani care vi s au trimis de la Petersburg, căci domnia sa nu vă poate primi astăzi È™i vă transmite că poate o să vă "primească altă dată, când s o nimeri să fie mai liber". Am simÈ›it că ultimele cuvinte le adăugase lacheul de la el. TotuÈ™i, cum mai eram buimac, am luat banii È™i m am îndreptat spre ușă; dacă n aÈ™ fi fost atât de zăpăcit, nu i aÈ™ fi primit È™i aÈ™ fi reacÈ›ionat cum s ar fi cerut; lacheul însă, fără îndoială din dorinÈ›a de a mă umili, a făcut un gest care nu putea să i vină în gând decât unui lacheu: a deschis ostentativ uÈ™a înaintea mea È™i, È›inând o larg deschisă, mi a spus grav È™i apăsat în clipa când treceam pe lângă el: — PoftiÈ›i, vă rog! — Ticălosule! i am strigat È™i deodată am ridicat mâna la el, dar m am răzgândit È™i nu l am mai pălmuit. Și stăpânul tău e un ticălos. Du te imediat È™i spune i ce cred despre el! am adăugat È™i am pornit repede pe scară în jos. — Cum îndrăzneÈ™ti să vorbeÈ™ti aÈ™a? Dacă te aÈ™ spune boierului, mi ar da pe loc câteva rânduri È™i m ar trimite să te duc la poliÈ›ie. Ai mai avut È™i îndrăzneala să ridici mâna la mine!... Striga după mine în timp ce coboram scara largă È™i dreaptă, de casă boierească, acoperită cu un covor roÈ™u. Trei lacheii mă urmăreau de sus, aplecaÈ›i peste balusradă. Se înÈ›elege că am tăcut chitic: doar nu era să mă pun cu niÈ™te lachei! Am coborât scara foarte demn, fără să grăbesc pasul, ba chiar mi se pare că l am încetinit. Știu că o să se găsească destui filozofi care să spună că astea sunt fleacuri, nazuri de mucos irascibil — n au decât! Eu însă am fost adânc rănit È™i rana asta nu s a vindecat până astăzi, mă mai doare È™i acum când scriu aceste rânduri, după ce totul s a sfârÈ™it de mult È™i mă simt răzbunat. O, jur că nu sunt un om care nu poate uita o jignire È™i abia aÈ™teaptă să se răzbune. Nu încape îndoială că dintotdeauna, încă înainte de a mă îmbolnăvi doream să mă răzbun pe cei care mă jigniseră, dar jur că nici nu concepeam altă răzbunare decât să i umilesc prin mărinimia mea. Voiam să le răsplătesc răul prin bine, È™i mi era destul ca ei să simtă mărinimia mea, s o înÈ›eleagă ca să mă socotesc răzbunat! Trebuie să precizez însă că într adevăr nu sunt o fire răzbunătoare, dar în ciuda generozității mele, nu uit uÈ™or răul care mi s a făcut; oare È™i alÈ›ii or fi reacÈ›ionând la fel? Atunci însă mă dusesem acolo însufleÈ›it de sentimente nobile, È™i chiar dacă puteam să par caraghios, nu mi pasă: e mai bine să fii ridicol, dar generos, decât să fii impunător dar josnic, meschin È™i mediocru! Nu vorbisem nimănui despre această întâlnire cu "fratele" meu, nici cu Maria Ivanovna, nici măcar mai târziu, la Petersburg, cu Liza. Mi era ruÈ™ine de această întâlnire, de parcă aÈ™ fi primit o palmă. Dar iată că deodată domnul acesta îmi iese in cale când mă aÈ™teptam mai puÈ›in, îmi zâmbeÈ™te, mă salută È™i mi spune foarte prieteneÈ™te "bonsoir". Se înÈ›elege că schimbarea lui mi a dat de gândit... È™i totodată mi a redeschis vechea rană. După ce am stat patru ore È™i mai bine la cârciumă, am fugit deodată de acolo ca un apucat. BineînÈ›eles, tot la Versilov, È™i bineînÈ›eles iar nu l am găsit acasă. Am aflat doar că toată ziua nu dăduse pe acolo; dădaca se plictisea pesemne, fiindcă de cum m a văzut m a rugat s o trimit pe Nastasia Egorovna acasă, de parcă nici n aÈ™ fi avut altă grijă! Am alergat apoi la mama, dar n am intrat în casă, am chemat o numai pe Lukeria în antreu È™i am aflat de la ea că el nu dăduse toată ziua pe acolo È™i că nici Liza nu se întorsese acasă. Am văzut că Lukeria ar vrea È™i ea să mă întrebe ceva, poate să mă È™i roage ceva, dar nu de asta îmi ardea mie! ÃŽmi mai rămânea o singură nădejde È™i anume, să l găsesc pe la mine acasă, dar nu mai puneam prea mult temei. După cum am mai spus, în ziua aceea nu o dată am fost punctul de a înnebuni. De astă dată, când am intrat în camera mea, am dat cu ochii de Alphonsine È™i de proprietarul meu. E drept că se pregăteau tocmai să iasă È™i Piotr Ippolitovici îi lumina drumul cu o lumânare. — Ce înseamnă asta?! am strigat eu la proprietar aproape scos din minÈ›i. Cum ai îndrăznit s o aduci pe escroaca asta în odaia mea? — Tiens! exclamă Alphonsine. Et Ies amis? — Afară! am urlat eu. — Mais c'est un ours! È›ipă ea, prefăcându se speriată È™i trecând ca o arătare pe coridor, dispăru în camera proprietăresei. Fără să lase lumânarea din mână, Piotr Ippolitovici se apropie încruntat de mine. — Dă mi voie să È›i atrag atenÈ›ia, Arkadi Makarovici, că te ai cam întrecut cu măsura; oricât te am stimat trebuie să te contrazicem; mamzel Alphonsine nu este o escroacă, ba chiar dimpotrivă, e oaspetele nostru, a venit în vizită nu la dumneata, ci la soÈ›ia mea, cu care întreÈ›ine relaÈ›ii de prietenie reciprocă. — Bine, dar cum ai îndrăznit s o aduci în camera mea? am repetat eu, luându mă cu mâinile de cap, fiindcă mă apucase brusc o migrenă groaznică. — Din întâmplare, mă rog. IeÈ™isem tocmai să închid ferăstruica pe care tot eu o deschisesem, ca să se aerisească odaia, È™i cum eram în toiul unei discuÈ›ii cu Alponsina Karlovna, m a însoÈ›it ca să nu ne întrerupem vorba. — Nu i adevărat! Alphonsine e o iscoadă, ca È™i Lambert, poate că È™i dumneata eÈ™ti un spion! Desigur că Alphonsine a venit la mine ca să fure ceva. — EÈ™ti liber să crezi ce vrei. Azi binevoieÈ™ti să spui una È™i mâine alta. Trebuie să È›i spun însă că mi am închiriat locuinÈ›a pentru câtva timp, nevastă mea È™i cu mine ne mutăm într o cămăruță; aÈ™a că Alphonsina Karlovna este acum un fel de chiriașă de a noastră, aproape ca È™i dumneata. — Lui Lambert i ai închiriat locuinÈ›a? am strigat eu, înspăimântat. — Nu, mă rog, nu lui Lambert, mă liniÈ™ti el, zâmbind la fel de galeÈ™ ca de dimineață, însă acum nu mai părea descumpănit, ci sigur de sine. Cred că È™tii È™i dumneata cui. Degeaba te prefaci că habar n ai; tot de formă te È™i superi, mă rog. Noapte bună! — Da, da, du te, lasă mă în pace! l am repezit eu aproape plângând, făcându i semn să plece mai repede; el m a privit mirat, dar apoi a ieÈ™it. Am tras zăvorul la ușă È™i m am trântit pe pat, îngropându mi faÈ›a în pernă. AÈ™a s a desfășurat acea zi îngrozitoare, prima din cele trei zile fatale cu care se încheie însemnările mele. CAPITOLUL AL ZECELEA Voi fi din nou nevoit să anticipez asupra evenimentelor, ca să lămuresc cât de cât cele ce vor urma, fiindcă în desfășurarea logică a acestei întâmplări au intervenit atâtea incidente È™i coincidenÈ›e, încât cititorul ar pierde firul dacă nu le ar cunoaÈ™te dinainte. Toate porneau desigur, de la acea "capcană" de care pomenise Tatiana Pavlovna fără să vrea. Iată în ce consta această capcană: Anna Andreevna se hotărâse până la urmă să facă pasul cel mai îndrăzneÈ› È™i mai riscant care se poate închipui în situaÈ›ia ei. Era într adevăr o femeie È™i jumătate. DeÈ™i bătrânul prinÈ›, sub pretextul sănătății lui È™ubrede, fusese sechestrat din timp la Þarskoe Selo, aÈ™a încât zvonul despre căsătoria lui cu Anna Andreevna nu apucase să se răspândească în înalta societate, fiind înăbuÈ™it din fașă ca să zic aÈ™a, bătrânelul acesta slab de înger È™i de obicei atât de maleabil n ar fi renunÈ›at de astă dată la planul lui È™i nici în ruptul capului nu È™i ar fi călcat cuvântul dat Annei Andreevna, cu atât mai mult cu cât iniÈ›iativa căsătoriei pornise de la ea; în privinÈ›a asta era un adevărat cavaler, aÈ™a că mai devreme sau mai târziu el se putea revolta pe neaÈ™teptate trecând la înfăptuirea intenÈ›iei lui cu o dârzenie de neînfrânt, cum se întâmplă foarte des cu caracterele slabe, fiindcă È™i slăbiciunea lor are o limită de care e primejdios să te apropii. Primejdia era cu atât mai mare cu cât bătrânul își dădea bine seama de situaÈ›ia extrem de delicată a Annei Andreevna, pe care o respecta mai mult decât pe oricine È™i È™tia că pe socoteala ei s ar putea răspândi fel de fel de zvonuri răutăcioase È™i bârfeli care să i pericliteze bunul renume în societate. Ceea ce l mai liniÈ™tise È™i l oprise până atunci să întreprindă ceva, era numai faptul că niciodată Katerina Nikolaevna nu È™i îngăduise să spună în prezenÈ›a lui vreun cuvânt rău, sau să facă vreo aluzie răutăcioasă la adresa Annei Andreevna, nici nu se arătase vreodată împotriva intenÈ›iei lui de a se căsători cu ea. Dimpotrivă, manifesta o deosebită prietenie È™i atenÈ›ie față de logodnica tatălui ei. De aceea, Anna Andreevna se găsea într o situaÈ›ie extrem de penibilă, fiindcă instinctul ei subtil de femeie îi spunea că cea mai vagă insinuare la adresa Katerinei Nikolaevna, pe care prinÈ›ul de asemenea o venera — È™i acum mai mult ca oricând, tocmai fiindcă privea căsătoria lui cu atâta îngăduință È™i respect — cea mai mică răutate la adresa fiicei lui s ar fi întors împotriva ei însăși, jignind sentimentele afectuoase ale bătrânului È™i stârnindu i neîncredere, poate chiar indignare față de ea. Iată aÈ™adar pe ce plan se dădea bătălia: cele două rivale se străduiau care mai de care să se arate mai delicată È™i mai înÈ›elegătoare față de cealaltă, aÈ™a că până la urmă prinÈ›ul nici nu mai È™tia pe care s o admire mai mult È™i, după obiceiul oamenilor slabi de înger, dar sensibili, a isprăvit prin a suferi, socotind că numai el e vinovat de toate. După câte am auzit, de atâta zbucium se îmbolnăvise de a binelea; în loc să se întremeze la Þaraskoie Selo, avea acum nervii atât de zdruncinaÈ›i încât, pare se, căzuse aproape la pat. Trebuie să menÈ›ionez în treacăt un amănunt pe care l am aflat abia mai târziu: pare se că Bioring i a propus deschis Katerinei Nikolaevna să l ducă în străinătate, ademenindu l într un fel sau altul, È™i în acelaÈ™i timp să răspândească în cercul lor zvonul că prinÈ›ul È™i ar fi pierdut cu totul minÈ›ile, urmând să È™i procure în străinătate un certificat medical în acest sens. Dar Katerina Nikolaevna n a consimÈ›it nici în ruptul capului, cel puÈ›in aÈ™a susÈ›ineau unii mai târziu. Se zice chiar că a respins cu indignare un asemenea sfat. DeÈ™i nu este decât un zvon necontrolat, mie mi se pare verosimil. Dar întâmplarea a făcut ca, atunci când situaÈ›ia era încordată la culme È™i nu mai vedea nici o ieÈ™ire, Anna Andreevna să afle de la Lambert că există o scrisoare care dovedeÈ™te că fiica prinÈ›ului se È™i sfătuise cu un jurist asupra modului de a l pune pe tatăl ei sub interdicÈ›ie. Vestea a îndârjit o nespus pe Anna Andreevna, mândră È™i răzbunătoare din fire, È™i a făcut să încolÈ›ească în mintea ei fel de fel de planuri. Amintindu È™i toate discuÈ›iile noastre din trecut È™i cântărind până È™i cele mai mici amănunte, a ajuns, după cum era È™i firesc, la concluzia că vestea trebuie să fie adevărată. Și atunci în inima acestei femei hotărâte È™i dârze s a închegat un plan de bătălie irevocabil: avea de gând să i dezvăluie dintr o dată prinÈ›ului adevărul, fără menajamente È™i fără insinuări, să l sperie, să l zdruncine, arătându i că își va sfârÈ™i fără doar È™i poate zilele într un ospiciu de nebuni, iar dacă se va îndoi sau se va indigna È™i nu se va lăsa convins, să i pună în față scrisoarea fiicei lui È™i să i spună: "De vreme ce a mai avut o dată intenÈ›ia să te pună sub interdicÈ›ie, acum, ca să împiedice căsătoria, o va face cu atât mai mult". Apoi, când bătrânul va fi copleÈ™it de spaimă È™i durere, voia să l ducă la Petersburg — direct la mine acasă. Riscul era foarte mare, dar Anna Andreevna avea o încredere neclintită în forÈ›ele ei. Aici trebuie să fac o digresiune È™i, anticipând cu mult asupra evenimentelor, să spun că ea nu s a înÈ™elat în ceea ce priveÈ™te rezultatul loviturii, mai mult, succesul a întrecut toate aÈ™teptările ei. Scrisoarea a făcut asupra bătrânului prinÈ› o impresie cu mult mai puternică decât ne am fi aÈ™teptat cu toÈ›ii, chiar È™i ea. Pe atunci eu nici nu bănuiam că prinÈ›ul aflase încă de mult ceva despre scrisoare dar, după obiceiul tuturor oamenilor slabi È™i fricoÈ™i, prinÈ›ul nu dăduse crezare zvonului È™i se străduise să l alunge cât mai repede din minte, ca să nu i tulbure liniÈ™tea, mai mult, se È™i mustrase, fiindcă socotea o josnicie chiar È™i faptul de a È™i fi plecat urechea la un astfel de zvon. Mai adaug că atunci când a aflat de existenÈ›a scrisorii, Katerina Nikolaevna a fost mult mai puternic impresionată decât m aÈ™ fi aÈ™teptat; într un cuvant, această hârtie s a dovedit incomparabil mai importantă decât mi aÈ™ fi închipuit eu însumi, care o purtam în buzunar. Văd însă că prea m am grăbit s o iau înaintea evenimentelor. Bine, dar cineva poate să se întrebe de ce Anna Andreevna voia să l aducă pe prinÈ› tocmai la mine? Ce rost avea să l adăpostească într o cameră mobilată atât de sărăcăcioasă ca a mea, care putea să l înspăimânte prin aspectul ei jalnic? Dacă într adevăr nu se putea întoarce în casa lui (unde totul se putea nărui dintr o dată), de ce nu i s ar fi luat cu chirie o locuință elegantă, cum propusese Lambert? Tocmai de aici se vede cât de riscant era pasul pe care voia să l facă Anna Andreevna. Ea nu putea ajunge la rezultatul dorit decât arătându i prinÈ›ului documentul imediat după sosirea lui, dar eu nu voiam cu nici un preÈ› să i dau documentul. Cum n avea timp de pierdut, Anna Andreevna, bizuindu se numai pe autoritatea ei, se hotărâse să pornească la acÈ›iune È™i fără document, urmând să l aducă însă pe prinÈ› direct la mine — de ce? tocmai fiindcă procedând astfel mă punea în faÈ›a faptului împlinit, cu alte cuvinte, urmărea să împuÈ™te doi iepuri dintr o dată. Ea își făcea socoteala că, luându mă prin surprindere, printr o lovitură neaÈ™teptată, zguduitoare, va izbuti să mi înfrângă rezistenÈ›a. Era convinsă că atunci când îl voi vedea în faÈ›a mea pe bătrân speriat È™i neajutorat, mă voi lăsa înduplecat de rugăminÈ›ile lor È™i i voi arăta documentul! Recunosc că era un calcul abil, care dovedea inteligență È™i intuiÈ›ie psihologică. Și într adevăr, puÈ›in a lipsit să nu È™i atingă scopul... ÃŽn ceea ce l priveÈ™te pe bătrân, Anna Andreevna a È™i reuÈ™it atunci să l momească, silindu l s o creadă pe cuvânt, numai fiindcă îi declarase de la început că îl duce la mine. Toate astea le am aflat abia mai târziu. Numai simpla afirmaÈ›ie că documentul se găseÈ™te la mine a spulberat È™i ultimele îndoieli din inima È™ovăielnică a bătrânului cu privire la existenÈ›a documentului — atât de mult mă iubea È™i mă preÈ›uia! Trebuie să mai spun că Anna Andreevna însăși nu s a îndoit o clipă că scrisoarea se mai află în posesia mea È™i că n o dădusem din mână. De fapt, ea își făcuse o părere fermă despre mine È™i se bizuise cu cinism pe firea mea naivă, sinceră, chiar sentimentală; pe de altă parte însă, presupunea că È™i dacă aÈ™ fi fost hotărât să dau scrisoarea cuiva, bunăoară Katerinei Nikolaevna, n aÈ™ fi făcut o decât în împrejurări cu totul speciale, È™i ca nu cumva să intervină asemenea împrejurări, se È™i grăbea să le o ia înainte printr un atac neaÈ™teptat, printr o lovitură bruscă. Unde mai pui că È™i Lambert îi confirmase toate presupunerile. Am mai spus însă că în momentul acela Lambert se găsea într o situaÈ›ie critică È™i, ca trădător ce era, dorea cu insistență să mă îndepărteze de Anna Adreevna, ca apoi să vindem împreună documentul Ahmakovei, de la care, din cine È™tie ce motive, spera să tragă foloase mai mari. Dar, deoarece eu m am opus tot timpul cu îndârjire să dau documentul, el s a hotărât, de voie, de nevoie, s o ajute È™i pe Anna Andreevna, ca să se aleagă cât de cât cu ceva, de aceea căuta să i se vâre în suflet, tot oferindu i serviciile sale până în ultimul moment È™i după câte È™tiu, i a propus să i facă rost chiar È™i de un preot la nevoie... Anna Andreevna însă, l a rugat cu un zâmbet ironic È™i dispreÈ›uitor să nici nu mai pomenească de asta. Lambert i se părea îngrozitor de mojic È™i o dezgusta la culme: totuÈ™i, din prudență, primea serviciile lui folosindu l bunăoară ca spion. Și fiindcă veni vorba de asta, nici până azi nu È™tiu sigur dacă îl cumpăraseră sau nu pe Piotr Ippolitovici, dacă proprietarul meu primea ceva pentru serviciile sale, sau se făcuse complicele lor numai din plăcerea de a È›ese intrigi; È™tiu însă sigur că È™i el È™i nevasta lui fuseseră puÈ™i să mă spioneze. Acum cititorul poate să înÈ›eleagă că deÈ™i eram prevenit măcar în parte, totuÈ™i nu puteam să prevăd că peste o zi sau două îl voi găsi pe bătrânul prinÈ› în camera mea, È™i încă într o asemenea situaÈ›ie. Și apoi, nici nu mi aÈ™ fi închipuit că Anna Andreevna va avea atâta îndrăzneală! Una e să faci planuri È™i aluzii îndrăzneÈ›e È™i alta e să te hotărăști să le pui în aplicare È™i să le duci până la capăt — pentru asta se cere curaj, nu glumă! Și acum îmi voi relua povestirea de unde am întrerupt o. A doua zi de dimineață m am trezit târziu, după un somn neobiÈ™nuit de adânc È™i fără vise, lucru de care mă mir È™i astăzi, aÈ™a că mă simÈ›eam foarte vioi È™i cu inima usoara de parcă nu s ar fi întâmplat nimic în ajun. Mi am pus în gând să nu mai trec pe la mama, ci să mă duc direct la biserica din cimitir, iar după înmormântare s o însoÈ›esc pe mama acasă È™i să stau toată ziua cu ea. Eram ferm convins că în orice caz, mai devreme sau mai târziu, trebuia să vină È™i el în ziua aceea la mama. Atât Alphonsine cât È™i proprietarul plecaseră de mult de acasă, iar pe proprietăreasă nu voiam s o întreb nimic. ÃŽn general eram decis să rup orice relaÈ›ii cu ei, ba chiar să mă mut cât mai curând de acolo; de aceea, cum mi s a adus cafeaua, am tras din nou zăvorul. Dar deodată cineva a bătut la ușă È™i, spre mirarea mea, am recunoscut glasul lui TriÈ™atov. I am deschis numaidecât È™i l am poftit bucuros înăuntru, dar el n a vrut să intre: — Vreau să È›i spun doar două cuvinte... sau poate că ar fi mai bine să intru fiindcă mi se pare că aici se poate vorbi numai în È™oaptă; dar nu stau decât o clipă, nici nu mă aÈ™ez. Te uiÈ›i la paltonul meu jerpelit? Află că Lambert È™i a luat îndărăt blana. ÃŽntr adevăr, purta un palton vechi, ros È™i mult prea lung pentru el. Stătea în faÈ›a mea, trist È™i îmbufnat, cu mâinile în buzunar È™i cu pălăria pe cap. — Nu stărui, că nu mă aÈ™ez. Ascultă, Dolgoruki, am aflat că Lambert unelteÈ™te ceva împotriva dumitale, pesemne vreo trădare; nu cunosc amănunte, dar È™tiu sigur ca e lucru hotărât È™i că se va întâmpla foarte curând. Þi o spun ca să te fereÈ™ti. M am dumerit dintr o vorbă care i a scăpat ciupitului — îl mai È›ii minte? Mai mult n am reuÈ™it să scot de la el, aÈ™a că asta e tot ce È›i pot spune. Am venit numai ca să te previn. Și acum te las. — Șezi o clipă, dragă TriÈ™atov! Și eu mă grăbesc, dar sunt atât de bucuros că te văd!... am exclamat eu. — Nu, nu mă aÈ™ez; dar n am să uit că te ai bucurat cand m ai văzut. Eh, Dolgoruki, nu vreau să È™i facă nimeni iluzii despre mine. Eu am acceptat în mod conÈ™tient, de bunăvoie, să săvârÈ™esc orice ticăloÈ™ie, până È™i o infamie atat de mare, încât mi e È™i ruÈ™ine să È›i o mărturisesc. Acum lucram pentru ciupit... Nu merit să mă primeÈ™ti ca pe un oaspete. — Cum poÈ›i vorbi aÈ™a, TriÈ™atov, dragul meu... — Vezi dumneata Dolgoruki, eu sunt neruÈ™inat față de toată lumea, mai ales acum când m am pus pe chefuri, în curând voi primi o blană È™i mai scumpă È™i voi avea trăsură la scară, cu cai de rasă, dar în sinea mea voi È™ti întotdeauna că în casa dumitale n am îndrăznit să mă aÈ™ez fiindcă nu m am socotit demn, fiindcă față de dumneata sunt un ticălos. Gândul acesta va fi pentru mine o mângâiere când voi chefui pe bani furaÈ›i. Și acum adio, rămâi cu bine; nu È›i dau mâna, nici măcar Alphonsine nu se înjoseÈ™te să dea mâna cu mine. Te rog să nu mă chemi înapoi È™i nici să nu vii la mine. Sper că ne am înÈ›eles. Și băieÈ›andrul acesta ciudat se întoarse È™i plecă; îmi părea rău că eram atât de grăbit, am luat însă hotărârea să l caut cât mai curând, de cum voi rezolva problemele mele familiale. N am să mai înÈ™ir tot ce s a întâmplat în dimineaÈ›a aceea, deÈ™i ar fi multe de povestit. Versilov n a venit la înmormântare, de altfel, chiar înainte ca mortul să fie scos din biserică, ai mei aveau aerul că nici nu l aÈ™teaptă să vină. Mama se ruga cu evlavie È™i se vedea că e cu totul cufundată în rugăciune. Lângă catafalc nu se aflau decât Tatiana Pavlovna È™i Liza. Dar n am să mai intru în amănunte. După înmormântare ne am întors cu toÈ›ii acasă È™i ne am aÈ™ezat la masă È™i iar mi s a părut, cercetându le feÈ›ele, că nici acum nu l aÈ™teaptă. Când ne am ridicat de la masă, m am apropiat de mama, am îmbrățiÈ™at o drăgăstos È™i am felicitat o de ziua ei. Liza a făcut la fel. — Ascultă, dragul meu frate, îmi È™opti Liza pe furiÈ™, să È™tii că l aÈ™teaptă. — ÃŽmi dau seama, Liza. — Are să vină cu siguranță. AÈ™adar, aveau informaÈ›ii precise despre el, m am gândit, dar n am întrebat nimic. DeÈ™i n am să mi descriu sentimentele, trebuie să spun că, în ciuda însufleÈ›irii mele, toată această enigmă mă apăsa iar ca o piatră pe suflet. Ne am aÈ™ezat cu toÈ›ii în salon, la masa rotundă, în jurul mamei. Ah, cât de mult mi a plăcut atunci să stau cu ea È™i s o privesc! Deodată mama m a rugat să citesc ceva din Biblie. Am citit un capitol din Evanghelia lui Luca. Ea nu plângea; nici măcar nu părea foarte tristă, dar faÈ›a ei trăda o viață spirituală mai bogată ca niciodată. Din privirea ei calmă È™i pioasă se vedea că e stăpânită de un gând, dar nu părea nici neliniÈ™tită, nici speriată. Convorbirea n a lâncezit nici un moment. Am început să depănăm amintiri despre răposat È™i Tatiana Pavlovna a povestit despre el multe lucruri pe care nu le È™tiam. N am să le înÈ™ir pe toate, dacă le aÈ™ aÈ™terne aici, cred că ar stârni mult interes. Până È™i Tatiana Pavlovna era cu totul altfel decât de obicei. Era blândă, prietenoasă È™i, lucru ciudat, părea È™i ea foarte liniÈ™tită, cu toate că vorbea mult, ca s o distreze pe mama. Mi s a întipărit în minte mai cu seamă un amănunt: în stânga canapelei pe care È™edea mama, pe o măsuță rotundă, se afla o icoană pregătită parcă pentru un anumit scop; era o icoană foarte veche de lemn, fără altă podoabă decât coroniÈ›ele de argint de pe capetele celor doi sfinÈ›i. Știam că icoana îi aparÈ›inuse lui Makar Ivanovici È™i mai È™tiam că răposatul o socotea făcătoare de minuni È™i nu se despărÈ›ea niciodată de ea. Tatiana Pavlovna arunca din când în când o privire spre ea. — Ascultă Sofia, spuse ea deodată, schimbând vorba, n ar fi rnai bine să punem icoana în picioare pe masă, rezemată de perete, È™i să aprindem o candelă în faÈ›a ei? — Nu, mai bine să rămână aÈ™a, spuse mama. — Poate că ai dreptate. Altfel ar părea totul prea solemn... N am înÈ›eles atunci despre ce era vorba, pe urmă însă m am dumerit că încă de mult Makar Ivanovici hotărâse ca, după moartea lui, icoana să i rămână lui Andrei Petrovici, iar mama se pregătea tocmai să i o înmâneze. Se făcuse ora cinci după amiază; în toiul discuÈ›iei, am observat deodată o anumită crispare pe faÈ›a mamei; s a îndreptat brusc din spate È™i a început să tragă cu urechea, dar Tatiana Pavlovna, care în timpul acesta vorbea, nu È™i a dat seama de nimic È™i È™i a urmat vorba. M am întors numaidecât spre ușă È™i, peste o clipă, s a ivit în prag Andrei Petrovici. Nu intrase pe uÈ™a din față, ci venise pe scara din dos trecând prin bucătărie È™i prin sală; dintre noi toÈ›i numai mama îi auzise paÈ™ii. Am să povestesc din fir în păr scena absurdă care a urmat, fără să omit nici un gest, nici un cuvânt; de altfel, a fost foarte scurtă. Mai întâi trebuie să spun că, cel puÈ›in în primul moment, n am observat nici cea mai mică schimbare pe faÈ›a lui. Era îmbrăcat ca întotdeauna, adică foarte îngrijit, aproape sclivisit; în mână È›inea un buchet de flori proaspete, nu prea mare, dar costisitor, pe care i l a întins mamei, zâmbind. Ea i a aruncat o privire sfioasă È™i nedumerită, totuÈ™i, în clipa când a primit florile, obrazul ei palid s a rumenit uÈ™or È™i ochii i s au luminat de bucurie. — Eram sigur că ai să mă primeÈ™ti aÈ™a, Sonia, spuse el. Și cum la intrarea lui ne ridicasem cu toÈ›ii, el s a apropiat de masă È™i s a aÈ™ezat pe fotoliul din stânga mamei, pe care È™ezuse Liza, fără să È™i dea seama că ia locul altcuiva, È™i astfel, s a pomenit lângă masa pe care se afla icoana. — Bună seara, ne salută el pe toÈ›i. Þineam să È›i aduc neapărat flori astăzi, de ziua ta, Sonia, de aceea nici n am venit la înmormântare, ca să nu trec cu buchetul prin faÈ›a mortului; de altfel, È™tiu că nici tu nu te ai aÈ™teptat să vin la înmormântare. Fără îndoială că nici bătrânul nu m ar fi osândit pentru aceste flori, doar el însuÈ™i ne a cerut cu limbă de moarte să ne bucurăm de viață. Nu i aÈ™a? Am impresia că È™i el este aici, printre noi. Mama îi aruncă o privire ciudată; Tatiana Pavlovna se înfioră. — Cine să fie printre noi? întrebă ea. — Răposatul. Dar să vorbim despre altceva. ȘtiÈ›i, tocmai un om care nu prea crede în asemenea minuni e în fond mai superstiÈ›ios decât altul... Dar să mă întorc la flori: zău că nu È™tiu cum am ajuns cu ele până aici. Pe drum încoace, de trei ori am vrut să le arunc È™i să le calc în picioare. Mama tresări. — Abia m am stăpânit să nu le arunc. Iartă mă, Sonia, sunt un zănatic. Voiam s o fac numai fiindcă prea erau frumoase. Ce poate fi mai frumos pe lume decât o floare? Dar a trebuit să vin cu ele prin ger È™i zăpadă. Gerul de la noi È™i florile! Oare își poate cineva închipui o nepotrivire mai mare?! Dar nu acesta era motivul: voiam să le calc în picioare fiindcă sunt frumoase. Să È™tii Sonia, că iar am să dispar, dar am să mă întorc foarte curând, fiindcă voi trece probabil printr o mare spaimă. Și dacă aÈ™a va fi, cine ar putea să mă vindece de spaimă, unde mai găsesc un înger ca tine, Sonia? Dar de unde s a mai ivit È™i icoana asta? A, era a răposatului, mi aduc aminte de ea. O moÈ™tenise din bătrâni, i o lăsase bunicu său; È™tiu că nu s a despărÈ›it toată viaÈ›a de ea. După câte mi aduc aminte, voia să mi o lase mie moÈ™tenire; îmi amintesc foarte bine de ea. Dacă nu mă înÈ™el, e zugrăvită după canoanele vechi, ale răscolnicilor... StaÈ›i să mă uit mai bine la ea. Luă icoana în mână, o apropie de lumânare È™i o cercetă cu atenÈ›ie, dar după câteva clipe o puse jos, de astă dată pe masa din faÈ›a lui. Eram mirat; de altfel, tot ce spunea în seara aceea era atât de ciudat, încât nu înÈ›elegeam nimic, îmi aduc aminte numai că o spaimă nelămurită îmi strângea inima. Mama însă nu mai era speriată, îl privea doar cu milă È™i nedumerire; pentru ea, el era în primul rând un om nefericit. Și apoi, mai vorbise È™i altă dată aproape la fel de straniu ca acum. Nu È™tiu de ce însă, Liza a pălit deodată È™i, arătând cu capul spre el, mi a aruncat o privire stranie. Dar mai speriată decât noi toÈ›i era Tatiana Pavlovna. — Ce i cu dumneata, dragă Andrei Petrovici? îngăimă ea cu sfială. — Zău nu È™tiu ce i cu mine, dragă Tatiana Pavlovna. Dar n ai motive să fii neliniÈ™tită, de vreme ce n am uitat că dumneata eÈ™ti Tatiana Pavlovna È™i că mi eÈ™ti dragă. De fapt, n am venit decât pentru o clipă. AÈ™ fi vrut să i spun Soniei un cuvânt bun, dar nu l găsesc, deÈ™i inima mi e plină de sentimente, pe care nu È™tiu să le exprim. Și, vă spun drept, tot sentimente foarte ciudate. ȘtiÈ›i, mă simt de parcă în mine ar fi doi oameni, mărturisi el sincer, prieteneÈ™te, îmbrățișându ne pe toÈ›i cu o privire foarte gravă. Da, într adevăr, mă dedublez, sunt sfâșiat de gânduri atât de contradictorii, încât mă înspăimânt. ȘtiÈ›i, e ca È™i cum ai avea în față un alter ego al tău. Tu eÈ™ti un om cuminte È™i aÈ™ezat, celălalt însă È›ine să facă negreÈ™it o trăsnaie, uneori destul de hazlie, È™i deodată îți dai seama că È›ie îți vine chef să faci trăsnaia, fără să È™tii de ce, mai bine zis doreÈ™ti s o faci împotriva voinÈ›ei tale, dar oricât te ai strădui, nu È›i poÈ›i stăpâni pornirea. Am cunoscut pe vremuri un doctor care, la înmormântarea tatăului său, a început deodată să fluiere în biserică. Mărturisesc că m am temut să vin azi la înmormântare, fiindcă eram obsedat de gândul straniu că odată am să încep să fluier sau să râd în hohote, ca medicul acela nefericit care de altfel, a sfârÈ™it destul de rău... Nu È™tiu de ce oare mă tot urmăreÈ™te azi doctorul acela, nu mai pot scăpa de amintirea lui. Știi, Sonia, în clipa asta îmi vine să pun mâna pe icoană (o luă de pe masă È™i începu s o învârtească în mână) È™i s o izbesc de sobă, abia mă stăpânesc să n o trântesc de colÈ›ul de colo. Sunt sigur că ar crăpa în două, că nu s ar face țăndări, ci ar crăpa exact în două. Cuvintele lui erau cu atât mai îngrozitoare, cu cât le rostise pe un ton foarte firesc, fără prefăcătorie È™i fără afectare, părea într adevăr să se teamă grozav de ceva; deodată am observat că È™i mâinile îi tremură uÈ™or. — Andrei Petrovici! strigă mama, împreunându È™i mâinile. — Lasă icoana, Andrei Petrovici, pune o jos numaidecât! izbucni Tatiana Paviovna, sărind ca arsă. Dezbracă te È™i întinde te în pat. Arkadi, fugi după doctor! — Nu văd... nu înÈ›eleg de ce v aÈ›i alarmat aÈ™a? rosti el încet, privindu ne pe rând cu stăruință, apoi își luă deodată capul în mâini, rezemându È™i coatele de masă. V am înspăimântat, dragii mei. TotuÈ™i, vă rog să vă aÈ™ezaÈ›i la loc È™i să vă liniÈ™tiÈ›i măcar o clipă; îngăduiÈ›i mi plăcerea asta. Am luat o razna, Sonia, de fapt, venisem să È›i spun cu totul altceva.Voiam să mi iau rămas bun Sonia, fiindcă iar plec în lume È™i te las, cum te am mai lăsat de câteva ori... Dar fireÈ™te că într o zi am să mă întorc din nou la tine — fiindcă într un anumit sens sunt prea legat de tine. Și apoi, la cine aÈ™ putea să mă duc, când totul se va sfârÈ™i? Crede mă Sonia, am venit la tine ca la îngerul meu păzitor È™i nu ca la un duÈ™man: cum aÈ™ putea să văd în tine un duÈ™man?! Să nu È›i închipui că am venit anume ca să sparg icoana, deÈ™i drept să È›i spun Sonia, tare aÈ™ mai vrea s o sparg... Când Tatiana Pavlovna îi strigase mai înainte: "Lasă icoana!" i o È™i luase, È™i apoi rămăsese cu ea în mână. ÃŽn timp ce rostea ultimele cuvinte, el se repezi pe neaÈ™teptate, îi smulse icoana din mână È™i cu o furie nemaipomenită izbi cu toată puterea de un colÈ› al sobei de teracotă. Icoana crăpă exact în două bucăți... El se întoarse brusc spre noi È™i deodată faÈ›a lui palidă se făcu roÈ™ie, aproape stacojie, se schimonosi È™i se vedea cum îi tremură fiecare muÈ™chi, când spuse: — Să nu socoteÈ™ti simbolic gestul meu, Sonia, n am vrut să mă lepăd de moÈ™tenirea lui Makar, dar am simÈ›it nevoia să sparg ceva... Să È™tii că mă întorc la tine, fiindcă eÈ™ti un înger È™i ultima mea nădejde! DeÈ™i poÈ›i s o iei È™i ca un simbol, ceea ce fără îndoială a È™i fost!... Apoi ieÈ™i repede din cameră, tot prin bucătărie (unde își lăsase È™uba È™i căciula). N am să descriu starea mamei: înspăimântată de moarte, încremenise cu mâinile împreunate deasupra capului, dar deodată a început să strige după el: — Andrei Petrovici, întoarce te măcar să ne luăm rămas bun, dragul meu! — Lasă că se întoarce el, Sofia! Se întoarce el, fii pe pace! izbucni Tatiana Pavlovna, tremurând toată, scoasă din minÈ›i de furie. Ai auzit doar că È›i a făgăduit să se întoarcă! Lasă l pe zănatic să È™i mai facă de cap pentru ultima oară; într adevăr, când o ajunge un moÈ™neag neputincios, cine să l oblojească dacă nu tu, dădaca lui de o viață? A fost doar destul de neruÈ™inat să È›i o spună în față... De noi nici nu mai vorbesc. Liza leÈ™inase. Am dat să fug după el, dar m am răzgândit È™i am alergat la mama, am îmbrățiÈ™at o È™i am strâns o în braÈ›e. Lukeria a adus fuga un pahar de apă pentru Liza. Mama însă È™i a revenit curând, s a aÈ™ezat pe canapea, È™i a acoperit faÈ›a cu mâinile È™i a început să plângă. — TotuÈ™i... totuÈ™i fugi după el răcni deodată Tatiana Pavlovna, dezmeticindu se parcă. Hai... ce stai?... fugi după el È™i nu l slăbi o clipă din ochi. Hai, È™terge o! îmi tot dădea ea ghies, trăgându mă din răsputeri de lângă mama. Dar lasă, fug eu singură după el! — Of ArkaÈ™a, du te mai repede după el! îmi strigă deodată È™i mama. M am repezit într un suflet după el, tot prin bucătărie È™i pe uÈ™a din dos, dar nu l am mai găsit. Pe trotuar, în depărtare, se zăreau prin întuneric umbrele negre ale unor trecători. Am alergat într acolo, i am ajuns din urmă, m am uitat atent la fiecare È™i am fugit mai departe, până la răspântie. Pe un nebun nu te poÈ›i supăra, mi a trecut pe neaÈ™teptate prin minte, dar de vreme ce Tatiana Pavlovna era atât de furioasă pe el, înseamnă că nu i nebun de loc..." O, eram sigur că fusese un gest simbolic, că voise neapărat să sfărâme ceva, aÈ™a cum sfărâmase icoana, È™i că È›inuse să ne arate acest lucru, mamei È™i nouă tuturor. TotuÈ™i, nu încăpea îndoială că îl întărâtase acel "alter ego" al lui... Nu l am găsit nicăieri, iar la el acasă n avea rost să mă duc, fiindcă nu mi venea a crede să se fi întors pur È™i simplu acasă, de parcă nu s ar fi întâmplat nimic. Deodată m a străfulgerat un gând È™i am alergat într un suflet la Anna Andreevna. Se întorsese È™i m a primit numaidecât. Când am intrat, m am stăpânit cât am putut. Fără să mă aÈ™ez măcar, am început să i povestesc din fir în păr scena petrecută adineauri, stăruind mai ales asupra acelui "alter ego" al lui. Niciodată n am să uit È™i n am să i iert că m a ascultat în picioare, ce i drept, cu o curiozitate nesățioasă, È™i totuÈ™i nepăsătoare È™i rece până la cruzime. — Unde este? Nu cumva È™tii dumneata? am încheiat eu, stăruind. Doar Tatiana Pavlovna m a trimis ieri la dumneata... — ÃŽncă de ieri È›i am trimis vorbă să vii. Ieri a fost la Þarskoie Selo È™i a trecut È™i pe la mine. Iar acum (se uită la ceas), acum e ora È™apte, la ora asta trebuie să fie acasă. — Văd că È™tii tot, atunci vorbeÈ™te, vorbeÈ™te odată! am izbucnit eu. — Știu multe, dar nu tot. Desigur, dumitale n are rost să È›i ascund nimic, spuse ea, zâmbind È™i codindu se parcă, în timp ce mă măsura cu o privire ciudată. Ieri dimineaÈ›a a cerut o formal pe Katerina Nikolaevna în căsătorie, drept răspuns la scrisoarea ei. — E cu neputință! am exclamat eu cu ochii holbaÈ›i de mirare. — Scrisoarea a trecut prin mâinile mele; mi a dat o chiar el să i o duc, bineînÈ›eles, închisă. De astă dată, însă, a procedat ca un "cavaler" È™i nu mi a ascuns nimic. — Nu mai înÈ›eleg nimic, Anna Andreevna. — Fără îndoială că nici nu i uÈ™or de înÈ›eles. La drept vorbind cererea lui în căsătorie se aseamănă cu gestul unui jucător care aruncă pe masă ultimul ban È™i în buzunar È›ine revolverul pregătit. Nu era decât o È™ansă din zece ca ea să consimtă. Și totuÈ™i s a bizuit pe ea, ceea ce, mărturisesc, mi se pare forte curios. De altfel... cred că a făcut o într un moment de nebunie, împins tot de acel "alter ego" al său, cum bine spuneai adineauri. — ÃŽÈ›i arde de glume? Cum aÈ™ putea să cred că tocmai prin dumneata a trimis scrisoarea? Nu eÈ™ti dumneata logodnica tatălui ei? Fie È›i milă de mine, Anna Andreevna! — M a rugat să mă sacrific pentru fericirea lui, de fapt, nici n aÈ™ putea spune că m a rugat cu adevărat. N a fost nevoie de prea multă vorbă, fiindcă am citit în ochii lui ce voia. Of, Doamne, de ce te mai miri: nu s a dus el pe vremuri la Konigsberg s o roage pe mama dumitale să consimtă la căsătoria lui cu fiica vitregă a doamnei Ahmakova? Și atunci a procedat aproape ca È™i ieri, când m a ales pe mine drept confidentă È™i ambasadoare. Era destul de palidă È™i liniÈ™tea ei îi sublinia È™i mai tare sarcasmul. O, i am iertat multe în clipa când am început să mă dumiresc. Am stat un moment în cumpănă. Ea aÈ™tepta în tăcere. — ÃŽnÈ›eleg, am spus eu, zâmbind ironic, că dumneata ai transmis scrisoarea fiindcă tot n aveai nimic de pierdut, È™tiai bine că nici vorbă nu poate fi de o căsătorie între ei, dar cum a putut el să facă una ca asta? Dar ea ce are de gând? BineînÈ›eles că îl va refuza, È™i atunci... ce se va întâmpla atunci? Unde e el acum, Anna Andreevna? am strigat eu. Nu i nici o clipă de pierdut, în fiecare moment se poate întâmpla o nenorocire! — Þi am spus doar că este acasă. ÃŽn scrisoarea pe care a trimis o ieri prin mine Katerinei Nikolaevna îi cerea în orice caz o întâlnire la el acasă, azi la ora È™apte seara, È™i ea a făgăduit că va veni. — Ea, la el acasă? Cum se poate? — De ce nu? Doar aceea i locuinÈ›a Nastasiei Egorovna, aÈ™a că oricine ar putea crede că s au întâlnit din întâmplare la ea... — Bine, dar ea se teme de el... ar putea s o ucidă! Anna Andreevna zâmbi: — Katerina Nikolaevna, cu toată teama pe care am observat o È™i eu, a avut întotdeauna mult respect È™i admiraÈ›ie pentru principiile nobile È™i pentru inteligenÈ›a superioară a lui Andrei Petrovici. De astă dată îi dă această dovadă de încredere numai ca să o rupă definitiv cu el. Și apoi, în scrisoare, el È™i a dat în modul cel mai solemn cuvântul de "cavaler" că n are de ce să se teamă... N aÈ™ putea să È›i reproduc scrisoarea, dar fapt e că ea l a crezut... ca să zic aÈ™a, pentru ultima oară... È™i a luat o hotărâre eroică. S ar putea să fie o luptă cavalerească între doi oameni care se întrec în curaj È™i generozitate. — Dar ce te faci cu acel "alter ego" al lui! am exclamat eu. E limpede că È™i a ieÈ™it din minÈ›i! — Probabil că ieri când a făgăduit să vină la întâlnire, Katerina Nikolaevna nu s a gândit la o asemenea eventualitate. I am întors deodată spatele È™i am luat o la fugă... bineînÈ›eles la el! Dar din sală m am mai întors pentru o clipă. — Poate că dumitale È›i ar fi convenit s o ucidă! i am strigat È™i am țâșnit pe ușă afară. Cu toate că tremuram tot, de parcă m ar fi scuturat frigurile, am intrat tiptil în locuinÈ›a lui prin bucătărie, È™i în È™oaptă am rugat o pe dădacă s o cheme pe Nastasia Egorovna. Ea a venit numaidecât È™i, fără să scoată un cuvânt, m a străpuns cu o privire iscoditoare. — Păi dumnealui nu i acasă, mă rog. Eu însă m am grăbit să i explic în È™oaptă, deschis È™i fără înconjur, că È™tiu totul de la Anna Andreevna, ba mai mult, că veneam direct de la ea. — Spune mi, Nastasia Egorovna, unde sunt? — Stau de vorbă în salon, mă rog, lângă masa unde ai stat È™i dumneata alaltăieri. — Nastasia Egorovna, lasă mă să intru. — Vai de mine, se poate? — Nu acolo, în camera de alături, Nastasia Egorovna. Poate că asta e chiar dorinÈ›a Annei Andreevna, altfel nu mi ar fi spus că se găsesc aici. Fii pe pace, n au să mă audă... Desigur că asta vrea È™i ea... — Dar dacă nu vrea? se îndoi Nastasia Egorovna fără să mă slăbească din ochi. — Nastasia Egorovna, eu n am uitat o pe Olea dumitale, măcar de dragul ei lasă mă să intru. La aceste cuvinte începură să i tremure buzele È™i bărbia: — Bine, puiule, numai de dragul ei te las, pentru că ai o inimă simÈ›itoare... Să n o părăseÈ™ti pe Anna Andreevna, puiule. Spune, aÈ™a i că n ai s o părăseÈ™ti? — Nu, n am s o părăsesc! — Dar te legi pe ce ai mai sfânt că n ai să dai buzna peste ei È™i n ai să faci zarvă, dacă te duc acolo? — Þi o jur pe cinstea mea, Nastasia Egorovna! Ea mă apucă de haină È™i mă trase într o cameră întunecoasă, vecină cu cea în care se găseau ei, mă duse tiptil pe un covor moale până la o ușă acoperită cu o draperie È™i ridicând o puÈ›in, îmi făcu semn să stau liniÈ™tit È™i mi i arătă. Apoi ea a plecat È™i m a lăsat singur. FireÈ™te, am rămas nemiÈ™cat. ÃŽmi dădeam seama că ascult de după ușă, că i spionez ca să le surprind taina, È™i totuÈ™i, am rămas. Dar puteam oare să nu rămân, când È™tiam de acel "alter ego"? După ce văzusem cu ochii mei cum spărsese icoana? Ședeau unul în faÈ›a celuilalt la masa unde cu două zile în urmă băusem È™ampanie de bucurie că "reînviase"; de unde stăteam, le puteam urmări orice expresie a feÈ›ei. Ea purta o rochie neagră, simplă È™i îmi părea la fel de frumoasă È™i liniÈ™tită ca totdeauna. El vorbea, iar ea îl asculta foarte atentă È™i prevenitoare. Era însă ceva mai sfioasă ca de obicei. El, în schimb, era foarte exaltat. Cum picasem la mijlocul discuÈ›iei, câtva timp n am înÈ›eles nimic; îmi amintesc însă că ea a întrebat deodată: — Și asta din pricina mea? — Nu, din pricina mea, îi răspunse el. Dumneata, deÈ™i vinovată, nu porÈ›i nici o vină. Știi că există È™i vinovaÈ›i fără vină? O vină ca aceasta se iartă cel mai greu È™i aproape întotdeauna se pedepseÈ™te, adăugă el cu un râs straniu. O clipă am fost convins că te am uitat cu desăvârÈ™ire, ajunsesem să È™i râd de pasiunea mea nesăbuită... dar asta o È™tii. La urma urmei, ce am eu cu omul cu care te măriÈ›i? Iartă mă că È›i am cerut ieri mâna, a fost un gest absurd, È™i totuÈ™i singurul pe care l puteam face... ÃŽn asemenea situaÈ›ie ce puteai să aÈ™tepÈ›i de la mine decât o absurditate. Nu È™tiu zău... ÃŽncepu să râdă stânjenit, ridicând deodată ochii la ea până atunci vorbise ocolindu i privirea. Am simÈ›it că în locul ei m ar fi înspăimântat râsul lui. Apoi el se ridică bruse de pe scaun. — Spune, cum ai putut consimÈ›i să vii încoace? întrebă el deodată, ca È™i cum aceasta ar fi fost problema cea mai importantă. Doar atât invitaÈ›ia cât È™i scrisoarea mea erau absurde... Că ai făgăduit să vii, mai înÈ›eleg, dar stau È™i mă întreb ce te a determinat să È™i vii? Nu cumva ai venit numai de frică? — Am venit să te văd, răspunse ea, sfioasă, privindu l cu teamă. Amândoi rămaseră câteva clipe tăcuÈ›i. Apoi Versilov se aÈ™eză din nou pe scaun È™i începu să vorbească blând, dar pătimaÈ™, È™i uneori vocea lui tremura de emoÈ›ie: — A trecut îngrozitor de mult timp de când nu te am văzut, Katerina Nikolaevna. E atât de mult de atunci, încât aproape nici nu mai credeam cu putință să mai stau vreodată cu dumneata ca acum, să te privesc È™i să È›i aud glasul... De doi ani nu ne am mai văzut, de doi ani nu am schimbat o vorbă. Mai cu seamă nu mi aÈ™ fi închipuit că am să mai vorbesc vreodată cu dumneata. Dar, ce să faci, trecutul nu se mai întoarce, iar prezentul se va risipi mâine ca fumul — aÈ™a i viaÈ›a! Mă resemnez, fiindcă oricum nu pot schimba nimic. Dar fiindcă tot ai venit, adăugă el deodată, aproape implorând o, dacă tot È›i ai făcut pomană cu mine È™i ai venit, să mă aleg cel puÈ›in cu ceva. Răspunde mi la o singură întrebare. — Și anume? — Doar n o să ne mai vedem niciodată, aÈ™a că n ai nimic de pierdut dacă mi spui adevărul. Răspunde mi măcar acum la o întrebare pe care un om inteligent n o pune niciodată: oare m ai iubit cândva, sau... m am înÈ™elat? Ea roÈ™i. — Te am iubit, îngăimă ea. Eram sigur că aÈ™a va răspunde, È™tiam eu cât e de sinceră, cinstită È™i dreaptă! — Dar acum? stărui el. — Acum nu te mai iubesc. — Râzi de mine? — Nu, dar am zâmbit fără să vreau, fiindcă eram sigură că ai să mă întrebi: "Dar acum?" Numai de aceea am zâmbit, fiindcă întotdeauna îți vine să zâmbeÈ™ti când ghiceÈ™ti gândul cuiva... M a cuprins mirarea; niciodată n o văzusem atât de prudentă, aproape timidă, atât de descumpănită. El o sorbea din ochi. — Știu că nu mă iubeÈ™ti... dar nu mă mai iubeÈ™ti chiar de loc? — Cred că nu te mai iubesc de loc. Nu te iubesc, adăugă ea categoric, fără să mai zâmbească sau să roÈ™ească. Cândva te am iubit, dar numai scurtă vreme. Mi a trecut foarte curând... — Știu, È™tiu, È›i ai dat seama că nu sunt omul pe care îl cauÈ›i... bine, dar ce cauÈ›i? Te rog să mi mai explici o dată... — Oare È›i am mai explicat vreodată? Mă întrebi ce caut? Păi eu sunt o femeie cât se poate de obiÈ™nuită, sunt o femeie aÈ™ezată È™i îmi plac... îmi plac oamenii veseli. — Oamenii veseli? — Vezi că nici măcar nu È™tiu cum să vorbesc cu dumneata. Cred că dacă m ai fi iubit mai puÈ›in, te aÈ™ fi putut iubi È™i eu, spuse ea, zâmbind din nou cu sfială. Răspunsul ei vădea cea mai deplină sinceritate; mă mir numai cum nu È™i dădea ea seama că acest răspuns era o caracterizare perfectă È™i fără apel a relaÈ›iilor dintre ei, È™i definea È™i dezlega totul. O, cât de bine trebuie să fi înÈ›eles el acest lucru! TotuÈ™i o privea, zâmbind straniu. — Și Bioring este un om vesel? o mai întrebă el. — ÃŽn ceea ce l priveÈ™te, poÈ›i fi liniÈ™tit, cât se poate de liniÈ™tit, se grăbi ea să răspundă. Mă mărit cu el numai fiindcă asta e soluÈ›ia cea mai cuminte. Cu el am să duc o viață aÈ™ezată È™i am să mi păstrez independenÈ›a spirituală. — E adevărat ce se spune, că a început să È›i placă iar societatea, viaÈ›a mondenă? — Nu societatea ca atare. Știu că în lumea noastră domneÈ™te acelaÈ™i haos, ca peste tot, dar aparenÈ›ele ei sunt încă frumoase, È™i dacă tot e vorba să nu trăieÈ™ti, ci să treci numai pe lângă viață, atunci oricum e mai bine aici decât în altă parte. — De la un timp aud mereu cuvântul "haos"; se vede ca de pe atunci te ai speriat de haosul din capul meu; lanÈ›urile, ideile năstruÈ™nice È™i celelalte prostii, nu i aÈ™a? — Nu i chiar aÈ™a... — Atunci ce a fost? Pentru Dumnezeu, spune mi adevărul. — Bine, am să È›i o spun fără înconjur, fiindcă te socotesc un om excepÈ›ional de inteligent... Mi ai părut întotdeauna niÈ›eluÈ™ ridicol. După această mărturisire, roÈ™i brusc, ca È™i cum È™i ar fi dat seama că a făcut o imprudență grozavă. — Uite, pentru această sinceritate, îți iert multe, rosti el cu un glas ciudat. — Nu mi am spus gândul până la capăt, se grăbi ea să dreagă, roÈ™ind din ce în ce mai tare. Eu sunt caraghioasă... dacă n ar fi decât pentru faptul că îți spun asemenea prostii. — Nu, dumneata nu eÈ™ti caraghioasă, eÈ™ti doar o mironosiță, ca orice femeie de lume! exclamă el, pălind îngrozitor. Nici eu nu mi am spus adineauri gândul până la capăt, când te am întrebat de ce ai venit. Vrei să È›i l spun acum? Ai venit fiindcă È™tii că există o scrisoare, un document de care te temi cumplit: dacă ar ajunge în mâna tatălui dumitale, s ar putea să te blesteme cât mai e în viață, iar după moartea lui să te dezmoÈ™tenească prin testament. Ai venit numai de teamă, ca să obÈ›ii această scrisoare! spuse el, tremurând atât de tare, încât îi clănțăneau aproape È™i dinÈ›ii. Ea îl ascultase, abătută È™i jignită. — Știu că mi poÈ›i face mult rău, spuse ea evaziv, dar am venit mai mult ca să te văd decât ca să te conving să nu mă mai persecuÈ›i. Și eu doream să te văd, È™i încă de mult... Și acum, când ne am întâlnit în sfârÈ™it, îmi dau seama că nu te ai schimbat, adăugă pe un alt ton, ca È™i cum deodată ar fi pus stăpânire pe ea un gând cu totul nou È™i puternic, poate chiar un sentiment straniu È™i neaÈ™teptat. — Sperai că m am schimbat? Și asta după scrisoarea în care te acuzam că eÈ™ti o destrăbălată? Spune, ai venit încoace fără să te temi câtuÈ™i de puÈ›in? — Am venit fiindcă te am iubit cândva, te aÈ™ ruga însă, cât stăm acum împreună să nu mă mai ameninÈ›i, să nu mi mai aminteÈ™ti de gândurile È™i sentimentele mele urâte. Daca ai putea vorbi cu mine despre altceva, È›i aÈ™ fi foarte recunoscătoare. Lasă amenințările pe mai târziu, acum nu i momentul... Crede mă, am venit să te văd o clipă È™i să È›i aud glasul. Dacă într adevăr nu te poÈ›i stăpâni, mai bine ucide mă pe loc, dar nu mă mai ameninÈ›a È™i nu te mai chinui atata din pricina mea, încheie ea, privindu l atât de straniu, de parca s ar fi aÈ™teptat s o ucidă într adevăr. El se ridică din nou de pe scaun, se uită lung È™i cald la ea È™i spuse fără să È™ovăie: — ÃŽn casa asta n ai să suferi nici cea mai mică jignire. — Ah, da, È›i ai dat doar cuvântul de onoare! zise ea, zâmbind. — Nu, nu numai fiindcă È›i am dat cuvântul de onoare în scrisoare, dar mai ales fiindcă vreau să mă pot gândi la dumneata toată noaptea... — Să te chinuieÈ™ti iar? — Te evoc întotdeauna când sunt singur, stau neîncetat de vorbă cu dumneata; cutreier mahalalele cele mai sărăcăcioase, mă înfund în câte o cârciumă È™i totdeauna, parcă anume pentru a sublinia contrastul cu toate acestea, îmi apari în faÈ›a ochilor. Și totdeauna râzi de mine, ca È™i acum... rosti el ca scos din minÈ›i. — Niciodată n am râs de dumneata, niciodată! exclamă ea cu convingere È™i cu o expresie de profundă compătimire. Am venit hotărâtă să fac tot ce mi stă în putință ca să nu te jignesc câtuÈ™i de puÈ›in! adăugă ea pe neaÈ™teptate. Am venit să È›i spun că... că mi eÈ™ti aproape drag... Iartă mă, poate că ar fi trebuit să È›i o spun altfel, se grăbi ea să se dezvinovățească. El începu să râdă. — De ce nu È™tii să te prefaci? De ce eÈ™ti atât de stângace? De ce eÈ™ti altfel decât ceilalÈ›i?... Cum poÈ›i spune unui om pe care vrei să l alungi: "mi eÈ™ti aproape drag"? — ÃŽmi dau seama că n am găsit cuvintele potrivite, se pripi ea să recunoască. Nu m am exprimat cum trebuie, È™i asta numai fiindcă dintotdeauna, de la prima noastră întâlnire, m am simÈ›it intimidată È™i n am È™tiut să È›i vorbesc. Poate că expresia: "mi eÈ™ti aproape drag" nu i tocmai fericită, totuÈ™i nu i prea departe de gândul meu, de aceea am È™i folosit o, dar aÈ™ mai vrea să È™tii că dragostea mea față de dumneata este... este dragostea de om pe care o poÈ›i dărui oricui È™i nu È›i e ruÈ™ine s o mărturiseÈ™ti niciodată... El o ascultase în tăcere, învăluind o într o privire pătimașă. — Eu fireÈ™te, te jignesc cu sentimentul ce È›i l port, urmă el în culmea exaltării. S ar putea să fie într adevăr ceea ce se numeÈ™te o pasiune... Tot ce È™tiu e că în prezenÈ›a dumitale sunt un om pierdut, dar È™i în absenÈ›a dumitale de asemenea. E totuna dacă eÈ™ti aproape sau departe, oriunde ai fi, pentru mine eÈ™ti totdeauna prezentă. Mai È™tiu că te pot urî cumplit, că ura mea poate întrece dragostea... De altfel nu mă mai gândesc de mult la nimic, totul mi e indiferent. Singurul meu regret e că am iubit o femeie ca dumneata... Glasul i se frânse; după o clipă continuă cu răsuflarea tăiată: — Ce zici, nu te îngrozeÈ™ti când mă auzi vorbind astfel? o întrebă el cu un zâmbet silit. Dacă aÈ™ È™ti că È›i face plăcere, cred că aÈ™ fi în stare să stau neclintit într un picior timp de treizeci de ani... Văd că È›i e milă de mine; faÈ›a dumitale îți trădează gândurile, parcă ar spune: "Te aÈ™ iubi dacă aÈ™ putea, dar nu pot"... AÈ™a i? Nu te sfii, nu mai am nici un pic de mândrie. Am ajuns un cerÈ™etor, sunt gata să primesc orice pomană din partea dumitale — auzi, m aÈ™ mulÈ›umi È™i cu mila dumitale... Ce mândrie mai poate avea un cerÈ™etor? Ea se ridică È™i se apropie de el: — Dragul meu prieten! rosti, punându i mâna pe umăr È™i privindu l cu nespusă duioÈ™ie. Mă doare când te aud vorbind aÈ™a! Toată viaÈ›a am să mă gândesc la dumneata ca la omul cel mai nobil, cu inima cea mai generoasă, îți voi venera amintirea mai presus de tot ce am iubit È™i am respectat vreodată pe lume; înÈ›elege mă Andrei Petrovici, doar asta m a făcut să vin acum la dumneata, dragul meu, È™i acum È™i pe vremuri, fiindcă mi eÈ™ti nespus de drag ca om. N am să uit niciodată ce iureÈ™ de gânduri mi ai stârnit în minte la primele noastre întâlniri. Hai să ne despărÈ›im prieteni, È™i gândurile mele cele mai profunde È™i mai calde se vor îndrepta toată viaÈ›a spre dumneata. — Cu alte cuvinte: "Să ne despărÈ›im È™i atunci am să te iubesc". Sunt gata să te È™i iubesc, numai să ne despărÈ›im. Ascultă, îngăimă el palid de tot, fă È›i încă o pomană cu mine: nu È›i cer să mă iubeÈ™ti, nici să trăieÈ™ti cu mine, nici măcar să ne mai vedem vreodată; dacă ai să mă chemi, am să fiu robul dumitale, È™i am să dispar îndată ce n ai să vrei să mă vezi È™i să mă auzi, numai... numai să nu te măriÈ›i cu altul! Mi s a strâns inima de durere, auzind aceste cuvinte. Rugămintea lui naivă È™i înjositoare era atât de jalnică È™i È›i sfâșia inima atât de cumplit, tocmai fiindcă era atât de fățișă È™i irealizabilă. Nu mai încăpea îndoială că i cerÈ™ea mila! Cum putea să È™i închipuie că ea are să consimtă? Și totuÈ™i, Se înjosise până la o asemenea rugăminte, încercase totuÈ™i s o înduplece. Ajunsese până la ultima treaptă a decăderii morale, era un chin să asiÈ™ti la asemenea degradare. FaÈ›a i se schimonosise de durere, era de nerecunoscut; dar înainte de a apuca ea să rostească un cuvânt, se dezmetici brusc: — Am să te nimicesc! izbunci el cu un glas straniu, atât de alterat, încât era de nerecunoscut. Și ea îi răspunse tot atât de ciudat, cu vocea tot atât de schimbată, de parcă n ar fi vorbit ea. — Dacă mi aÈ™ face pomană cu dumneata, rosti apăsat È™i hotărât, mai târziu te ai răzbuna pe mine È™i mai cumplit decât mă ameninÈ›i acum, fiindcă n ai putea să uiÈ›i niciodată că te ai înjosit să mi cerÈ™eÈ™ti mila... Nu mai suport amenințările dumitale! încheie ea, indignată, înfruntându l aproape cu privirea. — Nu mai suporÈ›i "amenințările mele"?! Vrei să spui ale unui cerÈ™etor ca mine! Am glumit doar, spuse el blând, zâmbind. N am să È›i fac nimic, nu te teme, poÈ›i pleca liniÈ™tită, iar documentul acela am să mă străduiesc din răsputeri să l obÈ›in È™i să È›i l trimit — dar acum du te, pleacă! Þi am scris o scrisoare stupidă È™i totuÈ™i ai răspuns la chemarea mea È™i ai venit, aÈ™a că suntem chit. Pe aici e ieÈ™irea, o îndrumă el, arătându i uÈ™a (ea dăduse să intre în camera în care stăteam ascuns după draperie). — Iartă mă, dacă poÈ›i, îi spuse ea, oprindu se în prag. — Ce ar fi dacă ne am întâlni cândva ca niÈ™te prieteni buni È™i am râde împreună din toată inima, amintindu ne de această scenă? o întrebă el pe neaÈ™teptate, dar fiecare cută a feÈ›ei îi tremura, de parcă l ar fi cuprins o criză nervi. — O, să dea Dumnezeu! exclamă ea, împreunându È™i mâinile dar privindu l speriată, încercând să ghicească tâlcul ascuns al celor ce voise să spună. — Pleacă! Grozav de deÈ™tepÈ›i suntem amândoi, dumneata însă... o, dumneata eÈ™ti plămădită din acelaÈ™i aluat ca mine. Eu È›i am scris o scrisoare nesăbuită, iar dumneata ai consimÈ›it să vii ca să mi spui că "îți sunt aproape drag". Da, amândoi suferim de aceeaÈ™i nebunie! Suntem niÈ™te oameni minunaÈ›i! Să rămâi întotdeauna la fel de năzdrăvană, să nu te schimbi È™i atunci o să ne întâlnim într o zi ca doi prieteni. Să nu te îndoieÈ™ti de prorocirea mea, îți jur că aÈ™a va fi! — Și atunci am să te iubesc cu siguranță, presimt încă de pe acum! nu se putu ea stăpâni să nu i arunce la despărÈ›ire, fiindcă era totuÈ™i femeie. Apoi plecă. M am strecurat în grabă, tiptil, spre bucătărie È™i, aproape fără să mă uit la Nastasia Egorovna, care mă aÈ™tepta, m am năpustit pe scara din dos È™i am alergat într un suflet prin curte până în stradă. Dar n am apucat decât s o zăresc în timp ce se urca într o birjă care o aÈ™tepta în faÈ›a casei. Am luat o la fugă pe stradă. CAPITOLUL AL UNSPREZECELEA Am alergat până la Lambert. Oricât aÈ™ vrea să prezint într o formă logică È™i să găsesc măcar un grăunte de bun simÈ› în acÈ›iunile mele din seara È™i din noaptea aceea, nici măcar azi, când pot să judec totul la rece, nu sunt în stare să redau limpede înlănÈ›uirea evenimentelor. Eram mânat de un sentiment, mai bine zis de un întreg haos de sentimente, în care era firesc să mă rătăcesc. Ce i drept, un sentiment era mai puternic decât celelalte È™i mă copleÈ™ea, dominându le pe toate, dar... să l mărturisesc oare? Mai ales că nici nu sunt sigur de el... Când am dat buzna la Lambert, eram bineînÈ›eles într un hal fără de hal. Când m au văzut, È™i el È™i Alphonsine s au speriat. Am observat de mult că până È™i cei mai destrăbălaÈ›i, mai decăzuÈ›i francezi respectă cu sfinÈ›enie în traiul lor casnic o anumită rutină burgheză, un È™ir întreg de tabieturi cât se poate de prozaice, înrădăcinate o dată pentru totdeauna ca niÈ™te datini în viaÈ›a lor de fiecare zi. De altfel, Lambert a înÈ›eles numaidecât că se întâmplase ceva È™i nu È™i putea încăpea în piele de bucurie văzând că venisem în sfârÈ™it la el, că în cele din urmă reuÈ™ise să pună mâna pe mine. Doar numai la asta se gândise zi È™i noapte în ultima vreme. Era È™i firesc, pentru că nu se putea lipsi de mine! Și iată că tocmai atunci când pierduse orice nădejde, i am picat din senin, am venit singur È™i încă scos din minÈ›i, adică tocmai în starea cea mai prielnică pentru el. — Adu băutură, Lambert! Hai să chefuim, să ne facem de cap! Alphonsine, unde È›i e chitara? N are rost să mai descriu toată scena, fapt e că am băut È™i i am povestit tot lui Lambert, absolut tot. El îmi sorbea cuvintele. Din proprie iniÈ›iativă, i am propus deschis să facem un complot, să dăm foc la toate. Mai întâi trebuia s o atragem de partea noastră pe Katerina Nikolaevna, printr o scrisoare în care să i spunem că o avem la mână... — Asta nu i greu, mă tot încuraja Lambert la fiecare cuvânt. ÃŽn al doilea rând, pentru ca scrisoarea să fie cât mai convingătoare, să i trimitem totodată È™i o copie după document, astfel încât ea să È™i poată da seama de la început că nu e vorba de o înÈ™elătorie. — Bună idee, aÈ™a È™i trebuie făcut! încuviinÈ›a mereu Lambert, schimbând tot timpul priviri cu Alphonsine. ÃŽn al treilea rând, Lambert personal trebuia să i ceară o întâlnire, chipurile, din însărcinarea unui necunoscut proaspăt sosit de la Moscova, întâlnire la care eu urma să l aduc pe Versilov... — Și ideea cu Versilov e bună, mă aprobă iar Lambert. — Nu numai că e bună, dar e necesară! am strigat eu. E indispensabilă! Doar de dragul lui Versilov am È™i pus totul la cale, i am explicat eu sorbind mereu din pahar. (Beam toÈ›i trei, dar, pe cât se pare, eu singur am golit toată sticla de È™ampanie, fiindcă ei se prefăceau numai că beau.) Versilov È™i cu mine vom sta în altă cameră (trebuie să mai faci rost de o cameră, Lambert!) È™i atunci când ea se va declara gata să răscumpere documentul È™i cu bani È™i altfel, ceea ce e sigur, fiindcă toate cucoanele astea sunt niÈ™te ticăloase, atunci Versilov È™i cu mine o să ieÈ™im din ascunzătoare. Și când va fi prinsă asupra faptului, ea însăși n o să poată tăgădui că este o ticăloasă; iar Versilov, dumerindu se cât e de infamă, se va vindeca dintr o dată È™i o va alunga în brânci. Ar mai trebui să l aducem È™i pe Bioring, ca să vadă È™i el cu cine are de a face! am adăugat eu, înnebunit de furie. — Nu, de Bioring nu i nevoie! îndrăzni Lambert să mă contrazică. — Ba e nevoie! am urlat eu iar. Tu, Lambert, nu pricepi nimic, eÈ™ti un prost! Cu atât mai bine dacă izbucneÈ™te un scandal în lumea lor simandicoasă, fiindcă aÈ™a ne răzbunăm dintr o dată È™i pe ea È™i pe toată societatea ei! Numai aÈ™a are să È™i primească pedeapsa cuvenită! PoliÈ›a să È›i o dea È›ie Lambert... Mie nu mi trebuie, eu scuip pe bani, dar tu ai să i culegi È™i aÈ™a, scuipaÈ›i, È™i n o să È›i fie scârbă să i vâri în buzunar, în schimb eu am să mă aleg cu satisfacÈ›ia de a o fi nimicit! — Da, da încuviință din nou Lambert, înÈ›eleg că ai făcut o figură de stil... Schimba tot timpul priviri cu Alphonsine. — Află, Lambert, că ea se uită la Versilov ca la o icoană! M am convins adineauri, am îngăimat eu. — Bine ai făcut că i ai pândit: nici nu bănuiam că eÈ™ti un spion atât de priceput È™i că ai atâta minte! Spusese asta ca să mă linguÈ™ească. — MinÈ›i, franÈ›uzule, spion nu sunt, deÈ™i am destulă minte! Dar È™tii, Lambert, ea îl iubeÈ™te totuÈ™i! am continuat eu, străduindu mă să mi exprim gândul până la capăt. Cu toate astea, n are să se mărite cu el, fiindcă Bioring e ofiÈ›er din gardă, pe când Versilov nu e decât un om generos, gata să se jertfească pentru omenire, deci, după părerea lor, un caraghios È™i nimic mai mult! O, desigur că îi înÈ›elege pasiunea, o È™i încântă, cochetează chiar cu el ca să l întărâte, totuÈ™i n are să se mărite cu el! AÈ™a s femeile, niÈ™te vipere! Fiecare femeie e o viperă È™i fiecare viperă e o femeie. El însă trebuie lecuit; trebuie să i se smulgă vălul de pe ochi: va fi destul s o vadă aÈ™a cum este È™i are să se vindece. De aceea vreau să l È™i aduc la tine, Lambert! — Ai dreptate, încuviinÈ›a necontenit Lambert, tot umplându mi paharul. Se străduia din răsputeri să nu mă supere, să nu mă contrazică, să mă facă să beau cât mai mult. Șiretenia lui era însă atât de grosolană È™i de bătătoare la ochi, încât, până È™i în starea mea de atunci, mi am dat seama de ea; È™i cu toate astea, nu mă mai puteam desprinde de acolo; È™i vorbeam necontenit, simÈ›eam o nevoie grozavă să mi descarc sufletul. Când Lambert s a dus să mai aducă o sticlă Alphonsine mi a cântat la chitară o melodie spaniolă, era cat pe aci să mă podidească plânsul. — Tu încă nu È™tii tot, Lambert, am strigat eu patetic, omul ăsta trebuie salvat cu orice preÈ›, fiindcă... e sub puterea unei vrăji. Dacă ea s ar mărita cu el, a doua zi după nuntă ar alunga o în brânci, doar s au mai văzut de astea. Căci o astfel de dragoste pătimașă, sălbatică, e ca o criză de nebunie, ca un È™treang în jurul gâtului, ca o boală, dar de îndată ce e satisfăcută, vălul de pe ochii omului se destramă È™i în sufletul lui se naÈ™te sentimentul opus: ură È™i scârbă, dorinÈ›a de a distruge, de a călca în picioare idolul de până atunci. CunoÈ™ti povestea AbiÈ™agăi , ai citit o vreodată? — Nu, nu mi amintesc de ea, dar ce i, un roman? mormăi Lambert. — Of, nimic nu È™tii, Lambert! EÈ™ti îngrozitor, neînchipuit de incult... dar nu mă sinchisesc eu de asta, treaba ta! De fapt, el pe mama o iubeÈ™te. L am văzut sărutând portretul ei. Pe aceea are s o gonească a doua zi după nuntă È™i are să se întoarcă la mama; dar va fi prea târziu, de aceea trebuie salvat acum... Spre sfârÈ™it ajunsesem să plâng cu lacrimi amare, dar cu toate astea vorbeam mai departe È™i beam într una. Lucrul cel mai curios e că în seara aceea Lambert n a pomenit nimic de "document", nici măcar nu m a întrebat unde este. Nu mi a cerut să i l arăt, deÈ™i, ce putea fi mai firesc, decât să mi pretindă să l pun pe masă în momentul când ne am înÈ›eles să pornim la acÈ›iune? Curios era È™i faptul că, deÈ™i amândoi spuneam mereu că ceea ce hotărâsem era necesar È™i că ne vom duce neapărat hotărârea la îndeplinire, nici unul dintre noi n a precizat măcar printr un cuvânt unde, când È™i cum o vom face! El se mulÈ›umea să mă aprobe tot timpul, schimbând priviri cu Alphonsine, È™i atât! Eram fireÈ™te prea buimac atunci ca să pot trage o concluzie din atitudinea lui care totuÈ™i mi s a întipărit în minte. ÃŽn cele din urmă am adormit îmbrăcat pe divanul lui. Am dormit multă vreme È™i m am trezit foarte târziu. ÃŽmi amintesc că după ce m am trezit, fiind încă buimac, am mai stat un timp culcat, prefăcându mă că dorm, È™i m am străduit să mi văd gândurile, să mi aduc aminte ce se petrecuse. Abia după aceea mi am dat seama că Lambert nu era acasă, că plecase probabil în oraÈ™. Se făcuse aproape ora zece; focul trosnea în sobă exact ca atunci când, după noaptea de pomină, m am trezit pentru prima dată la Lambert. Ca È™i atunci, Alphonsine mă pândea de după paravan: mi am dat seama numaidecât de acest lucru, fiindcă de vreo două ori a scos capul să vadă ce fac, dar de fiecare dată am închis ochii È™i m am prefăcut că mai dorm fiindcă eram mahmur È™i voiam să mă dumiresc întâi în ce situaÈ›ie mă găsesc. ÃŽmi dădeam seama cu groază că făcusem o prostie fără margini È™i o ticăloÈ™ie, spovedindu mă în noaptea aceea lui Lambert È™i intrând în cârdășie cu el; însuÈ™i faptul că alergasem la el fusese o mare greÈ™eală! Bine că păstrasem măcar documentul! ÃŽmi tot pipăiam buzunarul de la piept, unde l cususem, È™i eram fericit că mai era acolo. AÈ™adar, puteam să mă ridic într o clipă È™i s o iau la fugă, iar de unul ca Lambert n avea de ce să mi fie ruÈ™ine. Mi era ruÈ™ine doar de mine însumi. Eu eram cel mai aspru judecător al meu È™i, Doamne, câte aveam pe suflet! Dar n am să descriu sentimentul infernal, de neîndurat pe care îl încerci când ai conÈ™tiinÈ›a propriei tale infamii È™i josnicii. TotuÈ™i trebuie să mai fac o mărturisire, fiindcă n o mai pot ocoli. N am dreptul s o trec sub tăcere în însemnările mele. Să se È™tie, aÈ™adar, că nu voiam s o fac de râsul lumii È™i să fiu martor la ruÈ™inea ei, când va răscumpăra documentul de la Lambert (vai, ce josnicie!), fiindcă aÈ™ fi vrut să l vindec pe Versilov de nebunie È™i să l determin să se întoarcă la mama, ci... poate fiindcă eram eu însumi îndrăgostit de ea, fiindcă o iubeam È™i eram gelos! Dar pe cine eram gelos, pe Bioring, pe Versilov? Pe toÈ›i aceia pe care îi va privi È™i cu care va vorbi la baluri, în timp ce eu voi sta într un colÈ›, ruÈ™inându mă È™i de mine însumi?... Vai, ce infamie!… într un cuvânt, nu È™tiu pe cine eram gelos; totuÈ™i simÈ›eam, È™i în ajun mă convinsesem pe deplin, că trebuia să mi iau gândul de la ea pentru totdeauna, că această femeie e îndreptățită să alunge È™i să batjocorească un fățarnic È™i un neghiob ca mine. Ea era curată È™i cinstită, iar eu, un spion È™i un escroc! Toate astea le am È›inut până acum ascunse în inima mea, însă a venit vremea să dau socoteală. TotuÈ™i, trebuie să mai spun, È™i pentru ultima oară: s ar putea ca această mărturisire să fie pe jumătate sau chiar pe trei sferturi o calomnie, poate că m am ponegrit eu însumi! ÃŽn noaptea aceea am urât o fiindcă îmi pierdusem minÈ›ile, mai întâi de furie, apoi din pricina băuturii. Am mai spus că bâjbâiam într un haos de sentimente È™i impresii, pe care eu însumi nu le înÈ›elegeam. Cu toate acestea am socotit de datoria mea să le mărturisesc, pentru că măcar o parte dintre ele erau sentimentele mele reale. Deodată m a cuprins o scârbă fără margini È™i o dorință la fel de nemărginită de a mi răscumpăra păcatele: am sărit ca ars de pe divan, dar în aceeaÈ™i clipă s a repezit È™i Alphonsine la mine. Mi am luat repede paltonul È™i căciula, i am poruncit să i spună din partea mea lui Lambert că în noaptea aceea aiurasem, că ponegrisem o femeie nevinovată, că totul nu fusese decât o glumă de prost gust È™i nu cumva să mai îndrăznească să mai vină vreodată la mine... I am îndrugat toate astea în pripă, alandala, pe franÈ›uzeÈ™te È™i, bineînÈ›eles, îngrozitor de confuz. Dar, spre mirarea mea, Alphonsine a înÈ›eles de minune despre ce era vorba È™i, ceea ce m a mirat È™i mai mult, părea să se È™i bucure. — Oui, oui, mă tot aproba ea, c'est une honte! Une dame... Oh, vous êtes généreux, voux! Soyez tranquille, je ferai voir raison à Lambert . Chiar È™i într un astfel de moment ar fi trebuit să mă pună pe gânduri o schimbare atât de neaÈ™teptată a sentimentelor ei, care puteau să reflecte È™i o schimbare a sentimentelor lui Lambert. Și totuÈ™i am plecat fără să o întreb nimic. Eram prea tulburat ca să judec limpede. O, pe urmă mi am dat seama de toate astea, dar era prea târziu! Doamne, ce grozăvie s a pus la cale! Trebuie să anticipez asupra evenimentelor È™i să dezvălui acum această intrigă infernală, căci altfel cititorul n ar mai înÈ›elege nimic din tot ceea ce urmează. Totul s a tras din faptul că, încă de la prima mea întâlnire cu Lambert, când mă adusese la el să mă dezmorÈ›esc, îndrugasem în neÈ™tire, ca un neghiob, că documentul se găsea în buzunarul meu, cusut în căptuÈ™eală. Cum după aceea am aÈ›ipit brusc pe divanul din colÈ›, Lambert, în timp ce dormeam, mi a pipăit buzunarul È™i s a convins că în căptuÈ™eala lui fusese într adevăr cusută o hârtie. Și mai târziu avusese de câteva ori prilejul să se convingă că hârtia se mai găseÈ™te acolo; bunăoară, atunci când am luat masa la restaurantul tătăresc, mi amintesc că în repetate rânduri m a cuprins de mijloc, desigur, anume pentru asta. Când È™i a dat în sfârÈ™it seama de importanÈ›a acelei hârtii, È™i a ticluit un plan independent, pe care nici nu l aÈ™ fi putut bănui. Prostul de mine, îmi închipuisem tot timpul că mă cheamă cu atâta stăruință la el numai ca să mă înduplece să intru în cârdășie cu el È™i să lucrăm mână în mână. Dar din păcate urmărea cu totul altceva! Mă poftea ca să mă îmbete turtă È™i apoi, când nu voi mai È™tii de mine È™i voi dormi tun, să mi taie buzunarul È™i să pună mâna pe document. ÃŽntocmai aÈ™a a procedat în noaptea aceea, împreună cu Alphonsine, pe care a pus o să mi taie buzunarul. După ce mi au scos scrisoarea, scrisoarea ei, documentul pe care îl purtam la mine încă de la Moscova, au luat o simplă coală de hârtie de aceleaÈ™i dimensiuni, mi au vârât o în buzunar È™i l au cusut din nou, aÈ™a cum fusese, ca să nu observ nimic. Tot pe Alphonsine a pus o să l È™i coasă. Iar eu am fost atât de neghiob, încât, aproape până la urmă, adică timp de încă o zi È™i jumătate, am continuat să mi închipui că deÈ›in un secret È™i că soarta Katerinei Nikolaevna se mai afla încă în mâna mea; în încheiere trebuie să mai spun că furtul acestui document a dezlănÈ›uit toate nenorocirile care au urmat. Iată că am ajuns în sfârÈ™it la ultimele zile dinaintea deznodământului, cu care însemnările mele se È™i încheie! Trebuie să fi fost ora zece È™i jumătate când am ajuns cu chiu, cu vai acasă, eram foarte tulburat, È™i, după câte mi aduc aminte, neobiÈ™nuit de distrat, dar în sinea mea ajunsesem la o hotărâre definitivă. Știam ce am de făcut, dar nu voiam să mă pripesc. De cum am pus piciorul în coridor, am înÈ›eles dintr o dată că se întâmplase o nouă nenorocire, că pe neaÈ™teptate situaÈ›ia se complicase È™i mai mult: bătrânul prinÈ› fusese adus direct de la Þarskoie Selo la mine acasă, unde l am găsit împreună cu Anna Andreevna! Nu l instalaseră însă în camera mea, ci alături, în cele două odăi ale proprietarului. Pe cât se pare, încă din ajun se făcuseră în aceste două camere oarecare schimbări, chiar È™i unele încercări de înfrumuseÈ›are, ce i drept, cât se poate de superficiale. Proprietarul È™i soÈ›ia lui se mutaseră în cămăruÈ›a chiriaÈ™ului cusurgiu È™i ciupit de vărsat (am mai vorbit de el), pe care îl înghesuiseră provizoriu într un ungher, n aÈ™ putea spune unde anume. Proprietarul mi a ieÈ™it înainte È™i apoi s a strecurat numaidecât după mine în cameră. Nu mai părea atât de sigur de sine ca în ajun, în schimb era cuprins de o agitaÈ›ie febrilă, pe măsura evenimentelor, ca să zic aÈ™a. Nu i am spus nimic; m am retras într un colÈ›, m am luat cu mâinile de cap È™i am rămas aÈ™a câteva clipe. La început, el trebuie să fi gândit că "joc teatru", dar până la urmă È™i a pierdut cumpătul È™i s a speriat de a binelea. — Te am supărat cu ceva? îngăimă el. Iată, te am aÈ™teptat ca să te întreb, adăugă el, văzând că nu i răspund, dacă n ai dori să descui uÈ™a asta, ca să poÈ›i intra direct în apartamentul înălÈ›imii sale... fără să mai treci prin coridor. Și îmi arătă uÈ™a laterală care fusese întotdeauna încuiată, fiindcă dădea într o cameră a proprietarului, È™i acum, prin urmare, a prinÈ›ului. — Ascultă, Piotr Ippolitovici, i am spus eu aspru, binevoieÈ™te să te duci numaidecât la Anna Andreevna È™i s o pofteÈ™ti încoace, ca să ne lămurim. Sunt de mult aici? — De aproape o oră. — Hai, du te! Plecă È™i se întoarse cu un răspuns ciudat: cică Anna Andreevna È™i prinÈ›ul Nikolai Ivanovici mă aÈ™teptau cu nerăbdare la dumnealor; aÈ™adar, Anna Andreevna nu catadicsise să vină. Mi am potrivit È™i mi am periat haina destul de mototolită, fiindcă dormisem îmbrăcat, m am spălat, m am pieptănat pe îndelete È™i m am dus la bătrân, cu gândul să fiu cât mai prudent. PrinÈ›ul È™edea pe o canapea, la o măsuță rotundă, iar Andreevna, în alt colÈ› al camerei, lângă o masă, cu o față de masă, pe care fierbea samovarul proprietarului, strălucitor ca niciodată, È™i i pregătea un ceai. Cand am intrat, nu mi am descreÈ›it fruntea, iar bătrânul, văzându mă atât de încruntat, tresări, zâmbetul de pe buze îi pieri numaidecât È™i pe față i se întipări spaima. Atunci, nu m am mai putut stăpâni, am izbucnit în râs È™i i am întins amândouă mâinile. Sărmanul, s a repezit numaidecât în braÈ›ele mele. Fără îndoială că am înÈ›eles imediat ce se întâmplase cu el. De la început mi a fost limpede ca lumina zilei că în răstimpul cât nu l mai văzusem, acest bătrân, mai deunăzi încă destul de vioi, care, oricum, mai avea oarecare luciditate È™i voință, fusese transformat într un soi de mumie, într un copil neajutorat, sperios È™i neîncrezător. Trebuie să adaug însă că el È™tia perfect pentru ce fusese adus acolo È™i că totul se întâmplase întocmai cum am arătat mai sus, anticipând asupra evenimentelor. Fusese luat prin surprindere È™i vestea că propria lui fiică îl trădase, că voia să l interneze într un ospiciu de nebuni, îl năucise, îl strivise, paralizându i cu totul voinÈ›a. Se lăsase dus pe sus, fiindcă de spaimă era aproape inconÈ™tient. I se spusese că eu deÈ›in un secret care va lămuri totul, că numai cu ajutorul meu va putea lua aÈ™adar o hotărâre definitivă. Trebuie să spun de pe acum că mai mult decât orice pe lume îl înspăimânta tocmai dezvăluirea secretului È™i hotărârea definitivă pe care trebuia s o ia. Se aÈ™tepta să mă vadă apărând cu o hârtie în mână È™i cu verdictul întipărit pe față, de aceea era atât de încântat că deocamdată mă arătam dispus să râd È™i să vorbesc despre cu totul altceva. Când ne am îmbrățiÈ™at, el a început să plângă, recunosc că È™i mie mi s au umezit ochii, fiindcă deodată mi se făcuse tare milă de el... Tocmai atunci se porni să latre È™i cățelul pitic al lui Alphonsine È™i se repezi la mine de pe divan. De când cumpărase cățelul, bătrânul nu se mai despărÈ›ea de el, nici măcar când dormea. — Oh, je disais qu'il a du coeur ! îi strigă el Annei Andreevna, arătând spre mine. — V aÈ›i întremat surprinzător, mon prince, arătaÈ›i minunat, păreÈ›i mai tânăr È™i mai sănătos ca oricând, i am spus. Din păcate însă adevărul era altul: aveam în față o mumie È™i l minÈ›isem ca să i mai dau curaj. — N'est ce pas? N'est ce pas ? repetă el, încântat. O, m am întremat de minune! — Dar acum ar trebui să vă luaÈ›i ceaiul È™i dacă îmi oferiti È™i mie o ceaÈ™că, am s o beau cu plăcere împreună cu dumneavoastră. — Asta e minunat! Vorba poetului: "Vom bea È™i ne vom desfăta..." sau cam aÈ™a ceva. Anna Andreevna, dă i un ceai. Il prend toujours par les sentiments .... Dă ne câte un ceai, draga mea. Anna Andreevna ne servi ceaiul, apoi se întoarse deodată spre mine È™i începu să mi vorbească pe un ton extrem de solemn: — Arkadi Makarovici, noi amândoi, eu È™i binefăcătorul meu, ne am refugiat la dumneata. Socotesc că ne găsim în casa dumitale È™i de aceea pe dumneata te rugăm să ne dai azil È™i să ne ocroteÈ™ti. Þine seama că soarta acestui sfânt, a acestui om nespus de nobil È™i atât de năpăstuit depinde aproape în întregime de dumneata. Noi aÈ™teptăm să hotărască inima dumitale cinstită È™i dreaptă! Dar nici nu apucă să sfârÈ™ească, È™i prinÈ›ul, îngrozit, începu să tremure. — Après, après, n'est ce pas? Chere amie ! tot repeta el, făcând un gest de rugă. Nu pot spune cât de neplăcut m a impresionat discursul ei. Nu i am răspuns nimic, m am mulÈ›umit să mă înclin grav È™i distant; apoi m am aÈ™ezat la masă È™i dinadins am început să vorbesc despre altceva, despre tot felul de fleacuri, am râs, am glumit... Vedeam bine că bătrânul mi era recunoscător È™i că se înveselise din toată inima. Am înÈ›eles însă numaidecât că veselia lui, deÈ™i exuberantă, era totuÈ™i de suprafață È™i că, dintr un moment într altul, putea să se preschimbe într o apatie totală. — Cher enfant, am auzit că ai fost bolnav... ah, pardon, am auzit că te ai ocupat tot timpul de spiritism, aÈ™a i? — Nici prin gând nu mi a trecut! am exclamat eu, zâmbind. — Nu? Atunci cine mi a vorbit de spiritism? — Despre asta a vorbit adineauri Piotr Ippolitovici, proprietarul casei, îl lămuri Anna Andreevna. E un om foarte vesel È™i È™tie o mulÈ›ime de anecdote. Vrei să l chem? — Oui, oui, il est charmant ... Știe È™i anecdote, dar ar fi mai bine să l chemăm mai târziu. ÃŽl chemăm noi, È™i are să ne povestească de toate, mais après. Ce crezi că mi a spus adineauri, când s a pus masa: "FiÈ›i pe pace, n o să zboare, că noi nu suntem spiritiÈ™ti!" Cum adică, la spiritiÈ™ti zboară mesele? — Drept să spun, nu È™tiu. Se pare însă că se ridică de la pământ.. — Mais c'est terrible ce que tu dis ! se sperie el. — O, fiÈ›i pe pace, astea s prostii! — AÈ™a zic È™i eu. Nastasia Stepanovna Salomeeva... o cunoÈ™ti doar... ah, da, tu n o cunoÈ™ti... ÃŽnchipuieÈ™te È›i că È™i ea crede în spiritism, È™i să vezi, cher enfant, se întoarse el spre Anna Andreevna, să vezi ce i am spus: păi È™i la ministere sunt mese È™i în jurul lor stau câte opt funcÈ›ionari care scriu, aÈ™a că È›in mâinile pe ele, atunci de ce nu dansează mesele È™i acolo? GândeÈ™te te ce ar fi dacă ar începe să joace! Atâta ar mai lipsi, să È™i facă de cap deodată mesele de la Ministerul de FinanÈ›e sau de la învățământul Public! — VorbiÈ›i tot atât de hazliu ca pe vremuri! am exclamat eu, străduindu mă să râd cât mai sincer. — N'est ce pas? Je ne parle pas trop, mais je dis bien ! — Mă duc să l chem pe Piotr Ippolitovici, spuse Anna Andreevna, ridicându se. Era radioasă: văzând că mă port atât de drăgăstos cu bătrânul, nu mai putea de bucurie. Dar nici n a apucat bine să iasă pe ușă, că bătrânul s a schimbat brusc la față. Aruncă repede o privire spre ușă, își roti ochii prin cameră, apoi fără să se ridice de pe canapea, se aplecă spre mine È™i mi È™opti speriat: — Cher ami, o de aÈ™ putea să le văd aici pe amândouă împreună. Oh, cher enfant! — LiniÈ™tiÈ›i vă, mon prince. — Da, da, însă... o să le împăcăm, n'est ce pas? Doar nu i vorba decât de o mică ceartă între două femei admirabile n'est ce pa? ÃŽn tine îmi pun toată speranÈ›a, numai în tine. — O să descurcăm noi iÈ›ele chiar aici. — Dar ce locuință udată mai e È™i asta?!rosti el aproape cu teamă, uitandu se împrejur. Și È™tii, proprietarul ăsta... arată cam... Spune, nu i un om primejdios? — Proprietarul? O, nu! Cum ar putea să fie primejdios? — Cest ça ! Cu atât mai bine. Il me semble qu'il est bête, gentilhomme . Cher enfant, pentru Dumnezeu, să nu i spui Annei Andreevna că aici totul mă înspăimântă; eu de când am intrat aici am lăudat totul, È™i pe proprietar l am lăudat. Ascultă, tu cunoÈ™ti pățania lui von Sohn ? ÃŽÈ›i mai aduci aminte de ea? — Ce vreÈ›i să spuneÈ›i cu asta? — Rien, rien du tout. Mais je suis libre ici, n'est ce pas ? Tu ce crezi: aici nu mi se poate întâmpla nimic... de felul ăsta? — Vai de mine, dragul meu prinÈ›! Vă asigură că nici vorbă nu poate fi! — Mon ami! Mon enfant! exclamă el deodată, cu mâinile împreunate, fără să È™i mai ascundă spaima. Dacă într adevăr ai ceva... vreun document... ÃŽntr un cuvânt, dacă ai ceva să mi spui, mai bine taci pentru Dumnezeu, nu mi spune nimic, mai bine taci... păstrează secretul cât poÈ›i mai mult... A dat să se repeadă la mine să mă îmbrățiÈ™eze; pe față i se prelingeau lacrimi; nici nu pot spune cum mi s a strâns inima; bietul bătrân semăna cu un copil slab, speriat, fără apărare, pe care niÈ™te È›igani l au furat din casa părintească È™i l au dus printre străini. Dar n am apucat să ne îmbrățișăm că uÈ™a s a deschis È™i a intrat Anna Andreevna împreună cu fratele ei, kammerjunker ul. ApariÈ›ia lui m a uluit; m am ridicat È™i m am îndreptat spre ușă. — Arkadi Makarovici, dă mi voie să vă fac cunoÈ™tință, spuse Anna Andreevna cu glas tare, aÈ™a că, vrând nevrând, a trebuit să mă opresc. — ÃŽl cunosc prea bine pe frățiorul dumitale, am rostit eu tăios, apăsând mai cu seamă pe cuvântul prea. — Ah, a fost o neînÈ›elegere regretabilă! Mă simt atât de vinovat, dragul meu And... Andrei Makarovici, bâigui tânărul È™i, apropiindu se de mine cu un aer cât se poate de familiar, îmi luă mâna, pe care nu m am simÈ›it în stare să mi o retrag. Numai Stepan al meu e vinovat de toate. S a bâlbâit ca un prost când te a anunÈ›at È™i am crezut că e vorba de altcineva. Asta s a întâmplat la Moscova, o lămuri el pe soră sa. Pe urmă aÈ™ fi dorit din toată inima să te caut È™i să È›i explic, dar m am îmbolnăvit, poate să È›i confirme È™i ea. Cher prince, nous devons être amis, même par droit de naissance . Și tânărul acesta impertinent a îndrăznit să mă cuprindă cu braÈ›ul pe după umeri, cu un gest familiar din cale afară. M am tras deoparte, dar cum mă fâstâcisem È™i nu È™tiam ce să i răspund, am plecat cât am putut mai repede. M am întors în camera mea, tulburat, m am aÈ™ezat pe pat È™i am căzut pe gânduri. Aceste uneltiri mă indignau È™i mă dezgustau, totuÈ™i nu puteam să răstorn dintr o dată planul Annei Andreevna È™i s o facă de râs. Abia atunci mi am dat seama cât de dragă mi era È™i ea È™i în ce situaÈ›ie îngrozitoare se afla. După cum m am aÈ™teptat, ea a venit singură la mine, lăsându l pe prinÈ› cu fratele ei, care începuse să i povestească cele mai proaspete È™i inedite bârfeli din înalta societate, izbutind numaidecât să l distreze È™i să l înveselească pe acest bătrân impresionabil. M am ridicat de pe pat fără să scot o vorbă È™i am privit o întrebător. — Þi am spus tot, Arkadi Makarovici, începu ea fără înconjur. Soarta noastră este în mâinile dumitale. — Bine, dar eu te prevenisem că nu pot... Cele mai sfinte îndatoriri morale mă opresc să fac ceea ce aÈ™tepÈ›i de la mine... — AÈ™a? Va să zică ăsta e răspunsul dumitale? De mine nu mi pasă, chiar de ar fi să mă duc de râpă, dar ce se alege de bătrân? Dacă nu te răzgândeÈ™ti, până deseară are să înnebunească! — Dimpotrivă, are să înnebunească dacă am să i arăt scrisoarea fiicei lui în care întreabă un avocat cum să È™i pună tatăl sub interdicÈ›ie, declarându l nebun! am exclamat eu cu convingere. N ar putea să suporte asta. Află că nici nu crede că există o astfel de scrisoare, mi a spus o chiar el! De fapt răstălmăcisem cuvintele lui, dar bine am făcut. — A È™i a apucat să È›i spună? Mi am închipuit eu! ÃŽn cazul acesta, sunt pierdută; adineauri începuse să plângă È™i cerea să se întoarcă acasă! — Spune drept, în ce constă planul dumitale? Ea roÈ™i fiindcă îi rănisem orgoliul. TotuÈ™i își calcă pe inimă. — Dacă am avea scrisoarea fiicei lui, lumea nu ne ar mai putea învinui de nimic. AÈ™ trimite numaidecât după prinÈ›ul V. È™i după Boris Mihailovici PeliÈ™cev, prietenii lui din copilărie; amândoi sunt oameni respectabili, cu mare vază în societate È™i È™tiu că încă de acum doi ani s au arătat indignaÈ›i de anumite fapte ale fiicei lui crude È™i hrăpăreÈ›e. Nu încape îndoială că ei or să l împace cu fiica lui, la rugămintea mea, fiindcă eu însămi doresc să se împace; atunci, însă, situaÈ›ia va fi cu totul alta. Unde mai pui că în cazul acesta È™i rudele mele, familia Fanariotov, se vor hotărî să mi ia apărarea; sunt convinsă de acest lucru. Dar mai mult decât la orice È›in la fericirea lui. Vreau să judece singur È™i să înÈ›eleagă cine îi este cu adevărat devotat. Fără îndoială că mă bizui în primul rând pe influenÈ›a dumitale, Arkadi Makarovici, fiindcă È™tiu cât îl iubeÈ™ti... Oare îl mai iubeÈ™te cineva, afară de noi doi? Numai de dumneata a vorbit în ultimele zile; îi era tare dor de ..."tânărul lui prieten"... Nu trebuie să È›i mai spun că toată viaÈ›a am să È›i port o recunoÈ™tință fără margini. Era limpede că mi făgăduia o răsplată, poate chiar bani. Am întrerupt o destul de brutal: — Orice mi ai spune, nu pot, i am declarat categoric. Pot doar să È›i răspund cu aceeaÈ™i sinceritate È™i să È›i împărtășesc hotărârea mea irevocabilă: în cel mai scurt timp am să înmânez scrisoarea fatală Katerinei Nikolaevna, dar cu condiÈ›ia să nu dea în vileag cea ce s a petrecut acum, să evite scandalul È™i să mi făgăduiască solemn că nu va sta în calea fericirii voastre. Iată tot ce pot să fac. — Asta e cu neputință! izbucni ea, roÈ™ind toată. Până È™i gândul că îi voi cere Katerinei Nikolaevna s o cruÈ›e îi stârnea indignarea. — N am să mi schimb hotărârea, Anna Andreevna. — Ba poate că ai să te răzgândeÈ™ti. — Adresează te lui Lambert. — Nici nu bănuieÈ™ti, Arkadi Makarovici, câte nenorociri ar putea să provoace încăpățânarea dumitale, rosti ea aspru, aproape duÈ™mănos. — Oricum, nenorocirile sunt inevitabile... mă apucă ameÈ›eala când mă gândesc. Dar nu mai are rost să lungim vorba: am luat o hotărâre È™i mă È›in de ea. Și te mai rog ceva: nu cumva să l aduci la mine pe fratele dumitale! — Bine, dar el vrea să È™i îndrepte greÈ™eala... — Nu i nimic de îndreptat aici! N am nevoie de el È™i nu vreau să l vad! am strigat eu, luându mă cu mâinile de cap. (Recunosc că poate i am vorbit prea de sus atunci.) Dar ia spune, unde va dormi prinÈ›ul la noapte? Nu cumva aici? — Ba aici va rămâne la noapte, la dumneata È™i cu dumneata. — Atunci încă din seara asta mă mut în altă parte. Și, după aceste cuvinte necruțătoare, mi am luat căciula È™i mi am îmbrăcat paltonul. Anna Andreevna mă privea tăcută È™i încruntată. Mi era milă, vai ce milă mi era de această fată mândră! TotuÈ™i, am fugit din casă, fără să i dau nici cea mai mică nădejde. Mă voi strădui să povestesc cât mai pe scurt ceea ce a urmat. Nimic nu mi putea clinti hotărârea, aÈ™a că m am dus direct la Tatiana Pavlovna. S ar fi putut evita o mare nenorocire, dacă aÈ™ fi găsit o atunci acasă. Dar, ca un făcut, tocmai în ziua aceea mă urmărea un ghinion nemaipomenit. De acolo m am dus, fireÈ™te, la mama, în primul rând ca să văd ce mai face, sărmana, È™i în al doilea rând, fiindcă eram aproape sigur că la ea am să dau de Tatiana Pavlovna. Dar nici acolo n am gasit o. Tocmai plecase; mama zăcea bolnavă È™i acasă nu era decât Liza, care nu voise s o lase singură. Liza mă ruga să nu intru la mama È™i să n o trezesc din somn: "Toată noaptea s a chinuit. N a închis ochii .Slavă Domnului că a aÈ›ipit măcar acum". Am îmbrățiÈ™at o pe Liza È™i i am spus în două cuvinte că am luat o hotărâre foarte importantă È™i irevocabilă pe care voiam s o duc imediat la îndeplinire. Ea m a ascultat fără să se mire prea mult, ca È™i cum i aÈ™ fi spus un lucru cât se poate de banal. De, ai mei se obiÈ™nuiseră cu hotărârile mele definitive È™i irevocabile, pe care apoi le călcam regulat din laÈ™itate. De astă dată însă era cu totul altceva. Până la urmă, m am dus la cârciuma de pe chei, unde am stat câtva timp, printre altele, ca să fiu singur că, ducându mă a doua oară la Tatiana Pavlovna, am s o găsesc acasă. Dar mai întâi să explic de ce È›ineam într atâta s o văd. Aveam nevoie de ea: voiam s o trimit imediat la Katerina Nikolaevna s o roage să vină, È™i apoi, de față cu ea, să i restitui documentul, bineînÈ›eles, doupă o explicaÈ›ie definitivă... ÃŽntr un cuvânt, voiam să mi fac datoria È™i astfel să mi răscumpăr toate păcatele. O dată această problemă rezolvată, È›ineam să i spun negreÈ™it È™i câteva cuvinte în favoarea Annei Andreevna, È™i, dacă va fi cu putință, s o duc împreună cu Tatiana Pavlovna (ca martoră) la mine, mai bine zis la prinÈ›, È™i acolo să împac cele două duÈ™mance, să l readuc pe prinÈ› la viață È™i... È™i... ÃŽntr un cuvânt, voiam să fac fericit în ziua aceea măcar acest grup, ca apoi să nu mi rămână decât grija lui Versilov È™i a mamei. Nu mă îndoiam o clipă de izbândă: din recunoÈ™tință că i am înapoiat scrisoarea, Katerina Nikolaevna nu putea să nu mi îndeplinească rugămintea. Din nefericire, îmi închipuiam că mai dispun de document. Dar vai, nici nu bănuiam în ce situaÈ›ie stupidă È™i înjositoare mă găseam! Era aproape ora patru È™i se întunecase de a binelea când am ajuns din nou la Tatiana Pavlovna. Maria mi a răspuns înbufnată: "Cucoana nu s a întors". ÃŽmi aduc foarte bine aminte de privirea ciudată È™i încruntată pe care mi a aruncat o Maria, atunci însă nu putea să mi trezească nici o bănuială, fireÈ™te. Dimpotrivă, în timp ce coboram scara, plecând înciudat È™i descurajat de la Tatiana Pavlovna, mi am adus deodată aminte de bietul prinÈ› care adineauri întinsese rugător mâinile spre mine — la gândul acesta mi s a strâns inima È™i m am mustrat aspru că îl părăsisem fără nici un motiv, numai fiindcă îmi fusese jignit orgoliul. Mă temeam să nu i se fi întâmplat ceva rău în lipsa mea, de aceea am pornit grăbit spre casă. Acolo nu se petrecuse însă nimic îngrijorător. Când plecase de la mine, Anna Andreevna, deÈ™i mânioasă nu È™i pierduse cumpătul. Trebuie să spun că în dimineaÈ›a aceea, trimisese de două ori după Lambert È™i, cum acesta nu fusese acasă, îl rugă în cele din urmă pe fratele ei să l caute. Văzând că nu mă poate îndupleca, își pusese, sărmana, toată nădejdea în Lambert È™i în influenÈ›a pe care el ar fi putut s o exercite asupra mea. ÃŽl aÈ™tepta cu nerăbdare pe Lambert È™i se tot mira că el, care până în ziua aceea se învârtea neîncetat în jurul ei È™i i bătea mereu capul, o părăsise deodată È™i dispăruse fără urmă. Cum ar fi putut să i treacă prin minte că Lambert pusese mâna pe document, avea acum cu totul alte planuri È™i tocmai de aceea dispăruse, fiindcă voia să se ascundă de ea. După cum era È™i firesc, Anna Andreevna, din ce în ce mai neliniÈ™tită È™i mai îngrijorată, nu mai avea putere să l distreze pe bătrân, aÈ™a că între timp tulburarea lui luase proporÈ›ii îngrijorătoare. Era atât de speriat, încât punea tot felul de întrebări ciudate. Devenise bănuitor chiar È™i față de ea È™i de câteva ori începuse să plângă. Tânărul Versilov nu rămăsese mult cu el, aÈ™a că Anna Andreevna i l adusese în cele din urmă pe Piotr Ippolitovici, în care își pusese mari speranÈ›e; dar prezenÈ›a lui nu i făcu de loc plăcere bătrânului, dimpotrivă, îl irită. De fapt, prinÈ›ul îl privea pe proprietar cu tot mai multă neîncredere, ba chiar cu bănuială. Și Piotr Ippolitovici, ca un făcut, aduse iar vorba despre spiritism, apoi începu să trăncănească despre spiritism È™i niÈ™te scamatorii pe care le văzuse la bâlci, cică un scamator ambulant tăiase în faÈ›a publicului capetele câtorva oameni È™i după ce toată lumea văzuse sângele curgând, le pusese la loc de nici nu se cunoÈ™tea că fuseseră tăiate, È™i asta tot în văzul publicului! Minunea se întâmplase cică în 1859. Povestea aceasta l a speriat È™i totodată l a indignat atât de tare pe prinÈ›, încât Anna Andreevna a fost nevoită sa l alunge imediat pe povestitor. Din fericire însă, tocmai atunci s a adus masa de prânz, comandată încă din ajun (de către Lambert È™i Alphonsine) unui foarte priceput bucătar francez din apropiere, care n avea de lucru È™i căuta să se angajeze la o casă boierească sau la vreun club. Mâncarea bună È™i È™ampania l au înveselit grozav pe bătrân, care mânca mult È™i glumea mereu. După masă îl cuprinse bineînÈ›eles moleÈ™eala, i se făcu somn È™i, cum avea obiceiul să se culce după masă, Anna Andreevna îi făcu patul; înainte de a adormi, bătrânul i a sărutat de nenumărate ori mâinile, spunându i mereu că ea este pentru el raiul, speranÈ›a, huria, floarea de aur, într un cuvânt, de entuziasm a folosit numai termeni de comparaÈ›ie orientali. Când m am întors eu acasă, tocmai adormise. Anna Andreevna a venit numaidecât la mine È™i cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune m a implorat să nu plec "dacă nu de dragul ei, măcar de dragul prinÈ›ului" È™i când se va trezi să mă duc la el. "Dacă pleci, are să se prăpădească, de enervare are să l lovească damblaua. Mi e teamă că n o mai duce nici până la noapte"... A mai adăugat că trebuie să se ducă neapărat undeva, că va lipsi "poate chiar două ceasuri" È™i că pe prinÈ› "îl lasă aÈ™adar în grija mea". I am făgăduit din toată inima că voi rămâne acasă până seara È™i că atunci când prinÈ›ul se va trezi voi face tot ce mi va sta în putință ca să l distrez. — Și eu îmi voi face datoria până la capăt! îmi spuse ea pe un ton energic la despărÈ›ire. Apoi plecă. Trebuie să anticipez din nou asupra evenimentelor È™i să spun că ea plecase să l caute pe Lambert, ultima ei nădejde. Apoi trecuse pe la fratele ei È™i pe la familia Fanariotov, rudele ei; e uÈ™or de înÈ›eles în ce stare sufletească s a întors. PrinÈ›ul s a trezit la vreo oră după plecarea ei. Din camera mea l am auzit gemând È™i am alergat numaidecât la el; l am găsit È™ezând pe marginea patului, în halat; se speriase într atât când se trezise singur într o cameră străină, luminată slab de o singură lampă, încât, când am deschis uÈ™a, s a cutremurat, a sărit ca ars È™i a început să È›ipe. M am apropiat repede de el È™i când a văzut cine era, m a strâns în braÈ›e È™i a început să plângă de bucurie. — Dar mie mi s a spus că te ai mutat, că te ai speriat È™i ai fugit. — Cine a putut să vă spună aÈ™a ceva? — Cine? Știu È™i eu? Poate mi s a năzărit mie sau poate că într adevăr mi a spus cineva. ÃŽnchipuieÈ™te È›i ce am visat adineauri: se făcea că intra pe ușă un moÈ™neag cu barbă, în mână cu o icoană frântă în două, care mi spune deodată: "AÈ™a se va frânge È™i viaÈ›a ta!" — Of, Doamne, pesemne aÈ›i aflat de la cineva că Versilov a spart ieri o icoană. Nu i aÈ™a? — N'est ce pas? Da, am aflat, am aflat! Nastasia Egorovna mi a povestit azi dimineață. Ea mi a adus încoace geamantanul È™i cățelul. — AÈ™a se explică visul. — S ar putea. TotuÈ™i, închipuieÈ™te È›i, moÈ™neagul acela mă tot ameninÈ›a cu degetul. Dar unde e Anna Andreevna? — Se întoarce numaideeât. — Unde a plecat? Nu cumva m a părăsit È™i ea? strigă el, îndurerat. — Nici gând. Trebuie să vină dintr o clipă într alta, È™i până atunci m a rugat să vă È›in eu de urât. — Oui, să vină. AÈ™adar prietenul nostru Andrei Petrovici a înnebunit; "de mult mă aÈ™teptam — da i cam subit ". De mult i am prezis eu că aÈ™a are să sfârÈ™ească. Stai puÈ›in, dragul meu... Mă apucă de haină È™i mă trase spre el. — Adineauri, îmi È™opti el, proprietarul mi a adus pe nepusă masă niÈ™te fotografii dezgustătoare, numai femei goale în diverse decoruri orientale. Ba a mai È™i stăruit să mă uit la ele prin lupă. Mi am călcat pe inimă È™i m am făcut că le admir; dar, È™tii, de fapt, tot niÈ™te femei de astea deocheate i au adus È™i acelui nefericit, ca să l poată îmbăta mai uÈ™or... — Tot la von Sohn È›i e gândul; dar lasă, ajunge! Proprietarul e un neghiob È™i atâta tot! — Proprietarul e un neghiob È™i atâta tot. C'est aussi mon opinion ! Dragul meu, dacă poÈ›i, scapă mă de aici! mă rugă el, făcând È™i un gest de implorare. — Voi face tot ce mi va sta în putință, credeÈ›i mă! Sunt al dumneavoastră cu trup È™i suflet... Dragul meu prinÈ›, aveÈ›i puÈ›ină răbdare È™i poate că am să izbutesc să rezolv totul. — N'est ce pas? Ne luăm de mână È™i fugim, iar geamantanul îl lăsăm aici, ca el să creadă că ne întoarcem. — Unde să fugim? S o părăsim pe Anna Andreevna? — Ba nu, o luăm È™i pe ea... Ah, mon cher, e o harababură în capul meu... Stai puÈ›in: în geanta din dreapta e portretul Katiei. L am luat pe furiÈ™, ca să nu mă vadă Arma Andreevna È™i mai cu seamă Nastasia Egorovna; dă mi l, dar pentru Dumnezeu, mai repede, È™i cu băgare de seamă, să nu ne prindă... Oare nu se poate încuia uÈ™a? ÃŽntr adevăr, am găsit în geantă o fotografie de a Kateinei Nikolaevna, într o ramă ovală. El mi a luat o din mână, a întors o către lampă È™i deodată pe obrazul lui scofâlcit È™i gălbejit au început să curgă lacrimi. — C'est un ange, c'est un ange du ciel ! exclamă el. Toată viaÈ›a m am simÈ›it vinovat față de ea... dar niciodată ca acum. Cher enfant, eu nu cred nimic, absolut nimic! Spune È™i tu, dragul meu, oare își poate cineva închipui că vor să mă interneze într un ospiciu de nebuni? Je dis des choses charmantes, et tout le monde rit . Și pe un om ca mine să l ducă aÈ™a, din senin, la balamuc? — Dar nici prin minte nu i a trecut! am strigat eu. Este o neînÈ›elegere la mijloc, eu îi cunosc sentimentele! — AÈ™adar, îi cunoÈ™ti È™i tu sentimentele. Ce bine îmi pare. M ai înviat din morÈ›i, dragul meu. De ce or fi vrut să te ponegrească în ochii mei? Dragul meu, adu o pe Katia încoace. Vreau să se îmbrățiÈ™eze amândouă în faÈ›a mea È™i apoi să le duc acasă, iar pe proprietar să l gonim. Se ridică cu mâinile împreunate È™i deodată căzu în genunchi în faÈ›a mea. — Cher enfant, îmi È™opti el, înnebunit de spaimă È™i tremurând ca varga, dragul meu, spune mi tot adevărul: ce vor să facă cu mine? — Doamne! am strigat eu, ridicându l de jos È™i aÈ™ezându l pe pat. Văd că nici în mine nu mai aveÈ›i încredere; nu cumva vă închipuiÈ›i că È™i eu fac parte din complot? N aveÈ›i grijă, cât sunteÈ›i aici n am să îngădui nimănui să vă facă nici cel mai mic rău! — C'est ça! Să nu îngădui, bâigui el, agățându se cu amândouă mâinile de mine È™i încă tremurând. Să nu mă dai pe mâna nimănui... Dar nici tu să nu mă minÈ›i... fiindcă tot mă tem: nu cumva vor totuÈ™i să mă ducă de aici? Ascultă, proprietarul ăsta, Ippolit, sau cum îi mai zice, nu i cumva... medic? — De unde medic? — Nu cumva... nu cumva aici e un ospiciu de nebuni? Nu cumva chiar aici, în camera asta, mă găsesc la balamuc? Chiar în clipa aceea uÈ™a se deschise deodată È™i intră Anna Andreevna. Ascultase pesemne la ușă È™i, nemaiputându se stăpâni, dădu buzna înăuntru; bătrânul, care tresărea la orice zgomot, dădu un È›ipăt când uÈ™a se deschise brusc È™i se trânti pe pat, îngropându È™i faÈ›a în pernă, apoi izbucni într un hohot de plâns nestăpânit: aÈ™adar, criza de nervi se dezlănÈ›uise în cele din urmă. — Iată roadele purtării dumitale, i am spus eu, arătând spre prinÈ›. — Ba ale încăpățânării dumitale, se răsti ea la mine. Pentru ultima oară fac apel la dumneata, Arkadi Makarovici: vrei să dezvălui în sfârÈ™it intriga infernală È›esută împotriva unui bătrân fără apărare È™i să renunÈ›i "la visurile dumitale de dragoste nesăbuită È™i copilărească" ca să È›i salvezi sora? — Am să vă salvez pe toÈ›i, dar numai aÈ™a cum È›i am spus adineauri. Mai dau o fugă până undeva È™i poate că peste un ceas va fi aici însăși Katerina Nikolaevna. Am să vă împac pe toÈ›i È™i veÈ›i fi cu toÈ›ii fericiÈ›i! am strigat eu aproape cu frenezie. — Adu o încoace, adu o negreÈ™it, mă rugă prinÈ›ul, venindu È™i brusc în fire. Nu, mai bine du mă pe mine la ea. Vreau la Katia, vreau s o văd pe Katia È™i s o binecuvântez! exclamă el, sărind din pat cu mâinile ridicate la cer. — Uită te la el! i am spus eu Annei Andreevna, arătând spre bătrân. Ai auzit ce spune, acum îți dai seama că nu È›i mai ajută nici un document! — ÃŽmi dau seama. Și totuÈ™i, mi ar fi de folos ca să mă justific, să mă reabilitez în ochii lumii, fiindcă prin tot ce am făcut m am compromis. Dar nu mi pasă, conÈ™tiinÈ›a mea e curată. Chiar dacă toÈ›i m au părăsit, până È™i fratele meu, care s a speriat văzând că totul se prăbuÈ™eÈ™te... eu îmi voi face totuÈ™i datoria până la capăt. Voi rămâne lângă acest bătrân nefericit È™i l voi îngriji ca o infirmieră! Cum nu mai era vreme de pierdut, am fugit din cameră, strigându i din prag: — ÃŽntr o oră sunt înapoi, È™i n am să mă întorc singur. CAPITOLUL AL DOISPREZECELEA ÃŽn sfârÈ™it am găsit o pe Tatiana Pavlovna acasă. I am povestit totul pe nerăsuflate: È™i despre document, È™i tot ceea ce se întâmplase în ziua aceea la mine acasă, până în cele niai mici amănunte. DeÈ™i înÈ›elegea limpede situaÈ›ia È™i ar fi putut să tragă o concluzie din două cuvinte, această introducere a durat cel puÈ›in zece minute. Vorbeam numai eu, îi dezvăluiam tot adevărul fără să mă sfiesc È™i fără să mă ruÈ™inez. Ea mă asculta tăcută, nemiÈ™cată, dreaptă de parcă înghiÈ›ise un băț, cu buzele strânse, privindu mă È›intă È™i sorbindu mi fiecare cuvânt. Când am terminat, s a ridicat atât de brusc de pe scaun, încât È™i eu am sărit ca ars. — Neisprăvitule! Va să zică scrisoarea era într adevăr la tine în buzunar È™i È›i a cusut o chiar toanta de Maria Ivanovna! Of, ticăloÈ™ilor, neruÈ™inaÈ›ilor! AÈ™adar, ai venit la Petersburg ca să frângi inimile, ca să dai gata înalta societate, ca să te răzbuni pe Scaraoschi, fiindcă eÈ™ti copil din flori, asta urmăreai? — Tatiana Pavlovna, am strigat eu, să nu îndrăzneÈ™ti să mă insulÈ›i! Poate că numai dumneata, care nu m ai slăbit cu ocările de când am venit încoace, m ai îndârjit de la început. ÃŽntr adevăr, sunt copil din flori, È™i poate ai dreptate că am vrut să mă răzbun, È™i poate tocmai pe Scaraoschi, fiindcă numai el È™tie cine i vinovat că sunt copil din flori; dar nu uita că am refuzat să intru în cârdășie cu niÈ™te nemernici È™i că nu m am lăsat târât de patimă! Am să i pun în tăcere documentul pe masă È™i am să plec fără să aÈ™tept măcar un cuvânt de mulÈ›umire de la ea; chiar dumneata ai să fii martoră. — Dă mi numaidecât scrisoarea, pune o imediat pe masă! Hai, ce mai aÈ™tepÈ›i! Ori poate că minÈ›i?! — E cusută în buzunarul meu de la piept. Mi a cusut o Maria Ivanovna la Moscova; iar aici, când mi am făcut haine noi, am descusut o din surtucul cel vechi È™i am cusut o cu mâna mea în cel nou. Uite o aici, pipăie buzunarul È™i ai să te convingi că nu mint! — Dă o încoace, scoate o mai repede, răcni Tatiana Pavlovna, ieÈ™ită din minÈ›i. — Pentru nimic în lume! Dar îți repet că am să i o dau în faÈ›a dumitale È™i am să plec fără să aÈ™tept să mi spună un singur cuvânt; È›in însă ca ea să È™tie, să vadă cu ochii ei că eu, eu însumi i o dau de bunăvoie, fără să mă silească nimeni È™i fără să aÈ™tept nici o răsplată. — Iar vrei să faci pe grozavul? Te pomeneÈ™ti că eÈ™ti îndrăgostit, mucosule?! — PoÈ›i să mi arunci în față câte insulte pofteÈ™ti; fie că s meritate, fie că nu, eu n am să mă supăr. Chiar de ar fi să mă socotească un mucos josnic care a pândit o È™i a uneltit împotriva ei, vreau să È™tie că mi am învins pornirile, că am pus fericirea ei mai presus de orice; încolo, nu mi pasă de nimic în lume, Tatiana Pavlovna! Am să găsesc destul curaj È™i speranță în inimea mea. Chiar dacă este primul meu pas spre o viață nouă, vreau să închei frumos cu trecutul printr un gest nobil. Ce are a face că o iubesc?! am continuat eu exaltat, privind o cu înflăcărare. Nu mi e ruÈ™ine de dragostea mea: mama este un înger din ceruri, iar ea e o zeiță pământeană! Versilov se va întoarce la mama, aÈ™a că n am de ce să mă ruÈ™inez față de ea; am auzit doar cu urechile mele ce au vorbit ea È™i Versilov, când stăteam ascuns după draperie... Noi suntem toÈ›i trei "niÈ™te oameni stăpâniÈ›i de aceeaÈ™i nebunie"! Știi cine a spus vorba asta: "oameni stăpâniÈ›i de aceeaÈ™i nebunieâ€? Astea s chiar cuvintele lui Andrei Petrovici; mai È™tii că în afară de noi trei mai sunt È™i alÈ›ii stăpâniÈ›i de aceeaÈ™i nebunie? AÈ™ pune rămășag pe orice că dumneata eÈ™ti a patra! Mai mult, aÈ™ pune rămășag că È™i dumneata ai fost toată viaÈ›a îndrăgostită de Andrei Petrovici, È™i poate mai eÈ™ti È™i acum... Repet, eram exaltat, cuprins de o fericire ciudată; dar n am apucat să mi spun gândul până la capăt, că Tatiana Pavlovna s a repezit ca o furie la mine, mi a înfipt mâna în păr, È™i m a zgâlțâit de câteva ori cu toată puterea, ca È™i cum ar fi vrut să mă doboare... apoi îmi dădu deodată drumul, alergă într un colÈ› al camerei È™i È™i acoperi faÈ›a cu batista. — Neisprăvitule! Să nu îndrăzneÈ™ti să mai rosteÈ™ti vreodată asemenea vorbe! îngăimă ea, plângând. IeÈ™irea ei fusese atât de neaÈ™teptată, încât mă buimăcise. O priveam înlemnit È™i nu È™tiam ce să fac. — Of, zevzecule! Vino încoace, spuse ea È™i mă sărută. Sunt o proastă! adăugă ea deodată, râzând È™i plângând în acelaÈ™i timp. Dar să nu îndrăzneÈ™ti, să te ferească Dumnezeu să mai spui vreodată ce ai spus... Află că te iubesc, că te am iubit toată viaÈ›a... aÈ™a neghiob cum eÈ™ti. M am dus la ea È™i am sărutat o. Trebuie să spun de altfel că de atunci Tatiana Pavlovna È™i cu mine am devenit prieteni. — Ah, da! Unde mi e capul? exclamă ea deodată, izbindu se peste frunte. Spuneai că bătrânul prinÈ› e la tine acasă? E adevărat? — FireÈ™te că e adevărat. — Ah, Doamne! Vai de mine, ce să mă fac? se văita, alergând agitată de colo colo. Acum e în mâna lor, fac ce vor cu el! Of, trăsnească i Dumnezeu de proÈ™ti! Și zici că încă de dimineață l au adus? Halal, Anna Andreevna! Și cum o mai făcea pe mironosiÈ›a! Dar zâna ce păzeÈ™te? Te pomeneÈ™ti că habar n are de nimic! — Care zână? — D apoi, zeiÈ›a ta, idealul tău! Of, acum ce i de făcut? — Tatiana Pavlovna! am strigat eu dezmeticindu mă, noi stăm la palavre È™i am uitat tocmai ce e mai important: am alergat într un suflet la dumneata ca s o luăm pe Katerina Nikolaevna È™i s o ducem acolo. ToÈ›i mă aÈ™teaptă cu nerăbdare să vin cu ea. Atunci i am explicat că am să i înmânez documentul numai după ce îmi va da cuvântul de onoare că se împacă numaidecât cu Anna Andreevna È™i consimte chiar la căsătoria ei cu bătrânul... — Foarte bine, mă întrerupse Tatiana Pavlovna, acelaÈ™i lucru i l am spus È™i eu de o sută de ori. Doar bătrânul are să moară încă înainte de nuntă. Tot nu apucă el să se însoare. Și chiar dacă o să i lase Annei niÈ™te bani moÈ™tenire, în orice caz avea de gând să i lase ceva, dovadă că a È™i trecut o în testament... — Oare Katerina Nikolaevna se opune numai de teamă să nu piardă niÈ™te bani? — Nu, ea se temea ca nu cumva documentul să fie în mâna Annei Andreevna. De altfel, aÈ™a am crezut È™i eu. De aceea o È™i urmăream pas cu pas. Ea, ca fiică, nu voia să zdrobească inima bătrânului, iar zgripÈ›uroiului de neamÈ›, Bioring adică, îi părea într adevăr rău de bani. — Și după toate astea crezi că se mai poate mărita cu Bioring? — Ce să i faci, dacă e proastă? Proastă s a născut È™i proastă are să moară. Cică o să È™i găsească liniÈ™tea cu el ."De vreme ce tot trebuie să mă mărit, zice, atunci mai bine cu ăsta decât cu altul, fiindcă ăsta măcar n o să mi tulbure liniÈ™tea". O să vedem noi dacă o să fie chiar atât de liniÈ™tită cu el! Are să È™i muÈ™te ea mâinile mai pe urmă, dar o să fie prea târziu. — Bine, dar dumneata de ce n o opreÈ™ti? Dumneata o iubeÈ™ti doar, nu te am auzit chiar eu când i ai spus în față cât de mult È›ii la ea? — AÈ™a È™i este, o iubesc mai mult decât pe voi toÈ›i la un loc, È™i totuÈ™i, este o proastă fără pic de minte! — Hai, du te repede la ea È™i adu o încoace. Ne lămurim cu ea È™i apoi o ducem la tatăl ei. — Păi nu se poate, prostănacule, nu se poate, tocmai asta e nenorocirea! Of, ce i de făcut?! Vai È™i amar! se jeli ea din nou, umblând agitat de colo colo, dar în cele din urmă își luă totuÈ™i È™alul. Of, of, de ai fi venit măcar cu vreo patru ore mai devreme. Acum s a făcut ceasul opt È™i ea a plecat de mult, e invitată la masă la familia PeliÈ™cev È™i pe urmă se duc cu toÈ›ii la operă. — Doamne, oare n ai putea să te duci după ea la operă? Dar nu, nu se poate! Și acum ce are să se întâmple cu bătrânul? S ar putea să moară încă în noaptea asta! — Ascultă, nu te mai întoarce acolo, du te la mama È™i rămâi la ea peste noapte, iar mâine dis de dimineață... — Nu, orice s ar întâmpla, nu pot să l părăsesc pe bătrân. — Foarte frumos din partea ta, nici nu trebuie să l părăseÈ™ti. Știi ceva... am să dau totuÈ™i o fugă până la ea È™i am să i las un bilet. FireÈ™te, n am să scriu negru pe alb că documentul e aici, am să i dau doar a înÈ›elege (are să priceapă ea despre ce e vorba!) È™i am s o chem încoace pe mâine la ora zece fix, dar am să i atrag atenÈ›ia să nu întârzie nici un minut! Fii pe pace, are să vină, că pe mine nu poate să nu mă asculte, È™i atunci o să ne lămurim cu ea. Deocamdată dă fuga acasă È™i mângâie l pe bătrân cum oi È™ti, dar vezi să se culce numaidecât È™i poate o da Dumnezeu să nu moară chiar în noaptea asta! Și pe Anna s o iei cu biniÈ™orul, mie È™i ea îmi e dragă, tu eÈ™ti nedrept față de ea, fiindcă n o înÈ›elegi: a fost năpăstuită încă din copilărie, sărmana. Of, cu toÈ›ii aÈ›i căzut pe capul meu! Și nu uita să i spui din partea mea că am să descurc eu totul, È™i că o fac cu dragă inimă să n aibă nici o grijă, că demnitatea ei n o să fie câtuÈ™i de puÈ›in È™tirbită... deÈ™i în ultimele zile ne am tot luat în beÈ›e, ne am ocărât È™i ne am certat cumplit. Și acum, È™terge o... ba nu, stai puÈ›in să È›i mai pipăi o dată buzunarul... Spune, oare e adevărat? Of, de ar fi adevărat! Mai bine dă mi scrisoarea s o păstrez eu în noaptea asta, că tot n ai nevoie de ea. Las o aici, nu te teme, că doar n am s o mănânc. Mai È™tii, poate o pierzi sau poate o dai cuiva la noapte... ori poate te răzgândeÈ™ti? — Nici în ruptul capului! am strigat eu. Poftim, mai pipăie o dată buzunarul, ca să te convingi, dar de lăsat nu È›i o las cu nici un preÈ›! — Da, este o hârtie, se simte, recunoscu ea, pipăindu mi buzunarul, of, în sfârÈ™it, hai du te. Poate că am să dau totuÈ™i o fugă până la operă s o caut. Să È™tii că ai avut o idee bună. Hai, pleacă odată, ce mai aÈ™tepÈ›i! — Tatiana Pavlovna, stai puÈ›in, ce face mama? — TrăieÈ™te. — Dar Andrei Petrovici? Ea dădu din mână, plictisită. — Are să È™i vină el în fire! Am pornit în fugă spre casă, înviorat È™i plin de speranță, deÈ™i nu ajunsesem la rezultatul dorit. Din păcate soarta hotărâse altfel. Acasă mă aÈ™tepta o surpriză — se vede că într adevăr există o fatalitate pe lumea asta! ÃŽncă de pe scară am auzit gălăgie, iar uÈ™a locuinÈ›ei am găsit o deschisă. Pe sală am dat de un lacheu în livrea pe care nu l cunoÈ™team. Piotr Ippolitovici È™i nevastă sa stăteau È™i ei pe sală, foarte speriaÈ›i, È™i parcă aÈ™teptau ceva. UÈ™a spre odaia prinÈ›ului era deschisă È™i dinăuntru se auzea un glas tunător. L am recunoscut numaidecât: era glasul lui Bioring. Nici n am apucat să mă apropii, când deodată am văzut cum prinÈ›ul, plâns È™i tremurând tot, este scos din cameră de către Bioring, ajutat de baronul R., pe care l mai văzusem când venise să trateze cu Versilov. PrinÈ›ul plângea cu hohote È™i l tot îmbrățiÈ™a È™i l săruta pe Bioring. Acesta striga la Anna Andreevna, care ieÈ™ise È™i ea în sală È™i voia să se È›ină după prinÈ›; o ameninÈ›a, ba după câte mi se părea bătea din picior — într un cuvânt, se purta brutal ca un soldățoi prusac, ceea ce È™i era, în ciuda ifoselor sale aristocratice. După cum am aflat mai târziu, i se năzărise atunci că Anna Andreevna ar fi săvârÈ™it un delict penal, de care, după părerea lui, trebuia să răspundă negreÈ™it în faÈ›a justiÈ›iei. NeÈ™tiind cum stăteau lucrurile, el le dădea proporÈ›ii È™i mai mari, ceea ce li se întâmplă multora, È™i de aceea se socotea îndreptățit să se poarte ca un bădăran. De altfel nici nu apucase să se pună la curent: de cum aflase de toată povestea dintr o scrisoare anonimă, după cum a reieÈ™it ulterior (aÈ™a cum voi arăta mai târziu), se È™i repezise la faÈ›a locului, turbat de mânie, ca orice nobil ofensat, stare în care È™i cei mai "subÈ›iri" dintre compatrioÈ›ii lui sunt gata să sară la bătaie ca niÈ™te cizmari. Anna Andreevna făcuse față atacului cu o demnitate desăvârÈ™ită, după cum am auzit, fiindcă eu sosisem abia după aceea. Am văzut numai că, pe când îl scoteau pe bătrân din sală, Bioring l a lăsat deodată numai în seama baronului R. È™i, întorcându se brusc spre Anna Andreevna, începu să strige la ea, răspunzând pesemne la vreo observaÈ›ie de a ei: — EÈ™ti o intrigantă! Vrei să pui mâna pe averea lui! Din acest moment te ai compromis, te ai exclus singură din lumea bună È™i vei da socoteală în faÈ›a justiÈ›iei!... — Dumneata profiÈ›i de slăbiciunea unui biet bolnav È™i l ai adus la nebunie... iar la mine îți permiÈ›i să strigi numai fiindcă sunt o femeie fără apărare... — Ah, da! Uitasem că eÈ™ti logodnica lui! Halal logodnică! începu Bioring să râdă cu hohote, sarcastic È™i mânios. — Baron, baron... Chère enfant, je vous aime , scânci bătrânul, întinzând mâinile către Anna Andreevna. — HaideÈ›i, mon prince, trebuie să plecaÈ›i de aici, fiindcă s a pus la cale un complot împotriva dumneavoastră, poate chiar un atentat la viaÈ›a dumneavoastră, urlă Bioring. — Oui, oui, je comprends, j'ai compris au commence . — Mon prince, încercă È™i Anna Andreevna să ridice glasul, mă jigniÈ›i È™i admiteÈ›i să mă jignească È™i alÈ›ii! — Pleacă de aici! zbieră deodată Bioring la ea. Atunci n am mai putut răbda. — Canalie! i am strigat. Eu am să te apăr, Anna Andreevna! N am să descriu cu de amănuntul ce a urmat, de altfel, nici n aÈ™ fi în stare. Scena fusese atât de oribilă È™i înjositoare, încât mi am pierdut minÈ›ile, m am repezit la el È™i pare se că l am lovit sau cel puÈ›in l am îmbrâncit cu toată puterea. Atunci m a izbit È™i el atât de tare în cap, că m am prăbuÈ™it grămadă. Când mi am venit în simÈ›iri, am fugit după ei pe scară È™i È›in minte că mi curgea sânge din nas. ÃŽn faÈ›a casei îi aÈ™tepta o caleaÈ™ca È™i în timp ce îl urcau pe prinÈ› în ea, am alergat spre ei È™i, împingându l pe lacheul care voia să mă împiedice, m am repezit iar la Bioring. Deodată a sărit ca din pământ un sergent de stradă. Bioring m a înÈ™făcat de guler È™i i a poruncit cu glas amenințător să mă ducă la comisariat. Am strigat că trebuie să vină È™i el, ca să facem amândoi declaraÈ›ii È™i că nimeni n are dreptul să mă ridice de acasă... Dar cum scena se petrecea pe stradă È™i nu în casă, È™i cum eu strigam, înjuram È™i loveam în neÈ™tire ca un beÈ›iv, È™i, pe deasupra, Bioring mai era È™i în uniformă de ofiÈ›er, sergentul m a È™i înhățat. Atunci mi am ieÈ™it cu totul din sărite È™i m am împotrivit din răsputeri, ba chiar se pare că l am È™i lovit pe sergent. Mi aduc aminte că numaidecât au apărut alÈ›i doi poliÈ›iÈ™ti È™i m au luat cu ei. Nu È™tiu cum m am trezit deodată într o încăpere plină de fum, duhnind a tutun, unde se mai găsea o mulÈ›ime pestriță de oameni, unii aÈ™teptând în picioare, alÈ›ii stând la mese È™i scriind; È™i acolo am continuat să strig, cerând să se întocmească un proces verbal, dar acum nu mai era vorba de un simplu proces verbal, lucrurile se complicaseră, fiindcă făcusem scandal pe stradă È™i mă ridicam împotriva forÈ›ei publice, È™i unde mai pui că arătam într un hal fără de hal. Deodată cineva a început să se răstească amenințător la mine. ÃŽntre timp, sergentul de stradă mă învinuia că l bătusem, povestea despre colonel... — Cum te cheamă? mă întreabă cineva răstit. — Dolgoruki! am răcnit eu. — PrinÈ›ul Dolgoruki? Scos din sărite, i am răspuns printr o înjurătură foarte urâtă È™i apoi... apoi îmi aduc aminte că m au târât într o cămăruță întunecoasă,"ca să mă dezmeticesc". Știu că n am dreptul să fiu indignat, toată lumea a citit de curând în gazete plângerea unui domn care fusese È›inut o noapte întreagă la arest, legat burduf, tot într o asemenea "cameră de dezmeticire", È™i acela, pe cât se pare, nu avea absolut nici o vină; eu cel puÈ›in eram vinovat. M am trântit pe un pat de scânduri între doi indivizi care dormeau tun. Mă durea capul, îmi zvâcneau tâmplele È™i inima îmi bătea să mi spargă pieptul. Cred că la un moment dat n am mai È™tiut de mine È™i am început să aiurez. Þin minte numai că m am trezit în puterea nopÈ›ii È™i m am aÈ™ezat pe patul de scânduri. Deodată mi am amintit de cele întâmplate, mintea mi s a limpezit È™i, proptindu mi coatele de genunchi, cu capul în palme, m am cufundat în gânduri. Desigur, n am să mi descriu sentimentele, doar nu mai am timp È™i pentru asta, vreau însă să spun că poate niciodată nu m am simÈ›it mai fericit ca în acele clipe de meditaÈ›ie din toiul nopÈ›ii, È™ezând pe patul comun de la arest. S ar putea ca acest lucru să pară curios cititorului, să creadă că mă laud din dorinÈ›a de a mă arăta cât mai original. Și totuÈ™i nu spun decât adevărul. A fost unul din acele momente prin care trece probabil fiecare om în viaÈ›a lui, deÈ™i ele nu se prea repetă. ÃŽn astfel de momente îți hotărăști soarta, îți defineÈ™ti concepÈ›ia È™i È›i spui o dată pentru totdeauna: "Iată unde e adevărul È™i iată È™i drumul pe care trebuie s o apuc ca să ajung la el". ÃŽn momentul acela s a făcut lumină în sufletul meu. DeÈ™i fusesem jignit de trufaÈ™ul Bioring È™i mă aÈ™teptam să fiu umilit chiar a doua zi de acea doamnă din înalta societate, deÈ™i È™tiam prea bine că mă pot răzbuna cumplit pe amândoi, m am hotărât totuÈ™i să nu mă răzbun È™i oricât ar fi fost de mare ispita, să nu dau în vileag documentul, să nu l fac cunoscut întregii societăți selecte (cum avusesem intenÈ›ia la început)! îmi repetam mereu că a doua zi îi voi pune scrisoarea pe masă È™i chiar dacă va zâmbi ironic în loc să mi mulÈ›umească, să nu spun cuvânt È™i să mă despart pentru totdeauna de ea... Dar n are rost să mai stărui. Eram atât de mulÈ›umit de hotărârea mea, încât aproape nici nu mă gândeam la ceea ce mă aÈ™tepta a doua zi acolo, la poliÈ›ie, când aveam să fiu anchetat, nici la ceea ce mi se va întâmpla pe urmă. Mi am făcut cruce cu evlavie, m am culcat pe patul de scânduri È™i am adormit cu inima uÈ™oară ca un copil. M am trezit târziu, când afară se È™i luminase de ziuă. ÃŽn arest nu mai era nimeni. M am aÈ™ezat È™i am aÈ™teptat în tăcere multă vreme, aproape un ceas; trebuie să fi fost ora nouă când deodată a venit cineva să mă cheme. AÈ™ putea să dau o seamă de amănunte, dar n are rost, fiindcă nu vreau să mă pierd în lucruri secundare, acum, când mă grăbesc să ajung la ceea ce este esenÈ›ial. MenÈ›ionez doar în treacăt că, spre marea mea surprindere, am fost tratat cu o politeÈ›e neobiÈ™nuită: mi s au pus doar câteva întrebări neînsemnate È™i după ce am răspuns la ele mi s a dat numaidecât drumul. Am plecat în tăcere È™i în privirile poliÈ›iÈ™tilor am desluÈ™it o oarecare mirare È™i admiraÈ›ie față de un om care È™tie să È™i păstreze demnitatea chiar È™i în asemenea situaÈ›ie. Dacă nu m ar fi izbit acest lucru, nu l aÈ™ fi consemnat. La ieÈ™ire mă aÈ™tepta Tatiana Pavlovna. Am să explic în două cuvinte de ce am scăpat atât de ieftin atunci. ÃŽncă de dimineață, pe la ora opt, Tatiana Pavlovna a alergat într un suflet la mine acasă, sperând să l mai găsească acolo pe prinÈ›, È™i a rămas trăsnită când a aflat de la Piotr Ippolitovici despre grozăviile din ajun È™i mai ales despre arestarea mea. A dat imediat fuga până la Katerina Nikolaevna (care încă în seara precedentă, întorcându se de la operă, se văzuse cu tatăl ei, adus între timp acasă), a trezit o È™i, amenințând o, i a cerut să intervină ca să fiu eliberat numaidecât. După ce luă de la ea un bilet către Bioring, alergă direct la acesta È™i izbuti să obÈ›ină pe loc de la el o scrisoare către "cei în drept", în care cerea stăruitor să fiu numaidecât eliberat, deoarece fusesem "arestat din eroare". Cu această scrisoare s a dus glonÈ› la comisariat, unde a obÈ›inut rezultatul dorit. Acum să mă întorc la ceea ce este esenÈ›ial. De cum m a văzut, Tatiana Pavlovna m a luat de mână, m a urcat într o birjă, m a dus la ea, a poruncit bucătăresei să pună samovarul È™i, între timp, m a luat în bucătărie, unde mi a ajutat să mă spăl È™i mi a curățat hainele cu mâna ei. ÃŽn bucătărie mi a spus cu glas tare că la ora unsprezece È™i jumătate va veni la ea Katerina Nikolaevna să se întâlnească cu mine, după cum se înÈ›eleseseră de dimineață. Maria, care era de față, a auzit È™i ea despre această întâlnire. Peste câteva minute a adus samovarul, dar peste alte două minute, când Tatiana Pavlovna a strigat o, n a răspuns: pesemne, plecase până undeva. ÃŽl rog pe cititor să reÈ›ină acest amănunt. Asta s a întâmplat pe la ora zece fără un sfert. Tatiana Pavlovna s a supărat că plecase fără să i ceară voie, dar, bănuind că s a dus doar până la băcănie să cumpere ceva, nu s a mai gândit pentru moment la ea. De altfel, aveam noi preocupări mai serioase; vorbeam fără întrerupere, aveam doar destule să ne spunem, aÈ™a că eu, bunăoară, nici n am luat în seamă dispariÈ›ia Mariei, ceea ce de asemenea îl rog pe cititor să reÈ›ină. Se înÈ›elege că eram buimac, îi împărtășeam Tatianei Pavlovna sentimentele mele È™i amândoi o aÈ™teptam cu nerăbdare pe Katerina Nikolaevna; tremuram de emoÈ›ie la gândul că peste un ceas o voi vedea în sfârÈ™it, È™i încă într un asemenea moment hotărâtor din viaÈ›a mea; în cele din urmă, după ce am băut două ceÈ™ti de ceai, Tatiana Pavlovna s a ridicat deodată, a luat o foarfecă È™i mi a spus: — Descheie È›i haina să scot scrisoarea, că n o să È›i tai buzunarul față de ea! — Ai dreptate! am exclamat eu È™i mi am descheiat numaidecât surtucul. — Cine È›i l a cusut, că tare i pungălit? — Eu, cu mâna mea, Tatiana Pavlovna. — Se È™i vede. ÃŽn sfârÈ™it, iat o... Scoase scrisoarea; plicul, vechi, era acelaÈ™i, dar în el nu se găsea decât o hârtie albă. — Ce înseamnă asta? strigă Tatiana Pavlovna, întorcând o pe toate feÈ›ele. Ce i cu tine? Eu încremenisem, eram palid È™i mi pierise glasul... Deodată m am prăbuÈ™it pe un scaun, aproape leÈ™inat. — Ce ai făcut? urlă Tatiana Pavlovna. Unde È›i e scrisoarea? — Lambert! am sărit eu ca ars, dumirindu mă în sfârÈ™it È™i lovindu mă peste frunte. I am povestit totul în grabă, cu sufletul la gură: despre noaptea petrecută la Lambert, despre complotul pe care îl puseserăm atunci la cale; de altfel, îi mărturisisem încă din ajun ceea ce uneltisem. — Mi au furat scrisoarea! Mi au furat o! am început eu să strig, smulgându mi părul din cap. — Ce nenorocire! se cutremură Tatiana Pavlovna, dumirindu se deodată. — Cât e ceasul? Era aproape unsprezece. — Of, unde o fi Maria? Mario, Mario! — Ce doreÈ™ti, cucoană! răspunse pe neaÈ™teptate Maria din bucătărie. — Aici erai? Dar acum ce i de făcut? Să dau o fugă până la ea... Of, blegule! Mototolule! — Și eu alerg la Lambert! am urlat eu. Dacă nu mi dă scrisoarea, îl strâng de gât. — Cucoană, strigă deodată Maria din bucătărie, te caută o muiere È™i tare mai stăruie... Dar nici nu apucă să È™i termine vorba că uÈ™a de la bucătărie se deschise È™i "muierea" dădu buzna peste noi urlând cât o È›inea gura. Era Alphonsine. N am să descriu scena în toate amănuntele, e destul să spun că era o farsă, o înscenare, deÈ™i recunosc că Aiphonsine È™i a jucat rolul de minune. Cu lacrimi de pocăință È™i cu gesturi patetice a început să îndruge pe nerăsuflate (È™i bineînÈ›eles pe franÈ›uzeÈ™te) că ea îmi tăiase atunci buzunarul È™i mi scosese scrisoarea care se afla acum în mâna lui Lambert È™i că acesta împreună cu "tâlharul acela", cet homme noir vor s o tragă în cursă pe madame la generale È™i s o împuÈ™te fără întârziere, chiar peste o oră... că ea fusese de față când puseseră totul la cale È™i când mai văzuse È™i pistolul, le pistolet, se speriase îngrozitor È™i alergase într un suflet la noi să ne ducem s o scăpăm, s o prevenim... Cet homme noir... ÃŽntr un cuvânt, povestea era cât se poate de verosimilă, chiar unele amănunte absurde pe care le dădea Alphonsine o făceau să pară È™i mai verosimilă. — Cine i l'homme noir?! se răsti la ea Tatiana Pavlovna. — Tiens, j'ai oublié son nom, un homme affreux... Tiens, Versiloff . — Versilov? Nu se poate! am urlat eu. — Ba se poate! È›ipă Tatiana Pavlovna. Hai, vorbeÈ™te odată, femeia lui Dumnezeu, nu mai sări ca o È›arcă È™i nu mai da din mâini. Ce au pus la cale? VorbeÈ™te lămurit: vor într adevăr s o împuÈ™te? Nu mi vine a crede! Iată lămuririle pe care le a dat Alphonsine (îl previn pe cititor că totul era o minciună): Versiloff va sta ascuns după ușă È™i îndată ce va intra ea, Larrabert îi va arăta cette lettre È™i atunci Versiloff va da buzna înăuntru È™i amândoi... Oh, ils feront leur vengeance . Alphonsine a mai adăugat că se teme să nu dea de bucluc, să nu fie acuzată de complicitate, fiindcă le cunoaÈ™te planurile È™i că cette dame, la generale , are să vină negreÈ™it, "chiar acum, chiar acum", fiindcă îi trimiseseră o copie de pe scrisoare, aÈ™a că ea își va da seama că o au la mână È™i va veni negreÈ™it, iar că scrisoarea i o trimisese Lambert, sub pretextul că venise de la Moscova cu o însărcinare din partea unei doamne de acolo, une dame de Moscou (N. B. Maria Ivanovna!), aÈ™a că ea n avea de unde să bănuiască că È™i Versiloff e implicat. — Vai de mine! Vai de mine! se tot tânguia Tatiana Pavlovna. — Sauvez la, sauvez la ! strigă Alphonsine. De bună seamă că această veste înnebunitoare avea È™i un aspect absurd, care ar fi trebuit să ne sară în ochi din primul moment, dar nu ne am oprit asupra lui, mai întâi fiindcă n aveam timp de pierdut È™i apoi, fiindcă în esență vestea era îngrozitor de verosimilă. Mai puteam încă spera cu destul temei, că, primind scrisoarea lui Lambert, Katerina Nikolaevna înainte de a se duce la el, va trece mai întâi pe la noi, adică la Tatiana Pavlovna, ca să se lămurească asupra situaÈ›iei; totuÈ™i, s ar fi putut să nu mai treacă pe la noi È™i să se ducă direct la Lambert, È™i atunci era pierdută! ÃŽn orice caz, era puÈ›in probabil că se va grăbi să răspundă de la prima chemare, la invitaÈ›ia unui necunoscut, deÈ™i nici această ipoteză nu era exclusă, È›inând seama că din copia scrisorii se va convinge că o au la mână È™i atunci nenorocirea era inevitabilă! SituaÈ›ia era cu atât mai gravă, cu cât nu aveam nici o clipă de pierdut, nici măcar ca să o analizăm cum trebuie. — Versilov are s o ucidă! Dacă s a înjosit până într atât, încât să intre în cârdășie cu Lambert, o ucide cu siguranță! Numai acel "alter ego" e de vină! am strigat eu. — Of, la multe rele l a împins acest "alter ego"! oftă Tatiana Pavlovna, frângându È™i mâinile. Dar să nu mai zăbovim! se hotărî ea dintr o dată. PuneaÈ›i paltonul È™i căciula È™i haide să pornim cu toÈ›ii. Să ne duci numaidecât la ei, cucoană! Te pomeneÈ™ti c o mai fi È™i departe! Mario, Mario, dacă vine Katerina Nikolaevna, să i spui că mă întorc îndată È™i că o rog să mă aÈ™tepte, iar dacă nu vrea, tu încuie uÈ™a È™i reÈ›ine o cu forÈ›a. Spune i că aÈ™a È›i am poruncit eu! ÃŽÈ›i dau o sută de ruble, Mario, dacă o scoÈ›i cu bine la capăt. Am coborât scara în fugă. Nu încape îndoială că era soluÈ›ia cea mai bună, fiindcă nenorocirea nu putea să se întâmple decât acasă la Lambert, iar dacă într adevăr Katerina Nikolaevna ar fi trecut mai întâi pe la Tatiana Pavlovna, ar fi oprit o Maria să se ducă acolo. Și totuÈ™i, Tatiana Pavlovna, după ce a È™i apucat să cheme o birjă, s a răzgândit brusc. — Du te tu cu ea! îmi porunci, arătând spre Alphonsine, È™i să nu te dai bătut, chiar de ar fi să mori! Pricepi, pricepi? Viu È™i eu numaidecât acolo, dar mai întâi vreau să dau o fugă până la ea, fiindcă, orice ai zice, nu mi se pare lucru curat. Porni în fugă spre Katerina Nikolaevna. Alphonsine È™i cu mine am plecat în goană la Lambert. ÃŽl tot zoream pe birjar È™i în pripă căutam să mai aflu câte ceva de la Alphonsine, dar la întrebările mele ea nu răspundea decât prin exclamaÈ›ii È™i când am luat o mai repede, a început să plângă. Dumnezeu s a îndurat însă de noi toÈ›i È™i ne a luat sub paza lui atunci când soarta noastră nu mai atârna decât de un fir de păr. Nu făcusem nici un sfert din drum, când deodată am auzit pe cineva strigându ne pe nume. Am întors capul È™i l am văzut pe TriÈ™atov, într o birjă, care voia să ne ajungă din urmă. — Unde te duci? mă întrebă, speriat. Și încă cu ea, cu Alphonsine! — TriÈ™atov! i am strigat eu. Ai avut dreptate, nenorocirea s a È™i întâmplat! Mă duc la ticălosul de Lambert! Hai cu mine, poate îmi dai o mână de ajutor. — ÃŽntoarce te din drum, întoarce te numaidecât! urlă TriÈ™atov cât îl È›inea gura. Lambert te a tras pe sfoară cu ajutorul Alphonsinei. Ciupitul m a trimis la dumneata; È™i apoi Lambert nici nu i acasă, l am întâlnit adineauri cu Versilov, într o trăsură. Se îndreptau spre Tatiana Pavlovna... acum trebuie să fie acolo... I am spus birjarului să oprească È™i am sărit în birja lui TriÈ™atov. Nici azi nu înÈ›eleg cum am putut să mă hotărăsc atât de repede. TotuÈ™i, l am crezut numaidecât È™i l am ascultat. Alphonsine începu să urle îngrozitor, dar noi am lăsat o în plata Domnului, fără să ne sinchisim dacă se È›ine după noi sau dacă se întoarce acasă; tot ce È™tiu e că de atunci n am mai văzut o. ÃŽn trăsură, TriÈ™atov mi a explicat la repezeală, cu sufletul la gură, că Lambert împreună cu ciupitul pregătiseră o lovitură, dar că în ultimul moment ciupitul îl trădase È™i de aceea îl È™i trimisese pe el, adică pe TriÈ™atov, la Tatiana Pavlovna să i atragă atenÈ›ia să nu aibă nici o încredere în Lambert È™i în Alphonsine. TriÈ™atov a mai adăugat că asta e tot ce È™tie, fiindcă ciupitul nici nu apucase să i spună mai mult, deoarece era foarte grăbit È™i înainte de a pleca îi aruncase la repezeală câteva cuvinte. "Când te am zărit în trăsură, m am luat numaidecât după dumneata", îmi mai spuse el. Nu încăpea îndoială că È™i ciupitul È™tia tot, de vreme ce l trimisese pe TriÈ™atov direct la Tatiana Pavlovna , ceea ce constituia pentru mine o nouă enigmă. Pentru ca lucrurile să nu pară prea încurcate, înainte de a ajunge la catastrofă, trebuie să dau în vileag tot adevărul, anticipând pentru ultima oară asupra evenimentelor. După ce mi furase scrisoarea, Lambert intrase numaidecât în legătură cu Versilov. Cum de a putut Versilov să intre în cârdășie cu Lambert, am să explic mai târziu; deocamdată spun numai că È™i la asta îl împinsese tot acel "alter ego" al său! Fapt e că Lambert, după ce s a înÈ›eles cu Versilov, urma s o ademenească la el pe Katerina Nikolaevna printr un tertip cât mai abil, deoarece Versilov susÈ›inea sus È™i tare că ea nu va veni. Dar încă cu trei zile în urmă, chiar din seara când mă întâlnise pe stradă È™i i declarasem, ca să fac pe grozavul, că voi restitui scrisoarea în casa Tatianei Pavlovna È™i de față cu ea, Lambert puse sub supraveghere casa Tatianei Pavlovna, plătind o pe Maria să spioneze tot ce se petrecea acolo. ÃŽi dăduse mai întâi un bacÈ™iÈ™ de douăzeci de ruble, iar a doua zi după ce furase documentul, se mai dusese încă o dată la ea È™i, după ce s au înÈ›eles definitiv, i a făgăduit două sute de ruble pentru serviciile ei. Iată de ce Maria, când auzise de dimineață că la ora unsprezece È™i jumătate Katerina Nikolaevna avea să vină la Tatiana Pavlovna È™i că voi fi È™i eu acolo, a È™ters o numaidecât de acasă, a luat o birjă È™i a alergat la Lambert să i vestescă. Doar asta îi È™i ceruse Lambert când o tocmise. Din întâmplare, în momentul acela se găsea la Lambert È™i Versilov, care ticlui pe loc un plan diabolic. De altfel, se spune că nebunii sunt grozav de vicleni în anumite momente. Planul lui era să ne momească din casă pe amândoi, pe Tatiana Pavlovna È™i pe mine, fie numai È™i pentru un sfert de oră, dar în orice caz să nu fim acasă când va veni Katerina Nikolaevna. Ei aveau să pândească în stradă È™i, în clipa când ne vor vedea pe mine È™i pe Tatiana Pavlovna plecând, să alerge sus, să intre în casă cu ajutoreti Mariei È™i să o aÈ™tepte pe Katerina Nikolaevna. ÃŽn timpul acesta, Alphonsine trebuia să facă pe dracu în patru ca să ne împiedice să ne întoarcem. De altfel, Katerina Nikolaevna făgăduise să vină la unsprezece È™i jumătate, aÈ™adar, cu mult mai devreme decât am fi izbutit noi oricum să ne întoarcem. (BineînÈ›eles, Katerina Nikolaevna nu primise nici o scrisoare de la Lambert, tot ce îndrugase Alphonsine fusese o minciună, o comedie ticluită până în cele mai mici amănunte de Versilov, È™i ea nu făcuse decât să joace rolul unui complice care trădează împins de spaimă.) FireÈ™te, planul era destul de riscant, dar, pe bună dreptate, È™i au făcut următoarea socoteală: "Dacă reuÈ™eÈ™te — bine, iar dacă nu reuÈ™eÈ™te — n am pierdut nimic, fiindcă documentul tot rămâne în mâna noastră". Planul însă a reuÈ™it, È™i nici nu se putea altfel, fiindcă era destul să ne trezească cât de cât bănuiala: "Dar dacă o fi adevărat?!" ca să ne luăm după Alphonsine. Unde mai pui că nici n aveam timp să stăm prea mult pe gânduri. Când am dat buzna cu TriÈ™atov în bucătărie, am găsit o pe Maria speriată de moarte. Nu mai putea să È™i vină în fire, fiindcă atunci când îi lăsase pe Lambert È™i pe Versilov să intre, zărise în mâna lui Lambert un revolver. DeÈ™i primise bani ca să i ajute, revolverul nu intra în socoteală. Era foarte încurcată È™i de cum m a zărit, s a repezit la mine: — A sosit generăleasa, È™i ei au un pistol! — TriÈ™atov, dumneata rămâi aici în bucătărie, am hotărât eu, dar când te strig, să alergi într un suflet înăuntru È™i să mi sari în ajutor. Maria mi a deschis uÈ™a spre săliță È™i m am strecurat în dormitorul Tatianei Pavlovna, în cămăruÈ›a aceea unde nu încăpea decât un pat È™i unde, fără voia mea, mai stătusem o dată ascuns. M am aÈ™ezat pe pat È™i numaidecât am descoperit o gaură în draperie. ÃŽn camera de alături era gălăgie, se vorbea tare; în treacăt fie zis, Katerina Nikolaevna intrase în casă numai cu un minut după ei. ÃŽncă din bucătărie am auzit zarvă È™i glasul lui Lambert care striga. Ea È™edea pe canapea; iar Lambert se proÈ›apise în faÈ›a ei È™i zbiera ca un zănatic. Acum È™tiu de ce își pierduse capul: se grăbea, neghiobul, de teamă să nu dea cineva peste ei; am să arăt mai târziu de cine anume se temea. Scrisoarea o avea în mână. Versilov însă nu era în cameră. Eu stăteam gata să mă reped de cum s ar fi ivit cea mai mică primejdie. N am să redau discuÈ›ia lor decât în linii mari, deoarece de amănunte mi aduc aminte destul de vag, prea eram emoÈ›ionat atunci ca să înregistrez totul cu precizie. — După ce că nu È›i cer decât treizeci de mii de ruble pe scrisoare, te mai È™i miri? Face o sută de mii, dar eu È›i o dau cu treizeci! spuse Lambert răstit È™i îngrozitor de iritat. Katerina Nikolaevna îl privea cu mirare È™i dispreÈ›, deÈ™i se vedea că e speriată. — ÃŽmi dau seama că am căzut într o cursă, dar nu mai înÈ›eleg nimic... zise ea. Dar dacă scrisoarea e într adevăr în mâinile dumitale... — Poftim, priveÈ™te o! N o recunoÈ™ti! ÃŽmi dai pe ea o poliță de treizeci de mii de ruble, nici o copeică mai puÈ›in! îi tăie vorba Lambert. — Dar eu n am atâția bani. — ÃŽmi dai întâi o poliță, È›i am È™i pregătit o, semneaz o È™i pe urmă faci dumneata rost de bani. Te păsuiesc o săptămână, nu mai mult. Când îmi aduci banii, îți restitui poliÈ›a È™i tot atunci îți dau È™i scrisoarea. — ÃŽÈ›i permiÈ›i să vorbeÈ™ti cu mine pe un ton destul de ciudat. Þi ai făcut însă o socoteală greÈ™ită. E destul să mă duc de aici să te reclam, ca să È›i se confiÈ™te scrisoarea chiar astăzi. — Cui să mă reclami? Ha ha ha! Dar scandalul? Si unde mai pui că o să i arătăm È™i prinÈ›ului scrisoarea! Și apoi, de unde să mi o confiÈ™te? Doar nu È›in asemenea documente acasă È™i nici n am să mă duc la prinÈ›, am să trimit pe altcineva. Degeaba te încăpățânezi, cucoană! Mai bine mi ai mulÈ›umi că È›i cer atât de puÈ›in, altul în locul meu ar fi avut È™i alte pretenÈ›ii... mă înÈ›elegi... È›i ar fi cerut ceea ce nici o femeie nostimă nu refuză când ajunge la ananghie. AÈ™a să È™tii!... He he he! Vous etes belle, vous ! Katerina Nikolaevna se sculă brusc de pe scaun, roÈ™ie ca focul, È™i îl scuipă în obraz. Apoi porni glonÈ› spre ușă. ÃŽn clipa aceea dobitocul de Lambert scoase revolverul. Mărginit È™i lipsit de perspicacitate cum era, el crezuse orbeÈ™te în efectul fulgerător al scrisorii È™i, ceea ce i mai grav, nu se dumirise încă cu cine are de a face, tocmai fiindcă, după cum am spus, el atribuia tuturor sentimente la fel de josnice ca ale lui. Dacă grosolănia lui n ar fi îndârjit o din primul moment, poate că ea ar fi acceptat în cele din urmă tranzacÈ›ia È™i i ar fi dat bani. — Stai, că trag! urlă el, turbat de furie din pricină că l scuipase. O înÈ™facă de umăr È™i i arătă revolverul, bineînÈ›eles numai ca s o intimideze. Ea dădu un È›ipăt È™i se prăbuÈ™i pe canapea. Eu m am repezit în cameră, dar în aceeaÈ™i clipă năvăli înăuntru È™i Versilov, pe uÈ™a dinspre coridor (unde stătuse la pândă). Cât ai clipi, îi smulse lui Lambert revolverul din mână È™i l izbi cu el în cap cât putu mai tare. Lambert se clătină È™i căzu în nesimÈ›ire; sângele care i țâșnea din rana se prelinse pe covor. Ea însă, cum dădu cu ochii de Versilov, se făcu albă ca varul la față, îl privi È›intă câteva clipe, nespus de îngrozită, apoi căzu leÈ™inată. El alergă la ea. Parcă retrăiesc È™i acum scena aceea È™i mă înfior cât era de aprins la față, aproape stacojiu, È™i ce ochi injectaÈ›i avea. Am impresia că, deÈ™i m a văzut, nu m a recunoscut. Se repezi la ea È™i cu o forță nebănuită o luă în braÈ›e, de parcă ar fi fost uÈ™oară ca un fulg, È™i, aÈ™a leÈ™inată cum era, începu s o poarte în neÈ™tire prin cameră, ca pe un copil. Camera era foarte mică, dar el se învârtea de colo până colo È™i era vădit că nu È™tie ce face. ÃŽntr o singură clipă înnebunise de a binelea. Nu È™i putea lua ochii de la faÈ›a ei. Eu îl urmăream pas cu pas, înspăimântat, fiindcă rămăsese cu revolverul în mâna dreaptă È™i l È›inea chiar lângă capul ei. Când am dat să mă apropii, m a împins o dată cu cotul È™i altă dată cu piciorul. AÈ™ fi vrut să l strig pe TriÈ™atov, dar m am temut să nu l înfurii pe nebun. ÃŽn cele din urmă am dat brusc draperia la o parte È™i l am implorat s o aÈ™eze pe pat. El m a ascultat, a culcat o pe pat, È™i a rămas în picioare la căpătâiul ei, privind o lung È™i stăruitor, apoi deodată s a aplecat È™i a sărutat o de două ori pe buzele ei palide. Atunci am înÈ›eles în sfârÈ™it că a pierdut orice control asupra lui. Deodată a ridicat revolverul, ca È™i cum ar fi vrut s o lovească cu tocul, apoi însă s a răzgândit, a întors revolverul È™i l a îndreptat cu È›eava spre faÈ›a ei. ÃŽntr o clipită l am înÈ™făcat cu toată puterea de mână È™i l am strigat pe TriÈ™atov. ÃŽmi aduc aminte că în timp ce ne luptam amândoi cu el, a izbutit totuÈ™i să È™i libereze mâna, să întoarcă revolverul spre sine È™i să apese pe trăgaci. Voise pesemne s o împuÈ™te mai întâi pe ea È™i apoi să È™i ia zilele. Cum noi l am împiedicat s o ucidă, È™i a îndreptat revolverul spre inimă, noroc că am mai apucat să i împing mâna, aÈ™a că glonÈ›ul a nimerit în umăr. ÃŽn clipa următoare, când Tatiana Pavlovna a dat buzna înăuntru È›ipând, el zăcea în nesimÈ›ire pe covor, lângă Lambert. CAPITOLUL AL TREISPREZECELEA Epilog A trecut aproape o jumătate de an de la scena aceea, multe s au întâmplat de atunci, multe s au schimbat cu desăvârÈ™ire, iar eu am început de mult o viață nouă... A venit timpul să l eliberez È™i pe cititor. ÃŽn ceea ce mă priveÈ™te, întrebarea care m a frământat îndeosebi È™i atunci È™i multă vreme după aceea a fost: cum a putut Versilov să intre în cârdășie cu un om de teapa lui Lambert È™i ce urmărea el pe atunci? ÃŽncetul cu încetul am ajuns să mă lămuresc întrucâtva. După părerea mea, în momentul acela, adică în tot cursul ultimei zile È™i în ajun, Versilov nu putea să aibă nici un scop precis, ba chiar cred că era incapabil să raÈ›ioneze È™i se lăsa târât de un vârtej de sentimente. De altfel, sunt convins că n a fost cu adevărat nebun, cu atât mai mult cu cât È™i azi e teafăr la minte. TotuÈ™i, de existenÈ›a acelui "alter ego" al lui nu mă îndoiesc nici o clipă. Ce este, la drept vorbind, un "alter ego"? Cel puÈ›in după părerea unui psihiatru al cărui tratat l am citit mai târziu ca să mă documentez, un "alter ego" nu este decât primul stadiu al unui serios dezechilibru psihic, care poate avea un sfârÈ™it destul de tragic. Și apoi, însuÈ™i Versilov ne explicase atunci la mama, cu o sinceriate înspăimântătoare, "dedublarea" sentimentelor È™i a voinÈ›ei lui. Repet însă că scena de la mama, când a aruncat icoana, deÈ™i a făcut o incontestabil sub influenÈ›a unui "alter ego" real, am avut întotdeauna impresia că a fost într o oarecare măsură un gest simbolic, prin care se manifestau ura È™i ciuda lui față de aÈ™teptările acestor femei față de drepturile È™i de judecata lor, È™i de aceea spărsese cu o bucurie răutăcioasă icoana, în complicitate cu acel "alter ego" al său! Parcă voise sa le demonstreze: "Iacă aÈ™a se vor frânge È™i speranÈ›ele voastre!" ÃŽntr un cuvânt, pe lângă o manifestare a acelui "alter ego", ieÈ™irea lui a mai însemnat È™i un gest de revoltă... Dar toate acestea nu sunt decât o presupunere de a mea; ar fi È™i greu să faci o afirmaÈ›ie categorică. E drept că, în ciuda adoraÈ›iei pentru Katerina Nikolaevna, în sufletul lui se înrădăcinase încă de la început o neîncredere cât se poate de sinceră È™i adâncă în ce priveÈ™te calitățile ei morale. Sunt convins că pândise atunci după ușă numai ca să o vadă umilindu se înaintea lui Lambert. Dar dorea oare înjosirea ei, chiar dacă se aÈ™tepta la ea? TotuÈ™i, repet că sunt încredinÈ›at pe deplin că în momentul acela el nu dorea nimic, nici măcar nu era în stare să judece. Nu voia decât s o pândească, apoi să sară din ascunzătoare È™i să i spună ceva, nici el nu È™tia ce anume, sau poate s o È™i jignească, poate chiar s o ucidă... Atunci se putea întâmpla orice; totuÈ™i, când venise cu Lambert, nici nu bănuia măcar ce se va întâmpla. Adaug că Lambert adusese revolverul, iar el nu avea nici o armă. Văzând însă atitudinea ei mândră È™i demnă È™i mai ales neputând îndura ca ticălosul de Lambert s o ameninÈ›e, se repezise înăuntru È™i abia pe urmă își pierduse minÈ›ile. Oare în clipa fatală voise într adevăr s o împuÈ™te? Cred că nici nu È™tia ce voia, dar probabil că ar fi împuÈ™cat o, dacă nu l am fi împiedicat noi. Rana lui n a fost mortală, s a vindecat în cele din urmă, dar a zăcut multă vreme, bineînÈ›eles la mama. Acum, când scriu aceste rânduri, afară e primăvară, suntem la jumătatea lui mai, este o zi minunată È™i stăm cu ferestrele deschise È™i mama È™ade lângă el; el o mângâie pe obraz È™i pe păr, privind o lung È™i duios în ochi. O, nu mai este Versilov cel buclucaÈ™ de pe vremuri; nu se desparte o clipă de mama È™i n are să mai plece niciodată de lângă ea. Mai mult, are mereu ochii înlăcrămaÈ›i, ca negustorul acela din povestea neuitatului Ivanovici; de altfel, am impresia că È™i Versilov are să trăiască până la adânci bătrâneÈ›i. Față de noi, el este acum deschis È™i spontan ca un copil, deÈ™i nu întrece niciodată măsura, nu È™i pierde stăpânirea de sine È™i nu spune nici un cuvânt de prisos. Și a păstrat neÈ™tirbite calitățile morale È™i inteligenÈ›a, numai că ceea ce era bun È™i nobil în el a ieÈ™it È™i mai tare la iveală. Mărturisesc sincer că niciodată nu l am iubit atât de mult ca acum È™i îmi pare rău că nu i nici locul, nici momentul să vorbesc mai mult despre el. DeÈ™i ar fi multe de povestit, am să mă mărginesc doar la o întâmplare semnificativă, petrecută de curând: el s a însănătoÈ™it abia în postul mare È™i în a È™asea săptămână a declarat că vrea să postească, ceea ce cred că nu mai făcuse de vreo treizeci de ani, dacă nu chiar mai de mult. Mama era foarte bucuroasă; în casă a început să se gătească numai mâncăruri de post, de altfel, destul de costisitoare È™i rafinate. ÃŽn lunea È™i marÈ›ea aceea l am auzit din camera mea cântând încetiÈ™or: "ÃŽngerul a strigat" È™i era vădit că îl încântau atât melodia, cât È™i cuvintele. ÃŽn aceste două zile ne a vorbit de câteva ori È™i foarte frumos despre religie. A treia zi însă, miercuri, a renunÈ›at deodată la post, pesemne că l supărase ceva, vreun "contrast amuzant", cum spunea el râzând. Se vede că nu i plăcuse ceva la preot sau îl nemulÈ›umise slujba, fapt e că în ziua aceea, de cum s a întors de la biserică, ne a spus cu un zâmbet discret: "Dragii mei, pe Dumnezeu îl iubesc din toată inima, dar bisericos nu pot să fiu". Și din ziua aceea s a servit friptură la masă. Știu însă că mama, care astăzi se aÈ™ează adesea lângă el È™i i vorbeÈ™te încet, cu un zâmbet blând, aduce totuÈ™i uneori vorba È™i despre chestiuni mistice. ÃŽn ultima vreme a devenit în general mai îndrăzneață față de el, deÈ™i n aÈ™ putea spune cum s a produs această schimbare. Fapt e că vine singură să se aÈ™eze lângă el È™i începe să i vorbească de cele mai multe ori în È™oaptă. El o ascultă zâmbind, o mângâie pe păr, îi sărută mâinile, cu faÈ›a luminată de o fericire deplină. Uneori, are chiar momente de exaltare, aproape de rătăcire. Atunci ia fotografia ei, aceea pe care o sărutase în seara când am fost la el, o priveÈ™te cu lacrimi în ochi, o sărută, e copleÈ™it de amintiri, ne cheamă pe toÈ›i la el, deÈ™i în astfel de clipe e foarte tăcut... Pe Katerina Nikolaevna pare s o fi uitat cu desăvârÈ™ire, în orice caz niciodată nu aminteÈ™te de ea. Dar nici despre căsătoria lui cu mama nu pomeneÈ™te nimeni în casă. La un moment dat a fost vorba să plece la vară în străinătate cu unul dintre noi, dar la stăruinÈ›ele Tatianei Pavlovna ne am răzgândit; de altfel, s a opus È™i el. Până la urmă au hotărât să petreacă cu toÈ›ii vara la È›ară undeva prin împrejurimile Petersburgului. Trebuie să spun că, deocamdată, trăim cu toÈ›ii pe socoteala Tatianei Pavlovna. Mai adaug un singur lucru: îmi pare destul de rău că în cuprinsul acestor însemnări mi am îngăduit adesea să vorbesc necuviincios È™i cu dispreÈ› despre un om ca ea. Da, pe când scriam, am căutat să mă transpun exact în starea sufletească din momentul pe care îl înfățiÈ™am È™i s o redau întocmai. Acum, când am ajuns la sfârÈ™itul însemnărilor mele, în timp ce scriu ultimele rânduri, simt deodată că eu însumi m am reeducat datorită acestui proces de retrăire È™i consemnare a trecutului. Azi reneg multe din cele ce am scris È™i mai cu seamă tonul anumitor fraze È™i pagini întregi; totuÈ™i n am să È™terg È™i n am să schimb nici un singur cuvânt. Am spus că el nu mai pomeneÈ™te niciodată de Katerina Nikolaevna; am ajuns chiar să cred că poate s a È™i vindecat cu desăvârÈ™ire de pasiunea lui. Doar Tatiana Pavlovna È™i cu mine mai vorbim câteodată despre Katerina Nikolaevna, È™i încă pe ascuns. Katerina Nikolaevna e acum în străinătate, dar înainte de a pleca ne am văzut; am È™i fost pe la ea de câteva ori. Din străinătate mi a scris două scrisori la care i am răspuns. N am să redau însă conÈ›inutul scrisorilor noastre, nici convorbirea noastră de la despărÈ›ire; aceasta este o altă poveste, o poveste cu totul nouă, abia înfiripată, care se va desfășura, poate, în viitor. Anumite lucruri nu i le mărturisesc nici măcar Tatianei Pavlovna. Dar ajunge! TotuÈ™i, înainte de a încheia, vreau să mai spun un lucru: Katerina Nikolaevna nu s a măritat È™i acum călătoreÈ™te în tovărășia familiei PeliÈ™cev. Tatăl ei a murit È™i ea este astăzi una dintre cele mai bogate văduve. ÃŽn clipa de față se află la Paris. Ruptura ei cu Bioring s a produs brusc È™i parcă de la sine, mai bine zis, în modul cel mai firesc. De altfel, am să È™i povestesc cum s a întâmplat. ÃŽn dimineaÈ›a când s a desfășurat scena aceea îngrozitoare, ciupitul, în slujba căruia trecuseră TriÈ™atov È™i prietenul său, apucase să l vestească pe Bioring despre complotul pus la cale. Iată cum s au petrecut lucrurile: în cele din urmă, Lambert izbutise să l convingă pe ciupit să dea lovitura împreună, aÈ™a că, după ce furase documentul, îl pusese la curent cu toate amănuntele È™i etapele acÈ›iunii, până È™i cu etapa finală a planului lor, adică cu tertipul ticluit în ultima clipă de Versilov pentru a o momi pe Tatiana Pavlovna din casă. Dar în momentul decisiv ciupitul a preferat să l trădeze pe Lambert, fiindcă era mai chibzuit decât toÈ›i ceilalÈ›i È™i È™i dădea seama că proiectele lor puteau să i ducă în faÈ›a justiÈ›iei. Dar mai cu seamă punea mai mult temei pe recunoÈ™tinÈ›a lui Bioring, decât pe planul fantezist născocit de Lambert, un nepriceput È™i un impulsiv, È™i de Versilov, pe care pasiunea îl scosese aproape din minÈ›i. De fapt, eu nu cunosc È™i nu înÈ›eleg relaÈ›iile lui Lambert cu ciupitul È™i de ce anume nu se putea lipsi de el. Dar È™i mai mult mă frământă altă întrebare: ce nevoie avea Lambert de Versilov? De vreme ce pusese mâna pe document, la ce i mai putea servi ajutorul lui? Acum răspunsul mi e limpede: avea nevoie de Versilov în primul rând fiindcă acesta cunoÈ™tea ambianÈ›a, È™i în al doilea rând ca să arunce asupra lui toată răspunderea în cazul că lucrurile s ar fi încurcat sau ar fi dat de belea. Cum Versilov nici măcar nu voia bani, Lambert era cu atât mai încântat de ajutorul lui. Bioring însă n a apucat să sosească la timp; la un ceas după împuÈ™cătură, când a venit el, la Tatiana Pavlovna acasă situaÈ›ia era cu totul alta, È™i anume: la vreo cinci minute după ce Versilov se prăbuÈ™ise însângerat pe covor, se ridică în picioare Lambert, pe care l socoteam cu toÈ›ii mort. Se uită mirat în jurul lui È™i, înÈ›elegând deodată ce se întâmplase, se duse fără să spună un cuvânt în bucătărie, își îmbrăcă blana È™i dispăru pentru totdeauna. "Documentul" rămăsese pe masă. După câte am auzit, Lambert nici n a căzut atunci la pat, a fost doar puÈ›in bolnav. Lovitura primită îl ameÈ›ise doar È™i tocul revolverului nu i făcuse decât o rană superficială, din care cursese sânge, încolo, scăpase teafăr; între timp, TriÈ™atov alergase după un medic, dar, încă înainte de a sosi acesta, Versilov își reveni în simÈ›iri; înainte de asta, însă, Tatiana Pavlovna izbutise s o trezească din leÈ™in pe Katerina Nikolaevna È™i s o ducă acasă. AÈ™adar, atunci când Bioring a dat buzna la Tatiana Pavlovna în casă nu mai eram decât eu, medicul, Versilov rănit, È™i mama, care, deÈ™i bolnavă, alergase înnebunită la el atunci când TriÈ™atov se dusese într un suflet s o cheme. Bioring ne a privit descumpănit, a întrebat de Katerina Nikolaevna È™i când a aflat că plecase, a È™i pornit spre ea, fără să ne spună un cuvânt. Era foarte tulburat; își dădea prea bine seama că acum era aproape cu neputință să se mai evite un scandal public. Scandalul totuÈ™i nu s a produs, s au răspândit doar unele zvonuri. Ce i drept, împuÈ™cătura n a putut fi tăinuită, dar cum È™i în ce împrejurări se petrecuse toată povestea n a aflat aproape nimeni; la cercetări s a stabilit doar că un oarecare V., om de aproape cincizeci de ani, cu familie, fiind îndrăgostit la nebunie de o persoană demnă de toată stima, care însă nu răspundea la sentimentele lui È™i îi respingea declaraÈ›iile pătimaÈ™e, scos din minÈ›i de pasiunea lui exasperată, È™i a tras un glonte. Asta e tot ce a ieÈ™it la iveală. Știrea a apărut È™i în gazetă, într o formă învăluită, mai mult ca un zvon, fără nume proprii, doar cu iniÈ›iale; în orice caz, È™tiu că Lambert, bunăoară, n a fost nici măcar anchetat. Cu toate acestea, Bioring care cunoÈ™tea adevărul, s a speriat. Tocmai atunci, ca un făcut, a aflat că numai cu două zile înainte de catastrofă, Katerina Nikolaevna se întâlnise între patru ochi cu Versilov, care o iubea. Pierzându È™i cumpătul, a făcut o mare imprudență atunci când È™i a îngăduit să i spună Katerinei Nikolaevna că în cazul acesta nici nu se miră că ea poate avea asemenea aventuri fantastice. Katerina Nikolaevna a rupt o numaidecât cu el, fără să se înfurie, dar È™i fără să È™ovăie. Toate iluziile ei cu privire la viaÈ›a liniÈ™tită pe care i ar fi asigurat o, chipurile, căsătoria cu acest om s au risipit dintr o dată ca fumul. S ar putea ca ea să se fi dumirit încă de mult în privinÈ›a lui, ori poate numai zguduirea sufletească prin care trecuse a făcut o să È™i schimbe brusc anumite păreri È™i sentimente. Dar nici în această privință nu vreau să stărui. Adaug numai că Lambert a È™ters o peste noapte la Moscova, unde, după câte am auzit, a dat de bucluc. Pe TriÈ™atov l am pierdut din vedere de mult, aproape de atunci, È™i nici până în ziua de azi n am izbutit să i dau de urmă. A dispărut după moartea prietenului său, le grand dadais, care s a împuÈ™cat. Am mai amintit de moartea bătrânului prinÈ› Nikolai Ivanovici. Bătrânul acela bun È™i simpatic a murit curând după întâmplarea cu pricina, dar nu imediat, ci abia peste o lună — a murit într o noapte, în patul lui, în urma unui atac de apoplexie. Eu însă nu l am mai văzut din ziua când am dat peste el la mine acasă. Mi s a povestit că în ultima lună devenise cu mult mai lucid, chiar mai serios, că nu se mai speria, nu mai plângea, È™i în tot acest răstimp n a mai pomenit niciodată de Anna Andreevna. Toată dragostea È™i o îndrepta acum spre fiica lui. O dată, cu o săptămână înainte de moartea lui, Katerina Nikolaevna i a propus să mă cheme ca să l mai distrez, dar el s a posomorât dintr o dată, fapt pe care îl consemnez doar, fără nici o explicaÈ›ie. La moartea lui s a constatat că bătrânul lăsase moÈ™ia în cea mai perfectă ordine È™i pe deasupra o avere destul de serioasă în numerar. Aproape o treime din această avere a fost împărÈ›ită, conform testamentului întocmit de bătrân, nenumăratelor sale fine; spre mirarea tuturor însă, Anna Andreevna nu figura printre moÈ™tenitori, numele ei nici măcar nu era amintit. TotuÈ™i, în privinÈ›a asta am aflat un fapt care nu poate fi pus la îndoială: doar cu câteva zile înainte de moarte, bătrânul, simÈ›ind că i se apropie sfârÈ™itul, È™i a chemat fiica È™i prietenii cei mai apropiaÈ›i, pe prinÈ›ul V. È™i pe PeliÈ™cev È™i în faÈ›a lor i a cerut Katerinei Nikolaevna să dea negreÈ™it Annei Andreevna È™aizeci de mii de ruble din moÈ™tenire. PrinÈ›ul își exprimase dorinÈ›a expresă în termeni preciÈ™i, limpede È™i pe scurt, fără a È™i îngădui vreo efuziune sau explicaÈ›ie. La moartea lui, după ce situaÈ›ia moÈ™tenirii s a lămurit, Katerina Nikolaevna a înÈ™tiinÈ›at o pe Anna Andreevna prin avocatul ei că poate primi cele È™aizeci de mii de ruble când doreÈ™te; dar Anna Andreevna a respins oferta scurt È™i tăios: refuza să primească banii, în ciuda asigurărilor că aceasta fusese ultima dorință a bătrânului. Banii îi mai stau È™i acum la dispoziÈ›ie È™i Katerina Nikolaevna tot mai speră că se va răzgândi într o zi, ceea ce nu se va întâmpla însă niciodată; o È™tiu prea bine, fiindcă È™i acum sunt unul dintre cei mai buni È™i mai apropiaÈ›i prieteni ai Annei Andreevna. Refuzul ei a făcut oarecare vâlvă, toată lumea vorbea despre asta. MătuÈ™a ei, Fanariotova, care la început se înfuriase de scandalul cu bătrânul prinÈ›, È™i a schimbat atitudinea față de ea din momentul când a renunÈ›at la moÈ™tenire È™i i a declarat în public că o stimează foarte mult. DeÈ™i mă duc des pe la Anna Andreevna, n aÈ™ putea spune că ne dezvăluim sufletul unul în faÈ›a celuilalt. De trecut nu pomenim niciodată; de fiecare dată mă primeÈ™te cu bucurie, discuÈ›iile noastre se mărginesc la generalități. ÃŽntre altele, mi a declarat de curând că e hotărâtă să se retragă la mănăstire, dar eu n o cred, socotesc că a fost o vorbă aruncată într un moment de amărăciune. Dar trebuie să spun că mai amărâtă, cu adevărat nenorocită e soră mea Liza. Mare năpastă a dat peste ea! Față de soarta ei nefericită, toate necazurile mele nu mai au nici o însemnătate. ÃŽn primul rând prinÈ›ul Serghei Petrovici nu s a mai însănătoÈ™it, a murit la spital, fără să mai apuce procesul. Moartea lui a survenit încă înainte de a prinÈ›ului Nikolai Ivanovici. AÈ™adar, copilul Lizei a rămas fără tată încă înainte de a se naÈ™te. Ea n a plâns È™i în aparență era chiar liniÈ™tită; a devenit sfioasă È™i umilă. Parcă înflăcărarea de pe vremuri s ar fi stins deodată în inima ei. O ajuta cu resemnare pe mama, l a îngrijit pe Andrei Petrovici cât a fost bolnav, dar a devenit îngrozitor de tăcută, nu se uita la nimeni È™i la nimic, totul îi era indiferent, trecea pe lângă toate ca o nălucă. După ce Versilov s a mai întremat, a început să doarmă foarte mult. I am adus cărÈ›i ca s o mai distrez, dar ea nu le citea. Slăbea pe zi ce trecea. Nu mă încumetam s o consolez, deÈ™i mă duceam adesea la ea cu intenÈ›ia asta. Când mă trezeam în faÈ›a ei, îmi pierea tot curajul È™i nu găseam cuvinte nici măcar să încep o asemenea discuÈ›ie. AÈ™a au mers lucrurile până s a întâmplat o nenorocire îngrozitoare: ea a alunecat acasă pe scară È™i deÈ™i nu a căzut decât cu trei trepte mai jos, a lepădat copilul È™i aproape toată iarna a zăcut bolnavă. Acum s a sculat din pat, dar sănătatea ei va rămâne multă vreme È™ubredă. Față de noi e la fel de tăcută È™i de îngândurată, doar cu mama a început să mai vorbească din când în când. ÃŽn ultimele zile, când soarele luminos de primăvară strălucea pe cer, mi am adus aminte de dimineaÈ›a aceea însorită de toamnă, când m am plimbat cu ea pe stradă, când amândoi eram fericiÈ›i, plini de speranÈ›e È™i atât de drăgăstoÈ™i unul față de celălalt. Dar vai, ce s a ales din speranÈ›ele noastre! Eu nu mă plâng, eu cel puÈ›in am început o viață nouă, dar ea? Ce i va aduce viitorul este o enigmă, acum însă nici nu mă pot uita la ea fără să mi se strângă inima de durere. TotuÈ™i, cu vreo trei săptămâni în urmă, am reuÈ™it să i trezesc interesul, aducându i veÈ™ti despre Vasin, care în cele din urmă fusese eliberat È™i scos definitiv de sub acuzaÈ›ie. Pe cât se spune, omul acesta chibzuit dăduse cele mai amănunÈ›ite declaraÈ›ii È™i cele mai interesante informaÈ›ii, reabilitându se pe deplin în ochii acelora de care depindea soarta lui. De fapt, È™i faimosul lui manuscris nu s a dovedit a fi altceva decât traducerea din limba franceză a unor materiale documentare, ca să zic aÈ™a, pe care le aduna numai pentru uz propriu, cu intenÈ›ia de a scrie mai târziu pe baza lor un articol îndeobÈ™te folositor pentru vreo revistă. Acum se găseÈ™te în gubernia N., iar Stabelkov, tatăl său vitreg, e încă la închisoare, în urma afacerilor lui necurate, care se dovedesc din ce în ce mai vaste È™i mai încâlcite. Liza a ascultat veÈ™tile despre Vasin cu un zâmbet ciudat È™i apoi mi a spus chiar că se aÈ™tepta la asta din partea lui. Era vădit că e mulÈ›umită, fireÈ™te, de faptul că amestecul răposatului prinÈ› Serghei Petrovici nu dăunase lui Vasin. Despre Dergaciov È™i despre ceilalÈ›i n am nimic nou de spus. Cu aceasta am încheiat cu trecutul. Poate că vreun cititor ar vrea să mai È™tie ce s a ales din "ideea" mea È™i în ce constă viaÈ›a cea nouă pe care am început o acum È™i la care mă tot refer atât de enigmatic. Această viață nouă, acest drum nou pe care am pășit nu este altceva decât aplicarea "ideii" mele de pe vremuri, dar într o formă cu totul diferită, aÈ™a încât e de nerecunoscut. Dar această schimbare nu se încadrează în "însemnările" mele de acum, fiindcă deschide un nou capitol în viaÈ›a mea. ViaÈ›a cea veche s a încheiat pentru totdeauna, iar cea nouă abia se înfiripă. Socotesc însă necesar să adaug că Tatiana Pavlovna, sincera È™i draga mea prietenă, se È›ine aproape în fiecare zi de capul meu, îndemnându mă să intru negreÈ™it È™i cât mai curând la universitate: "Pe urmă, după ce termini cu învățătura, n ai decât să dai frâu liber imaginaÈ›iei, dar deocamdată fă È›i studiile". Mărturisesc că sfatul ei îmi dă de gândit, deÈ™i nu È™tiu care mi va fi hotărârea. ÃŽntre altele, i am răspuns că acum nici măcar n am dreptul să mi văd de învățătură, sunt dator să muncesc ca s o È›in pe mama È™i pe Liza. Ea însă se oferă să aibă grijă de noi toÈ›i È™i mă asigură că banii ei vor ajunge până îmi termin universitatea. M am hotărât în cele din urmă să mă mai sfătuiesc cu cineva. Am căutat îndelung, cu grijă È™i cu spirit critic, cu cine anume È™i m am oprit la Nikolai Semionovici, fostul meu dascăl de la Moscova, soÈ›ul Mariei Ivanovna. Nu că aÈ™ fi avut neapărat nevoie de sfatul cuiva, ci pur È™i simplu È›ineam grozav să aflu părerea acestui om cu totul străin È™i chiar destul de rece È™i egoist, dar incontestabil inteligent. I am trimis tot manuscrisul meu, rugându l să mi păstreze taina, deoarece eu nu l arătasem încă nimănui, È™i cu atât mai puÈ›in Tatianei Pavlovna. Peste două săptămâni am primit înapoi manuscrisul însoÈ›it de o scrisoare destul de lungă. Voi reda mai jos câteva fragmente din această scrisoare, fiindcă părerea lui coincide oarecum cu a mea È™i lămureÈ™te mai bine lucrurile. "...Nu văd, neuitatul meu prieten Arkadi Makarovici, cum ai fi putut să È›i întrebuinÈ›ezi mai cu folos această scurtă perioadă de răgaz, decât scriind «însemnările» de față. Ai vrut să dai socoteală față de propria È›i conÈ™tiință, ca să zic aÈ™a, de primii dumitale paÈ™i în viață, legaÈ›i de atâtea riscuri È™i frământări. Sunt pe deplin încredinÈ›at că prin această expunere ai putut într adevăr «să te reeduci» în mare măsură, după cum singur spui. BineînÈ›eles, nu îmi îngădui să fac nici un fel de observaÈ›ii critice propriu zise, deÈ™i fiecare pagină îți dă de gândit... Bunăoară, faptul că ai păstrat atâta vreme È™i cu atâta îndărătnicie «documentul» e cât se poate de caracteristic... Dar această observaÈ›ie pe care îmi permit s o fac e doar una din multele care mi au venit în gând. De asemenea, preÈ›uiesc foarte mult hotărârea dumitale de a mi împărtăși mie È™i pe cât se pare numai mie, taina «ideii» dumitale, după cum te ai exprimat. Din păcate mi e cu neputință să È›i îndeplinesc rugămintea de a È›i comunica părerea mea cu privire la această «idee»: în primul rând fiindcă ar depăși cadrul unei scrisori È™i în al doilea rând fiindcă eu însumi nu m am lămurit încă È™i trebuie să mă mai gândesc. Tot ce pot să È›i spun deocamdată e că «ideea» dumitale este extrem de originală, lucru rar la tinerii din actuala generaÈ›ie, care de cele mai multe ori nu gândesc cu capul lor, ci se reped la idei de a gata, iar asemenea idei sunt destul de puÈ›ine È™i adesea periculoase. «Ideea» dumitale, bunăoară, te a pus pentru un timp măcar la adăpost de ideile domnului Dergaciov È™i ale celor de teapa lui, care fără îndoială sunt cu mult mai puÈ›in originale decât a dumitale. Și, în sfârÈ™it, sunt întru totul de părerea preastimatei Tatiana Pavlovna, pe care, deÈ™i am cunoscut o personal cândva, n am ajuns s o preÈ›uiesc aÈ™a cum merită. Sfatul ei de a intra la universitate nu È›i poate aduce decât foloase dintre cele mai mari. Fără îndoială că în trei, patru ani È™tiinÈ›a È™i experienÈ›a vieÈ›ii vor deschide o perspectivă È™i mai largă gândirii È™i năzuinÈ›elor dumitale, iar dacă după terminarea universității vei dori să te întorci din nou la «ideea» dumitale, nimic nu È›i va sta în cale. Acum îngăduie mi È™i mie să È›i împărtășesc deschis, chiar dacă nu m ai rugat s o fac, câteva gânduri È™i impresii pe care lectura însemnărilor dumitale atât de sincere mi le a iscat în minte È™i în suflet. Sunt, fireÈ™te, de acord cu Andrei Petrovici că izolarea în care È›i ai petrecut copilăria È™i prima tinereÈ›e putea într adevăr stârni anumite temeri cu privire la evoluÈ›ia dumitale. Fiindcă tineri de felul dumitale sunt destui È™i însuÈ™irile lor au întotdeauna tendinÈ›a de a evolua în rău, ducându i fie la slugărnicia lui Molcialin , fie la năzuinÈ›a ascunsă spre răzvrătire È™i anarhie. Dar această temere anarhie izvorăște poate de cele mai multe ori dintr o tendință spre ordine È™i «armonie sufletească» (după expresia dumitale). ÃŽn tinereÈ›e omul e totdeauna curat, dacă n ar fi decât pentru că e tânăr. S ar putea ca în aceste porniri nesăbuite din tinereÈ›e să se manifeste tocmai acea năzuință nestăvilită spre ordine È™i căutarea înfrigurată a adevărului; È™i atunci, cine e vinovat că unii tineri din ziua de azi au impresia că au găsit adevărul È™i ordinea visată în teorii atât de stupide È™i de ridicole, încât e de neînÈ›eles cum pot pune temei pe ele! Fiindcă veni vorba, trebuie să mai spun că È™i pe vremuri, într un trecut destul de apropiat, doar cu o generaÈ›ie înainte, erau asemenea tineri frământaÈ›i, dar nu aveau motive să inspire atâta compătimire ca cei de azi, fiindcă pe atunci ei isprăveau întotdeauna prin a se alătura fără rezerve păturii noastre de sus, cea mai cultă, contopindu se în cele din urmă cu ea. Și chiar dacă, la primii lor paÈ™i, ei își dădeau seama, bunăoară, că sunt niÈ™te cazuri excepÈ›ionale, că încalcă principiile morale până È™i în viaÈ›a lor familială, că nesocotesc tradiÈ›ia, călcând în picioare cele mai frumoase rânduieli desăvârÈ™ite în decursul veacurilor, era cu atât mai bine, fiindcă mai târziu se străduiau în mod conÈ™tient să È™i însuÈ™ească aceste principii È™i tradiÈ›ii, învățând totodată să le preÈ›uiască; în ziua de azi, situaÈ›ia acestor tineri s a schimbat, tocmai fiindcă pătura căreia ar trebui să i se alăture, e pe cale de dispariÈ›ie. Ca să mă fac mai bine înÈ›eles, am să recurg la o comparaÈ›ie, sau mai curând, la o paralelă. Dacă aÈ™ fi un romancier rus, în ipoteza că aÈ™ avea talent, mi aÈ™ alege negreÈ™it eroii din vechea nobilime rusă, fiindcă la noi numai în rândurile acestei pături de oameni culÈ›i se mai păstrează, cel puÈ›in în aparență, frumoasele noastre rânduieli È™i tradiÈ›ii, absolut necesare pentru ca un roman să l atragă pe cititor È™i să i dezvolte simÈ›ul estetic. Spunând acestea, nu fac nici o ironie, deÈ™i eu însumi nu sunt de neam nobil, lucru care, de altfel, îți este cunoscut. Chiar PuÈ™kin, la vremea lui, schiÈ›ase subiectul viitoarelor sale romane, atunci când È™i a propus să scrie «Despre o familie rusească... È™i despre datini din trecut», È™i tocmai în aceasta găseÈ™ti tot ce i mai frumos în viaÈ›a noastră de până acum sau cel puÈ›in tot ce a izbutit să se cristalizeze cât de cât la noi. Asta nu înseamnă că eu aÈ™ fi pe deplin convins de temeinicia sau de adevărul acestor tradiÈ›ii, deÈ™i recunosc că sunt frumoase; numai în rândurile nobilimii, noÈ›iunea de onoare È™i datorie a reuÈ™it să se închege în anumite forme, pe când în celelalte pături din Rusia nici vorbă nu poate fi încă de asta. Fac această constatare cu toată liniÈ™tea È™i ca un om care È›ine la liniÈ™te. Dacă concepÈ›iile nobilimii despre onoare È™i datorie se întemeiază pe dreptate sau adevăr asta i o chestiune secundară; eu unul pun cu mult mai presus însăși cristalizarea formelor È™i ordinea, oricare ar fi ea, cu condiÈ›ia să nu fie una impusă din afară, ci în sfârÈ™it una statornicită de noi înÈ™ine, la care am ajuns prin propria noastră experiență. Există oare ceva mai important pentru noi decât să avem în sfârÈ™it o oarecare ordine cu adevărat a noastră?! ÃŽn ea ne am pus toată nădejdea, fiindcă este chezășia liniÈ™tii noastre; ca să zic aÈ™a: să construim în sfârÈ™it ceva È™i nu să dărâmăm numai, veÈ™nic să plutim în nori de praf, să sară în jur numai țăndări È™i surcele È™i veÈ™nic să ne zbatem în molozul È™i în gunoiul ăsta fără vreun rezultat, aÈ™a cum se întâmplă de două veacuri încoace. Să nu mă învinuieÈ™ti că aÈ™ fi un slavofil; spun toate astea doar fiindcă am ajuns un mizantrop È™i mi e inima copleÈ™ită de amărăciune! ÃŽn ultima vreme se petrece la noi fenomenul contrar celui înfățiÈ™at de mine. Azi, nu s ar mai putea spune că gunoiul din afară pătează elita noastră, ci dimpotrivă, că această pătură superioară își părăseÈ™te tradiÈ›iile frumoase È™i din ea se desprind, de la sine, mănunchiuri mai mari È™i mai mici, amestecându se cu o grabă plină de nepăsare în gloata celor care seamănă dezordinea È™i invidia. Nu sunt rare cazurile când însuÈ™i părintele, capul unei familii cu o veche tradiÈ›ie, a ajuns să È™i bată joc de idealurile în care poate fiii lui ar mai dori să creadă. Mai mult, unii intre ei își manifestă cu entuziasm față de copii bucuria lor nestăpânită de a avea în sfârÈ™it dreptul să È™i calce onoarea în picioare, să se dovedească atât de infami, încât te È™i întrebi de unde au scos atâta infamie. Eu nu mă refer, dragă Arkadi Makarovici, la adepÈ›ii sinceri ai progresului, ci numai la acea adunătură din ce în ce mai numeroasă căreia i se aplică dictonul: Grattez le russe et vous trouverez le tartare . Și, crede mă, adevăraÈ›ii liberali, prieteni sinceri È™i generoÈ™i ai omenirii, sunt cu mult mai puÈ›ini decât ni s a năzărit nouă peste noapte. Dar toate astea sunt divagaÈ›ii filozofice; să ne întoarcem la romancierul închipuit de mine. ÃŽn situaÈ›ia de azi, posibilitățile romancierului nostru sunt foarte bine definite: el n ar putea să adopte alt gen decât romanul istoric, fiindcă în vremurile noastre tipul superior de nobil a dispărut È™i chiar dacă mai există unele exemplare, ele È™i au pierdut superioritatea, după părerea unanimă. Or, în romanul istoric se pot înfățiÈ™a încă destule aspecte nespus de frumoase È™i îmbucurătoare, care să l atragă atât de mult pe cititor, încât să creadă posibilă reconstruirea tabloului istoric în prezent. O asemenea operă, scrisă de un mare scriitor, ar intra nu numai în literatura rusă, ci mai cu seamă în istoria Rusiei, dacă ar izbuti să înfățiÈ™eze cu o artă desăvârÈ™ită mirajul rusesc, care, orice s ar spune, a existat în realitate, atâta timp cât nu s a descoperit că este un miraj. Nepotul eroilor dintr un astfel de roman, care ar trebui să fie o frescă a unei familii ruseÈ™ti din pătura superioară sau mijlocie a nobilimii culte, de a lungul a trei generaÈ›ii, a cărei soartă se împleteÈ™te cu istoria Rusiei — urmaÈ™ul acestor strămoÈ™i n ar mai putea fi prezentat în ziua de azi decât în culori sumbre, ca un mizantrop trist È™i singuratic. ÃŽn mod obligatoriu el va trebui să constituie o apariÈ›ie ciudată, pentru ca cititorul să È™i poată da seama din primul moment că omul acesta a plecat din mediul său È™i nu mai are ce căuta acolo. Peste puÈ›in va dispare chiar È™i acest urmaÈ™ mizantrop; vor apărea oameni noi, încă necunoscuÈ›i, È™i un nou miraj; dar ce fel de oameni vor fi aceÈ™tia? Dacă nu vor fi niÈ™te oameni minunaÈ›i, atunci se va încheia cu tradiÈ›ia romanului rus. Dar oare asta ar însemna numai sfârÈ™itul romanului rus? Din păcate, nu! Dar, ce rost are să recurg la exemple imaginare, când am în față manuscrisul dumitale? E destul să ne gândim, bunăoară, la cele două familii ale domnului Versilov (È™i, de astă dată, te rog să mi îngădui să fiu pe deplin sincer). Asupra lui Andrei Petrovici n am de gând să stărui, cu toate că È™i el este unul dintre acei capi de familie de care vorbeam: un nobil de cea mai veche viță È™i în acelaÈ™i timp un adept al Comunei din Paris. El este un adevărat poet È™i iubeÈ™te Rusia, cu toate că o reneagă. S a lepădat È™i de religie, deÈ™i ar fi gata să moară pentru un ideal nelămurit, pe care nici nu e în stare să l numească, deÈ™i crede cu pasiune în el, după exemplul numeroÈ™ilor ruÈ™i, propovăduitori ai culturii europene din ultima perioadă a istoriei noastre, de când Petersburgul a devenit centrul Rusiei. Cu asta cred că am spus destul despre el; să trec, aÈ™adar, la urmaÈ™ii lui legitimi. Asupra fiului său n am de gând să mă opresc, fiindcă nici nu merită asemenea cinste; aceia care au ochi să vadă È™tiu dinainte unde ajung la noi astfel de pramatii, trăgând po deasupra È™i pe alÈ›ii după ei. Să ne gândim însă la fiica lui: cine poate spune că Anna Andreevna n are personalitate? N o socotesc cu nimic mai prejos decât maica egumenă Mitrofania , bineînÈ›eles, fără să i atribui nici o pornire criminală, căci ar însemna s o nedreptățesc. Dacă mi ai demonstra acum, Arkadi Makarovici, că această familie este un fenomen întâmplător, accidental, m aÈ™ bucura din suflet. Dar n ar fi oare mai întemeiată concluzia că este vorba de una dintre nenumăratele familii din vechea nobilime rusă, care, mânate de o forță nestăvilită, se transformă de pe o zi pe alta în familii întâmplătoare, contopindu se cu acestea în dezordinea È™i haosul general? O asemenea familie întâmplătoare, caracteristică pentru vremurile noastre, prezinÈ›i È™i dumneata într o oarecare măsură în manuscrisul dumitale. Da, Arkadi Makarovici, È™i dumneata faci parte dintr o astfel de familie întâmplătoare, spre deosebire de nobilii de viță veche de până ieri, care au avut o copilărie È™i o tinereÈ›e atât de diferite de ale dumitale. Mărturisesc că, dacă aÈ™ fi romancier, n aÈ™ dori să mi aleg eroul dintr o astfel de familie întâmplătoare! Ar fi o muncă ingrată, È™i n ar promova frumosul. Și apoi, asemenea tipuri abia se conturează acum È™i de aceea nu pot fi cristalizate în artă. ÃŽn asemenea cazuri, sunt posibile erori grave, exagerări, omisiuni, fiindcă te bizui mai mult pe intuiÈ›ie. Și atunci, mă întreb, ce să facă un scriitor care nu vrea să scrie numai romane istorice, fiindcă e stăpânit de dorinÈ›a de a oglindi actualitatea? Nu i rămâne decât să intuiască fenomenele È™i... să greÈ™ească. TotuÈ™i, «însemnări» ca ale dumitale ar putea servi drept material pentru o viitoare operă literară, pentru viitoarea frescă a unei epoci haotice, atunci când ea va aparÈ›ine trecutului. O, când realitatea de azi nu va mai fi actuală È™i viitorul va deveni prezent, atunci artistul de mâine va putea să toarne în forme armonioase până È™i destrămarea È™i haosul de azi. Abia atunci se vor dovedi de folos asemenea «însemnări» ca ale dumitale; dacă sunt într adevăr sincere, ele vor constitui un valoros material documentar, în ciuda caracterului lor hibrid È™i haotic... Datorită lor se vor păstra măcar unele trăsături autentice, după care să se poată reconstitui ce anume se ascundea în sufletul unui adolescent dintr o epocă atât de frământată ca a noastră — simptom care nu trebuie dispreÈ›uit, fiindcă din adolescenÈ›ii de astăzi se vor ridica generaÈ›iile de mâine..." ------------------------------ |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy