Tata s-a trezit în zorii zilei de 9 aprilie și de atunci își face exercițiile de încălzire. El îmi promite că peste cinci minute vom lua împreună micul dejun, dar mă tem că nu voi ajunge la timp din cauza tuturor grevelor, a condițiilor meteo sau durerilor de spate care îl obligă pe bunicul meu să doarmă în șezlong.
Ultima oară când l-am văzut pe tata, purta un maieu chinezesc și o șapcă roșie cu însemnele echipei Chicago Bulls. Era în ziua în care îmi adusese un tren electric, chiar dacă ziua mea urma să fie peste patru luni și unsprezece ore, dar eu m-am prefăcut că totul e ok și i-am spus aproape plângând: „happy birthday, daddy”, pentru că eu vroiam să mergem la cinema și să văd pentru a optsprezecea oară filmul acela superb cu Anthony Quinn și Giuletta Masina, „pentru că așa mi-ai promis, daddy, și nu știu de ce nu te ții de promisiune și nu vreau să mă fac mare înainte de a-mi explica aceste lucruri”.
Trenul electric avea un defect din fabrică și bunicul, stând în șezlongul lui din cauza durerilor de spate, încerca să îmi explice că un tren nu poate merge dacă nu are un mecanic care să-l conducă și că, în general, în lumea asta e bine să ne conducă cineva, dar eu nu puteam înțelege aceste lucruri și tot ce vroiam era să văd trenul cum merge și să-mi imaginez că el mă va duce la tata.
Și atunci bunicul mi-a cumpărat un elefant de ebonită roz, care mi se părea că are o tonă, atâta era de greu, iar când am încercat să îl pun deasupra trenului, acesta s-a stricat definitiv, dar eu m-am ținut tare și nu am plâns. Ba chiar țin minte că am fost fericit, pentru că trenul meu avea în sfârșit un mecanic și de acum puteam pleca oricând vroiam „să te văd pe tine, dady, cum îți faci tu exercițiile de dimineață și să te aud cum îmi spuneai că în cinci minute să cobor la micul dejun”.
Acesta a fost ultimul cadou pe care mi l-a făcut bunicul, pentru că seara, la douăzeci și unu și trei minute a murit în șezlongul lui, în care stătea din cauza durerilor de spate.