Începuse căderea.

Prin vârful vulcanului nu mai ieșise demult niciun fir subțire de fum, cădea cu capul în jos, strâns ca un melc în cochilie, cu grijă să nu se lovească de marginile tăioase de lavă.

~~~
Cu două luni înainte hotărâse să reia legătura cu rudele. Bunică-sa l-a așteptat în curte, ridată, adusă de spate și micșorată ca o lumânare topită. A bocit îndelung, și-a șters obrajii cu palmele uscate și l-a întrebat dacă i-a adus ciorapi lungi de bumbac și rochie de înmormântare, îi adusese, bătrâna le-a înhățat cu crengile ei noduroase și le-a strâns la piept, apoi au intrat în casă. Candela pâlpâia cu flacără albă într-un colț, icoana se bâlbâia și ea ușor deasupra ei, mirosea a cojoc și a făină acră, a pâine dospită. Bătrâna își freca mâinile încurcată, ochii îi erau încă uzi de emoție. I-a prăjit repede două ochiuri pe plită, de peste drum biserica ploua din toaca de lemn trepte mărunți prin timp înapoi până la Pufi - câinele lățos și roșu - când încă mai trăia și înghițea mămăligile din zbor, una după alta.
- Să mai vii, mamă, a spus cu ochii în jos bătrâna, apoi și-a înnodat broboada de două ori sub bărbie și-a mers să îi aducă o lopată.

În fața casei prunul se înălțase mult, înțesase cerul cu crengile lui îngreunate de mușchi verde, lumina clipea printre ele ca un ochi nedormit.

A săpat puțin, lopata a scrâșnit repede din dinți.

Sticla se păstrase intactă, dopul fusese bine ceruit de taică-său. Își amintea cu cețuri peste cețuri cum încerca să se uite peste umărul lui când a scris mesajul și taică-său se tot rotea, se tot rotea cu umărul în dreptul ochilor lui. Acum putea citi în sfârșit pergamentul ars pe margini cu flacăra brichetei, îngălbenit cinstit doar de îngropăciunea celor treizeci și cinci de ani. Cu mâinile tremurând, a citit vechea istorisire de la șosea pe care o auzise de prea multe ori copil fiind, cu maică-sa în rochiță de pânză la spatele motocicletei și taică-său gonind nebunește cu brațele ei pulsându-i la brâu. Și accidentul, lumea răsturnată, porumbelul scăpat în zbor ca printr-o pâlnie îngustându-se până la strivire, zilele lungi petrecute la capăt de ghips și sfârșite c-un buchet mare de flori de câmp ofilite pe noptieră, taică-său scheunând și zvârcolindu-se ca un câine în cearceafurile albe. Iar la urmă, un desen naiv făcut de el când maică-sa încă mai trăia, cu un munte triunghiular cu vârful ascuțit tăiat de-o linie oblică; de-acolo de sus îi vedea pe toți, le făcea cu mâna, colorat în verde, în roșu, în nemaivăzut, de-acolo, de la capătul lumii.

A băgat hârtia în buzunarul de la piept al hainei și a uitat-o acolo până când nevastă-sa a pus-o cu totul în mașina de spălat, fără să se uite. A rămas din ea un boț cocoloșit și sfărâmicios, pe care l-a aruncat la gunoi cu gândul să nu uite să-i mai trimită bătrânei niște bani de Crăciun, zâmbind încă o dată la mămăligile prinse din zbor de Pufi, câinele cel roșu.

Cu două săptămâni în urmă fusese la un târg de vechituri în Elicott City. Printre grămezi de kitschuri, o hartă i-a atras atenția. St.Helens în erupție cu partea de jos ca în oglindă, erupția ramificându-se de jur împrejur într-un cerc din care creșteau frunze și pe care înmugureau oameni cosind lanuri aplecate de grâu, studiind cărți groase cu marginile întoarse de prea multe răsfoieli, făcând cu mâna din locomotive cu aburi, vâslind canoe ușoare pe râuri învolburate de munte. Nu era veche, vopseaua abia se uscase pe ea, însă legenda de pe spatele hărții îl vrăjise din primul moment. Se spunea că muntele avea o ieșire, băiatul cu hărți n-a știut să-i spună mai mult. A răscolit, a umblat vreo săptămână prin Smithsonians până ce a găsit legenda povestită pe două pagini într-un volum din 1885, despre indienii Ojibwa. Da, muntele avea o ieșire.

~~
Doctorul îl văzuse deja de câteva ori, înghițea pastilele care trebuie, alea albastre dimineața și alea verzi înainte de culcare. Atâta vreme cât trăia și cercul se învârtea, oamenii ăștia aveau cu toții o istorie în spate, trebuia doar să-și reamintească. Moartea avea o singură zi, înainte; deodată a zâmbit amuzat la gândul zilei aceleia, cu guma ei îndelung ronțăită la capăt.

În curtea de piatră din fața clădirii, copacii își scuturau frunzele galbene pe alei, o pereche de bătrâni mergeau la braț și șușoteau încet să nu deranjeze foșnetul vântului și goliciunea crengilor ramificate ca niște nervuri pe-un ochi de cer obosit. Nu știa cine era azi, dar era mai simplu să afle decât de obicei. La mâna stângă, pe-o bandă de plastic: "Stephan M., tumoră oculară ochi drept, 41". Nu știa în ce an. Zi după zi, 41 de ani și încă nu știa cine e. Crengile se zbăteau înfrigurate în geam, mesteceni albi surprinși de toamnă. Două bătăi în ușă i-au dat tresăriri direct în inimă.

- Anna, ești gata? S-a uitat surprins în jur, nu mai era nimeni acolo, doar el și mestecenii răvășiți de vânt în ferestre. C-un zvâcnet pornit din creier, și-a înfipt dinții în banda de plastic de la mână și a rotit-o toată pe încheietură, sub ochiul care încă mai vedea: "Dr. Stephan M., tumoră oculară ochi drept, 41, Anna Montaldo". Anna Montaldo. Gândul îl julea pe dinăuntru cu respirația întretăiată, în timp ce-și trăgea pe cap cămașa albastră cu sfori. Asistenta i le înnoda cu degete reci în fioruri lungi, pe tot spatele. Cei doi bătrânei au început brusc să facă dungi, toamna cu lămpi și tub fluorescent era pe sfârșite. A dat un pumn în fereastră și le-a îndreptat spinările, pașii au repornit încet, cu purici albi pe sub mesteceni.

În depărtare, muntele triunghiular tăiat de o linie oblică de ceață se ridica pietros peste copaci, în dâre lungi și albe de zăpadă.

Cu mâinile întoarse la spate, se chinuia să-și desfacă nodurile duble, triple, zidite cu râvnă de asistenta asiatică cu zâmbet alb-negru pe un singur canal.
- Maria? Încerca să fie politicoasă și să i se adreseze pe nume, printre cutele halatului întrezări cu greu numele țesut pe piept: Maria Montaldo. Femeia zâmbi și dădu înțelegător din cap.
Câte rădăcini avea oare muntele asta, câte ieșiri, din câte încercări... continua să gândească cu repeziciune mișcându-și mâinile la spate sub privirea șters înțelegătoare a asistentei și seringa arteziană cu serurile izbucnite în sus. Înțepătura a venit surprinzător, exact când reușise să desfacă primul nod. Un tunet înfiorător și imaginea s-a frânt în două, cu zig-zagul trecând peste fața asistentei ale cărei buze continuau să se miște în colțul de jos al încăperii în timp ce bonețica albă prinsă cu agrafe de părul bogat și negru se îndepărta împreuna cu ruptura, către colțul opus.
Cu gura căscată și lava țâșnind din aortă vulcanul râdea aprins, înghițind în hohote aprinse un oraș întreg de oameni, ivit din căderile unuia singur.
Cu gură căscată și lava țâșnind din aortă vulcanul râdea aprins, înghițind în hohote aprinse un oraș întreg de oameni, ivit din căderile unuia singur.
Cu gura căscată și lava țâșnind din aortă vulcanul râdea aprins, înghițind în hohote aprinse un oraș întreg de oameni, ivit din căderile unuia singur.
Cu gura căscată, vulcanul râdea.

Undeva departe, bunica Montaldo mătura ograda c-o mătură cu gumă