ANEXA I
(la "Jurnalul unui geniu")

Fragment din
ARTA PÎRÞULUI
sau
MANUALUL FALSULUI ARTILERIST NEDECLARAT

scris de
CONTELE DE LA TROMPETTE
Medic al Calului de Bronz

Spre folosul persoanelor constipate



PRELUDIU

E o rușine, Cititorule, faptul că de atîta vreme tot dai la pîrțuri și totuși încă nu știi nici cum o faci, nici cum ar trebui s-o faci.
De obicei, lumea socoate că pîrțurile diferă numai după mărime, iar în rest ar fi toate la fel: eroare grosolană.
Tot ceea ce vă înfățișez eu astăzi, analizat cît mai exact cu putință, a fost grozav de neglijat pînă acum, nu doar fiindcă se socotea a fi un subiect nedemn de comentare, ci și fiindcă nu părea deloc susceptibil de vreo metodă anume sau de perspectiva cine știe cărei descoperiri. Greșeală.
Pîrțul e o artă și, prin urmare, ceva folositor vieții, o spun și Lucian, Hermogen, Quintilian etc. El e, într-adevăr, un lucru cu-atît mai important, cu cît nimeni nu se gîndește, de regulă, cu intenție să învețe a da pîrțuri.

Un pîrț ce, spre-a ieși, s-a străduit zadarnic
Și biete măruntaie cumplit a-ndurerat
Adesea cheamă moartea grabnic.
Cînd stă să dea și ortul popii muritorul amarnic constipat
De-un pîrț scăpat la timp se-ntîmplă-a fi salvat

În fine, poți scoate pîrțuri cu metodă și cu gust, e ceea ce am să încerc a vă convinge pe parcursul acestei lucrări.
Nu ezit deci să împărtășesc Publicului rezultatele cercetărilor și descoperirilor mele asupra acestei Arte despre care dicționarele nu ne spun nimic mulțumitor. Nu sînt pomenite (lucru incredibil!) nici măcar noțiunile de bază ale cărei principii ajung să fie prezentate celor curioși abia acum.

CAPITOLUL I
DEFINIÞIA GENERALÃ APÎRÞULUI

Pîrțul, pe care vechii greci îl numeau Pordé, latinii Crepitus ventris, vechii saxoni Partin ori Furtin, nemții Fartzen iar englezii Fart, este un compus de gaze, emise uneori cu zgomot, alteori înăbușit, sau chiar pe tăcute.
S-au găsit totuși destui autori, îndeajuns de mărginiți, dar și de curajoși totdeodată, care să susțină, în mod absurd, arogant și cu încăpățînare, în ciuda a ceea ce spun Calepin și toate celelalte dicționare existente și viitoare, că vocabula pîrț, luată în sine, adică în sensul ei natural, s-ar referi doar la emisia cu zgomot; ei s-au bazat pe acest vers horațian, care, totuși, nu poate da o idee deplină asupra subiectului:

Nam displosa sonat quantum Vesica pepedi*. (Sat.I, 8.) (Plesnind ca o bășică am tras un vînt cumplit", Sat. I, 8, în Horatius, Opera omnia)

Cine nu pricepe oare că Horațiu a luat aici numai sensul generic al cuvîntului pedere, a pîrțîi? Și de ce a fost nevoie, pentru a da de înțeles că acest cuvînt se referă la un sunet limpede, ca Horațiu să se limiteze la explicarea genului de pîrț care face zgomot cînd iese? Fermecătorul filozof Saint-Evremond avea asupra pîrțului o idee destul de diferită de sensul vulgar: după el, pîrțul era suspin; îi spuse deci iubitei într-o zi, cînd tocmai o delectase cu un pîrț:

De chinuri inima mi-e plină
Și suspină
Văzînd cît ești de-nnegurată
Deci pe dată
Un biet oftat, de teamă plin
Pe gură nu găsi rostirea
Și pe-altă parte nimeri ieșirea

Pîrțul este deci, de cele mai multe ori, un gaz comprimat în interiorul pîntecelui, a cărui cauză, spun doctorii, ar fi umflarea materiei mucilaginoase, pe care căldura o potolește și o adună laolaltă, dar nu poate s-o dizolve; țăranii și oamenii simpli consideră că fenomenul e produs de întrebuințarea unor ingrediente ori alimente producătoare de gaze. Pîrțul se mai poate defini și ca aer comprimat, care, căutînd să iasă, străbate lăuntrul corpului și scapă-n graba mare îndată ce găsește acel orificiu pe care buna creștere ne oprește să-l numim.
Aici însă nu trebuie să ascundem nimic; pîrțul se slobozește prin anus, cu sau fără zgomot: cu cît natura e mai înclinată să-l sloboadă mai firesc, cu atît e mai mare nevoia de artă. Aceasta, ajutată de natură, conferă pîrțului o naștere plăcută, făcîndu-l prilej de delectare, chiar de voluptate. De unde și proverbul:

Viață lungă, sănătoasă,
Pîrțul dacă-l lași să iasă

Dar să revenim la definiția noastră, arătînd că ea răspunde tuturor sănătoaselor reguli ale filozofiei. Ea cuprinde atît genul, cît și materia și diferența specifică, quia nempe constat genere, materia et differentia: 1) Include toate cauzele și speciile pe care le vom studia rînd pe rînd; 2) Și cum genul său e unul bine definit, fără îndoială că la fel este și cauza îndepărtată, aceea care dă naștere vînturilor, respectiv mucozităților din intestine, provenite din alimente prost digerate. Să analizăm deci toate acestea cu atenție, înainte de a ne vîrî nasul în clasificări.
Vom spune deci că materia pîrțului este călduță și ușor alterată.
Așa cum în țările foarte calde și în cele foarte reci nu plouă niciodată, întrucît căldura absoarbe rapid orice fel de vapori, în cele dintîi, iar în celelalte frigul excesiv împiedică exalările lor; așa cum, din contră, în regiunile temperate plouă îndeajuns (după cum foarte bine au observat Bodin, meth. hist., Scaliger și Cardano); tot astfel, căldura în exces nu numai că transformă alimentele prin alterare, dar, în același timp, dizolvă și consumă vaporii, ceea ce nu se întîmplă în cazul frigului, care tocmai datorită acestor caracteristici este îm¬piedicat să emane vapori. Cu totul altfel stau lucrurile cînd căldura este moderată, împiedicînd astfel transformarea completă a alimentelor; parte din materia vîscoasă din pîntece și din intestine dă naștere gazelor, care devin din ce în ce mai energice, în funcție de gradul de gazeificare a alimentelor. Fermentarea lor, la temperatură nu prea ridicată, produce vapori groși și turbulenți. Fenomenul este lesne de înțeles, dacă se compară de pildă primăvara și toamna cu vara și iarna, ca și prin studierea artei distilării la foc mic.

CAPITOLUL II
DESPRE CARACTERISTICILE PÎRÞULUI,
ÎNDEOSEBI DESPRE DIFERENÞA
DINTRE PÎRÞ ȘI RÎGÎIT,
PRECUM ȘI DEMONSTRAÞIA COMPLETÃ
A DEFINIÞIEI PÎRÞULUI

Am spus mai sus că pîrțul se sloboade prin anus. Aceasta îl și deosebește de rîgîit căruia i se mai spune și „raportul spa¬niol". Acesta din urmă, deși format din aceeași materie, doar că în interiorul stomacului, este slobozit pe sus, datorită apropierii acestei ieșiri sau, alteori, din pricina balonării ex¬cesive a pîntecului ori pentru că întâlnește un alt fel de obstacol care-l împiedică să iasă pe jos. După părerea noastră, rîgîitul și pîrțul sînt înrudite, cu toate că unii îl socotesc pe cel dintîi mult mai dezgustător: și totuși, nu s-a întîmplat oare odată ca, la curtea lui Ludovic cel Mare, un ambasador, în mijlocul splendorilor și fastului pe care le desfășura în fața lui acest monarh, să scoată un rîgîit grozav de bărbătos, spunînd că-n țara lui rîgîitul era un semn de noblețe și responsabilitate? Nu trebuie deci să tragem concluzii pripite în nici o privință, nici în favoarea pîrțului, dar nici a rîgîitului; fie că vîntul e slobozit pe sus ori pe jos, ele sînt egale, nu mai încape nici o îndoială, într-adevăr, în Furetiere, tomul al II-lea al Dicțio¬narului său universal, putem citi că în comitatul de Suffolk vasalul era dator să facă dinaintea regelui, în ziua de Crăciun, un salt, un rîgîit și-un pîrț.
Rîgîitul nu trebuie însă inclus în categoria vînturilor colicative, după cum nici în cea a murmurului ori a ghiorțăitu¬rilor pîntecului, care sînt și ele tot vînturi, de același soi, agitate însă în interiorul intestinelor și care întîrzie să se ma¬nifeste, cam cum se întîmplă cu prologul în comedie, ori cu vijelia înaintea furtunii. Suferă de ele mai ales tinerele fete și femeile care se-ncing foarte strîns, ca să-și scoată în evidență talia, în cazul lor, spune Fernel, partea de intestin pe care specialiștii o numesc coecum este așa de plină de gaze și de strînsă, încît acolo ia naștere o adevărată bătălie, ca aceea a vînturilor închise de Eol în peștera din munții Eoliei de altădată. Atîta vînt, încît ar fi de-ajuns pentru o croazieră în¬treagă pe mare, ori ca să miște morile cu aripi.
Ne mai rămîne doar să facem dovada completă a defini¬ției pe care am dat-o și să vorbim de cauza ultimă a pîrțului, care este deopotrivă sănătatea cea firească a trupului, dar și delectarea ori plăcerea artistică. Despre toate acestea ne vom ocupa atunci cînd vom vorbi și de efecte. A se vedea mai jos ca¬pitolul despre această temă. Să mai adăugăm și că nu admitem, ba chiar dezavuăm, orice alt scop, potrivnic bunului gust și sănătății. Asemenea abuzuri n-ar avea ce căuta în rîndul intențiilor rezonabile și delectabile.


CAPITOLUL III
CLASIFICAREA PÎRÞURILOR

După ce am explicat natura și cauzele pîrțului, să proce¬dăm la clasificarea lui, examinînd diferitele specii, spre a le defini apoi prin afinitățile care le leagă.

PROBLEMÃ

Se ridică aici de la sine o întrebare. Iat-o:
Cum poate fi clasificat în mod corect pîrțul? Cel ce și-o pune este însă o fire cîrcotașă. Trebuie oare să-l măsurăm cu cotul, cu piciorul, cu cana ori cu banița? Căci quoe sunt eadem uni tertio, sunt eadem inter se*. (Cele care sînt egale cu un al treilea sînt egale între ele (lat.) (n. ed.).)
Poate fi mare sau mică, după cauza care a produs-o și în funcție de împrejurări.
Petarda mare este plenivocalică sau vocalică prin exce¬lență; cea mică se mai numește și semi-vocalică.

DESPRE PLENIVOCALIC SAU MARELE PÎRÞ

Marele Pîrț sonor, sau plenivocalicul deplin, se remarcă prin zgomotul puternic, cauzat nu numai de orificiul amplu și spațios care-l produce, cum ar fi orificiul țăranilor, ci și grație mulțimii de gaze, provocate fie de înghițirea unei însemnate cantități de alimente balonante, fie de temperatura medie a ventriculului și a intestinelor. Această minune a pîrțurilor poate fi comparată cu explozia gurii de tun, a unui dirijabil, sau cu vîntul care acționează pedalele de orgă etc. Ceea ce a scris Aristofan despre tunete e doar o palidă idee. Mult mai aproape de adevăr este comparația cu salva de tun menită să doboare ziduri, să străpungă un batalion ori să întîmpine intrarea vreunui senior în cetate etc.

OBIECÞIA ADVERSARILOR PÎRÞULUI

Pîrțul nu ne șochează însă prin sunet, spun ei: dacă n-ar fi vorba decît despre improvizațiile lui armonioase, ar fi mai degrabă plăcut decît jignitor; numai că pîrțul este întotdeauna urmat și de un miros dizgrațios, cu care se și confundă, și care ne jignește nările: asta-i e vina. Nici nu se-aude bine că și-a și împrăștiat mulțimea de corpusculi infecți, care ne strîmbă fețele de silă: uneori e atît de viclean încît lovește fără preaviz, cu surdină; adesea e precedat de-un sunet înfundat, însă-i urmat pe dată de sateliții rușinoși, care nu mai lasă nici un dubiu asupra vinovatei colaborări.

RÃSPUNS

Știu prea puține despre pîrț aceia care-l cred atît de crimi¬nal și vinovat de toate aceste grosolănii. Pîrțul veritabil, sau pîrțul curat, este aproape lipsit de miros, ori are atît de puțin, încît nici nu izbutește să răzbată de la ieșire pînă la nările asis¬tenței. Cuvîntul latin crepitus, ce denumește pîrțul, chiar asta înseamnă: zgomot fără miros; dar, de cele mai multe ori, pîrțul e confundat cu alte două feluri de vîntozități dăunătoare, dintre care una supără simțul mirosului și se numește în general vînt, ori pîrț mut, ori pîrț feminin; cealaltă este numită pîrțul gros sau bășina zidarului. Aceasta e confuzia pe care se înteme¬iază teoriile adversarilor pîrțului. E însă foarte ușor să-i ză¬păcești dacă le arăți că pîrțul adevărat este ceva cu totul diferit de cei doi monștri pomeniți mai sus.
Orice boare care se-nstrună în corp și, comprimată, scapă apoi se numește vîntozitate; vîntul curat, pîrțul și bășina zi¬darului sînt înrudite între ele în cadrul aceluiași gen; deose¬birile vin din timpul pe care-l petrec în corp, ca și din gradul de dificultate la ieșire. După ce se-nstrună în corp, pîrțul curat parcurge diferitele trasee interne fără a întîlni obstacole și iese, cu oarecare zgomot. Pîrțul gros sau bășina zidarului încearcă de mai multe ori să iasă, dar întîlnind mereu aceleași piedici, face cale-ntoarsă, uneori chiar pe același drum, se încălzește și se încarcă de particule de materie grăsoasă, pe care le dis¬locă în mers; astfel îngreunat, el se refugiază în părțile de jos, învelit într-o materie prea fluidă, ce nu așteaptă la rîndul ei decît o umbră de mișcare ca să erupă; în fine, iese, fără cine știe ce zgomot, ducînd cu sine și tot ce-a agonisit în drum. Vîntul parcurge același drum ca și bășina zidarului, este și el înghesuit și oprit din cale, se încălzește și el și se încarcă în mers de par¬ticule grase, vine apoi să se ceară afară prin poarta de jos, numai că, aflînd acolo teren uscat și gol, nu mai are ce să apuce: își ia deci zborul numai cu ce are pe el, fără zgomot, răzbunîndu-se însă prin tot ce poate fi mai scîrbos nasului omenesc.
Să revenim însă la clasificare, după ce am răspuns obiec¬țiilor adversarilor pîrțului.
Pîrțurile seamănă cu salvele de tun ori cu tunetele lui Aristofan, cum vă e voia. Oricum ar fi, ele sînt de două feluri: simple și compuse.
Pîrțurile simple constau dintr-o unică salvă, instantanee. Priap le compara, cum am văzut, cu plesnetul unor burdufuri.
Displosa sonat quantum vestea
Ele se ivesc atunci cînd materia care le compune este omo¬genă, abundentă, cînd orificiul prin care ies este suficient de larg și de destins, ori cînd, în fine, autorul e robust și le sloboade dintr-un foc.
Pîrțurile compuse presupun mai multe salve puternice și bine delimitate, asemănătoare vînturilor fără sfîrșit care vin unele din altele, întocmai cum ar suna cincisprezece-douăzeci de focuri de pușcă, trase la rînd și circular. Ele se mai numesc și Diftongi și se spune că o persoană bine clădită poate reuși chiar douăzeci dintr-o singură emisie.

CAPITOLUL IV
CAUZA FIZICÃ,
DEDUSÃ CU AJUTORUL BUNULUI SIMÞ
SAU ANALIZA PÎRÞULUI DIFTONGAT

Pîrțul diftongat se ivește atunci cînd orificiul e destul de larg, materia suficientă din punct de vedere cantitativ, conținînd particule de diferite mărimi, uneori amestecate cu umori calde și ușoare, dar și cu altele reci și dense; de asemenea, cînd materia se formează în zone diferite și e silită să refuleze în diverse părți ale intestinului.
Într-un asemenea caz, ea nu se descompune dintr-o dată, nici nu poate să rămînă în aceleași cotloane intestinale și nici să fie evacuată cu un unic efort, în consecință, e obligata să se elibereze cu zgomot, la intervale inegale, pînă la ultima „suflare”. Iată de ce sunetul pîrțului se face auzit în ritm inegal și de ce, dacă ne dăm osteneala, putem produce o cano¬nadă mai mult sau mai puțin spectaculoasă, asemănătoare unor silabe diftongate, cam ca acestea: ta ta tam, ta ta ta tam, ta ta ta ta tam etc. (Aristofan în Norii), căci anusul nu se în¬chide total, iar materia răzbește afară în mod natural.
Nu există nimic mai simpatic decît mecanismul pîrțului diftongat, în care personajul principal este anusul.
Mai întîi:

1) El trebuie să fie, de la natură, îndeajuns de mare, cu sfincter puternic și elastic.
2) E nevoie la început de un pîrț simplu, deci de suficientă materie omogenă.
3) După prima lovitură, anusul trebuie să se închidă în mod reflex, dar nu într-atît încît materia, mai puternică decît reflexul, să nu poată să-l oblige să se redeschidă și să producă orgasmul (iritarea).
4) Anusul trebuie să se închidă puțin și să se deschidă iarăși, alternativ, împotrivindu-se reflexului de expulzare sau de dezintegrare a materiei.
5) În fine, dacă e cazul, poate să rețină restul de vînturi pentru a le elibera în împrejurări mai prielnice. Aici, se potri¬vește epigrama lui Marțial, cartea a 12-a, unde zice et pedit deciesque viciesque* etc. („și trage pîrțuri de zece și de douăzeci de ori" )Dar despre asta va fi vorba în altă parte.
Fără îndoială că tocmai la aceste pîrțuri diftongate se re¬ferea Horațiu în legătură cu Priap. El povestește că, într-o bună zi, acest zeu prost crescut lăsă să-i scape unul așa de grozav, încît sperie un stol de vrăjitoare, care tocmai își moș¬mondeau vrăjile prin apropiere. Or, dacă pîrțul ar fi fost unul simplu, vrăjitoarele n-ar fi avut cum să se sperie și nu și-ar fi luat cîmpii, lăsînd baltă vrăji și șerpi, ca să se ascundă în oraș; mai sigur e că Priap va fi început cu un pîrț simplu, cu zgomot, asemănător unei bășini bine strunite; acesta a fost însă urmat și de un altul, diftongat, apoi de altul, mai vîrtos, care le zburătăciră pe vrăjitoarele deja înspăimîntate și le pu¬seră de-a binelea pe fugă. Horațiu nu prea explică lucrurile; se vede însă că n-a dorit să spună mai mult, de teamă să nu fie prost înțeles, dar nici n-a tăcut, știind că toată lumea era la curent cu-această întîmplare. Am găsit deci de cuviință că precizările de față trebuiau făcute, punîndu-ne astfel de acord asupra acestui pasaj ce poate părea obscur și dificil numai celor ce n-au habar de fizică: asta ca să nu spunem mai mult.

CAPITOLUL V
NECAZURI ȘI ACCIDENTE PRICINUITE
DE PÎRÞURILE DIFTONGATE.
POVESTEA UNUI PÎRÞ CARE L-A PUS PE FUGÃ
ȘI L-A LÃSAT DE PROST PE ÎNSUȘI DIAVOLUL.
DESPRE CASE ÎN CARE DIAVOLUL A FOST GONIT
CU AJUTORUL PÎRÞURILOR DIFTONGATE.
MOTIVAÞII ȘI AXIOME

Dacă-i adevărat că pîrțul diftongat e mai teribil decît tune¬tul și dacă se știe că tunetului îi urmează întotdeauna fulge¬rul, din pricina căruia atîția și-au găsit sfîrșitul ori au rămas surzi sau zăpăciți, nu-i mai puțin adevărat că, deși nu fulgeră, pîrțul diftongat poate pricinui și el aceleași accidente, ba mai mult, poate ucide pe loc inșii slabi, fricoși și cu prejude¬căți. Tragem această concluzie bazîndu-ne pe ingredientele din care e alcătuit și pe teribila comprimare a aerului. O data eliberat, el face să se clatine în așa hal coloanele aerului, încît poate distruge, rupe sau smulge într-o clipită fibre ultra-delicate din creier. Capul primește o mișcare de rotație rapidă, înșurubîndu-se pe umeri ca o giruetă, pînă cînd, în dreptul celei de-a șaptea vertebre, se rupe cămașa măduvei spinării, provocînd astfel moartea.
Toate acestea se întîmplă atunci cînd se consumă gulii, usturoi, mazăre, boabe, napi și, în genere, orice alt aliment care produce gaze, recunoscute ca periculoase. Ele produc acel sunet limpede și sacadat, pe care-l auzim la țîșnirea pîrțului. Vai! Cîți pui de găină uciși în ou, cîți prunci lepădați ori sufocați în pîntecele mamei lor de puterea acestei explozii! Diavolul însuși a luat-o la sănătoasa de multe ori. Dintre nenumăratele povești care s-au scris pe această temă, am să vă spun doar una, la fel de-adevărată și azi.
De mai multă vreme, diavolul chinuia un om, ca să-l facă să-și vîndă sufletul. Nemaiputînd să îndure chinurile Satanei, omul consimți, dar cu trei condiții:
1) Îi ceru o groază de aur și de argint, pe care le și primi îndată.
2) Vru să devină nevăzut, iar diavolul îl învăță niște vicleșuguri, pe care omul le încercă chiar de față cu el. În sfîrșit, căznindu-se să găsească a treia condiție, ceva ce n-ar fi fost în puterea diavolului și cum mintea nu-l ajuta deloc în acele momente cu ideea salvatoare pe care o aștepta, omul fu cuprins de frică. Or, tocmai spaima asta îi fu de ajutor și-l scoase din încurcătură. Se spune că, în clipa aceea de cumpănă, omul scăpă un pîrț diftongat, al cărui zgomot semăna cu o salvă de muschetă. Pe loc, prinse din zbor ocazia, zicîndu-i diavolului:
– Vreau să-mi înșiri pe ață toate pîrțurile astea și apoi sînt al tău.
Diavolul încercă, dar nu izbuti să vîre pîrțul prin gaura acului, nici chiar trăgînd cu dinții. Speriat de grozavul zgo¬mot al pîrțului, pe care ecoul îl mai și repeta voios, zăpăcit și furios că s-a lăsat păcălit, diavolul o luă la fugă, slobozind însă o bășină infernală, care infectă tot ținutul. Dar astfel îl lăsă în plata Domnului pe nefericit.
E lucru știut în toată lumea, în toate regatele, republicile, orașele, satele, cătunele, în toate familiile și conacele de țară unde locuiesc bone, bătrîne și ciobani, în cărți și în istorii vechi, că mii și mii de case au fost izbăvite de diavol grație pîrțului și, fără îndoială, a pîrțului diftongat. El reprezintă cel mai bun mijloc, din toate cîte se cunosc, pentru a-l alunga pe diavol; această Artă a pîrțului, pe care o prezentăm astăzi căutînd adepți ne va aduce cu siguranță binecuvîntarea celor chinuiți de necuratul. Și credem că artei trebuie să-i răspunzi prin artă, vicleniei, cu viclenie, căci cui pe cui se scoate, iar lumina mare o stinge pe cea mică, precum și sunetele și mi¬rosurile pier absorbite de altele mai tari; prin urmare, îngerul negru va fi cu siguranță ofuscat de flacăra călăuzitoare ce o pune acum în mîna amărîților pe care îi vînează și oricine o va purta, de nimic nu mai are a se teme.
Pîrțul diftongat este un fel de tunet de buzunar, pe care-l ai oricînd la îndemînă; folosul său e și activ și retroactiv; este neprețuit și a fost astfel recunoscut încă din cea mai adîncă Antichitate; de unde și proverbul latin: un pîrț ca lumea se face numai cu talent.
De regulă, pîrțul diftongat nu miroase urît, dacă nu cumva este rezultatul vreunui proces de putrefacție în intes¬tine și cu condiția să nu fi stat prea mult în ori sub un trup mort, intrat în putrefacție, sau dacă alimentele îngurgitate nu vor fi fost ele însele alterate. Deosebirile sînt evidente pentru un miros fin - ceea ce nu e cazul meu. Dar poate cititorul este mai sensibil decît mine.

CAPITOLUL VI
SEMIVOCALICUL SAU MICUL PÎRÞ

Pîrțul mic, sau semivocalicul, este mai silențios decît pîrțul mare, fie din cauza dimensiunilor orificiului, fie din pricina conductului de evacuare, prea strîmt (ca în cazul domnișoa¬relor); o altă cauză poate fi cantitatea redusă de vînturi care se află captive în intestin.
Pîrțul mic este de trei feluri: limpede, mijlociu și aspirat.

PÎRÞUL LIMPEDE

Acest tip de pîrț semivocalic sau pîrțul mic este alcătuit dintr-o materie foarte uscată și foarte aerată, care străbate ușor conductul de evacuare, de felul său foarte strîmt. Semivocalicul abia de-ar putea să clintească un pai. În limbajul vulgar, mai e numit și pîrțul de domnișoară; nu supără nările sensibile și nu e indecent, cum sînt pîrțurile ori bășina zidarului.

PÎRÞUL ASPIRAT

Pîrțul aspirat este un pîrț mic, semivocalic, alcătuit din materie umedă și greu de definit. Ca să vă faceți o idee, l-aș compara cu pîrțul de gîscă; nu contează dacă orificiul care-l produce e larg ori strîmt; cert e că este atît de plăpînd, încît e mai mult un soi de avorton. I se mai spune și pîrțul brutărițelor.

PÎRÞUL MIJLOCIU

Acesta din urmă se situează undeva între pîrțul simplu și cel aspirat; materia din care e făcut e omogenă, îmbelșugată, de calitate mediocră și bine digerată, drept pentru care se evacuează de la sine, fără efort, prin orificiu; în acest caz, acesta nu e nici prea strîns, nici prea deschis. Acest pîrț este specific celor plictisiți de burlăcie și soțiilor de primari.

CAUZELE PÎRÞURILOR DESCRISE MAI SUS

Trei sînt cauzele cele mai însemnate care diferențiază zgomotul în cazul acestor trei categorii de pîrțuri, ca și pe celelalte, de altminteri; materia vîntului, natura conductului și forța individuală.
Cu cît materia este mai uscată, cu atît e mai limpede sunetul pîrțului; cu cît e mai umedă, cu atît sunetul este mai înfundat; dacă e omogenă, va fi un sunet simplu, iar dacă materia este heterogenă, va ieși un pîrț multisonor.
În ceea ce privește natura orificiului, cu cît acesta este mai strîmt, cu atît sunetul va fi mai ascuțit; dacă e larg, sune¬ tul va fi grav. Dovada o dă chiar subțirimea sau, dimpotrivă, grosimea intestinelor. Sunetul diferă dacă intestinul e plin ori gol; căci, se știe, tot ce-i gol sună mai tare decît ce-i plin.
În fine, cea de-a treia diferență constă în vigoarea și constituția individului; cu cît natura împinge mai tare și mai vîrtos, cu atît zgomotul pîrțului e mai mare și mai amplu.
Este limpede că ceea ce diferențiază sunetul pîrțului este deosebirea dintre cauze. Lucrul se poate lesne dovedi studi¬ind flautul, trompetele sau flageoletele. Un flaut cu pereții groși și deschidere mare dă un sunet înfundat; un flaut sub¬țire și strîmt, unul limpede; în fine, un flaut ai cărui pereți și deschidere sînt mijlocii dă un sunet așa și-așa. Constituția agentului este și ea un aspect care argumentează afirmația. Dacă, de pildă, cineva cu plămînii bine dezvoltați pune la gură o trompetă, el va scoate cu siguranță sunete foarte pu¬ternice; dacă e tocmai pe dos, înseamnă că omul are respirație scurtă și slabă. Vom spune deci că instrumentele de suflat sînt bine gîndite și de mare folos în aprecierea pîrțurilor. Studiindu-le, pot fi aflate fără greș cauzele deosebirilor de sunet dintre pîrțuri. O, admirabile flaute, tandre flajeolete, gravi corni de vînătoare! etc. sînteți întocmai ceea ce trebuie pomenit în legătură cu arta pîrțului, dacă vă mînuiește un nepriceput; în schimb, cînd o gură îndemânatică vă face să sunați, căpătați atîta elocvență, în sunetele grave cît și în cele înalte; suflați, deci, cu pricepere, dragi Muzicanți.

CAPITOLUL VII
PROBLEMÃ MUZICALÃ.
DUO DE UNUL SINGUR.
INTERVENÞIE MINUNATÃ PRIN CARE
SURDUL POATE SÃ ASCULTE UN CONCERT
Un savant german a pus aici o problemă foarte dificilă: sînt oare pîrțurile muzică?
Distinguo: în pîrțurile diftongate e ceva muzică, ce-i drept. Concedo: în celelalte pîrțuri, nego.
Muzica pîrțului diftongat nu seamănă cu cea produsă de voce ori de mînuirea vreunui obiect sonor, cum ar fi vioara, chitara, clavecinul etc. Ea nu depinde decît de sfincterul anu¬sului, care, strîns ori lărgit, dă naștere cînd unor sunete grave, cînd unora ascuțite: muzica astfel obținută seamănă mai degrabă cu cea produsă prin suflare; și, cum am spus mai sus, e analoagă sunetului de flaut, trompetă, flageolete etc. Pîrțu¬rile diftongate sînt singurele care pot produce muzică, prin chiar natura lor, așa cum se poate vedea și în capitolul III din clasificarea pîrțului; așadar, putem vorbi de muzică în cazul pîrțurilor. Exemplul ce urmează va lămuri încă și mai deplin problema.
Pe cînd eram la școală, aveam doi colegi foarte talentați, fiecare avînd însă alt dar, pe seama căruia se distrau însă amîndoi și eu pe lîngă ei: unul rîgîia la comandă, pe diverse tonuri, celălalt era specialist în pîrțuri. Ca să facă totul mai elegant și mai cu gust, cel din urmă folosea o pînză dintr-acelea în care se strecoară brînză, pe care o acoperea cu o foaie de hîrtie; pe urmă, se așeza deasupra cu fundul gol și, legănîndu-și fesele, scotea fel și fel de sunete, ca de orgă ori flaut. E drept că muzica aceasta nu avea cine știe ce armonie, nici modulări tocmai savante; ar fi fost de altfel și greu să inventezi reguli pentru un asemenea concert, să pui în armonie înaltele, potrivitele și joasele. Dar îndrăznesc să spun că un bun specialist într-ale muzicii ar fi putut să descifreze în ele un sistem original, demn de a fi transmis posterității și înscris în arta compoziției: un soi de muzică diatonică, emisă în stil pitagoreic, a cărei cromatică se obține scrîșnind din dinți. Reușita ar fi sigură de tot, cu condiția să nu fie trădate nici o clipă principiile și noțiunile mai sus înfățișate, într-o asemenea operațiune, temperamentul și felul de a se hrăni ale persoa¬nei slujesc drept lumină călăuzitoare și busolă. Doriți sunete înalte? Folosiți un trup plin de vapori subtili și-un anus strîmt. Doriți sunete de două ori mai grave? Puneți la treabă o burtă plină de gaze dense și un prapure suficient de larg.
Poalele umede nu scot decît sunete joase! Pe scurt, pîntecul este o orgă poliftongă, capabilă să scoată sunete diverse, din care, fără mare caznă, se pot alege, ca de la magazin, pe puțin douăsprezece moduri muzicale. Dintre acestea vom reține numai pe cele potrivite petrecerilor, cum sînt Lixoleidianul, Hipolixoleidianul, Doricul și Hipodoricul. Căci, folosite de-a valma, și afectînd în acest fel semivocalicele, sunetele ar fi din ce în ce mai slabe, pînă la a nu se mai auzi deloc; dimpotrivă, de s-ar scoate simultan, la unison, mai multe sunete de-același fel, înalte ori grave, muzica ar deveni insipidă și neplăcută auzului, ceea ce nu se întîmplă decît într-un cor foarte mare, ori pur și simplu într-o harababură muzicală. O cugetare filozofică vine să atragă atenția asupra acestui inconvenient și anume că tot ce e excesiv de sensibil distruge pînă la urmă sentimentul (a sensibili in supremo gradu destruitur sensibile). Așadar, e nevoie de moderație, dacă vrem să ne facem plăcuți; altfel, vom stîrni doar spaimă, imitînd vacarmul cascadelor de la Schaffouse, din munții Spaniei, ori al cataractelor Niagara și Montmorency din Canada, care provoacă surzenia și le fac pe femei să lepede chiar înainte să fi rămas însărcinate. Cu toate acestea, sunetul nu trebuie să fie nici prea slab, pentru că l-ar obosi pe ascultător, obligîndu-l la eforturi prea mari și la destulă silință ca să le perceapă. E o măsură-n toate.

Est modus in rebus, sunt certi denique fines
Quos ultra, citraque nequit consistere rectum.*
(„E o maniera în toate: tu drumul drept îl ține
Și nu călca hotarul pus între rău și bine."
Horațiu, Sat. 1,106-l07, în op. cit.)

Urmînd cu sfințenie sfatul lui Horațiu, va fi întotdeauna bine și fi-vom cu siguranță aplaudați.
Dar înainte de a încheia acest capitol, nu pot, ca bun ce¬tățean, ce caută să despăgubească față de greșelile naturii, pe cît îi stă-n putință, pe-aceia dintre semeni urgisiți de soartă, nu pot deci să nu vorbesc de modul în care și un surd se va putea bucura de-această muzică.
El trebuie să ia o pipă și să-i așeze capul pe anusul concertistului, în timp ce muștiucul îi va rămîne între dinți; grație contingenței, va simți toate intervalele sonore în deplina lor desfășurare și gingășie. Sînt destule asemenea exemple la Cardano și Baptiste l'orta de Naples. Iar dacă lîngă surd s-ar mai găsi și vreun altul, oricare-ar fi el, care să vrea să-mpărtășească asemenea plăcere, nu-i rămîne decît să tragă zdravăn aerul din pipă; se va umple astfel de toate senzațiile și voluptățile imaginabile.

CAPITOLUL VIII
PÎRÞURI MUTE, DENUMITE ÎN MOD GREȘIT BÃȘINI. DIAGNOSTIC ȘI PROGNOSTIC

Să lăsăm acum vorbăria și să încercăm a ne face înțeleși fără cuvinte.
Pîrțurile mute, popular numite bășini, nu fac zgomot și se formează dintr-o cantitate mică de vînturi foarte umede. În latinește se și spune Visia, de la verbul visire; în nem¬țește, Feisten, iar pe englezește, Fitch ori Vetch.
Bășinile sînt fie uscate, fie fecaloide. Cele uscate ies fără zgomot și nu antrenează nici un fel de materie fecală.
Cele fecaloide, din contră, se compun din vînturi tăcute și obscure. Ele transportă întotdeauna și ceva materie lichidă; bășinile sînt iuți precum săgeata ori ca fulgerul și sînt insuportabile în societate, datorită duhorii lor fetide. Dacă ne uităm în izmene, corpul delict poate fi lesne obser¬vat. Jean Despautere a stabilit o regulă cum că o consoană lichidă alături de una mută, în aceeași silabă, scurtează vocala; ceea ce vrea să spună că efectul bășinii fecaloide este unul foarte rapid. Cum muta liquida jungens in syllaba, eadem, ancipitem pones vocalem quae brevis esto* („Unind o consoană mută cu una lichidă în aceeași silabă vei pune o vocală anceps" (care poate fi scurtă sau lungă, în funcție de poziția ei) „care să fie scurtă.") Am citit undeva că un diavol venit din vechiul Latium vru să emită un pîrț și dădu cogeamite bășina fecaloidă, care-i pătă izmenele; și că, blestemîndu-și dosul trădător, strigă mînios și indignat: Nusquam tuta fides** („Nicăieri nu există o bună-credință sigură"), adică: nu mai e pic de bună-credință pe lumea asta! Fac bine deci aceia care se tem de acest soi de bășini, dîndu-și pantalonii jos și suflecîndu-și cămașa înainte de a le slobozi. I-aș numi chiar înțelepți, prudenți, prevăzători.

DIAGNOSTIC ȘI PROGNOSTIC

Întrucît bășinile fecaloide ies fără zgomot, e semn că nu implică o mare cantitate de gaze. Excrementele lichide pe care le antrenează arată însă că nu e vorba de nici un peri¬col pentru sănătate, ba chiar dimpotrivă. De altfel, ele sînt și semnul maturizării materiei, anunțînd momentul cînd șalele și vintrele se cer eliberate, după cum spune și axioma ce urmează: Maturum stercus est importabile pondus* („Materiile ajunse în stare avansată sînt o povară insuportabilă")
Nevoia de defecație este, în cazul lor, teribil de imperioasă și trebuie satisfăcută cît mai repede; în caz contrar, putem păți ca acel diavol din țara latinilor (a se vedea mai sus).

CAPITOLUL X
EFECTELE PÎRÞURILOR ȘI BÃȘINILOR.
DESPRE FOLOASELE LOR DEOSEBITE

După ce am vorbit despre cauzele pîrțurilor și bășinilor, nu ne mai rămîne decît să ne referim puțin și la efecte; și cum sînt foarte diverse, le vom reduce la două categorii: cele bune și cele rele.
Pîrțurile bune sînt întotdeauna binevenite prin ele însele, cîtă vreme omul se debarasează astfel de niște gaze care îl apasă. Această evacuare îndepărtează mai multe boli, cum ar fi durerea hipocondriacă, furia, colicile, suferința iliacă etc.
Dacă însă sînt ținute-n loc atunci cînd urcă din vintre ori nu găsesc drum de ieșire, pîrțurile afectează creierul prin marea cantitate de gaze pe care le transportă; astfel, corup imaginația, induc melancolia, aduc alte și alte suferințe grozav de supără¬toare. Flucțiunile formate prin distilarea acestor gaze mete¬orice coboară înspre părțile inferioare; să fim deci fericiți dacă urmarea nu e decît o tuse, un catar etc., arată medicii. După părerea mea, răul cel mare e însă că te scot din circulație, făcîndu-te inapt de studiu și de muncă. Să încercăm așadar, drag cititor, să dăm curs nevoii de a pîrțîi, eliberîndu-ne pînă și de cea mai măruntă presiune cauzată de gaze și, chiar cu riscul de a fi zgomotoși, mai bine să le dăm drumul pe dată, dragi concetățeni, decît să ne lăsăm chinuiți, riscînd să ajungem ipohondri, melancolici, frenetici ori maniaci.
Pornește deci, dragă cititorule, de la același principiu ca și mine, cum că a da pîrțuri e lucru foarte folositor pentru oricine; dacă ești convins de foloasele lui, vei fi și mai și după ce-ți voi cita cîteva cazuri de persoane care au suferit amarnic pentru că nu le-au slobozit.
În mijlocul unei adunări numeroase, o femeie se simți brusc rău; speriată de durerea venită pe nepusă masă, ea părăsi serbarea, care se pare că tocmai în onoarea ei fusese plănuită. Băgară toți de seamă, toată lumea se agită, toți se neliniștesc, grăbindu-se să-i fie de folos. Sînt aduși în grabă s-o consulte discipolii lui Hipocrate. Aceștia se consultă, caută răul, citează o groază de autori; o întreabă pe distinsa doamnă ce a mîncat. După scurtă gîndire, bolnava și-a adus aminte că, la un moment dat, s-a ținut să nu scape un pîrț de toată frumusețea.
Altă femeie ținu captive nu mai puțin de douăsprezece pîrțuri, care, pe rînd, ceruseră ieșire: s-a supus torturii în timpul unei întruniri care a durat mult și după care a mers să ia masa undeva, crezîndu-se în formă. Ce s-a întîmplat? A mîncat... din priviri din felurile ademenitoare, căci de nimic nu s-a putut atinge: se simțea arhiplină, stomacul său bucșit de gaze nu mai putea suferi și mîncare.
Un profesoraș, un cleric binecrescut, un magistrat scorțos, fiecare un ipocrit în felul său, obișnuiau să facă din trupurile lor adevărate peșteri ale lui Eol. Erau deci plini de fumuri, unul din pricina înfumurării însăși, celălalt tot predicînd, iar cel din urmă datorită lungilor discursuri, în curînd, simțiră apăsarea unei teribile furtuni în intestine: se sumețiră contra ei, nici unul nu lăsă să-i scape măcar vreun pîrț. întorși pe la casele lor, fură însă doborîți de colici violente pe care de-abia o farmacie întreagă de izbuti să le calmeze, tocmai cînd bieții erau la doi pași de moarte.
Mult bine însă, scumpe cititor, ne poate aduce un pîrț lăsat la timp să zboare! El risipește toate simptomele unei boli se¬rioase, alungă teama și liniștește dintr-o dată orice agitație. Cîte unul, crezîndu-se bolnav și pregătindu-se să-și cheme la căpătîi pe urmașii lui Galenus, se văzu vindecat într-o clipită de un zdravăn pîrț, ceea ce l-a făcut să se dispenseze de ajutorul medicinei.
Un altul, se trezi cu o senzație de grozavă greutate în sto¬mac; coborî din pat, umflat ca un cimpoi, deși cu o zi înainte nu se făcuse vinovat de nici un exces. Fără chef și fără foame, omul nu se atinse de nimic de-ale gurii; intră însă la idei: nici noaptea următoare nu-i aduse vreo ușurare, decît poate spe¬ranța unui somn pe bucățele. De îndată ce se întinse-n pat, simți cum i se iscă-n vintre o furtună. Mațele îi plîngeau sfîșietor; apoi, după o zgîlțîială zdravănă, un pîrț solid se slobozi, lăsîndu-l pe bolnavul nostru zăpăcit de gîndurile negre pe care de pomană le nutrise.
O femeie robită prejudecăților nu cunoscuse niciodată foloasele pîrțului. De doisprezece ani era nefericita victimă a acestei boli și-a medicinei deopotrivă; încercase toate leacurile. Cînd în sfîrșit se lămuri cît de util e pîrțul, femeia începu să le sloboadă liber, din ce în ce mai des, și gata cu durerile și bolile: era acuma sănătoasă tun.
Iată deci care sînt marile avantaje ale pîrțului pentru oricare dintre noi. Cine oare s-ar mai putea îndoi de ele? Dacă bășina tulbură societatea prin natura ei scîrboasă, pîrțul îi e de bună seamă antidotul; el o anihilează, căci o împiedică să se formeze, făcîndu-și loc la timpul potrivit. E evident și fără nici o îndoială, oricît de superficial am fi studiat noțiunile despre care am vorbit - pîrț și bășina - că nu bășim decît pentru că n-am vrut să facem pîrț; în consecință, oriunde-i pîrț, nu va fi bășina.

CAPITOLUL XI
AVANTAJELE PÎRÞULUI PENTRU SOCIETATE

Împăratul Claudiu, cel de trei ori slăvit, care nu se gîndea decît la sănătatea supușilor săi, fu într-o bună zi înștiințat că unii dintre ei duseseră respectul atîta de departe, încît preferau să moară mai bine decît să dea vreun pîrț în prezența sa. Aflînd apoi (din raportul lui Suetoniu, al lui Dion și din cel al altor istorici) ca suferiseră de moarte, cu colici îngrozitoare, împă¬ratul dădu un edict, prin care îngăduia oricărui supus să pîrțîie cît îi poftește inima, chiar și la masă, cu condiția să fie pîrțuri limpezi.
Cu siguranță că însuși numele de Claudiu îi fusese dat prin antifrază de la cuvîntul latinesc claudere, a închide; căci, prin edictul său, el mai degrabă deschisese organele pîrțului, decît să le închidă. Și n-ar fi oare potrivit acum să repunem în drep¬turi acest edict, care, după Cujas, exista deja înscris în codurile cele vechi, ca de altfel atîtea altele pe nedrept abandonate?
Indecența care se asociază de regulă pîrțului nu are nici un dram de justificare, decît cel mult capriciul și prejudecă¬țile omenești. Nu-i vorba așadar de nici o abdicare de la bunele moravuri și, astfel, nu este nimic rău în a-l îngădui; avem, altminteri, dovezi destule că, în multe locuri ale lumii, pîrțul e liber acceptat chiar în societatea educată și că-i o mare cruzime să mai avem vreo îndoială în acest sens.
Într-o parohie oarecare, la vreo 4-5 leghe de Caen, dreptul feudal prevedea dintotdeauna ca seniorul să ceară vasalilor săi cîte un pîrț și jumătate în fiecare an.
Egiptenii făcuseră din pîrț un zeu, ale cărui reprezentări mai decorează încă și astăzi unele latrine.
În vechime, pîrțul slujea la prevestirea vremii - senină ori ploioasă, după cum pîrțul era mai mult ori mai puțin sonor.
Cei din Pelouse adorau pîrțul. De nu ne-am teme că prea multe dovezi strică, am conchide că pîrțul, departe de a fi un lucru deșănțat, implică cea mai desăvîrșită și mai aleasă bună creștere, fiind chiar semnul supremului respect pe care un su¬pus îl poate aduce prințului său, tributul vasalului către senior, oricum, ceva demn de atenția unui cezar, ba, uneori și semn de schimbare-a vremii și, ca să spunem totul pînă la capăt, chiar obiect de cult și venerație în rîndul marelui popor.
Să continuăm însă a dovedi, prin noi exemple, avantajele pîrțului față de societate.
Pîrțul zădărnicește încercările potrivnicilor societății.
De pildă: într-o adunare numeroasă, un filfizon plictisește pe toată lumea; de-un ceas întreg își arată farmecele și gingiile, spunînd o groază de impertinențe cu care își asasinează au¬ditoriul. Un pîrț scăpat îl reduce la tăcere, sosit tocmai la timp să izbăvească bietele suflete din capcana pisălogului, deturnîndu-le atenția de la ciripitul ucigător al dușmanului comun. Și asta nu e tot, căci pîrțul aduce încă și alte foloase. Cum în societate conversația este ingredientul cel mai îndrăgit, pîrțul nu face decît să-i ofere din plin subiecte.
De două ceasuri, o strălucită adunare zace într-o tăcere și mai sumbră decît aceea din La Grande Chartreuse. Unii tac din snobism, alții din timiditate, în fine, ceilalți din igno¬ranță. Erau gata-gata să se despartă fără să fi schimbat nici măcar o vorbă. La auzul unui pîrț, un murmur surd se iscă pe dată, pregătind o lungă dizertație, preluată și dirijată rapid de critică și asezonată din belșug cu observații glumețe. Iată deci cum un biet pîrț a izbăvit cinstita adunare de o tăcere ridicolă, oferindu-i prilej de conversație sprințară: pîrțul e deci folositor societății în general. S-ar putea chiar adăuga că-i este și plăcut.
Rîsetele, chiar hohotele pe care le produce pîrțul de îndată ce se face auzit stau mărturie clară pentru neîndoielnicul lui farmec. Nici chiar cei mai scorțoși nu-i poartă pică, nu există înțelepciune care să-i reziste, iar sunetul armonios și impre¬vizibil care-l compune risipește letargia spiritului. Cînd vreun pîrț se strecoară incognito în vreun conclav de filozofi, cu totul prinși de pretențioasele maxime pe care vreunul dintre ei le debitează, el reușește să pună pe fugă morala în derivă. Se rîde, se leșină de rîs și astfel, natura își ia cu atît mai bucu¬roasă revanșa cu cît, de regulă, în alcătuirea oamenilor de vază e, de multe ori, cam strîmtorată.
Să nu se mai susțină, pe nedrept, că rîsetele pe care le stîrnește pîrțul sînt semn de milă și dispreț mai degrabă decît semn de bucurie; căci pîrțul are în el însuși o veselie structurală, care n-are nevoie de vreun loc sau de împrejurări anume.
La căpătîiul unui bolnav familia în lacrimi așteaptă mo¬mentul fatal în care-și va pierde șeful, ori fiul, ori fratele; un pîrț, pornit cu zgomot din așternutul muribundului, spul¬beră durerea celor de față, dă naștere unui licăr de speranță și trezește cel puțin un surîs.
Pînă și la căpătîiul bolnavului, unde totul e doar tristețe, pîrțul e-n stare să înveselească și să umple inimile. Ne mai putem deci îndoi de puterile lui? El găsește mereu alte și alte feluri de a însenina, ceea ce-l face plăcut aproape tuturor. Cînd c-o mișcare impetuoasă dă să iasă, pîrțul imită sunetul salvei de tun și, prin aceasta, place războinicului; cînd e ținut în loc pe drum de apăsarea celor două emisfere printre care se strecoară, sună precum un instrument muzical. Uneori, acordurile sînt cam zgomotoase, alteori are modulații zvelte și moi și, prin aceasta, place sufletelor sensibile și, practic, tuturor, căci prea puțini sînt cei care să nu iubească muzica. Cine deci i-ar refuza sufragiul, cînd e și agreabil și util, atît fiecăruia în parte cît și tuturor și atîta vreme cît așa-zisa lui indecență e de acuma combătută ferm și anulată prin demon¬strații convingătoare? Cine-ar mai cuteza să spună că-i semn de proastă creștere, cînd el a fost deja îngăduit și acceptat în anumite cercuri, rămînînd proscris doar acolo unde domnesc prejudecățile? Cînd vedem că nici politeței și nici bunelor moravuri nu le aduce vreo urmă de atingere, mîngîindu-ne numai cu sunetul lui plin de armonie și cu absența oricărei miasme supărătoare. Mai putem deci rămîne indiferenți atunci cînd pîrțul e folositor oricui, cînd risipește de îndată neliniște și boală închipuită aducînd numai ușurare? Socie¬tatea va fi oare atît de ingrată încît să nu-i arate recunoștință, cînd o ferește atît de bine de nepoftiții plicticoși și cînd îi face numai plăcere, iscînd în jur doar joc și veselie? Tot ce-i folositor, plăcut, cinstit e socotit și bun și valoros. Cic. Cartea l a Oficiilor.

CAPITOLUL XII
MIJOACELE PRIN CARE
PÎRTUL POATE FI ASCUNS
DE CÃTRE CEI SUPUȘI PREJUDECÃÞILOR

Cei vechi, departe de a-i blama pe Pîrțomani, își încurajau chiar discipolii să nu se jeneze. Stoicii, a căror filozofie era, la vremea lor, dintre cele mai pure, spuneau că deviza omului trebuie să fie libertatea. Filozofii de vază, printre care și Cicero, care era convins de toate acestea, împărtășeau ideea, prefe¬rînd doctrina stoică altor filozofii ce propovăduiau despre fericirea pămîntească.
Pînă la urmă, aceștia toți au reușit să-și convingă adver¬sarii. Cu argumente de neclintit, i-au silit să admită că, printre preceptele cele mai salutare ale vieții, nu numai pîrțul, dar și rîgîitul ar trebui îngăduite. Aceste argumente pot fi găsite în cea de a noua epistolă a lui Cicero către prietenii apropiați, adresată Poetului, 174, unde, printre atîtea sfaturi bune se află și acesta: în toate, trebuie să ne ghidăm după cum ne îndeamnă natura. Cu asemenea minunate precepte, e inutil să invocăm cu emfază legile pudorii și politeții, care, în ciuda semnelor de considerație pe care, se spune, le impun, nu trebuie să ne distrugă sănătatea și chiar viața.
În fine, dacă totuși se află cineva atît de înrobit prejude¬căților, noi nu-l vom sfătui să renunțe la pîrț atunci cînd natura i-l cere, ci îl vom învăța cum să-l ascundă.
Cînd îi vine, omul cu pricina trebuie să-și dreagă glasul. Dacă plămînii îi sînt prea slabi, să se facă brusc a strănuta cu forță; toți se vor repezi să-i spună „noroc" și să-l acopere de binecuvîntări. Dacă-i cumva atîta de neîndemînatic încît să nu izbutească nici una nici alta, atunci să scuipe tare, ori să-și a.șeze scaunul, în fine, să facă orice zgomot capabil să mascheze pîrțul. Dacă nici asta nu îi izbutește, să se țină: prin comprimare și contracție a mușchiului mare anal, ceea ce urma să se manifeste la modul viril se va feminiza; doar că subtila și nefericita stratagemă va oferi mirosului ceea ce tocmai a refuzat avizului. In acest caz, se va-ntîmpla întoc¬mai ca în acest fragment din Mercur galantul, de Boursault:

Sînt un trup invizibil
născut din prost aluat
Nu cutez deci a spune
Nici cine sînt, nici de-unde m-am iscat;
Cînd vreau să ies, mă fofilez
cu iscusință deghizat
Și-ajung femeie-nșelăciune,
din bărbatul ce-aș fi fost.

Nu pot ascunde însă, la rîndul meu, că toate aceste trucuri aduc adesea prejudicii serioase celui ce le întrebuințează și că nu o dată se întîmplă să-și fi trimis înapoi în vintre un greu dușman, care mult rău va aduce. De unde și multele suferințe pe care le-am descris mai sus, în capitolul al treilea.
Se mai întîmplă ca, vrînd să reținem pîrțul, să facem chiar mai multă mojicie. Căci, neputînd îndura colicile pricinuite de îngrămădirea gazelor în vintre, putem scăpa de-a dreptul vreo canonadă în toată regula, evident, înfiorător de ridicolă. Așa a pățit bietul Aeton, de care pomenește Marțial, cînd, vrînd pe Jupiter să îl salute, scăpă un pîrț de s-a cutremurat din temelii chiar Capitoliul.

EPIGRAMÃ
Multis dum precibus Jovem salutat
Stanssummos resupinus usque in ungues
Aethon in Capitolio, pepedit.
Riserunt Comites: sed ipse Divum,
Offensus genitor, trinoctiali
Affecit domicoenio dientem.
Post hocflagitiutn misellus Aethon,
Cum vuit in Capitolium venire,
Sellas ante pedit Patroclianas,
Etpedit deciesqne viviesque.
Sed quamvis sibi caverit crepando,
Compressis natibus Jovem salutat.*
MART. Lib. 12, Ep. 77

(*„Pe Joe preamărindu-l, în picioare,
Cu fruntea sus, cu rugi tremurătoare,
Cînd Aeton pe-a lui vîrfuri s-a săltat,
Un vînt în Capitoliu a scăpat.
Ceilalți au rîs, însă lui tata Joe
Tămîia asta nu i-a fost pe voe,
Și supărat, voind să-l pedepsească,
L-a pus trei zile-acasă să prînzească.
Acuma, Aeton, după-acea rușine,
De cîte ori în Capitoliu vine,
Pe la privata lui Patercliu trece,
Și lasă vînturi, zece cîte zece.
Cu cea mai mare grijă se păzește,
Dar tot îi mai e teamă c-o pățește,
Și cînd lui Joe-i dă, umil, salutul,
Rugîndu-se, își ține strîns șezutul."
Marțial, „Rugăciunea lui Aeton", în Persius. Juvenal. Marțial, Satire și epigrame)

CAPITOLUL XIII
SEMNELE EFECTELOR ULTERIOARE
ALE PÎRTULUI

Se cunosc trei tipuri de semne: apodicticele, necesarele și probabilele.
Semnele apodictice sînt cele a căror cauză e deja prezentă, astfel încît efectele nu vor întîrzia nici ele să se manifeste. Astfel, un om care a mîncat mazăre împreună cu alte legume, struguri sau smochine proaspete, care a băut vin dulce ori și-a înșelat ne¬vasta ori ibovnica, se poate aștepta oricînd la o explozie iminentă
Semnele necesare sînt cele care dau un efect secundar: zgomot mare, miros urît etc.
În fine, probabilele sînt cele care nu apar întotdeauna și nici nu însoțesc de regulă pîrțul. Astfel sînt contracția, ghiorăitul mațelor, tusea, ori trucurile cu scaunul, cu strănutul ori cu tropotitul, atunci cînd nu vrem să fim dați în vileag ca autori.
Cei tineri și bătrînii trebuie sfătuiți să nu roșească atunci cînd dau vreun pîrț, ci ei să rîdă cei dintîi, ca să destindă conversația.
Nu s-a stabilit încă dacă e bine sau e rău să pîrțîi în timp ce urinezi; în ce mă privește însă, cred că e bine și mă bazez pe această axiomă care-mi pare destul de întemeiată:

Mingere cum bombis res est gratissima lumbis* („A urina cu pîrțuri este un lucru foarte plăcut pentru șale")

Căci, într-adevăr, a urina fără de pîrț e ca și cum te-ai duce la Dieppe fără să vezi marea.
Și totuși, de cele mai multe ori, întîi urinezi și abia apoi dai pîrțul, pentru că gazele din pîntec ușurează mai mult cea dintîi îndeletnicire, prin comprimarea vezicii, abia apoi urmînd să intre chiar ele în scenă.

CAPITOLUL XIV
LEACURI ȘI METODE DE A PROVOCA PÎRÞURILE.
PROBLEMÃ. ASPECT CHIMIC. DESPRE SPIRITUL PÎRÞULUI ȘI DESPRE PETELE ROȘII

CONCLUZIE

Cum se întîmplă de regulă cînd te reții de la ceva, sînt mulți dintre cei care nu dau pîrțuri decît rar și cu greutate și care pățesc fel de fel de accidente și se îmbolnăvesc de felurite boli. M-am gîndit deci că trebuie să scriu și pentru ei, rezervînd un capitol leacurilor și mijloacelor de a provoca evacuarea gazelor supărătoare. Voi spune deci, în două vorbe, pentru ei, că se cunosc pînă acum două tipuri de leacuri care provoacă pîrțurile: leacuri interne și leacuri externe.
Cele interne sînt: anasonul, mărarul, rădăcina de șofran, pe scurt, toate carminativele și producătoarele de fierbințeală.
Remediile externe sînt clistirele și supozitoarele. Fie că se întrebuințează unele ori altele, ușurarea este oricum garantată.

PROBLEMÃ

Se ridică întrebarea dacă poate exista analogie între sunete: dacă le putem combina între ele, făcînd un fel de orchestră pîrțoidică. Ne mai putem întreba, de asemenea, cîte soiuri de pîrțuri există, dacă le comparăm din punctul de vedere al sunetului.
La prima întrebare, promite de multă vreme un răspuns și un concert un mare muzician.
În ceea ce-o privește pe a doua, vom răspunde că sînt șaizeci și două de feluri de sunete provenite din pîrț. După Cardano, podexul poate produce și alcătui patru moduri simple ale pîrțului: ascuțit, grav, reflexiv și liber. Din ele derivă alte cincizeci și opt care, împreună cu cele patru de bază, însumează șaizeci și două de sunete ale articulării pîrțului sau tot atîtea specii.
Numere-le cine vrea!

ASPECT CHIMIC.
DESPRE SPIRITUL PÎRÞULUI.
DESPRE PETELE ROȘII ETC.

Se pune întrebarea dacă un pîrț poate fi distilat chimic și dacă i se poate extrage esența.
Răspunsul e afirmativ.
Un spițer a stabilit recent că pîrțul se înscrie în clasa lu¬crurilor spirituale, el este numero spiritum. Iată ce a între¬prins spițerul după ce s-a folosit mai întîi de alambic.
A chemat din vecini o hybernoise, care înfuleca la o masă cam cîtă carne înghit șase catîrgii mergînd de la Paris la Montpellier. Femeia aceasta, care se ruinase prin lăcomie și combustia exagerată a ficatului său, își cîștiga existența cum dădea Dumnezeu. Spițerul i-a dat deci să mănînce cîtă carne a vrut și a putut, dimpreună cu multe legume producătoare de gaze. I-a poruncit apoi să nu dea nici un fel de pîrțuri ori bășini fără să-l prevină. Cînd a fost aproape momentul, a luat un vas larg, ca acelea în care se prepară uleiul de vitriol, și i l-a pus la fund, provocînd însă și mai mult evacuarea cu ceva carminative ușoare, cum e de pildă apa cu anason, folosind, în fine, cam tot ce se potrivea acestui scop de prin spițeria lui. Operațiunea a reușit de minune. Spițerul a luat atunci o substanță uleioasă sau balsamică, al cărei nume nu l-am reținut, și a pus-o în vas, amestecînd continuu și făcînd să se condenseze totul la soare; a rezultat o chintesență mi¬nunată. Ideea spițerului era că o picătură din ea avea puterea să îndepărteze petele roșii de pe piele și chiar i-a încercat efectul, în ziua următoare, pe obrazul nevesti-sii, care s-a cu¬rățat pe dată, văzînd cu ochii. Să nădăjduim că descoperirea le va fi de folos doamnelor și va aduce bani frumoși spițe¬rului, căruia nimeni n-o să-i mai poată reproșa că nu mai știe altceva decît... harta Þărilor de Jos.

CONCLUZIE

Ca să nu lăsăm nimic pe dinafară în ceea ce privește arta pîrțului, ne place să credem că fiecare va găsi aici cu plăcere lista celor cîteva tipuri de pîrțuri care n-au făcut obiectul studiului. Evident, nu putem avea nici o pretenție de exhaus¬tivitate, mai ales într-un domeniu atît de puțin cercetat și abordat acum pentru întîia oară în mod științific. Tot ce urmează a fost extras din documente pe care le-am primit recent. Vom începe cu pîrțurile provinciale, spre a slăvi astfel onoarea provinciei.

PÎRÞURILE PROVINCIALE

Inși cu experiență ne asigură că acest soi de pîrțuri nu sînt nici pe departe atît de pervertite cum sînt cele din Paris de pildă, unde domină tendința de a supra-rafina totul. Nu sînt deci așa de savant etalate, sînt însă naturale și au un gust puțin sărat, asemănător cu cel al scoicilor verzi. Reîmpros¬pătează în chip plăcut pofta de mîncare.

PÎRÞURILE BUCÃTÃRESELOR

Din relatările unei cunoscute gospodine din Petersburg știm că acest soi de pîrțuri au un gust excelent de trufanda; încălzite, se ronțăie cu plăcere, dar o dată ce s-au răcit își pierd savoarea și ajung să semene cu pilulele pe care le înghiți doar de nevoie.

PÎRÞURILE FECIOARELOR

Mi se scrie din insula Amazoanelor că acolo pîrțurile au un gust delicios și că sînt foarte căutate. Nu se întîlnesc decît acolo, pe cît se pare, dar nu se știe niciodată. Oricum, se spune că sînt foarte rare.

PÎRÞURILE MAEȘTRILOR DE SCRIMÃ

Din scrisorile primite de pe cîmpul de bătălie de lîngă Constantinopole, rezultă că pîrțurile maeștrilor de scrimă sînt teribile și că nu e bine să le miroși prea de aproape. Și cum mai totdeauna se ivesc pe sub apărătoarea de piele, bine ar fi să nu te apropii decît înarmat cu floretă.

PÎRÞURILE DOMNIȘOARELOR

Sînt delicatese, mai cu seamă la oraș, unde sînt degustate precum biscuiții cu aromă de floare de portocal.

PÎRÞURILE FETIȘCANELOR

Dacă sînt bine coapte, au gust de „mai vreau o dată", foarte apreciat de cunoscători.

PÎRÞURILE TINERELOR NEVESTE

Despre ele am putea transcrie aici un întreg studiu; ne vom mulțumi însă numai cu concluzia autorului, zicînd deci, împreună cu el, că „n-au gust decît pentru amanți, căci soții nu prea se dau în vînt".

PÎRÞURILE BURGHEZILOR

Am primit o scrisoare lungă din partea unor burghezi din Rouen și Caen, o scrisoare avînd forma unei dizertații despre natura pîrțurilor prea cinstitelor lor consoarte; am fi dorit, desigur, să-i satisfacem pe amîndoi, transcriind aici în între¬gime această dizertație. Ne vedem însă nevoiți să apărăm reguli chiar de noi stabilite. Vom spune așadar, în general, că pîrțul femeilor burgheze are un parfum de calitate, cu singura condiție să fie rotofei și la largul lui și că, atunci cînd nu e altceva mai bun la îndemînă, el poate mulțumi.

PÎRÞURILE ÞÃRÃNCILOR

Am primit din împrejurimile Orleans-ului un răspuns la glumele proaste care au stricat reputația pîrțului de țărancă și am aflat pe această cale cît e de bine făcut și ce frumos: deși rustic, are un gust încîntător, iar călătorii trebuie să știe că pîrțul țărăncii e o bucățică pe cinste, din care te poți înfrupta în deplină siguranță, cu lingura mare.

PÎRÞURILE PÃSTORIÞELOR

Păstorițele din valea Tempe din Tessalia ne încunoștințează că pîrțurile lor au chiar parfum de pîrț, perfect natural, ele fiind produsul unui ținut în care cresc doar mirodenii: cimbrișorul, maghiranul etc. Ele solicită de altfel să nu li se mai confunde pîrțurile cu cele ale altor păstorițe, hrănite de vreo brazdă oarecare.
Aceste pîrțuri se pot recunoaște fără greș întocmai cum se-ncearcă iepurele dacă e de crescătorie: se miroase în formă.

PÎRÞURILE BABELOR

Negoțul cu așa ceva e atît de scîrbavnic, încît nici nu mai găsești în ziua de azi negustori. Cu toate astea, nimeni nu poate fi oprit să-și vîre nasul, dacă vrea.

PÎRÞURILE BRUTARILOR

Iată o scrisorică pe această temă, primită de la un meșter brutar din Le Havre:
„Datorită efortului pe care-l face muncitorul cînd frămîntă aluatul, stînd mereu cu burta lipită de copaie - spune el - pîrțurile lui se diftonghează; uneori ies mărunte precum cără¬bușii, de poți înfuleca și doisprezece dintr-o dată." Iată o ob¬servație dintre cele mai rafinate și de bun augur pentru digestie.

PÎRÞURILE OLARILOR

Deși sînt făcute ca pe roată, nu sînt bune de nimic: sînt murdare, puturoase și lipicioase. Nu pot fi atinse, fiindcă întinează.

PÎRÞURILE CROITORILOR

Sînt cu adevărat de ținută și cu gust de prună; doar că trebuie evitat sîmburele.

PÎRÞURILE GEOGRAFILOR

Geografii seamănă cu giruetele, bătuți de toate vînturile. Cîteodată însă stau în loc și arată nordul, ceea ce-i face să pară perfizi.

PÎRÞURILE LAICILOR

Unele dintre ele sînt de-a dreptul nostime, au gust apeti¬sant și ghiorăie necontenit de foame, pe nemțește. Atenție însă, nu sînt marfă pură. Dacă totuși nu găsiți ceva mai bun, serviți-vă, doar dacă scrie pe ele „Paris".

PÎRÞURILE BÃRBAÞILOR ÎNCORNORAÞI

Sînt de două feluri. Unele suave, blînde, moi etc. Ele pro¬vin de la încornorații de bunăvoie și nu fac nici un rău. Celelalte sînt însă bruște, lipsite de rațiune și furioase; sînt de evitat. Ele seamănă melcului, care nu iese din cochilie decît cu coarnele scoase. Foenum habent in cornu* (Sînt furioase (expresie cu sens figurat, raportîndu-se la obiceiul de a se pune șomoioage de fîn (fenum) în coarnele taurilor furioși)

PÎRÞURILE SAVANÞILOR

Sînt prețioase. Nu prin volum, ci prin noblețea învelișului din care ies. Sînt și rare, fiindcă savanții stau mult în băncile Academiei, deci nu pot întrerupe o lectură importantă, în plină adunare publică, ca să dea drumul unui pîrț. Așa încît sînt siliți, de multe ori, să-și feminizeze pîrțurile, dîndu-le astfel un fel de pașaport, ca să nu deranjeze ordinea de zi și alocuțiunile, în schimb, au mare vigoare cînd se nasc în singurătate și în deplină libertate, căci savanții din ziua de azi mănîncă mai mult linte decît găină grasă.
Cît despre autorii mai mărunți, așa ca mine, ei au drum deschis la closet; acolo ne înveselim cu zgomotoasa armonie a pîrțului diftongat, ea ne dă idei în ce privește construcția odelor iar sunetul i se amestecă în chip plăcut cu modul solemn în care ne recităm propriile versuri. Cu siguranță că celebrul Boursault va fi tras și el destule pîrțuri drăgălașe, pe care le-a privit apoi cu cea mai mare atenție, spre a le descrie cu priceperea și gustul cu care a făcut-o în Mercur galantul.

PÎRÞURILE FUNCÞIONARILOR

Sînt cele mai bine hrănite dintre toate și cinste fac bucătă¬riei autorilor. Am auzit nu o dată, prin birouri, salve de pîr¬țuri cu care copiștii trîndavi obișnuiesc să se salute între ei. De cîștigat, cîștigă autorul celei mai reușite și mai sonore canonade. Este, orice s-ar spune, un concert strălucit și mi¬nunat interpretat. Și de vreme ce acești domni nu au altceva mai bun de făcut, au toată îndreptățirea; plictiseala ce macină birourile de funcționari trebuie risipită și e mai bine să dai pîrțuri, ca să omori timpul, decît să bîrfești, ori să faci epigrame sau versuri proaste.
Am demonstrat de altfel pe larg grozavele neajunsuri care-i așteaptă pe cei temători de pîrț; de aceea, nu pot decît să-i laud pe conțopiștii harnici care, mai înțelepți decît Metroctes, preferă să fie luați de mitocani, dînd drumul prizonierului, decît să-și întrerupă lucrul spre-a ieși în coridor s-o facă. Căci, spune proverbul: „mai bine pîrțuri cu prieteni decît moartea de unul singur”.

PÎRÞURILE ACTORILOR ȘI ACTRIÞELOR

Acestea nu se-ntîmplă niciodată pe scenă. Dar, de vreme ce pe scenă au ajuns să stea acum și caii, nu e exclus să capete și pîrțul cîndva îngăduire. Pentru moment, nu se strecoară decît incognito, ca produs de contrabandă, exact ca la savanți, schimbîndu-și sexul. Teatrul ne oferă însă zi de zi noi inovații, astfel încît nu m-ar mira deloc să aud cîndva de-o pîrțaradă pusă în scenă de dl Z.

SFÎRȘITUL ARTEI PÎRÞULUI






ANEXA II
ELOGIUL MUȘTEI
de
LUCIAN DIN SAMOSATA1



1. Musca nu-i nicidecum cea mai măruntă dintre făpturile cu aripi dacă o comparăm cu mușițele ori țînțarii, fie cu alte insecte și mai ușoare; musca le depășește în mărime tot pe atîta pe cît e întrecută de albină. Musca nu are, ca alți locui¬tori ai văzduhului, trupul acoperit de pene din care unele mai lungi, care să-i ajute la zbor; aripioarele îi seamănă cu cele ale lăcustei, greierului sau albinelor și sînt alcătuite dintr-o membrană fină ca țesăturile de Grecia. Apoi, e plină de cu¬ lori ca un păun, dac-o privești cu atenție în lumină, cînd își întinde aripile.
2. Zborul muștei diferă de al liliacului, nefiind bătaie continuă din aripi, dar nici săritură, ca la lăcustă; nu scoate sunetul acela neplăcut, ca viespea, ci plutește cu grație la înălțimea la care se poate ridica. Mai are și alt avantaj: cînd zboară, musca nu tace, ci cîntă cumva, fără să producă nici țiuitul insuportabil al mușițelor și țînțarilor, nici bîzîitul albinei și nici freamătul amenințător al viespii. Musca le e superioară prin suavitate, întocmai cum flautul are accente mai melo¬dioase decît trompeta ori țimbalele.
3. În ce privește trupul, capul muștei e ferm legat de gît. De-aceea îl și mișcă în toate sensurile, cu mare ușurință, căci nu rămîne fix ca la lăcustă. Are ochi bulbucați și mari, ieșiți ca niște coarne. Pieptul e bine zidit, iar picioarele se țin de el, dar fără să rămînă lipite, ca la viespi. Pîntecul muștei pare turnat în armură, din pricina solzilor și a dungilor late care-l împodobesc. Nu se apără de dușmani cu coada, ca viespea ori albina, ci cu gura, mai precis cu trompa, de care se folosește ca și elefantul: apucă hrana sau diverse obiecte; tot cu trompa se agață, cu ajutorul unui cotiledon aflat la capătul ei. Din trompă, musca scoate un dinte, cu care înțeapă și apoi suge sîngele. Mai bea și lapte, dar preferă sîngele, iar înțepătura ei nu e grozav de dureroasă. Musca are șase picioare, dar merge doar pe patru; cele două din față îi slujesc de mîini. O poți vedea mergînd în patru labe, cu vreo firimitură-n mîini, pe care o ridică într-un gest atît de omenesc, întocmai ca noi toți.
4. Musca nu se naște așa cum o vedem; la început e doar un viermișor, ce scoate capul din vreun leș de om sau animal. Curînd îi cresc picioare, apoi aripi și, din reptilă, iat-o de¬venită pasăre. Puiarnică, produce la rîndul ei un alt viermuș, care va deveni o muscă. Musca stă la masă cu omul, gustă din tot ce mănîncă el, cu excepția uleiului, care-o ucide. Oricît de iute-i e destinul - fiindcă musca are viață scurtă - prea dragă-i e lumina și trebăluiește numai pe zi. Noaptea, stă liniștită undeva, fără să miște, nu zboară și nu cîntă.
5. Pentru a dovedi că nu-i deloc lipsită de istețime, ar fi de-ajuns să spun că știe să se ferească bine de cursele pe care i le-ntinde păianjenul, cel mai crud dintre dușmanii săi. Pă¬ianjenul organizează ambuscade, dar musca îl observă întot¬deauna la timp și se întoarce-n zbor, să nu se prindă-n plasă și să nu cadă-n labele crudei bestii. Dar despre forța și curajul muștei nu eu sînt poate cel mai îndreptățit să mă pronunț, ci cel mai sublim dintre poeți, Homer. Dorind să facă elogiul unuia dintre eroii săi mai însemnați, poetul nu-l compară nici cu leul, nici cu pantera ori cu mistrețul, ci cu musca, asemănînd curajul ei cu istețimea și perseverența viteazului. Și nu spune că musca se dă mare, ci că e chiar vitează. Degeaba o gonești, adaugă Homer. Nu-și părăsește niciodată prada, ci se întoarce mereu unde-a mușcat. Atît de tare prețuiește Homer pe muscă și-atîta-i place să o ridice-n slăvi, încît vor¬bește despre ea în versuri, nu doar o dată și nu în două vorbe, ci mult și în cuvinte tot mai frumoase. Descrie undeva un roi de muște, zburînd în jurul unui vas cu lapte; într-altă parte, unde vorbește de Minerva întorcînd din drum, precum o mamă ce veghează somnul pruncului, săgeata ucigașă trimisă către Menelau, el are grijă să strecoare și musca în sublima comparație, în fine, musca e împodobită cu epitetul „cea mai cinstită". Homer le cheamă în batalioane, botezîndu-le roiu¬rile cu nume de popoare.
6. Așa de mare e puterea muștei, încît tot ce mușcă își păstrează rana. înțepătura ei pătrunde nu doar prin pielea omului, ci și prin cea a calului și-a vitei. Pe elefant îl zăpă¬cește doar, vîrîndu-i-se între riduri și-l rănește cu trompa ei cît poate de adînc. Dragostele ei și nunta se petrec în cea mai mare libertate: ca și cocoșul, masculul nu coboară de pe cal cu una cu două, ci rămîne „în șa" mai multă vreme, așa încît femela își cară soțul în spinare, zburînd cu el, ca nimic să nu le tulbure celesta lor unire. Dacă-i tai capul, restul trupului muștei respiră mai departe încă multă vreme.
7. Dar darul cel mai minunat cu care a-nzestrat-o natura e cel despre care am să vă vorbesc acum: și cred că însuși Platon îl băgase-n seamă în cartea lui asupra nemuririi sufle¬tului. Dacă presari cenușă peste musca moartă, ea se trezește îndată, renăscută pentru o viață nouă. Și astfel, trebuie să credem toți că musca are suflet nemuritor, că, deși se-ndepărtează cîteva clipe de trup, se și-ntoarce în curînd, îl recu-noaște, îi dă din nou viață și-l ajută să-și ia zborul. Și-așa ajunge să fie adevărată fabula lui Hermotimus de Clazomene, ce pretindea că adesea sufletul îi ieșea din trup, călătorind o vreme singur, pentru ca apoi să revină și să reintre-n trupul lui Hermotimus, reînviatul.
8. Cu toate astea, musca e leneșă, își însușește rodul muncii altora, dînd peste tot de masă pusă. Pentru ea se mulg caprele; pentru ea, dar și pentru oameni, desigur, își desfășoară albina meșteșugul; ea gustă cea dintîi din felurile pregătite regilor de marii bucătari, plimbîndu-se nestingherită pe mese, trăindca ei și împărtășindu-se din toate plăcerile regești.
9. Nu-și face cuibul nicăieri și nici nu ouă undeva anume, dar, făptură rătăcitoare pentru că e zburătoare, musca își face vatră oriunde înnoptează, asemeni sciților. Cît ține noaptea, nu se mișcă, am mai spus, căci vrea să-și facă meseria la vedere și nu crede c-ar trebui să ascundă noaptea vreun lucru de care, ziua în amiaza mare, ar roși.

10. Fabula spune că, demult, musca era o femeie de o ne¬asemuită frumusețe, cam guralivă însă. Altfel, cîntăreață bună. Femeia ajunsese la un moment dat rivala lunii, care, ca și ea, îl avea drag pe Endymion. Și îi plăcea nespus să îl tre¬zească șoptindu-i vrute și nevrute la ureche. Dar într-o zi, Endymion se supără și luna, ținîndu-i partea, o prefăcu în muscă. Așa se înțelege și de ce nu lasă musca pe nimenea să doarmă și mai ales pe flăcăii chipeși, cu pielea fină, în care-l caută mereu pe Endymion. Mușcătura ei, plăcerea sîngelui nu sînt așadar semn de cruzime, ci de dragoste și generozitate: se bucură și ea cum poate, culegînd astfel floarea frumuseții.
11. În vechime a existat și o femeie pe care o chema așa, Musca: era mare meșteră în poezie și, pe cît de înțeleaptă, tot pe atîta de frumoasă. A mai fost o Musca, una dintre cele mai ilustre curtezane din Atena. Despre ea, poetul comic spune:

Musca l-a înțepat pînă în fundul inimii.
Iată însă că nici muza comediei nu s-a sfiit să pomenească acest nume și chiar să-l suie pe scenă; iar tații noștri nici ei nu s-au temut să-și boteze astfel fiicele. Pînă și tragedia vorbește despre muscă, lăudînd-o pînă peste poate, cînd spune:

Cum! musca e în stare, cu nespusu-i curaj
Să se îmbete-n sînge din trupul muritorilor
Iar un soldat se teme de strălucirea armelor?!
Multe ar mai fi de spus apoi despre Musca, cea care-a fost fiica lui Pitagora, dar povestea ei o cunoaște toată lumea.
12. Există o specie aparte de muște mari, numite de regulă muște soldățești, ori cîini. Bîzîitul lor este foarte puternic, zborul - foarte iute. Trăiesc mult și hibernează pe timp de iarnă, ascunse în lambriuri, fără hrană. Ce-i însă mai ciudat la ele e că îndeplinesc pe rînd rolurile de mascul și de femelă, stînd cînd deasupra, cînd dedesubt și avînd - întocmai precum fiul lui Hermes și al Afroditei - un dublu sex și-o dublă frumusețe. Multe-ar mai fi de adăugat în acest elogiu, dar mă opresc, de teamă să nu par a vrea, cum spune prover¬bul, să fac din muscă elefant.