Ieronim a deschis cu două degete fereastra. S-a întins peste pervaz ca o pisică tăiată în două, a împins cactusul slăbănog spre stânga si, cu ochii plecati, a mai rămas o clipă astfel suspendat doar cât să se creadă întreg si să se gândească la ziua ce abia începuse. „O să plouă”. A iesit cu capul gol si fără papuci. Era negricios si slab, cu ochii mici si cu pielea arsă de soare si de alunite portocalii. După ce a dat drumul la rate cu seaca tăcere combinată cu nerăbdare cu care astepti un musafir nou, a deschis poarta si a iesit în drum. A inchis ochii. S-a aplecat si a luat in pumnul sau osos o bucata de pamant puternic, umed, care inca isi mai batea viata acolo, intre degetele sale.S-a întors în cameră. Din cameră se ajungea direct în curtea mare printr-o usă de lemn negru, pe care crescuse muschi ca o perucă verde. Înainte de a iesi în curte, Ieronim a îngenuncheat spre peretele dinspre est. A murmurat de trei ori „Tatăl Nostru”, strângând bine ochii ca să nu-si uite rândul si să mânie pe Dumnezeu. Apoi a iesit pe treptele de ciment, amintindu-si : „Ascunse si pecetluite”. În pragul de pământ tare si umed, a simtit pentru ultima oară gustul alb si lipicios de soare, de vant si de frig, de zbor intins si de leganat.

Afară era frig. Curtea era si ea goală împrejmuită de un gard negru si dădea
printr-o poartă spre casa cea mare. Ieronim s-a dus direct la tarcul iezilor. A văzut că locul era pustiu si s-a gândit că nu se treziseră încă. Pe jos, furnicile se îngrămădeau nebune. „Ploaie”. A strivit musuroiul, călcând cu talpa goală si strângându-l cu toti muschii. Imediat a simtit mii de întepături, licăriri scurte si stinse, amortite si, pe loc, goana spasmatică i se urcă în pântece. A fugit până a tăiat si ultima zvâcnire. Atunci s-a oprit si, cu pasionată resemnare, a îngenuncheat din nou. Era în mijlocul viei si avea 21 de ani. Ar fi vrut să se oprească mereu ca acum si să fie tăcere. A privit în jurul său. Strivit sub cerul care se îndoia si el rece sub o armată de creaturi de fum, ridicîndu-se mereu din pământul acela pe care îl stia asa de bine dar care totusi dimineata îi părea straniu si periculos, păgân si fertil, cald ca o fecioara speriata. Si-a lipit obrazul de crusta neagră si umedă si pentru câteva clipe a rămas asa, ghemuit, ascultând. Cu perfectă uimire ochii rotunzi îl priveau.S-a ridicat, a apucat o sfoară si i-a legat-o de coarne. Nu putea să nu remarce frumusetea animalului. Blana albă lovea cu decisă neobrăzare în umoarea neagră a noptii, iar privirea aceea, privirea aceea i se lipise de piele, îl prinsese cu bratele ei, îî umpluse plămânii cu suflul ei lichid. La doi pasi, o cioară plana pe iarba udă si iarba se închină cu resemnare. Tinea în cioc un soarece încă viu, cu ochii scosi. N-a auzit cântecul primului cocos. Tăcerea pustie, ciresii atipiti sub ploaie, satul încremenit în zorii nemângâiati, i-au dat senzatia de pustiu. Dar stia că azi o să plouă. O să plouă, în sfârsit. Iar lui îi plăcea ploaia. Si-a amintit de zilele petrecute în clopotnită privind ploaia, furioasă si ireală.De când venise, auzise în fiecare dimineată cântecul cocosului la ora aceea, mândru si gras, pe o buturugă lângă o poartă rosie, două case depărtare.

Satul avea viata lui. Întâi cărutele tiganilor la ora patru si treisprezece minute; apoi cocosul; apoi copiii lui Dumitru să ia vitele, cu tălpile lor de lut si bălegar crăpat, ghete modelate stângaci. Apoi tacere incordata si asteptarea. S-a întors în curte, să toace iarba rămasă de ieri. Animalul l-a urmat. Purta niste pantaloni vechi si murdari pe care îi primise de pomană acum doi ani. Fruntea înaltă adăpostea ochi foarte negri, cu adancimi ritmice in bataia lor nervoasa.



-Iar au venit, a spus obosit. A ridicat de jos o pasăre moartă si s-a uitat la ea
cu durere. A dus-o apoi în grădină si a îngropat-o la trei metri de migdal. A mai zăbovit acolo, pe pământul moale si puternic si a privit înăuntrul acestuia. L-a privit cum se misca si se frământa ici si colo în valuri mari sau mici, flamande de vieti si vaiete nesfarsite.

În casa cea mare, Dinu Mărcoceanu visa doi elefanti si o vacă. A deschis gura ca sufocat si a început să sforăie. Vaca îl privea clipind lent spre cei doi elefanti împodobiti cu lalele si mărgele albastre. Sotia l-a înghiontit ca să se întoarcă pe o parte, însă el a scos un icnet prelung si a continuat. Atunci a cântat cel de-al doilea cocos ca mătasea rosie vibrând în aerul lăptos. Încăperea era întunecoasă si grea. Exista o singură fereastră mare spre est, cu perdele vechi, cumpărate de la Buzău, cu flori mari si găuri cu soare alb în loc de petale. Lipiti de perete erau un dulap din lemn negru de stejar, cu câte un ciucure portocaliu cu galben la fiecare mâner si o măsută ascunsă dedesubtul unei oglinzi sparte, cu un cal fără un picior si o barză ciobită înăltându-se bolnăvicioase pe mileu. De peretele opus era lipit patul, asa că Dinu Mărcoceanu a trebuit să sară peste sotia sa pentru a se da jos. S-a clătinat putin, apoi a iesit afară să-si fumeze tigara. Nu era un om bătrân, dar avea păr alb si copii mari. Privind în depărtare, zări în gradină ceva ce semăna cu un om ghemuit, tinând un sac alb în brate. A rămas privind încruntat timp de
două minute, după care a intrat greoi în casă. S-a asezat lângă nevastă.
-Vrei cafea, a zis ea, ridicându-se si potrivindu-si bulinele pe capot. Am făcut
si ceai. A intrat în bucătărie, între zgomote de oale si pahare.
-L-ai văzut, a întrebat el.
-Da.
A deschis un sertar din colt, din dulapul îmbrăcat în musama cu flori, cu buzele strânse si cu ochii ei de viezure alert. El s-a îmbrăcat cu gesturi scurte si seci, s-a bărbierit si a iesit din casă. „Azi nu-l mai primesc”, i-a spus iesind pe usă. S-a oprit în prag, încercând să respire aerul umed. Apoi a dus mâna la ochi, încercând să vadă prin ceata groasă care curgea din ceruri în fâsii. Când să facă primul pas, si-a dat seama că-si uitase pălăria si s-a întors. Nevasta era în fata usii, privindu-l. S-a uitat la ea pentru o clipă, apoi a dat să iasă.
-Am visat doi elefanti si o vacă, îi zise, închizând usa după el.
În fata treptelor l-a găsit pe Ieronim, cu o funie groasă în mână. Animalul l-a
măsurat cu ochi mari, rumegând un fir de lalea rosie.
-Iedul ăsta al tău ar trebui tăiat, spuse.Atunci, pentru prima oară, băiatul îl
privi. La niciun om nu mai văzuse Dinu Mărcoceanu o astfel de privire. A văzut acolo ceva din strălucirea unei bestii rănite, încă o bestie frumoasă.

Acum doi ani apăruse la poarta lui. Un băietandru înalt si palid. Purta niste haine vechi si rupte si avea ochii negri si scăpărători. Avea legat de o ată un ied alb ce nu avea să crească niciodată, care avea sa pasca pe campul Barnacioaiei in fiecare marti de la sase si cincisprezece si joia de la noua. Veniti de nicaieri, inotand inecati prin noaptea aia vascoasa din sat, murdari, cu pielea in dealuri de noroi intrit si crapat si blana impodobita cu ghirlande de spini, pamantii si frumosi. A zis că vrea să muncească si că nu vrea nimic, decât un loc unde să doarmă. Doar nu era să-l lase să plece. Asa că l-a primit.
Si a fost de folos băiatul. Muncea toată ziua si nu cerea nimic în schimb. Atât numai că nu vorbea cu nimeni. Se închidea în odaia lui, o cameră mică în care se puneau sacii de grâu, cu podeaua de pământ si cu un pat de paie care era acolo dintotdeauna, in care in urma cu doua luni si patru zile murise singur, in zorii zilei de 15 ianuarie Pajdo, caine negru-prafuit, batran si surd si orb, sufocat in propriile-i brate, dupa raportul doctorului Mitescu, veterinar si mecanic, pictor la comanda, liber profesionist. N-au observat mirosul decat dupa trei zile. Atunci l-au luat si l-au dus la groapa de gunoi, o valcea cu bunuri bune de aruncat. Un copil aflat in trecere ar fi spus ca in acea zi o gramada rasufla stins ca o blana gri cu o coroana de conserve si cutii de concentrat pe o extremitate ce s-ar fi zis a fi un cap cu gura deschisa si o privire inghitita fara ochi incremeniti de sticlă. N-au reusit sa scoata mirosul nici acum. Se zice ca ar fi fost un cap sublim si artistic. Nimeni nu a mai găsit capul.