În fiecare dimineață te dai jos din pat și îți iei masca de pe noptieră, chiar înainte să te speli pe față. Atunci înăbuși orice scâncet de pasăre. Vezi peretele alb din față, dar nu știi exact dacă privești înăuntru. Eu zic că e mai degrabă cenușiu, ca șoarecele care se ascunde sub nisip.

Dar el e măcar amuzant, când aleargă după ghem. Vrea sa-l descurce, dar mereu adoarme înainte de sfârșit.

Însă bătrânul e răbdător, scutură foile de praf, te așează pe genunchi și te învață să zbori. Dar nu ca păsările, ele nu mai zboară demult, cam de când lumea poartă măști. Îți vine iar să râzi, dar oare înțelegi ce zice șoarecele?

E bine să mergi uneori la muzeu, acolo e mai multă viață în ziduri. Și poți să dansezi când se uită cineva la tine. Mie îmi vine doar să sar și să dau mâna cu vreun tablou. Dar asta-i doar când plouă și e soare. Alte dăți, cânt și mă uit la mare.

Nu văd nici un costum în jur, ești doar tu. Pari fantomă numai atunci când te scuturi de nisip. Eu mă înfășor în ața de la ghem și mă prind de o moară de vânt. Tu miroși măslini. Poza are gust de portocală doar după ce trec câțiva ani. Până atunci e doar o poveste pe zid.

Se topește gheața și bătrânul cântă la pian în soare. Dansăm în apă și în jur nu mai e demult pământ. Sunt numai păsări și miroase dulce-acrișor. Sufletul bea și nu-l pot opri, dar zâmbești și ai în mână capătul sforii. Știu că o să dăm peste gard când vine seara, sau mai degrabă e dimineață deja, m-am împiedicat de noptieră. Dar masca nu vrea să stea peste râs și pasărea țipă groaznic. M-am enervat și am izbit-o de perete și acum e praf pe podea. Dar a dispărut peretele, a rămas doar tabloul în aer și mirosul de portocală, iar tu ești pe cearșaf lângă mine. Cam ciudat, am crezut că viața e doar sticlă goală cu nisip sau acordeon stricat, dar acum aud că are suflet și rânjește prin foile din mâna bătrânului.