’’Ai vazut ca au inflorit toporasii? Uite-i acolo! veseli, inocenti, colorati, optimisti…’’
Mi-am auzit pentru o clipa inima cum striga de bucurie.Avusesem un deja-vue, in care te regasisem din nou langa mine,cu sufletul deschis si bratele intinse… In acel moment revelator, mi-as fi dorit sa cred mai mult in zane si in spiridusi ai naturii, care sa apara in mod subit si sa ma transforme intr-o floare de camp. Sa am petale colorate si vesmant catifelat. Sa pot respira profund in bataia vantului si sa ma pot clatina fara sa-mi fie teama de furtuna; Si daca totusi m-as teme de furtuna…atunci sa te chem in ajutor; un toporas violet care sa-mi adaposteasca petalele trandafirii.
La randul meu, ti-as fi recunoscatoare si ti-as incununa succesul cu iubire si juraminte sfinte. Si uite asa, m-as pregati sa-i rad in nas lui Hegel, mai marele filozof idealist, si m-as multumi cu o viata simpla, dar pura, in care idealul in iubire nu exista numai la nivelul ideilor, ci exista cu adevarat.
Astfel,lumea la care visez in fiecare noapte, ar inceta sa mai fie o iluzie si s-ar transforma in realitate, ignorand cu simpatie starea de ataraxie a geniului.Si haosul mintii.
Si chiar de-as fi condamnata unei existente comune, lipsite de roua cunoasterii si implicit de semnificatie, poate ca mi-ar fi mai bine asa…transformata intr-o floare de camp, alba,sufocanta, copilaroasa, cu zambetul pana la urechi.
Apollinicul mi-ar putea deveni cel mai bun prieten, si poate ca la insistentele mele, ti-ar putea deveni si tie prieten.. Poate ca ne-ar fi prieten amandurora .
Dar tu nici nu auzi, nici nu vezi. Ai asurzit odata cu scartaitul monoton al iubirii tale idealiste si ai ramas orb de indata ce ai invatat sa-ti deschizi aripile. De altfel, niciodata nu ai fost inzestrat cu sentimente pure, umane, ci tot timpul ai fost atras in mod inconstient, de fastul kitchiuit al mirosului de sampanie. Asadar…cum ai putea tu aprecia o floare de camp?