Merg pe la filiala USR. În legătură cu vreun articol. Sediul nu mai e denumit așa, ci Trustul Mediatic Tomitan (adică “Te-me-te”). Rimează cu vechiul O.N.T.
- Ce-i atât de aglomerat? Ce-i cu vânzoleala asta pe aici?
- Nimic, nimic... – îmi explică cel care mă chemase.
- Băiatul ăsta e scriitor, așa-i? – îl întreabă unul mai barosan, de pe la București.
- O, cum să nu! Dragoș scrie foarte bine.
- Și publică volume, pentru că observ că-i merge mintea?
- Mda.
- O să vă folosiți mult de el.
- Normal.
Bineînțeles că îl minte pe bucureștean. Cred că politica editorială e să fie publicați numai vechii trepăduși obscuri, de pe vremea Împușcatului. Și cei care plătesc bine.
Dar cine știe… Poate sunt deja scriitor și nu știu eu cine îmi publică pe hârtie inepțiile. Noaptea vin să-mi scaneze imaginarul și nu mă anunță nimeni ce scoate filiala de la mine.

Dau să ies pe hol. Mă opresc. Știu că trebuie să plec într-o lungă și obositoare călătorie spre București. Simt că nu sunt prin 2010, ci într-un an îndepărtat, să zicem 2020.
Vreau să mă uit cine m-a apelat pe mobil. Îl dădusem pe silent. Când deodată începe să schimbe imagini rapid, dezaxat. Parcă se virusase. Dau telefon la Vodafone. Le spun ce are. Promit că trec direct pe la ei, deoarece sunt mereu pe-aproape, pun și cipuri în creier ori în extremitățile organismului,ca să ne poarte mai bine în lese. Cel contactat mă sfătuiește să apăs de mai multe ori, pe toate tastele deodată. Treptat, încetează fulgerele de lumini haotice, amestecarea datelor de agendă. Chiar unele programe, preluate de pe-un robot-internet neștiut. Am fost scanat - îmi spun în sinea mea - poate de propriul mobil. Știu că nu mi-am pus internet pe el.
Aflu că nu mai e timp mult până pleacă trenul: cam vreo oră și jumătate. Dar mai știi?! Poate că ăștia au vrut să facă reclamă la HBO. Sau la Carmen Harra, care mai spune prognoze cu extratereștri ori povești cu atentate CSI. M-au conectat din satelit la rețea, pentru o zi-două. Mă informez pe mobil când am tren. Îl închid.

Când să plec din clădire, ce văd? Un hol întreg din filiala USR este plin cu bunătăți. La mese, tineri scriitori, jurnaliști, aproape necunoscuți. Se mănăncă bine, se discută. Îmi atrag atenția niște iepuri sau potârnichi, nu știu ce reprezentau ele înainte. Rumenite bine, aranjate cu dichis prin micile platouri. Puse din aproape în aproape, prin fața fiecărui mesean. Lucrau scriitorii, lucrau! Peste alte feluri, înspre desert de exemplu, nu mi se fixează ochii. De fapt nu există și n-am ce căuta printre ăștia, de vreme ce n-am nicio carte publicată. Ei merită, eu nu! Dacă aș avea totuși volume, simt că nu mă reprezintă deloc.
Multe locuri libere. Când să trec de toți, mă invită niște cunoscuți de la "Tomis" să iau loc. Mă așez înspre margine. Nu sunt de-al lor. O știu ei prea bine de ce. Îmi las bagajele grele. Înfulec.
Nu prea pot să iau carnea fragedă dintre coaste. Doar să scuip oasele. Le pun pe marginea farfuriei. Conținutul rămâne mereu același, oricât aș goli blidurile. Parcă nici n-ar avea carne... Oare ce sunt ăștia, iepuri, păsări?… Nu, cică ar fi un fel de pești-balon, cartilaginoși, ultima specie a Mării Negre. Au fost produși pe cale sintetică. E făcută din ei friptură și ciorbă, în același timp. O saramură oceanică, gelatinoasă. De fapt îi mănânc vii, mi se spune. Da? Renunț.
Deși văd struguri negri, vinuri din belșug, încolo, pe mesele unite în șir canibal, eu mă șterg bine, și-n interiorul buzelor; mă ridic brusc de la masă. Lumea vorbește, e veselă. Doar e 1 Mai. Mă duc până la mijloc, pentru a saluta pe scriitorul șef din Dobrogea. Brusc, îmi dau seama că ar putea să mă oprească între ei mai mult, ori să mă jignească amical. Plec.

Rătăcesc prin Constanța. E schimbată. A ajuns mare cât un București. Mai ceva decât Capitala. Cât o Atenă-Pireu. Ajung la capătul Mamaiei. Acolo s-a mutat gara nouă, cu un singur tronson aerian-alian. Trebuie să hotărăsc. Dacă o iau pe faleză, s-ar putea să plece trenul fără aripi. Hai să o iau pe unde văd lume cu bagaje. Trec printr-un pasaj subteran, cu fațada și pereții placați cu sticlă groasă, pietre prețioase și platină. Merg vreo douăzeci de metri. Vreau să mă întorc. Alerg. Intru însă rapid, înghesuit de către cei din jur, într-un fel de lift. Ușile se-nchid. O viteză înspăimântătoare. Simt inițial că mi se frâng picioarele. Unde mă duc ăștia? O femeie nu prea tânără, dar nici în vârstă spune că ea s-a păcălit cu mutarea, încă de-acum un deceniu. Ea și-a luat înadins locuință prin Valea Seacă (comuna Valu lui Traian), cu scopul declarat de a ajunge mai repede la Fetești, unde își are jobul permanent. Însă trebuie să meargă zilnic până la București și să facă prin teleportare drum înapoi spre Fetești. Altfel nu se poate.
- Adică toți provincialii trebuie să treacă prin București ca să ajungă și într-o localitate vecină? – întreb eu.
- Da, însă mai întâi o luăm prin municipiile reședințe de raioane și regiuni. Și nu ne convine. Ei pot folosi energia noastră fizică, după bunul plac.
- Vorbești despre cei de la conducerea țării de parcă ar fi clone, niște Frankensteini. Numai navetist să nu fii în anul MMXX!
- Toți suntem obligați să devenim navetiști, după terminarea studiilor ori ale stagiilor de probă, care durează la fiecare viitor angajat câte un cincinal de mari privațiuni. Nu e deloc voie să lucrezi în aceeași localitate. Cei din București n-au voie nici în orașele din țară. Ei trebuie să lucreze la Sankt Petersburg.
- Vai și-amar de ei!

Mă instalez și eu pe locul dintr-un compartiment, dintr-un tren de Disneyland, însă ultradotat. Plutește în aer, întâi deasupra mării. Trenul are viteză supersonică. Socotesc normal faptul că mă țin foarte bine, de ambele mânere lungi. Îmi pun precaut bagajele sub scaun, cu picioarele, ca să nu alunece. N-am avut timp să aplic peste umăr și piept centura de siguranță. De fapt, la locul rezervat lipsește centura. De la un timp, compartimentul se răstoarnă cu susul în jos. Eu înaintez spre București având capul spre pământ. Noroc de faptul că se ține bine bagajul. Merg pe șina pletelor mele, care zboară neîncetat. Dacă mi-aș da drumul, ceferiștii ăștia zburători ar primi amenzi usturătoare; s-ar lăsa cu mari sancțiuni pentru angajații acari și mecanici aerieni de locomotivă, ori de garnitură. Așa că mă țin foarte bine de mânere. Ãștia au vrut să mă-ncerce dacă pot fi lansat și în spațiu.

Brusc, facem un popas printr-o haltă aeriană. Eu nimeresc într-o cameră de așteptare împreună cu o femeie puțin mai tânără decât mine. E îmbrăcată foarte primăvăratic. Are însă chipul îndurerat. Ea nu are voie să vorbească. Așa că tăcem. Pe toți pereții presimt - nu știu dacă există cu adevărat - camere de luat vederi și capodopere graffiti. Femeia din cameră este filmată, din aproape în aproape. Simt cum invizibili roboți, care înregistrează, îi trec prin păr, o gâdilă, o apără, iar ea vrea să se ferească. Brusc, deschide cu puterea gândului o ușă în camera vecină și se îmbrățișează cu iubitul. N-a putut să reziste. Îmi dau seama că nu poate fi adevărat. Relația lor este compromisă pentru totdeauna.
Am și eu impresia că aș vrea să chem imaginea femeii mele iubite, dar mă abțin.
Instinctiv, oamenii, în vremuri ancestrale culegeau frunctele plăcerii, pentru că nu erau toxice. În 2020, au ajuns toxice și astea. Dacă aș salva-o acum pe acea femeie din monstruozitatea trecutului său, risc să mă împotmolesc împreună cu ea în aceeași fundătură, să iubim ce-am iubit, în afară de noi, cei din prezent.
Mă văd dedublat în soțul ei. Da, ea s-ar repezi să mă îmbrățișeze, să mă încolăcească. Ar deveni atât de fericită, deși fără să simtă cu adevărat ceva pentru mine, decât pentru acela care a murit, cu siguranță.
Strategia noii lumi este următoarea: nu le trebuie oameni singuri; m-au găsit pe mine înlocuitor pentru fostul iubit; dacă îmi place de ea, lipeala e făcută; doar n-aș avea nicio pretenție de-a fi iubit eu însumi; a dispărut și conceptul de iubire; dacă aș încerca s-o îmbrățișez o singură dată, măcar din compătimire, aș cădea în plasă.
Imediat vizualizez, mă stereo-înregistrez cântând imnul și iată: eu cu Anonima suntem căsătoriți, vin toți călătorii aerieni să ne fie nuntași, apoi se pune în cameră și un pat nupțial, prelungindu-se călătoria prin țară, sau chiar la Sankt Petersburg vreo săptămână. Lună de miere în Kamceatka. Pentru toți călătorii-nuntași. Acolo a rămas aerul cel mai curat.
Mă concentrez mai bine și parcă văd în aerul camerei ilustratele cu traseele turistice de-acolo, cu fluvii imense, prin canioanele Kamceatkăi ori ale Siberiei asiatice, mult mai lungi decât cele de prin sărăcăciosul Colorado. Meandrele imaginative conțin și o excursie prin Alaska, de unde Anonima se alege cu o colecție de bijuterii din aur masiv. Colane, inele, cercei, brățări, robinete pentru baie, tezaur dacic (desigur artificial), clanțe rotative, volane pentru vehicule spațiale. Înseamnă că-i cucoană mare.
Ies din halta aeriană și din această grotească tortură psihotronică. Continui drumul.

Ajung în Capitala nesuferită, în camera naturală de tortură-menajerie a celor ce-au fost surprinși prin 2010 cu buletin de București. Ãștia sunt cei mai plimbați – se spune despre ei că au ajuns comis-voiajorii lumii. De fapt sunt niște sărmani porumbei, care caută neîncetat să se odihnească și n-au cum, nici pe podurile Nevei. Câteodată pică frânți în apele murdare și înghețate din Sankt-Petersburg.

Capitala Ro-botei seamănă cu o imensă volieră, pe jos fiind foarte mult găinaț zoologic, guano, afișe, ziare rupte și lipite de toate tălpile , ori pe tocurile ghiarelor de porumbei nesătui. Câteodată se iau și pe marginile pantalonilor din pene, exact precum la ce rotați.
Este ziua națională a ro-boturilor, a re-buturilor, a re-coșeurilor lumii. Peste tot, în toate țările se trăiește în sfârșit BINE. E la fel de cool pe tot Globul. Aud peste tot manifestații pe străzi. Iată-i! Sunt purtate chipurile a trei granzi: Basesque, Oudreas-Coq și Boque-Boque. Cu pancarte roșu carmin, precum la Vodafone, defilează pe străzi, până și copii de câteva luni, care urlă cel mai tare. Trec în coloane bărbații veniți de pretutindeni unde bate ciocanul sângelui în ritmul fricii, femeile terorizate de viața interminabilă, invalizii, slăbănogii, greviștii foamei, aurolacii, care încă îi țin de mâini, ca la hore, pe Oudreas-Coq și pe Boque-Boque. Acești doi primi-sfetnici de stat au fost cu ideea sclavajului politic și civic pe la Sankt-Petersburg. De fapt Basesque a pierdut, la întâlnirea de nivel înalt cu le Compagnon du Devoir mondial Poutine, nu numai tezaurul furat de Stalin, ci și dreptul de a-i păstori pe cei cărora le-a fost primar odată. Oudreas-Coq și Boque-Boque l-au consiliat cum să scape neîmpăiat. Așa că Basesque a dat întreaga turmă a lui Bucur în proprietatea sankt-petersburghezilor. Păi văzuse că existau în 2010 mari târguri de sclavi la Sud de Dunăre, la frații bulgari și, ca să nu jignească bunele relații cu vecinii meridionali și nord-estici, oare ce s-a gândit și a șoptit nevesti-sii:
- Etnogeneza viitorului vine prin magistralele gazeductelor, hai să le fac un pustiu de BINE bucureștenilor mei… Am pierdut tot, nu mai poate fi vorba de nicio scuză rusească, de nicio reparație istorică… după Katyn 2.
Katinka, Katinka, Katinka mă ia!… Ei Katinka, Katinka, Katinka mă ia!…
Decât să mă-mpuște le Compagnon du Devoir Poutine, mai bine îi fac o donație obșească, o chetă demografică din partea Ro-botei, pe care o conduc oricum, dacă vrea el, pe veci. Le Suveran Poutine mă va reconfirma despot al Ro-botei.
Se spune că la București am cei mai mari dușmani. Ia să vină și alții în locul lor, să muncească ori să-i muncesc eu BINE!. Sunt mult mai fideli și mai naivi. Am rămas tot un provincial-sentimental! Să rămână și bucureștenii cu nostalgia vieții lor de dinainte de 2009!…

Urmează să fie scandate, după literele de aur pe fond carmin, numele lui Berseano, Blagues, Videano. Nu vreau să-i mai văd pe unsuroșii ăștia. Îmi pun câte un deget arătător în urechi. Dau să mă afund în Cișmigiu. Acolo, 1 Mai este încă în stare pură. O singurătate deplină mă înconjoară. De ce n-oi fi acceptat eu propunerea Anonimei? Măcar scăpam de acest 1 Mai idiot.

Vin două elicoptere și trupele antitero să mă aresteze. Vor să mă trimită într-o lungă lună de miere în Kamceatka, pentru a mă da pe brazdă, de-a rostogolul, prin canionul înverzit. Cică o să fiu lăsat gol pușcă, singur, doar cu Anonima. Ãștia nu se lasă. Urmăresc să facă o simplă statistică din viețile și sentimentele noastre. Înghit otrava din gulerul ajuns ca vai de lume, înainte să mi-l schimbe maestrul de ceremonii cu ceva impecabil, semănând totuși a zeghe. Tot o să scap de voi. Ha, ha, ha!