Parcă lumea se împuținează, se face mică și se concentrează în acest punct, unde rămânem noi; suspendați în tăcerea aceasta dintre simțuri, între lucruri care nu se spun dar transpiră în gesturi, între fandări ale realului, într-o dorință greu reținută de a-mi trece degetele prin părul tău, de a apropia obrazul tău de mine ca o mamă grijulie, un gest impropriu, căci nici nu știu ce-aș face simțindu-te atât de aproape. Aș îngheța probabil. Aș lua apoi acel moment cu mine-n lume, accesându-l din nou și din nou, ca pe un drog. Aș vrea să pot privi ecranul atunci când scriu despre tine, dar nu pot, mi-e greu să păstrez fracțiunea aceea de secundă pe retină, momentul în care-ai aplecat capul, în care ai privit în pământ, acolo, lângă mine, un moment gol în care-aș fi țâșnit spre tine, căci n-avea niciun sens, era un „nu” cretin, o răscruce cu prea multe drumuri, în care greutatea unui deget putea schimba totul: un pas la dreapta și pășeam într-o vâltoare căreia unii i-au spus iubire, un pas la stânga și cădeam în dezamăgire, într-o trădare de sentiment, cum e voalarea unui film radiografic al unei molecule de adrenalină, o moleculă părăsită-n câmp deschis, neacoperită - cât timp poate rezista o moleculă de adrenalină liberă?

Aveai ochi căprui cu cearcăne adânci, dar cine știe... Având în vedere că nu te-am văzut cu adevărat niciodată. Aveai o față lungă cu ochi proeminenți și pleoapele căzute, leneșe, clipeai monoton, nu erai prezent, aduceai oarecum a tata și mă gândeam la asta în timp ce tu fumai încet, prinvindu-mă. Inspirai și rămâneai încremenit așa, pentru secunde lungi în care-aș fi făcut orice ca să mențin tensiunea. Te așteptam, însă iubirile n-așteaptă pe nimeni, simțeam pericolul și stăteam în cumpăna aceea încercând să detectez mișcarea fină ce indica sfârșitul acțiunii: găleata ridicându-se rapid în cer sau pleoscăind în apa de dedesubt. Dar mișcarea nu venea, și astfel era cumpăna perfectă între iubire și durere. Indecizia.

Am tăcut amândoi , oricum, nu conta ce-aveam de spus, lucrurile aveau un dialog subteran, independent de noi și zumzetul cafenelei, sau al fotoliului, sau al... Oricunde am fi fost, căci nu știu, poate nici n-am privit în jur, căci părul tău rămânea la fel de irezistibil și simțeam că dacă-l ating mă voi adânci într-o lume pe care n-o cunosc și pe care mi-o neg zilnic. Trăiesc într-alta, una a siguranțelor aparente, a iubirilor clare, a promisiunilor eterne, de suprafață sau profunde. De aici, de pe lavița aceasta a concretului, părul tău părea o prăpastie, un loc în care te arunci înainte de sfârșit.
Să te ating?

Lumea ta era sfârâitoare, cu multe cotloane, una de care eu habar n-aveam, decât că era vie și cotrobăia prin tine ca o hoardă de șobolani în subsolurile unei clădiri, ca o formă de voință, ca o supraviețuire; acolo, tu ai coborât cândva, știai ce se ascunde, ce monstruozități, ce fericiri, ce morți, ce urme, cât de adânc te căscai în fața mea, un întuneric cu brațe de lumină. Știai și tu, știam și eu... Ne priveam, eu stând pe trambulină cu hăul sub mine și aș fi zâmbit, dar urma iadul, ce șanse aveam... Nicio altă vietate, din câte s-au aruncat în timp, nu s-a întors la fel, ci toate odată ajunse jos s-au transformat goange, în târâtoare lungi cu multe picioare ori s-au făcut oameni și-au plecat. Măcar să fi fost fluturi, îmi spuneai ironic și încolțeai un zâmbet. Altele au renunțat la zbor și-au rămas acolo, să te plictisească timp de ani și ani de zile, merita oare căderea aceasta? Merita să mi-o faci mie, te întrebai.

Ai tras din țigară, ai băut încet din wiskey, nu înțelegeam cum puteai să bei porcăria aceea, dar parcă te dezinfecta, parcă turnai în același gol și la intervale de timp se auzea lichidul lovindu-se de fund, poate doar verificai. Ecoul demonstra că era acolo un capăt, că n-ai scurgeri nedorite, că tot ce înghiți iei cu tine și duci mai departe.

Cumpăna făcea însă totul explicabil, până și iubirile de-o clipă, cele ca niște ecouri între lumină și întuneric, povestea cu golul și aripile. Nu degeaba se amestecă aripile astea în orice ciorbă, indiferent cât de profundă. Am avut intenția să le ridic, dar am bătut scurt și-atât. Ai ales tu pentru mine. Nu mi-a rămas decât un soi de certitudine atipică, poate mai mult o dorință, că acel „nu” a fost iubire, un gând ce te-ar fi chinuit purtându-l, că m-ai pierdut în tine. Nu știu... M-am apropiat cu acea teamă a unui film diferit, dar nu mă înșelam, jucam aceeași scenă. Mi-ai întâlnit palma caldă și pentru o secundă ai închis ochii și te-ai lipit de mine. Ce inutil e să redai aceste gesturi, ce tortura să găsești în el atâta goană și singurătate. Un amestec de sânge și lumină. M-ai strâns și te-am sărutat încet în jurul ochilor, forțându-te să-i păstrezi închiși, ca să nu mai privesc în tine, ca să nu vezi ce gol iau cu mine, ca un ecou al tău; să nu-l auzi.

Am vrut să-ți povestesc târziu, când ne-am mai întâlnit, să deconspir momentul. Erai însă într-un alt real, paralel, și ți-am zâmbit cum îi zâmbești în trafic unui alt șofer, apoi treci mai departe. N-ai să știi cum ai trecut din nou pe lângă o răscruce, cum oamenii le bântuie, cum se întorc la drogul unui dacă și se întreabă cunoscând răspunsul, căutând căderea aceea ca și cum ea, singură, e rațiunea de a fi a fiecăruia.