NOTA AUTORULUI
Toate personajele înfățișate sunt creații ale imaginației autorului și nu au nici o legătură cu vreo persoană în viață. De asemenea, mi-am luat libertatea de a face modificări în geografia regiunii Dorset, creând un vârf care nu există, Lyman's Tout. La fel am procedat și în Elveția și am inventat un munte, Kellerhorn, și alte două zone - Col du Lemac și Col de Roc.


PROLOG

- Poate fi periculos, zise Philip Cardon când simți roțile Land Rover-ului alunecând în noroi.
- Dacă ești nervos, lasă-mă pe mine la volan. Mie îmi place să stau pe scaunul șoferului, sugeră Eve.
Pe Philip îl izbi nota provocatoare din tonul ei. Opri motorul, iar Eve, lângă el, își aprinse o nouă țigară de la cea pe care tocmai o fumase. Era noapte, și ei erau sus, pe dealurile din Purbeck1, apropiindu-se de falezele care coborau până jos, în mare.
Philip se gândi că Dorset-ul2, în februarie, semăna cu iadul. Plouase zile la rând, iar câmpiile joase pe care le lăsaseră de mult în urmă erau acum lacuri, mlaștini. Mergeau pe urmele adânci de roți dintr-un drum care urca pe spinarea unui vârf înalt. Era un frig crâncen, și Eve își încheie gulerul hainei din păr de cămilă în jurul gâtului.
În acest punct erau la adăpost de vânt. Philip găsi tăcerea misterioasă, ca și cum ar fi fost emis un avertisment. Cerul era senin, iar luna arunca o lumină tulburătoare peste vastul peisaj din dreapta lor. Doar la câțiva metri de drum, vârful cobora într-o pantă abruptă, spre o vale mărginită de o altă pantă, undeva, mai departe. Văzură prima dată marea de pe coasta aspră care se întindea înspre vest. Promontorii crestate se proiectau în marea furioasă. Valuri uriașe, cu coame bune pentru surf, se rostogoleau într-o mișcare nesfârșită.
1 Peninsulă situată la vest de portul Poole, în regiunea Dorset, renumită pentru carierele de calcar, (n.tr.)
2 Regiune în sudul Angliei (n.tr.)

- Acolo, jos, trebuie să fie Sterndale Manor1, remarcă Philip. La baza văii - puțin mai mare decât o trecătoare largă - se găsea o casă în stil elisa-
betan, cu coșurile îndreptate spre cer. În timp ce urmărea casa, luminile se aprinseră, iar Philip scoase o lunetă din buzunarul hanoracului și îi reglă imaginea. Probabil că generalul Sterndale s-a întors de la hotelul nostru împreună cu fiul său. Cineva închide toate obloanele... Privi cum se aprindeau luminile, dispărând apoi, pe măsură ce tot mai multe obloane erau închise. E ca și cum ar dispărea viața, reflectă el.
- Acum ești morbid, îl mustră Eve, sărind jos, aproape alunecând în noroi și apucându-se de mașină.
- Fii atentă. Terenul e mlăștinos. El continuă să privească conacul. Nu putea să scape de premoniția unei tragedii iminente. „Trebuie să fie atmosfera ciudată de aici, de sus", își spuse, darștiu că se închide înăuntru pe timp de noapte, observă el.
- Știi, îți aduci aminte că la barul din spate, la hotelul Priory, generalul zicea că e atât de izolat, încât noaptea transformă casa într-o fortăreață, îi aminti Eve. În toată casa aceea mare, doar ei doi și servitorul. Marchat. Ciudat nume. Mă întreb de ce naționalitate e. Afișă zâmbetul care-l atrăsese prima dată, când se întâlniseră, din întâmplare, la Priory. Dă-te la o parte, trec eu la volan.
- înapoi, la locul tău. Eu conduc, și cu asta, basta.
- Fii încăpățânat, atunci, dar să nu ne trezim jos, în defileul acela. Era supărată că nu face ce vrea ea. Trecu înapoi, pe locul pasagerului, și tonul vioi păru să-i revină. Ãsta pe care urcăm e Lyman's Tout? Ce înseamnă Tout?
- Promontoriu. Punct de observație. Un cuvânt local. În stânga, avem Houns Tout. Să nu mă întrebi ce înseamnă Houns.
Philip porni motorul și își continuară ascensiunea. În stânga lui se întindea, pe o suprafață extinsă, o iarbă pitică ce se cățăra pe un perete de piatră, încercase mai devreme s-o ia peste iarbă, dar o găsise îmbibată cu apă. Încă tulburat, se uită în jos, spre Sterndale Manor, și continuă să urce mai sus și mai sus.
1 Manor - „conac" (n.tr.)

- Ne-au spus la hotel că vântul ne va lovi după ce vom trece de creasta vârfului ăstuia - drept dinspre mare. Lasă trapa jos.
Tocmai termină de vorbit, când ajunseră în cel mai înalt punct al vârfului. Vântul îi lovi, ca și cum o ușă imensă s-ar fi trântit în fața lor. Eve își trase pe cap gluga de la haină. Philip încetini pe pământul care devenise un platou întins de iarbă jalnică. În stânga, peretele de piatră se înclina spre est, ca lovit de un atac violent. Mugetul mării semăna cu o bătaie de tobă. Philip opri mașina, apoi motorul și se aplecă, așa încât Eve să-l audă.
- Mă duc puțin pe jos. Cred că suntem aproape de margine.
- Pentru mine e suficient de aproape.
- Mă întreb a cui e clădirea aceea veche.
În stânga lui, destul de departe de mare, se ridica, umilă, o construcție mare și mohorâtă, înaltă cât două etaje, cu pereți de granit. Părea părăsită, și de la ea terenul cobora constant spre ceea ce el bănuia a fi marginea falezei.
Aplecându-se contra forței vântului care-l dărâma, înainta cu grijă. Se opri brusc. Fără nimic care să îi indice primejdia, se trezi chiar pe margine și-i mulțumi lui Dumnezeu că vântul îi bătea din față.
Prăpastia se prăvălea aproape perpendicular, o sută de metri în jos, peste aflorimente de roci, de unde marea tuna, spărgându-se la baza ei. Roci, ca niște dinți imenși, ieșeau din mare. Un val uriaș își făcu apariția, se sparse ca o bombă de stâncă și rocile dispărură, iar Philip își simți fața umezită de stropi minusculi. Marea se retrase repede, descoperind rocile care fură inundate din nou de un val proaspăt ce apăru urlând.
Privea marea, când își aduse din nou aminte de fosta lui soție, Jean, care, pentru el, însemnase mai mult decât viața. „Dacă mai fac un pas, pământul se surpă și mă ia și pe mine cu el", gândi el. Atunci, s-ar sfârși și chinul de a trăi fără ea. Avea și un martor care ar spune că a fost un accident. Scrâșni din dinți și își scoase ideea asta din cap. Jean n-ar fi vrut să se dea bătut, ar fi vrut ca el să meargă mai departe și să vadă ce nou viitor își poate construi. Doar dacă...
Clipi. Dinspre mare, o lumină licărise de câteva ori. Cu colțul ochiului, prinse o licărire și din interiorul țărmului. Continuă să fixeze casa aceea de
granit, cu aspectul ei apocaliptic, când văzu câteva licăriri de răspuns. Cineva de acolo schimba semnale cu cineva de pe mare. Apoi clădirea se cufundă din nou în întuneric. Fusese doar o iluzie? Se întoarse la locul unde Eve stătea protejată de Land Rover, cu ochii pierduți înspre răsărit. Își dădu gluga jos, ca să-l poată auzi.
- Ai văzut o lumină licărind din casa aceea mare și întunecată? întrebă el.
- Nu, n-am văzut.
- Ești sigură?
- Da. Ai ajuns la marginea falezei?
- E un perete perpendicular. O clipă m-am simțit amețit.
- De aceea și vezi lumini. Sări pe locul șoferului înainte ca el să o poată opri. Cred c-ar fi mai bine să conduc eu la întoarcere. Hai! Sus!
El înjură cu voce joasă. Ei chiar îi plăcea să facă ce voia. În creier i se declanșă un semnal de alarmă. Când i se alătură, pe locul pasagerului, ea porni motorul. Apoi întoarse mașina într-un semicerc și coborî înapoi pe urmele de pe drum.
Zdruncinat de experiența de la marginea stâncii, Philip rămase tăcut câteva clipe. Curând realiză că ea era un șofer de primă mână, ceea ce era o ușurare. Privi în gol, spre vest, șirul de promontorii sălbatice, înfipte în mare, ca niște țepe gigantice. Se gândi că era una dintre cele mai aspre coaste pe care le văzuse vreodată, fără nici un copac, doar șiruri de creste care se terminau în promontoriile acelea uriașe. Apoi apucă brațul lui Eve, ușor, să nu o sperie. Tocmai trecuseră peste o creastă, lăsând-o în spate, iar vântul se întoarse, ca și cum cineva ar fi apăsat pe un buton. Liniștea aceea misterioasă se instală din nou.
- Oprește, pentru Dumnezeu! țipă el.
Mai jos, în depărtare, văzu Sterndale Manor. Casa cea mare ardea ca o torță gigantică. Întregul edificiu era în flăcări, de la un capăt la altul. Eve opri mașina, iar Philip scoase din nou luneta și o focaliză. O flacără de un roșu sălbatic umplu lentila. Cercetă terenurile împrejmuite de un zid de piatră. Ascuns pe jumătate de un hambar de lângă casa care ardea, se găsea un Bentley vechi, cu trepte laterale și faruri imense. Era al generalului Sterndale.
- Nu putem face nimic, zise Eve, aprinzându-și o țigară.
Mai târziu, când își aminti remarca, lui Philip i se păru rece, indiferentă, darea avea dreptate. Nu putea ajunge la conac dându-și drumul pe panta din stânga... era mult prea abruptă. Nu putea nici măcar s-o coboare cu frâna trasă, asta în cazul în care ar fi condus în jos, mai aproape de creastă... suprafața udă și noroioasă era atât de înșelătoare, încât și-ar fi pierdut echilibrul, iar distanța pe care ar fi plonjat ar fi fost fatală.
- Păcat că nu putem da alarma sau chema pompierii, își făcu el griji.
- Nu ai un telefon mobil?
- Nu.
Tweed, șeful lui și directorul adjunct al SIS1 de la Park Crescent, din Londra, le interzisese angajaților săi să folosească acest instrument. În zilele noastre era atât de ușor să interceptezi convorbirile telefonice, iar Tweed se păzea de un eventual grup ostil care era pe recepție.
- Nu văd cum Sterndale sau fiul lui ar fi putut să scape dintr-un asemenea pârjol, remarcă el.
Trecătoarea în care se găsea casa era netedă și cobora spre mare chiar din dreptul conacului. Vântul urla în josul acestei pâlnii naturale, ațâțând flăcările și dându-le forme nebunești. Philip își puse resemnat luneta înapoi în buzunar.
- Să mergem, spuse el. O să anunțăm incendiul de îndată ce vom putea. Obloanele acelea nenorocite, pe care Sterndale ne-a spus că le închide în fiecare noapte, probabil că i-au prins ca într-o capcană. Stai! O clipă...
Văzuse mișcare în spatele casei aceleia condamnate. Pentru prima oară, luna fuse traversată de nori. Brusc, totul fu întunecat, în afară de conacul în flăcări. Continuă să încerce o focalizare mai bună a lunetei pe drumul din spatele conacului, care făcea o cotitură spre satul Langton Matravers. Nu văzu nimic în întunericul acela.
- Ce cauți? întrebă Eve, lăsând motorul să meargă în gol. E al naibii de frig aici, sus.
- Mi s-a părut că văd o altă mașină plecând de la conac, cu câțiva oameni în ea.
1 Secret Intelligence Service = Serviciul Secret de Informații (n.tr.)

- Se poate să fi fost Sterndale și fiul? întrebă ea pe un ton plictisit, aprinzându-și o altă țigară.
- Nu. El ar fi folosit Bentley-ul... iar mașina e încă pe jumătate în interiorul hambarului. Mi-a spus că singurul lui mijloc de transport, în afară de Bentley, o altă piesă clasică, e la reparat.
- Probabil că ți s-a părut. Ești încă amețit de cât te-ai uitat în jos, de pe stâncă. Putem să mergem? înghețăm aici.
-Da...
Din nou Eve putea avea dreptate. Nu prinsese decât pentru o clipă imaginea unui vehicul ieșind în viteză din acel infern. Eve manevră Land Rover-ul cu multă abilitate, conducând mai repede decât el, ieșind adesea de pe urmele de roți, în porțiunile laterale cu aspect de burete, dar reușind să rămână pe drum.
- îmi place să-ți conduc rabla. E distractiv... În condițiile astea, e un test pentru nervi.
- Oare?
Din nou primi un semnal din subconștient. Încetă să-i mai dea atenție când trecură pe lângă conacul care căpătase aspectul unui rug funerar înnegrit, luminat de luna care apăruse din nou. Peisajul Dorset-ului era din nou deprimant... vârfuri golașe mărșăluind spre vest, unul după altul. Coborau spre locul unde drumul întâlnea o șosea, când Philip auzi sirenele unei mașini de pompieri, o văzu trecând cu girofaruri albastre, apoi o alta.
- Ia-o la stânga, spre Kingston, spuse Philip după ce intrară pe o șosea pustie, cu o suprafață decentă de asfalt, lăsând terenul mlăștinos în spatele lor.
- Bine, darde ce?
- Așa, e un drum lung, ocolește, dar, dacă o facem prima la stânga, ieșim, în cele din urmă, în drumul care duce spre Sterndale Manor. Am putea să raportăm ce am văzut.
- Ce crezi tu că ai văzut. O adevărată pierdere de timp. Știm că pompierii au venit în forță. E vreun bar în Kingston? Mi-ar prinde bine ceva de băut.
- E unul bun. Bine. Mergem în continuare spre Kingston.
Philip era confuz. Deși mintea îi era tulbure - se resimțea după durerea provocată de moartea bruscă a soției sale, în urmă cu un an și mai bine, iar acum era pentru prima oară când simțea un interes crescând pentru o altă femeie - o parte din ea îi funcționa încă normal. De ce Eve nu dorea să raporteze tragedia la care fuseseră martori?
Spre Kingston coborâseră pe un drum șerpuit și înșelător. Eve devia uneori pentru a evita băltoacele cât niște adevărate lacuri. Panta era foarte înclinată, iar Philip avu din nou dovada profesionalismului ei ca șofer. „Nu știu nimic despre ea, de când ne-am întâlnit prima oară, la cina de la Priory, se gândea el, în afară de faptul că e foarte frumoasă. Trebuie să-i pun câteva întrebări, așa, la un pahar..."
Scott Arms, cocoțat pe una din înălțimile periferice ale Kingston-ului, era construit, ca și restul satului, din piatră veche și neagră, din care se mai găsea încă sus, în Purbeck. Interiorul era format dintr-un labirint de niveluri diferite și separeuri izolate, unele având o masă pentru o singură persoană în fața unei banchete.
- Fii atentă aici, îi spuse Philip, luând-o de braț. Trebuie să urci și să cobori, iar treptele sunt înșelătoare.
- Mă descurc.
își trase brațul, demonstrându-și încă o dată independența aproape agresivă. Philip alese o masă la nivelul cel mai de jos, într-un separeu din fața unei ferestre mari care dădea spre est. El comandă un pahar de vin franțuzesc alb, sec, iar Eve ceru o votcă mare.
- Ar fi bine să conduc eu ce a mai rămas până la Priory, spuse el, zâmbind.
- De ce? Crezi că un pahar mă face incapabilă? întrebă ea.
- Să vedem cum o să ne simțim mai târziu.
- Philip, cum îți câștigi tu existența?
- Mă ocup de asigurări. E ceva mai specializat, confidențial, dartu?
- Eu sunt în securitate. Și la mine e ceva special... Făcu o pauză. Probabil că am spus deja prea multe.
își gustau băuturile, când un tânăr solid, îmbrăcat din cap până în picioare în haine de piele neagră, trecu pe lângă ei cu o cască în mână. Nu
se uită nici o clipă la masa lor. Lui Philip i se păru că nu se uită la ei aproape intenționat și simți că era ceva ciudat la el.
- Cât stai la Priory? întrebă Eve întâmplător.
- Cam o săptămână. Asta dacă nu mă cheamă înapoi de la birou. Tu?
- Eu sunt pe cont propriu. Hai să vizităm Purbeck-ul împreună. Ai nevoie de companie, după ceea ce mi-ai spus despre Jean. E prima excursie după moartea ei?
El înghiți și își controla cu greu emoțiile. Era felul degajat - ceva din trecut - în care ea îi amintise de moartea soției sale, care îl deranja. „Stăpânește-te", gândi el.
- Bună idee, zise el, în cele din urmă. Da, așa o să facem. Mă bucur să am o companie cât se poate de oportună.
Eve Warner își scosese haina și rămăsese într-un costum bleumarin îngrijit și o bluză albă, pe gât. Își coafase părul foarte negru, lipit de cap și de gâtul frumos. Fața era aproape triunghiulară, terminată cu o bărbie ascuțită dedesubtul unei guri mari care sugera o persoană hotărâtă. Avea un nas roman, dar ceea ce frapa erau ochii umbriți de sprâncene negre. De un căprui întunecat, îl priveau ca și cum ar fi fost în stare să-i citească gândurile. O femeie impresionantă, căreia Philip îi dădea aproape patruzeci de ani, cu o personalitate puternică.
Barul era foarte liniștit și nu era nimeni pe lângă ei când ea își etală zâmbetul atrăgător.
- Philip, la ce te gândești? Pari cam departe.
- Mă gândeam că mi-ar prinde bine o companie feminină.
- La asta te gândeai, deci! Chiar vom vizita Dorset-ul împreună...
Mintea îi zburase înapoi cu câteva ore, la cină, când o întâlnise prima oară, în subsolul cu pereți înalți, din piatră veche, unde se servea masa. Philip stătea la o masă singur și, lângă el, se aranjase o altă masă pentru o singură persoană. Singurii ocupanți, în afară de el, era un cuplu de vârstă mijlocie, așezați la o masă în cel mai îndepărtat colț al sălii luminate de lămpi de perete.
Eve apăruse pe neașteptate, coborând treptele de piatră în spirală care duceau spre subsol. După ce ajunsese jos, se oprise, inspectând ciudata încăpere, până ce un chelner se apropiase de ea.
Pe Philip îl atrăsese din clipa în care își pusese ochii pe ea. „Pun pariu că € cu vreun prieten", își spusese. Pe mâna stângă nu avea nici un inel.
- Doamna așteaptă pe cineva? întrebase chelnerul, grăbindu-se spre ea.
- Nu. Aș dori masa de acolo. E liberă?
Arătase spre o masă de lângă peretele din fund, chiar aproape de locul unde stătea Philip. Așteptase până ce ea se așezase doar la câțiva pași de el. Era slabă, înaltă cam de un metru cincizeci și cinci și purta pantofi de lac, aurii. În timp ce ea studia meniul, Philip își făcu curaj să-i vorbească. Nu se apropiase de o altă femeie de când murise Jean și nici nu simțise vreo înclinație de acest fel. Ea se simțise privită, se uitase în stânga și-n dreapta, zâmbise timid. Philip își luă inima-n dinți.
- Bună seara. Nu cumva sunteți singură? Eu sunt. Vă pot recomanda calcanul1. Asta dacă vă place peștele.
Ea îi simțise imediat timiditatea și îi surâsese șmecherește, ca să-l facă să se simtă în largul lui.
- De ce nu veniți lângă mine? Atunci o să am cui mă plânge dacă peștele e stricat...
Așa începuse totul. „Nu", gândi Philip, uitându-se din nou la ea în liniștea de la Scott Arms, în Kingston, totul începuse mai devreme, la Londra, în sediul SIS din Park Crescent. În biroul cel mare al șefului său, de unde se vedea Park Crescent până departe.
Tweed îi ceruse Monicăi, asistentei lui de încredere, care lucra de mult timp pentru el, să-i lase singuri pentru câteva minute.
- Philip, cred c-ar trebui să-ți iei o vacanță.
- Aș prefera să n-o fac.
- Philip, îți ordon să-ți iei o vacanță. Trebuie s-o faci. Þi-am rezervat un apartament la un hotel interesant, în Dorset. La periferia Wareham-ului. Hotelul Priory. Apartamentul e rezervat pentru o săptămână, pe numele tău. A, și cât stai pe-acolo, ai putea să faci niște investigații discrete despre
1 Joc de cuvinte: sole = „calcan"; „singur", „necăsătorit" (n.tr.)
generalul Sterndale. Are peste optzeci de ani și e proprietarul Băncii Sterndale, banca aceea privată care e în familie încă de la fondarea ei, pe la începutul anilor 1800.
- Ce vrei să afli despre el? întrebă Philip.
- Nu sunt sigur...
Tweed se ridicase de la birou, își scosese ochelarii și începuse să-i curețe cu o batistă în timp ce făcea înconjurul camerei. De o înălțime medie, cu părul negru, când își punea ochelarii era bărbatul de vârstă mijlocie pe lângă care treceai pe stradă fără să-l observi. Ceea ce constituia un avantaj pentru foarte agerul director adjunct al SIS.
- Știi ce mi-ar plăcea să știu? Dacă mai e în toate mințile. Când l-am întâlnit la club, mai era, dar asta se întâmpla acum câțiva ani. Atunci își sărbătorea cea de-a optzecea aniversare. Conduce personalul de la bancă cu o mână de fier. Are operațiuni secrete, așa că, dacă vei putea lua legătura cu el, vei avea ceva greutăți în a obține vreo informație.
- Ce fel de informație? insistă Philip, căruia nu-i plăcea deloc o astfel de idee.
Bănuia că Tweed e nerăbdător să-l scoată din casa în care locuia singur de la moartea lui Jean, daracum când îi dăduse o anumită misiune, n-ar fi avut nici un rost să se mai certe pe acest subiect.
- Altceva ce mi-ar mai plăcea să aflu - și asta va fi, probabil, imposibil de obținut dacă nu ajungi aproape de el - sunt numele clienților lui importanți. Ia-ți geamantanul pe care-l ții aici, pregătit întotdeauna pentru o excursie de urgență. Afară e un Land Rover care te va duce acolo. Uite cheile. Philip, încearcă să te odihnești în Dorset. Vorbește cu oameni...
- Ai terminat de visat? întrebă Eve care începea să-și pună haina din păr de cămilă, în Scott Arms. Eu sunt încă aici. Doar în caz c-ai uitat.
„Îi place să i se dea multă atenție, se gândi el, îmbrăcându-și haina de sibir. Nu, nu e corect. Probabil c-am tăcut prea mult. Nu mai știu cum să mă port cu femeile."
Se strecură repede în fața ei și urcă prima treaptă a scărilor de piatră. Podelele erau pavate cu lespezi din același material.
- Cunosc drumul spre ieșire. Poți rămâne blocat în labirintul ăsta ore întregi, glumi el peste umăr.
- Pe fereastră, în lumina lunii, se vedea castelul Corfe, rosti ea brusc.
- Parcă ziceai că e prima ta excursie în Dorset, replică el.
- Ca mulți alții, studiez și eu ghidurile de călătorie... au și poze, în caz că nu știai, răspunse ea sarcastică.
Ajunși afară, se grăbi spre parcarea din spatele barului și se sui la volan, lăsând-o să alerge în spatele lui. Își scutură noroiul de pe cizme de marginea mașinii. Ea se urcă pe locul de lângă el.
- Dă-te la o parte, îi ceru ea. Vreau să conduc.
- Și eu la fel. Ai condus destul.
- Crezi că o votcă îmi afectează abilitatea de a-ți conduce carul de luptă?
- E rândul meu.
Părăsind parcarea, coborî un alt deal abrupt, cu multe curbe periculoase, intră într-o băltoacă, iar apa se scurse pe mașină și intră pe o fereastră deschisă.
- Mi s-a udat haina, spuse ea cu un ton de gheață.
Se uită scurt la ea. Haina din păr de cămilă era doar răzleț stropită cu apă. Ea se uita fix, drept înainte, supărată pentru că el n-o lăsa să conducă. În depărtare, mult sub ei, două vârfuri din lanțul Purbeck coborau, împrejmuind un gol care, probabil, fusese o trecătoare strategică pe vremea lui Cromwell. Castelul Corfe era cocoțat pe o colină înaltă, în acest gol. Stâncile lui golașe și turnurile ruinate îi aminteau lui Philip de un schelet, ceea ce-l purtă cu gândul înapoi, la marele incendiu de la conacul Sterndale.
Erau acum, oare, generalul Sterndale și fiul său, Richard, schelete adevărate, consumate de ceea ce mai mult ca sigur fuseseră temperaturi incredibil de mari? Un gând morbid, dar în aceeași seară, ceva mai devreme, îl întâlnise pe generalul Sterndale la un pahar, în barul de la Priory. Aflase că bătrânul crai făcea o vizită nocturnă. Fusese una dintre acele coincidențe la care speri din tot sufletul, dar care se întâmplă rar. Prima oară, generalul îl fixase lung pe Philip și, întrucât erau singuri, făcuse o remarcă:
- Văd durere în ochii dumitale. Pari un om care a suferit...
Philip se trezise povestindu-i pe scurt despre tragedia morții bruște a lui Jean, ceva despre care vorbea foarte rar. Vorbiseră o vreme, așa că Philip avea ce să-i raporteze lui Tweed la întoarcere.
Ajunseră la Corfe, un sat de căsuțe vechi, din piatră, așezat pe o suprafață întinsă, și urmară drumul care ducea înapoi spre Wareham, întorcând într-un semicerc chiar deasupra colinei de pe care străjuia castelul Corfe. Fu apoi o călătorie dreaptă, pe o șosea bună și goală. Eve căzuse din nou într-o tăcere meditativă, fără să-l privească pe Philip sau să-i adreseze vreun cuvânt nici măcar o dată, de ciudă.
Un ochi mare și orbitor îi umplu oglinda retrovizoare. Un motociclist în piele neagră, cu cască, i se ținea de coadă. Philip îl așteptă să depășească, așa cum fac întotdeauna șmecherii. Piele Neagră îi rămase lipit de spate. Philip și-l aminti pe tânărul solid care intrase în Scott Arms. „Treci odată, fir-ai tu să fii!" își zise.
Motociclistul refuză să-i facă acest serviciu. Philip începu să-și dorească să fi luat Walther-ul automat. În caz că urmăritorul era înarmat și ostil...
Destul de ciudat era faptul că Eve părea că nu-și dă seama că sunt urmăriți. Stătea aproape nemișcată, cu mâinile strânse pe centura de siguranță. Philip încetini, trecu podul de peste râul Frome de la periferia Wareham-ului, semnaliză, coti la dreapta într-o piațetă veche și coborî pe o alee scurtă până la Priory.
Parcă mașina aproape de un zid de piatră, lângă intrarea hotelului, când îl văzu pe motociclist oprind la capătul celălalt al pieței și stingând farul acela orbitor.
- Ei bine, ne-am întors întregi, remarcă Eve, sărind jos, pe pavaj.
- O nimica toată, îi răspunse Philip, încuind mașina.
Eve mângâie Porsche-ul cel nou și roșu lângă care parcase Philip.
- Asta e dragostea mea. Carul meu de luptă. Nu-i rău, nu crezi? Philip îngheță în locul în care se afla. La plecarea din Park Crescent,
avusese sentimentul că e urmărit de cineva într-un Porsche roșu. Mașina aceea ostentativă lăsase tot timpul câteva mașini în spatele lui, și o pierduse în apropiere de Wareham. Șoferul purtase o cască, așa că nu putuse să se hotărască dacă în spatele volanului era un bărbat sau o femeie. Apoi își
reaminti că erau doar câteva Porsche-uri roșii prin împrejurimi. Se uită înapoi, în piațetă, dar motociclistul dispăruse. Nu-l auzise ambalând, așa că, probabil, își împinsese motocicleta în piață înainte să-i pornească motorul. Foarte ciudat. Făcu un cerc pentru a admira Porsche-ul... Eve părea că-și recăpătase normala bună dispoziție radiantă.
- Asta iar e ceva. Trebuie să te fi costat o avere.
- Mașina companiei.
O descuie și lumina de interior se aprinse. Pe unul din locuri erau aruncate, la grămadă, haine scumpe, de parcă ar fi fost zdrențe. Răscoli prin ele și trase afară niște pijamale din mătase albastră. De sub mormanul de haine, ceva căzu pe podeaua mașinii. O cască.
Intrară în hotelul Priory, o clădire veche de sute de ani, pe sub o arcadă de piatră care dădea într-o curte închisă, cu pavaj inegal. Luând-o înainte, Eve împinse ușa grea de lemn de la recepție. Din spatele unei tejghele înguste, proprietarul, un bărbat cu o înfățișare caldă, îl salută pe Philip.
- Mă bucur să vă văd înapoi, domnule. V-a căutat Monica, un telefon de urgență. V-a rugat s-o sunați de îndată ce vă întoarceți. Puteți să folosiți telefonul acesta...
Plin de tact, proprietarul dispăru, iar Philip apucă telefonul. În spatele lui, Eve îl interogă:
- Și cine e Monica?
- Mătușa mea, zise Philip repede. Are grijă de casa mea, continuă el, mințind cu ușurință.
- Mă duc jos, în apartamentul meu. Ne vedem la bar...
Philip ar fi preferat un telefon mai puțin public, dar era singur când formă numărul de la Park Crescent. Monica, asistenta lui Tweed, vorbi grăbită:
- Þi-l dau pe șefu'...
- Tweed la aparat, spuse familiara voce. Suni de la hotel?
- Da...
- Atunci treci câți poți de repede la un telefon public și sună-mă. Telefonul amuți.
Philip, cu haina de sibir încă pe el, se întoarse în noaptea acum uscată, dar foarte rece, cu un cer presărat de stele deasupra lui. Mai devreme, când ajunsese în Wareham, observase o cabină telefonică pe South Street, la nu mai mult de cinci minute de mers pe jos, în stilul lui. South Street era goală când intră în cabina telefonică, cu o lanternă pe care o luase din mașină. Avea un fascicul puternic și era grea, acoperită cu cauciuc. O armă de nădejde, dacă s-ar fi întâmplat să dea peste Piele Neagră.
Tweed răspunse chiar el și începu să vorbească rapid după ce verifică locul de unde vorbea Philip.
- S-au cam încurcat ițele acolo. Casa generalului Sterndale a fost mistuită de flăcări. Pompierii au recuperat două cadavre... pe-al generalului și pe al fiului său, Richard, carbonizați, dar încă posibil de recunoscut.
- Noi am văzut conacul arzând de la distanță...
- Noi?
- Îți explic mai târziu. Cred că am văzut o mașină care pleca de acolo, cu mai mulți oameni înăuntru...
- Crezi?
- Da, nu sunt sigur. S-a întâmplat totul așa de repede.
- În cazul ăsta n-ai văzut nimic dacă ești întrebat de poliție. Mă refer la vehiculul-fantomă.
- De ce...?
- Ascultă. Șeful echipei de pompieri de la fața locului l-a chemat pe șeful poliției din Dorchester. Pentru că Sterndale era mare ștab, Dorchester-ul a contactat Scotland Yard-ul. Și ce noroc - ghinion, mai bine zis - a avut, să vorbească cu vechiul și certărețul meu partener, inspectorul-șef Roy Buchanan. Se poate să fie în drum spre locul faptei, cu elicopterul. Te-ai putea trezi că te ia la întrebări, așa că fii atent.
- Dar nu înțeleg. Buchanan e de la omucideri.
- Șeful pompierilor a raportat că tot exteriorul conacului a fost stropit cu benzină. Ãsta n-a fost accident. A fost incendiere premeditată. Crimă cu sânge rece.
- O, Doamne...
- Am zis ascultă. Tocmai i-am telefonat nepoatei generalului... o cunosc puțin. Mi-a spus că grosul capitalului băncii era ținut de către general în biroul lui de la conac, sub formă de obligațiuni la purtător -negociabile oriunde, fără prea multe întrebări. În filiale lăsase atâția bani cât să-i meargă afacerea.
- Despre câți bani vorbim?
- Trei sute de milioane de lire sterline. Plus. Trebuie să închid acum. Rămâi acolo. Mai dă o raită puțin de dimineață, dar ai grijă. Și ți-am trimis ajutor... să te susțină.
- Pe cine?
- S-ar putea să fie acolo deja. O să-l recunoști când o să-l vezi...

Philip se întoarse cu pași lenți la hotel. Voia să-și pună gândurile în ordine. Incendiere premeditată? Crimă? Iar el, împreună cu Eve, fusese martor. Aranjă faptele în ordinea în care se petrecuseră.
La marginea stâncii era sigur că văzuse semnale luminoase care licăriseră de pe mare și cărora li se răspunsese din locul care părea a fi vechiul hambar gol al unei case, dacă le văzuse. Eva negase că ar fi văzut ceva, iar el deja observase că ei nu-i scăpau multe lucruri.
Apoi incendiul îngrozitor. Și mașina pe care o văzuse dispărând pe câmp. Dacă văzuse o mașină. La Scott Arms, motociclistul voinic care trecuse pe lângă separeul lor. Aici, nimic. Doar că, mai târziu, fuseseră urmăriți tot drumul până la Priory de un motociclist - un fapt sigur, care nu putea fi produsul imaginației înfierbântate datorate lui Eve, care era diabolic de atrăgătoare.
Deschizând ușa de lemn spre holul hotelului, se simți recunoscător lui Tweed pentru că îl avertizase să nu spună prea multe. Își scoase haina de sibir, porni pe coridor și aruncă o privire în bar, care era o cameră separată la capătul acestuia. Avu un alt șoc.
Eve, așezată aproape cu spatele la el, se schimbase într-o rochie de un albastru-închis, cu o curea aurie încercuindu-i mijlocul și cu picioarele lungi puse unul peste altul, descoperite de o crăpătură adâncă a rochiei. Vorbea cu Bob Newman, care stătea și o asculta, cu o figură inexpresivă și un pahar de scotch în mână.
Așadar, acesta era „ajutorul" pe care Tweed îl trimisese atât de urgent ca sprijin. Newman, corespondent de presă, era un prieten apropiat și de încredere al lui Tweed. Fusese verificat temeinic cu mult timp în urmă.
Trecut acum de patruzeci de ani, se implicase total și cu multă eficacitate în câteva misiuni SIS.
Philip se hotărî să-i lase singuri câteva minute, cât să-și adune gândurile. Nu-l văzuse nimeni strecurându-se în confortabilul hol din spatele hotelului, gol acum, și așezându-se pe o canapea. „Mă întreb despre ce vorbesc", gândi Philip.
Bob Newman sosise ceva mai devreme în acea seară, pe întuneric, după un drum înspăimântător spre Wareham. Lui Newman îi plăcea să apese accelerația până la fund, dar niciodată nu băuse înainte să se suie la volan. După ce se trecuse în registrul hotelului, își dusese valiza sus, în camera lui, o deschisese, își pusese repede câteva haine pe umeraș, apoi coborâse la bar pentru mult doritul scotch.
În bar, o încăpere lungă, cu barul propriu-zis pe stânga cum intrase el, nu era nimeni, cu excepția barmanului, și a unei femei atrăgătoare, îmbrăcată într-o rochie de un albastru-închis. Ea făcu prima mișcare când îl văzu pregătindu-se să se așeze la distanță de ea.
- Eu sunt singură. Crezi că ar fi posibil să stăm și noi la un pahar de vorbă? Ești Robert Newman, faimosul corespondent internațional. Te știu din fotografiile din presa internațională.
- Nu faimos și internațional. Notoriu este cuvântul, îi spuse el, așezându-se într-un fotoliu lângă ea. Noroc!
- În ultimul timp n-am prea văzut multe articole de-ale tale, continuă ea, etalând un zâmbet cald. Bănuiesc că, probabil, bestsellerul pe care l-ai scris, Kruger: Computerul care a căzut, ți-a adus o avere. A apărut peste tot în lume și încă se mai tipărește.
- M-a făcut să mă simt confortabil pentru o vreme, zise el scurt. N-avea nici un rost să-i mărturisească faptul că e milionar. Nu spui așa
ceva unor necunoscute. Newman n-o spusese nimănui. Ea îl studia.
Putea să aibă în jur de un metru șaptezeci și cinci, bine făcut, trăsături puternice, proaspăt ras, păr castaniu-deschis și aura unui bărbat care umblase mult și văzuse lumea, cu părțile ei bune și rele. Un individ foarte dur, credea ea, dar plăcut în rarele momente când zâmbea.
- Apropo, eu sunt Eve Warner, spuse ea.
- Ce faci ca să-ți câștigi pâinea cea de toate zilele? întrebă el. Sau ești rentieră?
- Arăt eu ca o rentieră? Se îndreptă indignată. Întotdeauna a trebuit să muncesc ca să trăiesc. Nu ca tine, îl tachină ea.
Ea îi zâmbi sarcastic, dându-i impresia de rânjet. El nu-i răspunse la înțepătură. Urmă o pauză lungă, și el așteptă ca ea să-și dea seama că mai era ceva de spus. Ea nu spuse nimic, ceea ce lui i se păru interesant.
- Atunci, ce meserie ai? întrebă el, în cele din urmă.
- Mă ocup de echipamente de securitate.
- Care anume?
- E puțin cam secret. Toate sunt secrete.
Dar sunt plătită bine și muncesc ca un troian.
- Adică ești un cal troian? o împunse el.
își miji ochii căprui, sfredelitori. O prinsese cu garda jos. Ea se uită în spatele lui. Philip intrase în bar, și când ea se întoarse îi făcu cu mâna.
- Eu plătesc. Tu cu ce te otrăvești, Eve? O, bună, Bob! Nu ne-am văzut de mult.
- Eu rămân pe votcă. Încă una dublă, răspunse Eve.
- Pentru mine un Scotch, Philip, spuse Newman.
- A, voi doi vă cunoașteți? întrebă Eve, surpriza trădându-i-se în voce.
- Pe ici, pe colo, răspunse Newman, ridicându-și ușor vocea, așa încât Philip să audă ce spune. Philip lucrează în asigurări. Investigam odată o îare fraudă și el mi-a vândut câteva ponturi...
Philip îl binecuvântă pe Newman pentru a fi bănuit atât de bine ce-i spusese el lui Eve. Pentru el comandă un pahar de vin alb, franțuzesc, sec și le aduse băuturile și celorlalți. Eve îl urmări cu privirea. Având peste treizeci de ani, Philip era mai suplu decât Newman, mai sensibil, după cum bănuia ea, mai puțin capabil să facă față vieții. Aici nu ghicise bine și îl subestima pe Philip. Își trase și el un scaun, iar acum formau un cerc închis. Eve bău din votca ei și goli imediat jumătate de pahar. Își aprinse o nouă țigară de la cea pe care o fumase. Newman scosese o Drichetă, dar ea dădu din cap.
- Pot să-mi aprind singură țigara.
- Bravo ție! Cu timpul o să înveți și cum să o fumezi.
Ea îl privi rece, își strânse buzele pline, apoi zâmbi.
- Apropo de fum, ai auzit de teribilul foc de lângă Lyman's Tout? îl întrebă ea pe Newman.
- Ce foc?
Eve începu să-i vorbească despre experiența pe care o avusese în timpul călătoriei cu Philip. Vorbi despre ea, ca și cum ar fi fost un eveniment îndepărtat din trecut.
- Un subiect puțin cam oribil pentru o seară atât de plăcută, concluzionă ea.
- Oribil dacă zici că Sterndale și fiul său erau încuiați în locul acela. De unde știi că erau încuiați? Detaliul despre faptul că generalul însuși închidea toate storurile în fiecare noapte sună ca și cum l-ai fi cunoscut pe general, presă Newman.
- Acum îmi dau seama de ce ai avut un asemenea succes ca și corespondent de presă. De fapt, Philip mi-a spus și mie. Înainte de cină l-a întâlnit pe general chiar în acest bar. Bătrânul crai a fost destul de vorbăreț, bănuiesc. Eu nu l-am văzut. Eram la mine în apartament și făceam un duș.
- Am auzit că era foarte bătrân, comentă Newman. Mă gândesc că, într-un loc precum cel pe care l-ai descris, avea bușteni mari pentru foc. Unul s-ar fi putut să se rostogolească pe un covoraș și gata. O tragedie.
- Eu cred c-a fost o stivă de bușteni, medită Eve, cu obrazul sprijinit în mâna stângă, ținându-și votca în dreapta, ca să nu dispară. Era aranjată lângă o construcție care semăna cu un hambar. Ridicată la capătul clădirii în care Sterndale își ținea vechiul Bentley. Spatele mașinii ieșea în afară, descoperit.
Philip stătea tăcut, sorbind din paharul lui cu vin. Nu-și aducea aminte de stiva de bușteni pe care o descrisese Eve, daracolo, sus, în vârful stâncii, mintea lui fusese asaltată de emoții - fascinația crescândă pentru Eve, amintiri ale soției moarte, Jean. Nu putea să jure că nu era nici o stivă de bușteni la capătul hambarului. Nu putea fi sigur de nimic. Se întrebă dacă Tweed mai era în biroul lui.


- L-ai trimis pe Philip în Dorset, folosindu-te de nevoia lui de vacanță, dar adevăratul tău scop a fost să-l ai la fața locului, pentru a-l supraveghea pe generalul Sterndale. Și acum uită-te în ce mizerie e băgat, îl învinui Paula.
Era ora zece seara în cabinetul lui Tweed din Park Crescent. El ședea la biroul lui și o studia pe Paula Grey, fără să-i răspundă imediat: O brunetă subțire, foarte atrăgătoare, ea stătea în spatele biroului ei, aruncând fulgere din priviri. Asistentă-șefă și cea mai apropiată confidentă, nu ezita niciodată să-și spună punctul de vedere, lucru pe care Tweed îl admira. Paula, necăsătorită după o poveste de dragoste nefericită, avea în jur de treizeci și cinci de ani.
Singurul alt personaj din încăpere, în spatele biroului său dintr-un colț, era Monica, de asemenea, un adjunct de încredere. O femeie mică, de o vârstă nesigură, își purta părul cărunt într-un coc, iar acum asculta duelul de cuvinte, distrându-se.
- În parte ai dreptate, admise Tweed, dar a petrecut prea multe nopți și weekenduri în casa aceea drăguță în care a locuit cu Jean. Am vrut să-l scot puțin din atmosfera locului. Undeva, în țara asta - nu afară, până nu sunt sigur că e stabil din punct de vedere emoțional. Cu siguranță, nu aveam de unde să știu că această excursie o să aibă o întorsătură atât de dramatică. Și, după cum știi, Bob Newman s-a grăbit să se ducă acolo, la cererea mea, ca să-l susțină.
- Asta ne va fi de ajutor, încuviință Paula, dardespre ce este vorba? Cum a început totul?
- La Paris.
Aproape că-i plăcu uimirea de pe figura ei. Orice urmă de indignare dispăruse.
- La Paris? repetă Paula. Cum?
La ușă se auzi un ciocănit sfios, Tweed strigă:
- Intră.
Marler intră. Cel mai grozav țintaș din Europa Occidentală, nou-veni-tul, un membru vechi al echipei lui Tweed, era de înălțime mijlocie, slab și îmbrăcat elegant într-o jachetă de vânătoare, pantaloni de catifea cord și pantofi maro, făcuți de mână, care străluceau ca sticla. Proaspăt ras, avea un zâmbet cinic, și se știa că nu crede nici un cuvânt pe care îl spunea cineva, până nu îl verifica de trei ori.
- Bună seara, zise el cu o voce tărăgănată de snob. Îmi pare bine să văd că ați început cu toții noaptea mai devreme, așa, ca variație.
Adoptă o ținută tipică și se rezemă de un perete, aprinzându-și o țigară lungă.
- Marler, începu Tweed, Paula nu prea înțelege ce se întâmplă. Spune-i despre excursia la Paris. Îmi închipui c-ai venit aici direct de la avion.
- Bineînțeles. Paula nu înțelege? Nici eu nu înțeleg.
- Spune-i ce s-a întâmplat, pentru Dumnezeu, sugeră Tweed.
- Chiar te rog, îl îmboldi Paula.
- A început cu un telefon de la un informator de-al meu din Paris. Joules Fournier. Pot să vă spun cum îl cheamă acum, când bietul nenorocit e mort. Ne-am întâlnit la ora cinci - după ce se întunecase - în fața unui bar de pe rue St-Honore. La telefon mi-a spus că, în curând, ceva mare va exploda și a menționat un nume care m-a șocat puțin. Mi-am luat bilet la avionul de dimineață pentru a studia locul de întâlnire. Părea destul de sigur. O stradă principală din Paris când se preumblă multă lume pe-acolo. Nu mi-am dat seama că poate fi periculos. Ceasul rău.
- Ce nume a menționat? întrebă Paula.
- Toate la timpul lor. Vă merge mintea prea repede. Așa că aveți răbdare cu mine. Fournier era o așchie de om cu păr unsuros. În trecut a fost un informator de încredere. Mă sprijineam de un geam al barului, afară, și mă prefăceam că citesc Figaro. Multă lume prin preajmă, grăbindu-se acasă de la serviciu, așa cum anticipasem. Aveam la șold un Walther automat - îl împrumutasem de la un prieten din Paris, mai devreme. Nu poți ști niciodată, într-o misiune ca asta. Fournier a apărut brusc de nicăieri.
- Era pe jos? întrebă Paula.
- Așa mi s-a părut. Părea neobișnuit de nervos, uitându-se în spate, peste umăr. A turuit așa-zisa informație în franceză. Nu prea avea nici o logică. A menționat din nou numele, a spus că tipul e implicat într-o operațiune de schimbare a lumii, că are legături peste tot. Asta îmi spunea când a apărut o bandă de motocicliști îmbrăcați în piele neagră, cu căști pe figuri, clătinându-se pe asfalt. Am crezut că sunt beți. Își croiau drum înghiontind oamenii, făcând semne obscene oricui protesta. I-am văzut clar, dar nu și fețele, evident. Când s-au apropiat de Fournier, unul dintre ei s-a împiedicat. Am fost un idiot.
Făcu o pauză, trase adânc din țigară, apoi o strivi în scrumiera de cristal pe care Monica o împinsese mai aproape de el pe biroul ei.
- Nu te-am mai auzit spunând asta, zise Paula încet.
- Eram prea preocupat de ceea ce încerca Fournier să-mi povestească. Mi-a spus că îmi trimisese o scrisoare. Asta s-a întâmplat. Încă mă mai blestem.
- Ce s-a întâmplat? Mă îndoiesc c-ai fi putut să previi așa ceva. Nu la o oră de vârf, pe rue St-Honore, comentă Paula.
- Bădăranii ăia beți, așa credeam eu, aproape c-au format un cerc închis în jurul nostru. Atunci a început să-mi sune clopotul de alarmă, dar era prea târziu.
- Ce era prea târziu? întrebă Tweed.
- Tipul care se împiedicase - care părea că s-a împiedicat - a sărit pe Fournier. A zis „Scuze, amice", în engleză. După ce au dispărut, Fournier a horcăit o dată și a căzut în brațele mele. L-am apucat de după piept, iar mâna mea dreaptă era lipicioasă. Sânge. Împiedicatul ăla îi băgase lui Fournier un cuțit chiar la subrațul stâng. În timp ce se prăbușea i-am luat pulsul după ce l-am rezemat de o vitrină. Nimic. Era mort. Treabă de profesionist.
- Ce e cu banda de motocicliști? întrebă Paula.
- Au dispărut ca vântul. Am hotărât că cel mai bine era să fac și eu la fel. Cu un Walther la mine, fără permis, nu-mi imaginam un interviu cu polițiștii... sau cu șmecherii pe care-i folosesc ei. I-am semnalizat lui Archie și l-am lăsat pe bietul Fournier, după ce i-am spus unei femei, care se oprise acolo, că omul a suferit un infarct și dacă ar putea ea să cheme un doctor. N-am putut să fac nimic ca să-mi ajut informatorul.
- Cine e Archie? se interesă Paula. Archie și mai cum?
- Numele de familie nu contează. E, probabil, cel mai bun informator din lume pe care îl am. E stabilit la Paris, dar se învârte cam peste tot. Când am ajuns pe aeroportul De Gaulle, la dus, l-am sunat și l-am rugat să fie prin apropiere, ca sprijin. E o figură.
- Unde era în momentul crimei? exclamă Tweed.
- În capătul celălalt al străzii, într-un gang. Nu cred c-a văzut prea multe, cu tot traficul acela aglomerat, darmi-a recepționat mesajul și a dispărut. Asta e.
- Nu, nu e, insistă Paula. Ce nume ți-a spus Fournier la telefon de te-a speriat așa - și pe care apoi l-a repetat la Paris înainte să fie ucis?
- Cred c-am auzit bine. De fiecare dată a bolborosit cuvintele. Marler făcu o pauză pentru a-și aprinde o altă țigară lungă. Deși calm în aparență, Paula îl simți supărat pentru ceea ce el considera un eșec total din partea lui. Leopold Brazii, dacă vă vine să credeți...


2
În cabinetul lui Tweed urmă o tăcere provocată de uimire. Figura Monicăi și cea a Paulei sugerau o adâncă neîncredere. Paula fuse cea care rupse tăcerea.
- Leopold Brazii? Cel mai puternic broker1 mondial? Misteriosul personaj despre care se zvonește că află tot ce știe președintele american, primul nostru ministru, președintele Franței și Dumnezeu mai știe cine?
- Acesta e numele pe care sunt destul de sigur că l-am auzit, spuse Marler. Iar Fournier l-a menționat de două ori.
- Probabil că a greșit, insistă Paula.
- Poate, interveni Tweed. O să vă dezvălui un secret. În ultimele săptămâni, am făcut personal investigații discrete în ceea ce-l privește. E ca un al doilea Kissinger2, însă fără publicitate. Și, la fel ca și Kissinger, se plimbă de la o capitală la alta în avionul personal când se ivește vreo problemă. E un om foarte bogat și foarte puternic. Făcu o pauză. Atât de puternic, încât azi am fost chemat în Downing Street3. Cineva a vorbit. Primul-ministru în persoană mi-a spus să întrerup orice cercetări legate de domnul Brazii.
- Nu călcați pe iarbă, zise laconic Marler.
- Și noi ce facem? întrebă Paula.
1 Persoană a cărei profesie este aceea de a vinde și de a cumpăra acțiuni, bani străini și mărfuri pentru alți oameni, (n.tr.).
2 Kissinger, Henry Alfred (1923 -), laureat al premiului Nobel, om politic și secretar de stat sub președinția lui Richard M. Nixon și Gerald R. Ford. Cartea sa, Armele nucleare și politica externă a Americii, a stat la baza politicii externe a SUA. (n.tr.).
3 Strada pe care se află cabinetul prim-ministrului britanic, (n.tr)
Soneria telefonului o întrerupse. Monica răspunse, vorbi puțin, apoi acoperi receptorul cu mâna și se uită la Tweed.
- E René Lasalle, vechiul tău prieten din DST.
Se referea la Direcția de Supraveghere Teritorială, contraspionajul francez.
Tweed apăsă un buton de pe telefonul său. Ridică receptorul și îl salută cordial pe francez. Vocea lui Lasalle suna agitată.
- Ai secretizorul1?
- Da. Pari îngrijorat.
- Omul tău, Marler, poartă cumva o jachetă de vânătoare și pantaloni de catifea cord?
Tweed aruncă o privire spre Marler care era îmbrăcat exact așa cum îl descrisese Lasalle.
- Despre ce este vorba? întrebă Tweed răspicat. Nu-mi plac întrebările despre oamenii mei mai mult decât îți plac ție.
- Marler a vizitat Parisul azi?
- La fel. Repet, ce înseamnă toate astea, René?
- Crimă. Lasalle tăcu, așteptându-l pe Tweed să spună ceva, dar Tweed rămase mut. Crimă, repetă francezul. Crimă cu sânge rece, în mijlocul Parisului. Un bărbat pe nume Jules Fournier, ocupație necunoscută, a fost înjunghiat mortal acum câtva timp, în orele de vârf. Din tot Parisul, și-a ales rue St-Honoré.
-Și?
- Fournier era însoțit de un alt bărbat, care a sprijinit cadavrul de vitrina unui bar. Apoi i-a spus unei femei - în franceză - că Fournier a avut un infarct și a pus-o să cheme un doctor.
- Și? repetă Tweed.
- Ne-a făcut o descriere bună. O doamnă cu spirit de observație. Mi-am amintit de Marler.
- Nimeni, în lumea asta, nu mai arată ca el? Asta vrei să spui? întrebă Tweed.
- Dar descrierea hainelor? O toaletă foarte britanică.
- Ce-i cu ea?
1 Dispozitiv electronic care codează și decodează convorbirile telefonice, (n.tr.)
- Tweed, răspunzi în doi peri...
- Presupunerile tale absurde mă enervează al naibii de tare. Și nu, n-am văzut-o niciodată pe persoana în cauză purtând asemenea haine. De asemenea, a fost la Londra toată ziua. Pentru asta garantez eu. „Doamne-ajută, se gândi Tweed, deși nu cred că voi ajunge prin preajma Lui." Schimbă subiectul. Cât mai ești la telefon - cu secretizorul, așa cum am stabilit mai devreme - ai mai avansat ceva în cercetările tale clandestine în privința lui Leopold Brazii?
- Sunt cam multe zvonuri despre el care nu-mi plac. Că are în vedere ceva global. A, și am fost avertizat să nu mă mai ocup de el. Poți să crezi așa ceva? Am fost chemat la palatul Elysée și însuși președintele mi-a spus că Brazii e un om important și că să încetez orice altă investigație.
- Și ce-ai hotărât?
- La naiba cu Elysée-ul. Pot să mă concedieze, îmi voi continua investigațiile pe cont propriu. E ceva putred în Danemarca.
Tweed zâmbi de unul singur. Lasalle era mândru să folosească engleza curentă și fraze bine cunoscute.
- De ce să nu mergi mai departe în secret? Folosește doar un mic cerc de oameni în care știi că te poți încrede ca în tine însuți.
- În lumea în care trăim, acela este un cerc mic. Să păstrăm legătura. Îmi pare rău c-am fost așa de nervos la începutul acestei convorbiri.
- Las-o baltă. Ai grijă de tine. Și sunt de acord... păstrăm legătura... Tweed puse telefonul jos. Îl fixă pe Marler.
- M-am pus într-o situație foarte periculoasă. La Paris ai călătorit cu numele tău?
- Bineînțeles că nu. Am folosit unul din pașapoartele mele false. Telefonul lui Fournier m-a îngrijorat, așa că mi-am luat toate precauțiile.
- Scapă repede de hainele astea. Lasalle are o martoră - femeia cu care ai vorbit după ce Fournier a fost ucis - iar aceasta ți-a făcut o descriere perfectă. Aș fi vrut să-i spun lui Lasalle despre banda în costume de motocicliști, dar nu puteam s-o fac.
- înțeles. De acord, spuse Marler.
- N-ai fost niciodată la Paris, continuă Tweed autoritar. Dacă ai fi prins într-o investigație criminalistică a poliției franceze, ai putea fi ținut
acolo săptămâni întregi. Lasalle nu va putea să te ajute. Acum, scapă de hainele alea.
- Așa voi face. Marler se opri la ușă, chiar înainte de a pleca. Mi-aduc aminte de ceva ce tot bolborosea Fournier. Tocmai îl pomenise pe Leopold Brazii. Zicea că pot obține ceva informații de la un servitor din serviciul generalului Sterndale. Bănuiesc că nu e tipul de la Banca Sterndale?
- Altceva? întrebă Tweed brusc, îngrijorat de problema hainelor.
- Mai spunea că generalul are încredere în servitorul lui și că acesta locuiește cu generalul. Pe tip îl cheamă Marchat. Nu se știe ce naționalitate are...
- Cel puțin asta ne oferă o legătură între Leopold Brazii și Sterndale, comentă Paula, ascunzându-și emoția.
- Eu aveam deja una, îi spuse Tweed. De curând l-am reîntâlnit întâmplător pe Sterndale. Vizitam pe cineva la clubul acela plictisitor unde l-am văzut prima oară. L-am prins când pleca. A început să vorbească despre Brazii, despre ce om sclipitor este acesta. Apoi a trebuit s-o ia din loc.
- De aceea l-ai trimis pe Philip la Wareham într-o așa-zisă vacanță... apoi i-ai cerut să-l verifice pe Sterndale.
- Ai dreptate. Tweed se învârti în scaunul său pivotam. Am un sentiment neplăcut că se pregătește ceva mare de tot. La nivel internațional. Nu-mi place referirea lui Fournier la „o operațiune care să schimbe lumea".
- Ar putea cineva să facă realmente așa ceva? întrebă Paula sceptică.
- Depinde cât e de deștept, de puternic. Nu-i stă nimic în cale, și chestia asta nu mă lasă să dorm. Avem un prim-ministru disperat. Washington-ul e o glumă. Bonn-ul are un om care vrea să rămână în istorie drept creatorul Statelor Unite ale Europei. O idee cam spumoasă - germanii au uitat istoria. Imperiul Austro-Ungar, controlat de Viena înaintea Primului Război Mondial, era o amestecătură de naționalități, și asta ar fi și Europa. Și ce se întâmplă la sfârșitul acelui conflict oribil? Imperiul decade, se destramă în diverse națiuni individuale - Ungaria, Cehoslovacia etcetera. Austria a rămas un stătuleț fără nici o importanță.
- Dar azi? se interesă Paula.
- Situația actuală îmi amintește de ce am citit despre anii treizeci. Un bărbat pe nume Adolf Hitler, diabolic, dar psiholog strălucit, îi manipulează pe liderii occidentali ca și cum ar mânui niște marionete.
- Vrei să spui că Brazii ar putea fi un nou Hitler?
- Nu! Dar ai reținut fraza „implicat într-o operațiune de schimbare a lumii" - Occidentul nu are un conducător, așteaptă un geniu care să-l manipuleze.
- Crezi că Brazii e un geniu?
- L-am întâlnit nu prea de mult la o petrecere. El a venit la mine să-mi spună câteva cuvinte. Am avut neplăcuta senzație că știe cine sunt, știe de SIS. Are legături peste tot. Ca o caracatiță. Un bărbat foarte deștept... și un mare seducător. Vrea să ne mai întâlnim, dar eu, unul, îl evit. Pentru moment.
- Deci, avem o crimă la Paris, care ar putea avea legătură cu încă două crime în Dorset. Aria e cam mare, reflectă Paula. Și mă întreb ce s-a întâmplat cu servitorul care a dispărut, cu Marchat.
- Și tu ai observat asta, nu? zâmbi Tweed sec. Și cum îți spuneam mai devreme, inspectorul-șef Buchanan mi-a relatat foarte precis, la telefon, cum pompierii au căutat printre rămășițele de la conac și cum au scos două corpuri - identificate ca fiind al lui Sterndale și al fiului său, Richard. Așadar, ce s-a întâmplat cu figura asta fantomatică de Marchat?

Într-o casă veche de piatră, de pe Avenue Foch din Paris, unul dintre cele mai scumpe din oraș, un bărbat masiv și înalt stătea în spatele unui birou Ludovic al XV-lea. Pereții încăperii erau acoperiți cu rafturi de cărți, iar lumina era foarte slabă, lăsând camera aproape în întuneric. Bărbatul vorbea engleză cu vizitatorul său, așezat la capătul celălalt al biroului și învăluit în obscuritate.
- Cred c-ar trebui să-ți reîncepi călătoriile. Ia-ți bilet la unul din primele zboruri spre Heathrow de mâine, închiriază o mașină și du-te în Dorset. Mai precis, la Wareham. Clar?
- Până acum, da, răspunse vizitatorul. Ce caut în Dorset?
- Necazuri. S-ar putea să trebuiască să faci curat. Dacă e nevoie, fă-o. Și fără enigme, te rog.
- Sunt expert în localizarea și dezlegarea enigmelor.
- De aceea te și trimit pe tine. Þi-am explicat ce s-a întâmplat, atâta cât știu și eu. Anumiți oameni o să mișune pe acolo, ca furnicile. Fii atent cum procedezi.
- întotdeauna sunt atent, replică vizitatorul, împingându-și scaunul și pregătindu-se să plece.
- Repet, fii atent pe unde calci, sublinie Leopold Brazii. Nu știi detaliile, dar lumea e în pericol.


În barul de la Priory, Eve Warner își duse paharul la gură și bău repede cea de-a patra votcă mare. Newman o privea cu cinism. Din punctul lui de vedere, cantitatea de alcool nu avea nici un efect asupra ei. Avea un cap de piatră. Philip sorbea ultimele picături din singurul pahar de vin pe care-l băuse.
- Ora de culcare, anunță Eve. Căscă fără să-și mai pună mâna la gură. A fost o zi palpitantă.
- Eu nu i-aș zice palpitantă, obiectă Philip. Cred că tragică e un cuvânt mai bun.
- Bine. În fond, n-am cunoscut-o pe nici una din victime. Noapte bună, Bob. Sper să ne vedem de dimineață.
- Posibil, spuse Newman.
- Să bați la ușa mea când vii jos, Philip. Doar să-mi spui noapte bună.
- Aveți camerele apropiate? întrebă Newman după ce plecă ea, lăsându-i pe cei doi bărbați singuri în tot barul.
- Eu nu stau în hotelul mare. Locului i se spune Casa Bărcilor de lângă râu. Din hol, ajungi acolo prin niște uși mari de sticlă. Eve ocupă apartamentul de vizavi.
- Convenabil, comentă Newman cu un zâmbet sec. Cum de s-a întâmplat?
- întâmplarea. Tweed cunoaște locul ăsta și mi-a rezervat apartamentul. Eve îl avea rezervat pe cel din față. Am întâlnit-o de curând, încheie Philip cu o notă de protest.
- Nu mă interesează. Glumeam. Cum ai cunoscut-o?
Philip îi explică împrejurările, fără să-i spună nimic despre Porsche-ul roșu care i se păruse că-l urmărise din Park Crescent. Îl văzuse prima oară lângă stația de metrou de pe Baker Street.
- Ei bine, asta va aduce o schimbare în singurătatea ta din casa aceea goală. Să înțeleg că nu te muți? A trecut mai mult de un an de când a murit Jean, nu-i așa?
- Da. Philip se opri. Casa aceea a fost căminul nostru și, categoric, eu nu plec de-acolo. Tweed te-a trimis aici ca să mă ajuți, nu?
- Da. Ceva ce s-a întâmplat de când ai venit tu îl îngrijorează teribil. N-a spus ce. Barmanul dispăruse. Deschide-ți sacoul ca să pot ajunge la buzunar.
Philip se conformă fără nici un comentariu. Newman scoase un Walther de 7,65 mm, automat, cu opt focuri, și încărcătoare de rezervă, și i le strecură în buzunar.
- Arma ta preferată. A fost ideea lui Tweed. Așa că, probabil, este îngrijorat.
- Mai e ceva ce trebuie să știi. Așa cum ți-a spus și Eve, l-am întâlnit pe generalul Sterndale în barul ăsta mult mai devreme, înainte să plecăm spre faleza de la Lyman's Tout. Sterndale îmi spunea că, în ciuda faptului că avea un servitor care locuia acolo cu el, un bărbat pe nume Marchat...
- Spune-l pe litere, te rog.
Philip îl rosti pe litere. La rândul lui, îl rugase pe general să facă același lucru.
- Generalul nu ți-a spus de unde e acest Marchat? Mie-mi sună foarte central-european.
- Nu, nu mi-a spus. Voiam să spun că Sterndale mi-a povestit că are o casă atât de izolată, încât încuie personal toate obloanele în fiecare seară.
- A căzut în propria-i capcană, bietul nenorocit. Tweed mi-a dat toate detaliile pe care le-a primit de la Buchanan. L-am sunat de la o cabină telefonică, înainte să intru în Wareham. Vreau să te conduc până la Casa Bărcilor, dacă nu te deranjează. Pare a fi un loc fascinant...
Ușile de sticlă dădeau într-o grădină luminată la intervale cu felinare. Mergând pe o alee pavată cu piatră, Philip îi vorbi lui Newman despre Marchat.
- Ce e ciudat, continuă el, e faptul că acest servitor, Marchat, pare să fi dispărut fără urmă. Tweed era absolut sigur că dintre ruine nu au fost scoase decât două corpuri.
- Prin urmare, mâine-dimineață o să încercăm să dăm de urma domnului Marchat. Și, întrucât locuia la conac, am putea începe cu barurile locale. La țară, toată lumea știe pe toată lumea. Și zona asta este un loc pe cinste.
Ajunseseră la Casa Bărcilor. Prima impresie fu aceea a unei clădiri moderne, proiectată să se armonizeze cu vechiul Priory, dar, de fapt, era vorba doar de o renovare bine făcută. Newman se uită înăuntru prin sticla groasă a ușilor, în timp ce Philip își scotea cheia. Dincolo de ușă era un hol mare, cu pardoseală de piatră, foarte spațios, cu mai multe uși, care mergeau până departe, în capăt.
- Apartamentul meu e chiar primul din spate, pe stânga. Pot să văd râul Frome. Cel al lui Eve e pe partea cealaltă a holului.
- Ne vedem dimineață, la micul dejun - asta dacă nu stau în calea unei prietenii, sugeră Newman. Ai nevoie de o companie feminină.
- Luăm micul dejun împreună. Philip tăcu. Abia am întâlnit-o. E atractivă, dar simt tot timpul că e ceva în neregulă cu ea. Mi-a spus că - citez exact cuvintele ei - „lucrez în securitate. E ceva special..." Am avut impresia că asta i-a scăpat.
- Mi-a spus și mie ceva similar. Newman îl bătu pe spate. E posibil să fie de partea noastră.
- Atunci de ce e atât de agresivă?
- Pentru că e deșteaptă și o asemenea atitudine e o mască bună. Somn ușor...
Ușa de la intrarea holului, luminată de lămpi puternice, se închise și se încuie automat. Ajuns în fața ușii închise a lui Eve, Philip se opri. Va crede ea că el încearcă să se miște prea repede? Dar fusese ideea
ei. Bătu la ușă care, nefiind încuiată, se deschise aproape imediat câțiva centimetri.
- Voiam doar să-ți spun noapte bună, îi zise Philip.
- Noapte bună și ție. Eu mă scol la șapte. Poți să dormi mai mult, și ne vedem mai târziu.
Ușa se închise și el o auzi încuind-o. Ajuns în propriul apartament, începu din nou să cerceteze locul. Mai devreme petrecuse doar câteva clipe în apartament, cât să-și deschidă valiza și să-și aranjeze pe umerașe sacourile și pantalonii. Jean îi spusese să facă asta întotdeauna. „Chiar când te grăbești, deschide valiza și scoate lucrurile care se pot șifona..."
Amintirea ei îi umplu ochii de lacrimi. O putea auzi vorbind, un timbru profund, dar o voce caldă și întotdeauna vorbea cu atâta claritate!
- Revino-ți, nebunule, își zise.
Se duse repede în baie, deschise robinetul de apă rece și-și băgă fața sub jetul de apă, apoi se șterse viguros cu un prosop. Știa care era problema. Era prima oară de la moartea ei când pleca undeva și stătea singur într-un hotel, exceptând excursia în Europa, când plecase să se răzbune pe oamenii care o omorâseră.
Toate gândurile despre Eve îi dispăruseră din minte. Cu simțurile încă în stare de alertă, colindă prin spațiosul apartament - Tweed fusese generos când îi alesese un astfel de loc. De la intrare, se ajungea într-un living confortabil cu uși mari de sticlă pe unde se vedea râul Frome. Cineva din personalul hotelului trăsese draperiile. Din living se intra într-un coridor care se termina cu o baie, iar alături un dormitor mare pentru două persoane.
își aprinse o țigară și hoinări neliniștit dintr-o cameră într-alta. În living, dădu la o parte draperiile ca să privească râul care curgea doar la câțiva metri mai încolo. În lumina lunii văzu un drum de edec pe malul celălalt.
Un bărbat masiv, călare pe o bicicletă, pedala pe drumul de edec, spre ieșirea din Wareham. Se holba la Casa Bărcilor. Era un bărbat cu adevărat masiv, purtând un hanorac și o căciulă cu cozoroc și cu urechi, trasă bine pe frunte. Imposibil să-i vezi fața.
Brusc, farul de la bicicletă se stinse. Bărbatul pedala încet, dar acum acceleră și dispăru. Cel de-al șaselea simț al lui Philip se trezi la viață. După ce verifică încuietorile ușii, trase la loc draperia. Făcu apoi un tur al apartamentului, verificând încuietorile tuturor ferestrelor.
Își impuse să facă un duș rapid, în ciuda valului de oboseală care se abătuse asupra lui pe neașteptate. Se strecură în pijamale, se băgă leneș în pat, citi câteva pagini dintr-un volum broșat, apoi stinse veioza de pe noptieră. De ce oare îl chinuia sentimentul unei nenorociri iminente?


3
Newman se simți și el alertat, neliniștit, după ce se despărți de Philip. Se întoarse prin grădina al cărei gazon era acoperit cu chiciură albă. Temperatura era foarte scăzută, dar frigul îl stimula.
„Oare Tweed o mai fi treaz? se întrebă el. O să-i dau un telefon din cabina aceea pe care mi-a descris-o Philip, să-l pun în temă cu ultimele noutăți, asta dacă-l prind..."
Intră în hotel prin ușile de la holul mare, se gândi să urce în camera lui, dar decise că hanoracul îl va proteja suficient. Omul de noapte de la recepție îi dădu o cheie cu care să intre la întoarcere.
- Am chef de-o plimbare. Nu mi-e somn, îi explică Newman și închise ușa, apoi rămase în curtea interioară pavată cu piatră, ca s-o încuie.
Îi întâlni când intră în vechea piațetă. Wareham era un orășel cu case în stil georgian, originale. Erau împrăștiați peste tot, în jurul pieței. Un grup de șase motocicliști stăteau călare pe motocicletele lor, lângă ieșirea dinspre South Street.
Când apăru el, începură să bea bere din cutii, iar câțiva își aprinseră o țigară. De ce oare i se păru că, de la apariția lui, toți joacă teatru? Unul își ținea mănușile vârâte sub braț și-și sufla în mâini. Câțiva purtau căști mari și se uitau la el prin ochelarii imenși de protecție.
- N-o să găsești nici o damă în groapa asta de gunoi, îi strigă unul dintre ei pe un ton sarcastic.
- Nu se știe niciodată, îi răspunse Newman amabil, continuând să meargă.
O luă la stânga și intră pe South Street, pustie la ora aceea, și văzu cabina telefonică. Ajuns înăuntru, ridică receptorul, băgă o fisă și
formă numărul de la Park Crescent. Trei dintre motocicliști veniseră cu motocicletele pe South Street și acum stăteau și se uitau la el. Când termină de format numărul, Newman se întoarse cu spatele la telefon ca să poată privi banda. În caz că ar începe ceva, ar sparge câteva țeste cu mânerul Smith & Wesson-ului 38 pe care-l avea cu el. Monica răspunse și i-l dădu imediat pe Tweed. Newman îi raportă scurt și puse receptorul în furcă.
Se întoarse la hotel încet, cu mâinile atârnându-i leneșe pe lângă corp. Mersul lui foarte liniștit păru să-i îngrijoreze. Se retraseră la pozițiile inițiale. Newman își continuă drumul spre Priory. O adunătură obișnuită de șmecheri. Apoi își aminti de motociclistul despre care îi spusese Philip că-i urmărise, pe el și pe Eve, pe drumul de întoarcere din Kingston.
Tweed închise telefonul după ce-l ascultă pe Newman. Le spuse Paulei și Monicăi esențialul conversației cu Newman. Paula se gândise că ședința o să țină toată noaptea.
- Ei bine, cel puțin mă bucur că Philip pare să-și fi găsit, în cele din urmă, o prietenă, comentă ea.
- S-ar putea să fie ceva semnificativ în legătură cu referirea lui Eve Warner la securitate, remarcă Tweed. Și precizarea că e ceva „special". Mă gândesc și eu.
- La ce te gândești? insistă Paula.
- Că ar putea să fie în Ramura Specială. Tweed aruncă o privire la ceasul de perete. Cred c-o să-mi sun vechiul contact de-acolo, Merryweather. O bufniță, ca și Philip. Mă îndoiesc c-o să meargă, dar n-o să meargă, dacă n-o să încerc. Poți să-l prinzi, Monica? Asta în cazul în care e acolo...
- Ce s-a întâmplat, Tweed? La ora asta? întrebă Merryweather când Tweed ridică receptorul.
- Nu te prosti, Sam, îl certă Tweed gălăgios. Nu poți munci până nu se înnoptează. Și-apoi, ești acolo, la birou. Am nevoie de o favoare.
- Tu întotdeauna ai nevoie de o favoare. Ce e?
- O să-ți dau un nume. Dacă ai angajat-o tu, n-am nevoie să mi-o spui. Tweed făcu o pauză, ca fraza să-și facă efectul. Dar, dacă nu e unul
dintre oamenii tăi, mi-ar fi de mare ajutor s-o știu și eu. Numele ei este Eve Warner.
Acum fu rândul lui Merryweather să facă o pauză. Tweed așteptă răbdător, uitându-se scurt la Paula. Urmă o pauză lungă înainte să primească răspunsul.
- Tweed, dacă eu aș încerca să aflu numele unuia dintre oamenii tăi sau dacă aș încerca să văd dacă nu lucrează pentru tine, tu mi-ai spune? Mi-ai spune pe dracu'!
- E o chestiune serioasă. Lucrez la ceva care a implicat trei crime în ultimele câteva ore.
- încearcă la Scotland Yard. Þi-l pot recomanda pe inspectorul-șef, Roy Buchanan, adăugă Merryweather răutăcios.
- îmi ești de mare ajutor.
- întotdeauna am încercat să fiu așa. Mai vorbim. Noapte bună. Sau, mai bine, bună dimineața...
Tweed puse receptorul jos și clătină din cap.
- N-a vrut să coopereze? se interesă Paula.
- A tăcut cam mult înainte să mă refuze. Asta ar putea fi un răspuns. Sau, la fel de bine, putea să citească un document. Știu că citește când vorbește la telefon. Așa că, până una, alta, noi nu știm nimic.
- Bob nu s-a pronunțat în nici un fel apropo de Eve Warner?
- Nu, din anumite motive a fost foarte scurt, ca și cum s-ar fi gândit la altceva.
- Am terminat portretul pe care m-ai rugat acum câteva zile să i-l fac lui Leopold Brazii, zise Monica pe un ton plin de viață. E puțin cam limitat, cu lipsuri mari, dar personajul e, într-adevăr, un om foarte interesant.
Tocmai atunci sună telefonul.
- E inspectorul-șef, Buchanan, zise Monica, acoperind receptorul. Nu pare a fi în toane bune. Să-i spun c-ai plecat acasă?
- Vorbesc eu...
- Tweed, vreau un răspuns direct la o întrebare directă.
Vocea de obicei uniformă a lui Buchanan avea acum inflexiuni iritate. Tweed se așeză mai confortabil în scaun.
- De unde suni, Roy? De la Yard?
- Nu. De la comandamentul de poliție din Wareham, Dorset.
- I-auzi! Cine se scoală de dimineață...
- Nu e de glumă. Știi din telefonul meu de mai devreme că au fost uciși, cu brutalitate, doi oameni la reședința Sterndale. Știi că Sterndale avea un servitor care locuia cu el... un tip pe nume Marchat?
- Poți să-l spui pe litere, te rog? ceru Tweed. Buchanan îi făcu această favoare.
- Ei bine, știai de el?
- Acum știu. Tocmai mi-ai spus-o tu.
- Personajul ăsta, Marchat - mie-mi sună străin - a dispărut. Corpul lui n-a fost găsit în ruinele de la Sterndale Manor.
- Bănuiesc că-l vei prinde.
- O să-l prind, răspunse Buchanan morocănos, darnu în toiul nopții. Acum, întrebarea directă - la care aștept un răspuns direct.
- Ai mai spus asta. Probabil că ești obosit, comentă Tweed, necăjindu-l. Dacă reușea să-l facă pe Buchanan să-și iasă din fire, putea să-l facă să
scape câte ceva.
- Câți oameni ai deja aici? Și de ce?
- Sunt două întrebări, răspunse Tweed cu blândețe.
- La naiba!... Scuză-mă, o iau de la început. Am verificat registrele hotelurilor. La hotelul Priory, nu l-am găsit doar pe Philip Cardon care ocupă un apartament... ba mai mult, Bob Newman stă în același hotel, la camera patru. Vreau să știu de ce.
- Pe Philip, replică Tweed moale, l-am trimis eu în vacanță. Prima de când soția lui, Jean, a murit... asta în caz c-ai uitat ce s-a întâmplat.
- Știi că n-am uitat. Tonul lui Buchanan se mai muiase. O plăceam pe Jean, o femeie remarcabilă. Pot să te întreb de ce se află și Newman la Priory?
- Philip n-a prea vrut să plece de unul singur, dar l-am convins eu. După ce a plecat, m-am gândit că poate fi puțin cam traumatizant pentru el, așa că Newman e acolo ca să-i țină de urât.
- Tweed, ar fi trebuit să te faci avocat...
- Nu, mulțumesc. Avocații își scot banii din nefericirile altor oameni. Cazuri de tribunal care implică dispute conjugale amare, asta ca să-ți dau un exemplu.
- Trebuie să te avertizez că voi fi totuși nevoit să-i interoghez pe amândoi în cursul zilei de mâine. Nu astăzi.
- Ãsta e privilegiul tău. De ce nu furi și tu câteva ore de somn? E aproape două.
- Și tu ești încă la birou. Mai vorbim noi, cât de curând. Noapte bună. Sau mai bine, bună dimineața...
Tweed închise telefonul și se îndreptă din spate în scaun. Era încruntat și se uita în gol.
- Din câte am prins eu, i-ai făcut față în mod strălucit, comentă Paula.
- Când vorbești cu un om perspicace de la Yard, trebuie să te menții în granița adevărului cât de mult poți. Știu că nu m-a crezut, dar nu m-a putut faulta. Bietul de el, probabil că se simte frustrat.
- Vrei - sau nu - să-ți citesc portretul pe care i l-am făcut zilele astea lui Leopold Brazii? întrebă Monica.
- Vreau să fiu proaspăt când o să-l înghit. Asta dacă nu ai ceva ce consideri tu important și care să aibă legătură cu ce s-a întâmplat în ultimele câteva ore.
- Ar fi ceva, răspunse Monica cu satisfacție. Brazii are o casă mare în Dorset, într-un loc numit Lyman's Tout, indiferent ce-o însemna asta. Se cheamă Grenville Grange1 și din vârful falezei pe care e construită se vede marea. A încercat să ascundă faptul că el e proprietarul locului.
- Cum Dumnezeu ai aflat așa ceva?
Tweed deveni dintr-odată extrem de agitat. O privi pe Monica, în timp ce aceasta îi răspunse:
- După cum știi, am și eu legături peste tot. Unele dintre ele sunt funcționari în birourile dragilor dumneavoastră avocați. N-ar trebui să bârfească, dar, bineînțeles, c-o fac. El a cumpărat casa pe numele lui Car-son Craig. În cele din urmă, l-am contactat pe prietenul tău, omul care umblă după bani, Keith Kent... era într-o scurtă vizită la Paris. El mi-a spus că Carson Craig e unul dintre adjuncții lui Brazii și că acesta îl folosește adesea ca fațadă.
- Te-ai descurcat bine.
1 Grange = „fermă, gospodărie" (n.tr.)
- Nu m-a satisfăcut numai asta. Am o prietenă, Maureen, care locuiește într-un sat mai îndepărtat, Kingston, sus, în Purbeck. Am luat de câteva ori prânzul într-un han vechi și plăcut, Scott Arms. Ea mi-a descris locul unde se găsește Grenville Grange. Mi-a spus că locul îi dă fiori pe șira spinării. Habar n-avea a cui e.
Tweed sări de pe scaun și se duse să se uite la harta topografică a Dorset-ului, pe care Paula o agățase pe perete mai devreme. Urmări cu degetul drumul din Wareham până în Kingston, apoi drumeagul îngust care ducea spre conacul Sterndale și un altul spre Lyman's Tout. Se întoarse repede la masa lui, se așeză și începu să bată cu degetele în masă.
- Asta e, hotărî el. Pentru moment, toate drumurile par să ducă în Dorset. Philip și Bob sunt acolo singuri, și se pare că situația e destul de explozivă. Monica, le trimit întăriri. Sună-l pe Marler acum, apoi pe Butler și pe Nield. Să se suie în mașini - fiecare în a lui - și să pornească spre Wareham înainte să se lumineze. Categoric, să nu stea la Priory...
- Ursul Negru, spuse Monica imediat. Cunosc Wareham-ul, e pe South Street, la cinci minute de mers pe jos de la Priory. Se cunosc când ajung acolo?
- Marler să stea departe de Butler și de Nield... doar dacă nu cumva au de făcut față vreunei urgențe. Pot să stea toți trei la hanul Ursul Negru. Marler e un agent comercial pentru ceva plauzibil. Butler și Nield sunt în vacanță - pasiunea lor e să studieze păsările. Asta va fi explicația pentru binoclurile puternice pe care le vor avea cu ei... Monica se întinse după telefon. Stai puțin, o opri scurt Tweed. Toți trei trebuie să fie înarmați - asta e valabil și pentru Philip, și pentru Newman. Îl suni prima oară pe Newman, la Priory. Probabil c-o să-i scoli pe toți, dar sunt obișnuiți. Formulează-i mesajul lui Newman astfel: „Frații Buchanan sunt în oraș. Vă sugerez un mic dejun matinal, ție și lui Philip, apoi dispăreți și voi undeva. Dacă frații iau legătura cu voi, atunci o s-aveți parte de o zi plictisitoare".
- Am înțeles, spuse Monica, apoi ridică receptorul și formă numărul de la Priory, din memorie.
În timp ce ea dădea telefoanele urgente, Paula se ridică de la masa ei și se așeză într-un scaun aproape de Tweed.
- întăririle astea pe care le trimiți sunt foarte serioase. Ce te-a făcut să te hotărăști?
- Vestea pe care mi-a dat-o Monica despre Grenville Grange, al cărei proprietar este Brazii și care se află în aceeași zonă ca și Sterndale Manor. Și vreau o plasă în care să-l prind pe Marchat, dispărutul, înainte să ajungă Buchanan la el. Ar putea fi cheia a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat.
- Mai ai ceva în minte. O simt eu.
- Ceva ce până acum nu i-am spus decât lui Philip. I-am telefonat mai devreme lui Maggie, nepoata generalului. Am întâlnit-o la un seminar... o chestie plictisitoare. ...Când a aflat că-l cunosc pe general, a venit cu ceva care părea s-o îngrijoreze. Sterndale ținea grosul capitalului băncii într-un seif, la conac. Avea propria lui afacere. Capitalul era sub formă de obligațiuni.
- Care pot fi schimbate în bani oriunde în Occident... nu sunt nominale. Despre câți bani vorbim?
- După câte a spus Maggie, trei sute de milioane.
- Dumnezeule! Capitalul Băncii Sterndale a pierit în flăcări.
- Asta dacă obligațiunile erau încă în seif...
La Devastoke Cottage1, la marginea Stoborough-ului, un cătun la sud de râul Frome și de Wareham, Marchat își încuie valiza îndesată și se uită la oul lui chiriaș, care intră grăbit cu trei valize. Partridge, un burlac din oole, un orășel aflat la o aruncătură de băț, trânti valizele și zâmbi.
- Pfui! Asta-i tot. Să te tot muți la ora asta. E trei dimineața, dar după ce mi-ai telefonat, n-am mai vrut altceva decât să ajung aici. Îmi place la nebunie locul ăsta.
- Îți convine înțelegerea la care am ajuns? întrebă Marchat îngrijorat. Se uită la documentul de pe masă.
- Păi, n-a durat prea mult ca să facem inventarul. E cam pustiu pe-aici, dacă nu te deranjează s-o spun. Ceea ce mie-mi convine. Cum iau legătura cu dumneata?
- Îți scriu de îndată ce mătușa mea îmi confirmă că pot să stau în apartamentul ei din Londra. Þine, te rog, locul ăsta încuiat.
Cottage - „casă la țară", „reședință de vară" (n.tr.)
Vocea lui Marchat suna îngrijorată. Îi trecu prin minte că Partridge semăna foarte bine cu el. Ciudat, nu observase asemănarea când Partridge vizitase proprietatea cu câteva zile în urmă. Marchat dăduse un anunț în ziarul din Poole, în care spunea că mica lui casă era de închiriat.
- Mi-ai spus că mătușa dumitale nu se simte bine, când m-ai sunat aseară, adică ieri, zise Partridge. Sper că nu e ceva serios.
- Nu. E neliniștită. Probabil s-a agitat prea mult ca să termine și să plece odată din apartament. Știam că se va muta de când am ajutat-o să împacheteze. Văd că și tu ai multe de mutat, remarcă Marchat.
Partridge adusese deja cinci geamantane de la mașină ceva mai devreme. Zâmbi și făcu un gest de indiferență.
- Þi-am mai spus, eu lucrez la domiciliu. Am un PC... calculator personal, un fax, ce vrei dumneata. Sunt consultant bancar. O să am totul aranjat în câteva zile. Vreau să dau o raită prin împrejurimi. E un loc îndepărtat și adorabil.
- Mai bine plec, spuse Marchat, uitându-se la ceas. Arătă spre un rând de chei aruncate pe masă. Toate cheile sunt acolo. Să te asiguri că ușile și ferestrele sunt încuiate noaptea - sau dacă ieși.
- Nu-ți face nici o problemă, îl liniști Partridge. O să am grijă de locul ăsta. Își dăduse deja seama că Marchat era un tip nervos. Scoase din buzunar un plic dolofan, plin cu bancnote, și i-l înmână proprietarului - depozitul și chiria în avans pe trei luni. Ar trebui să-i numeri, sugeră el.
Marchat își îndesase plicul în buzunarul de la piept. Negă cu o mișcare a capului, spuse că are încredere în Partridge, își luă cele două valize și se duse repede la vechiul lui Austin.
Conduse toată noaptea până în Heathrow, lăsă mașina în parcarea de lungă durată și se pregăti să se îmbarce în avion. Avea în buzunar un bilet de avion fără destinație, dar telefonase la Heathrow pentru o rezervare fermă: Europa.
Primul zbor de dimineață de la Paris își lăsa pasagerii la Heathrow. Un bărbat înalt fu primul care ieși din avion. Se duse repede la biroul de închiriat mașini, prezentă actele care i se cereau pentru Volvo-ul închiriat
prin telefon de la Paris, plăti banii necesari și în câteva minute fu la volan, destinația lui: Wareham.
Câteva minute mai târziu, un alt pasager înalt, din același avion, se apropie de același birou, și trecu și el prin procedura de obținere a mașinii pe care o închiriase prin telefon de la Paris. Odată ieșit din aeroport, se îndreptă în viteză spre sud. Destinația: Wareham.


4
Era încă întuneric când Philip auzi ciocăniturile din fereastra care dădea spre intrarea din Casa Bărcilor. De obicei era complet năuc când se trezea, așa că se antrenase pentru o înviorare rapidă. Atent să nu aprindă lumina -ceea ce l-ar fi făcut o țintă perfectă - se uită la limbile fosforescente ale ceasului de mână ca să vadă cât e ora. Ora șapte dimineața.
Se strecură afară din pat și cu dreapta înhăță Walther-ul P38 de sub pernă. Îi ridică siguranța. Îl armase cu o noapte înainte. Ciocănitul se repetă cu mai multă nervozitate.
Se apropie de fereastră, rămase în picioare într-o parte, cu arma pregătită, și trase încet, spre el, una din draperii. Afară, luminat de felinarul de la ușa principală, stătea Newman, ținând în mână o hârtie cu un mesaj scris cu litere mari. Hârtia era lipită de fereastră.
Scoală-te acum. Ne vedem la b repede, în cincisprezece minute. Trebuie să plecăm chiar azi. Grăbește-te. Ordin de la T.
Philip aprinse veioza de pe noptieră, se întoarse la fereastră și dădu din cap afirmativ. Newman dispăru.
Îi luă doar câteva minute să se spele și să se îmbrace, își puse tocul cu arma automată la șold, ieși din apartament și încuie repede ușa după el. Aruncă o privire spre ușa lui Eve, părăsi Casa Bărcilor și se grăbi spre sala de mese de la parter, pentru a lua micul dejun.
- E foarte probabil ca Buchanan să ne caute, explică Newman, când ospătărița dispăru după ce-i luă comanda lui Philip. Tweed vrea să-l evităm
cât de mult posibil. Vestea proastă e că Buchanan a sosit în Wareham noaptea trecută.
- N-o să fie o persoană prea amuzantă, remarcă Philip, după ce li se aduseră chifle, marmeladă, unt, cafea și o cană cu lapte rece. Ia zi, care-i programul?
- O s-o ștergem de-aici cât putem de repede. Apoi ne plimbăm prin zonă cu mașina mea, ca să treacă timpul. Ne întoarcem în Wareham imediat după ora zece.
- Care e însemnătatea orei zece dimineața?
- Barurile de pe-aici se deschid la zece. O să încercăm prima dată la Ursul Negru de pe South Street. Barmanii sunt tipul de oameni care ascultă toate bârfele și știu cam tot ce se întâmplă la nivel local. Vreau să aflu câte ceva despre personajul ăsta ciudat, Marchat...
Plecară să hoinărească în Mercedes-ul lui Newman, un 280E mare, de care acesta era foarte mândru. Drumurile din Purbeck sunt liniștite în februarie. Philip se uita din când în când după Porsche-ul pe care-l conducea Eve, dar acesta nu apăru. Deasupra, nori negri și mohorâți amenințau a ploaie. Se întoarseră în Wareham puțin după ora zece.
Newman nu-și mai parcă mașina în fața zidului de la Priory, unde o lăsase peste noapte, în schimb, traversă podul din oraș peste Frome și întoarse scurt la dreapta. Philip aruncă o privire în mica piață înconjurată de case în stil georgian. Pe lângă una din laturile pieței curgea râul, cu debit mare în această zonă și a cărui apă aproape scălda piața.
- Aici suntem feriți de Buchanan, spuse Newman și puse bani într-un contor de parcare. Acum, hai la Ursul Negru...
Philip observă că n-aveai cum să ratezi hotelul. Pe o galerie exterioară din piață era cocoțat un urs mare și negru, în două labe, făcut din metal și pictat într-un negru aspru. Intrarea în hotel se făcea printr-un coridor lung și îngust care se deschidea în dreapta printr-un bar. Coridorul continua sub un acoperiș de sticlă. Marler stătea rezemat de un perete, aprinzându-și o țigară lungă. Se prefăcu că nu-i observă, pe Philip și pe Newman, când aceștia intrară în barul fără clienți până în momentul în care pășiră ei înăuntru.
- Două pahare cu vin franțuzesc, alb și sec, comandă Philip și-l lăsă pe Newman să pună întrebările.
Barmanul era un tip prietenos care-i salută agreabil.
- Sunteți în vizită? întrebă el.
- Căutăm un loc la țară pentru sora mea, spuse Newman. E prea devreme pentru clienți? Apropo, mă-ntreb dacă m-ai putea ajuta. Un prieten de-al meu locuiește prin împrejurimi. Îl cheamă Marchat. Mai bine să ți-l spun pe litere...
- Nu e nevoie. Barmanul îl studie pe Newman înainte să răspundă. Prietenul dumneavoastră vine adesea pe aici pentru un păhărel, o dată pe săptămână, seara. Lucrează pentru generalul Sterndale, care locuiește în sălbăticia de sub Lyman's Tout. Sterndale Manor a pierit în flăcări ieri- noapte. Oribilă tragedie. Generalul și fiul său, Richard, au murit arși. Se zvonește c-ar fi fost ceva intenționat. O incendiere premeditată.
- Sună îngrozitor, încuviință Newman. Nu e ceva la care să te-aștepți în pașnicul Dorset.
- Nu e, într-adevăr.
- Dar Marchat? întrebă Newman. Sper că nu era acolo când s-a întâmplat nenorocirea.
- Nu, nu era. Era aici. Era seara lui liberă. Își bea păhărelul lui obișnuit. Am auzit sirenele mașinilor de poliție și cele ale salvărilor când au trecut pe-aici. Mai târziu, un sergent care-și terminase tura ne-a spus despre ce era vorba. Am fost șocați toți, asta pot să vă spun.
- Marchat era aici când a intrat sergentul?
- Da, era aici. A plecat în grabă, fără să zic-o vorbă. Cred că din cauza șocului.
- Marchat locuia la conac? întrebă Newman.
- Cinci zile pe săptămână. Avea weekendurile libere. Ați spus că-i sunteți prieten?
-Da.
- Atunci probabil c-o să-l găsiți la căsuța lui de lângă Stoborough. Știți unde e?
- Am trecut prin el în dimineața asta.
- Îl găsiți greu. Vă fac eu o hartă...
Newman tocmai își pusese harta în buzunar, când în bar năvăli o matahală de om. Avea părul des și negru, umerii lați și mâinile mari. Maxilarul inferior, acoperit cu o barbă neagră, avea un aer agresiv. Purta un hanorac
ponosit și pantaloni de dril. Imaginea lui îi aminti lui Philip de omul acela masiv care trecuse cu bicicleta pe drumul de edec noaptea trecută.
- O halbă de bere. Și repede. N-am timp să stau aci toată ziua. Fă-mi loc la bar, se răsti el la Newman.
- E loc destul.
- Suntem șmecheri, ai? Nou-venitul se uită urât la el. Mi se pare că te cunosc. Arăți ca șoarecele ăla de la ziar, Robert Newman.
- Poate pentru că sunt chiar el.
- Io-s Craig. Și nu-mi stă nimeni în cale. Își puse cotul pe bar, aproape de Newman. Am zis că ăia care mă cunosc nu-mi stau în cale. M-ai auzit? Sau faci pe surdu'?
Barmanul pusese pe tejghea băutura pe care o comandase Craig, într-o cană de bere cu capac. Craig își mișcă cotul și o răsturnă. Philip auzi huruitul motocicletelor care se apropiau. Trei intrară în bar, iar el se gândi la ce-i povestise Newman, la ce pățise când se dusese să caute un telefon seara anterioară. Se întoarse cu fața la ei. Craig și Newman stăteau față în față.
- Uite, mi-ai dat halba jos. Comandă-mi alta.
- Þi-ai dat-o singur jos, răspunse Newman calm.
- Tu ai vrut-o...
Pumnul uriaș al lui Craig se strânse și se îndreptă spre Newman. Mâinile corespondentului de presă se mișcară rapid, aproape imperceptibil. Newman prinse ambele mâini ale lui Craig într-un anumit punct unde sunt localizate terminațiile nervoase. Craig împietri, icni de durere când Newman îl întoarse și-l lipi de perete, își eliberă o mână, prinse capul adversarului și îl izbi de perete.
- Ar fi cazul să mai crești. Altfel, s-ar putea să o încasezi. De fapt, cred că cel mai bine ar fi s-o ștergi. Chiar acum!
În timpul confruntării, Philip stătuse între cei doi bărbați și cei trei motocicliști care dăduseră semne c-ar vrea să-l atace pe Newman pe la spate.
- Ați venit să beți ceva sau o căutați cu lumânarea?
- Ia să-l terminăm pe băiatul ăsta, sugeră unul dintre ei.
- Dacă aș fi în locul vostru, eu nu m-aș băga în bucluc, se auzi o voce tărăgănată din spatele celor trei tineri.
Se întoarseră și-l văzură pe Marler stând în pragul ușii. În mâna dreaptă avea un mic Beretta, o armă automată nu mai mare de cincisprezece centimetri. O arunca în sus cam jumătate de metru, apoi o prindea la loc. De fiecare dată când o prindea, o ținea câteva clipe îndreptată spre unul dintre cei trei bărbați.
- E chiar o jucărie, după părerea mea, dar e încărcată cu gloanțe adevărate. Și am permis pentru arma asta mică și admirabilă. De ce nu vă cărați de-aici, cu tot cu motoarele voastre idioate?
Ceea ce-i sperie, pe lângă armă, fuse tonul mieros cu care le vorbi. Marler se dădu la o parte ca să le facă loc să iasă, lăsându-l pe Craig să se descurce de unul singur.
- Te dau în judecată pentru vătămare corporală, mormăi el. Când Newman îl împinsese, Craig se izbise cu capul de perete. Era amețit, dar avea venin în priviri. N-o să uit asta, mormăi din nou.
- De acord cu tine, zise Newman. Ia-ți liber câteva zile până-ți trece capul. Și uită de bere.
- Naiba... să te ia.
Craig ieși în stradă, clătinându-se pe picioare. Barmanul îl așteptă să părăsească hotelul înainte să comenteze.
- Nu vreau să-l mai văd pe-aici și nici nu și-a plătit berea.
- A mai fost pe aici? întrebă Newman.
- De vreo două ori în ultima săptămână. M-a întrebat același lucru ca și dumneavoastră. Dacă am auzit de un bărbat pe nume Marchat, și dacă da unde stă.
- Ce i-ai spus? se interesă Philip.
- Nimic. I-am spus că n-am auzit de numele ăsta, așa că n-am de unde să știu unde stă tipul. Nu i-am spus niciodată nimic despre locul lui Marchat, Devastoke Cottage.
Marler dispăruse la fel de repede precum apăruse, până când ei își terminară băuturile, mulțumiră barmanului și se duseră la locul unde își parcase Newman Mercedes-ul. Philip se uită în dreapta și-n stânga pe South Street, care era aproape pustie, cu excepția unei femei ciudate, cu o sacoșă de cumpărături în mână. Nu se vedea nici urmă de motocicliștii pe care îi auzise plecând spre finalul scandalului.
- Acum, unde mergem? întrebă Philip, aruncând o privire în mica piață din vecinătatea râului și a podului.
- Să nu spui nimic și să nu rămâi cu ochii holbați când o să te uiți în partea din spate a mașinii, îl avertiză Newman, care verificase, automat, spatele când se urcase în mașină. O să mergem să găsim Devastoke Cottage, unde locuiește Marchat. E timpul să stăm puțin de vorbă cu el, să aflăm ce știe despre incendiul de la Sterndale Manor.
Philip aruncă o privire scurtă în spate în timp ce se urca lângă șofer, încovoiat pe podeaua din spate se găsea Marler. Þinea în mână o husă din prelată, și Philip bănui că înăuntru se odihnea arma favorită a lui Marler, o pușcă lungă Armalite pentru distanțe mari.
Stoborough era ceva mai mult decât un cătun cu câteva case și o cârciumă. După ce se uită pe harta pe care le-o desenase barmanul, Newman coti pe un drumeag îngust, străjuit de garduri într-o parte și de câmpuri deschise, acoperite cu apă de cealaltă.
- Știi cine era Huliganu'? le strigă Marler din spate?
- Un tip pe nume Craig.
- I se spune Craig „Rangă". Numele de botez e Carson.
- Atunci de ce Rangă?
- Când o să-ți spun, o să-ți placă ce i-a făcut Bob. Când prietenul Craig dorește o informație de la cineva, iar acesta nu i-o dă, folosește o rangă ca să-i zdrobească nefericitului rotulele. Un personaj cu adevărat încântător.
- De unde știi?
- Mi-a spus-o Archie, un informator pe care l-am cunoscut la o masă de prânz într-un bar dintre cele pe care le întâlnești pe șosea. Mi-a spus că de fiecare dată când îl vede pe Craig, fuge mâncând pământul. Ciudat este faptul că e adjunctul unui om foarte bogat, Leopold Brazii.
- O brută ca ăsta? Tonul lui Philip exprima neîncredere. Brazii e un om care se învârte prin cercuri înalte.
- Eu credeam că se prostește cu accentul lui cockney1, comentă Newman. De ce ești atât de sigur că era Craig Rangă?
Dialect londonez (n.tr.)
- Archie mi-a făcut o descriere foarte exactă, ca să știu să mă feresc. Iar Archie se pricepe la descrieri. Ce mi-a spus el i se potrivește huliganului perfect.
- încetinește! strigă Philip. Tocmai ai trecut pe lângă locul cu pricina. E un indicator înfipt în gard.
Newman se uită în oglinda retrovizoare, dădu înapoi și înțelese de ce nu observase Devastoke Cottage. Era destul de departe de drum, în spatele unui gard viu, plin de țepi. Casa era mică, cu acoperiș de paie și o singură fereastră de fronton la etaj, făcându-și loc printre paiele de o culoare verzuie ale acoperișului.
Marler îi ajunse din urmă când Newman deschise o poartă de lemn care scârțâi. „Totul pare lăsat în paragină", gândi Newman, croindu-și drum pe cărarea plină de buruieni, apoi observă culoarea acoperișului de paie. Era neliniștit... toate draperiile erau trase.
- Mă întreb ce-o să găsim aici, spuse el mai mult pentru sine.
Fu nevoit să apese pe sonerie de patru ori până ce ușa veche și grea de lemn să se deschidă. Un bărbat apăru în prag, mic de statură, cu o față dolofană, proaspăt ras și cu o piele fină. Părul castaniu era foarte ciufulit, iar peste pijamale purta un halat.
- Ne pare rău că v-am trezit, începu Newman. Bănuiesc că sunteți domnul Marchat.
- Nu. Eu sunt Partridge. Domnul Marchat mi-a închiriat Devastoke Cottage. Am ajuns foarte devreme dimineață și abia am reușit să dorm un pic.
- Putem să stăm puțin de vorbă despre domnul Marchat? Ne cerem încă o dată scuze pentru deranj, dar este o chestiune urgentă.
- Toți trei? întrebă Partridge nervos.
- Asta s-ar putea să vă liniștească. Newman scoase o legitimație de ofițer din Ramura Specială, falsificată cu măiestrie de experții de la subsolurile din Park Crescent.
- Ramura Specială. N-am cunoscut pe nimeni din domeniul ăsta până acum. Vă rog, intrați. Scuzați dezordinea. Să mergem în camera de zi. O să trag draperiile...
Îl conduse în dreapta, într-o cameră mică din care se vedea grădina din față și, mai încolo, drumul. Dădu la o parte draperiile, invitându-i să ia loc. Camera avea fotolii de creton care se asortau cu draperiile. Newman și Philip se așezară, iar Partridge ocupă un alt fotoliu. Marler, după cum îi era obiceiul, se sprijini de un perete, lângă fereastră. Scoase o țigară lungă, și-o băgă în gură, apoi se opri.
- Puteți fuma, îl asigură Partridge. Vă rog. Cred c-o să-mi aprind și eu una, continuă el, scoțând un pachet dintr-un buzunar al halatului.
- Ne așteptam să-l găsim pe domnul Marchat la domiciliu, explică Newman. Ne-ați putea spune unde este?
În ciuda lipsei evidente a somnului, Partridge, un bărbat căruia Newman îi dădea peste patruzeci de ani, explică, pe scurt, întreaga serie de evenimente care îl adusese la ferma Devastoke.
- Ceea ce e extraordinar, concluzionă el, e faptul că semănăm foarte mult. Am fost chiar uimit când l-am întâlnit prima oară.
- Credeți că v-a ales drept chiriaș pentru acest motiv? se interesă Newman.
- A, nu. Practic, am căzut de acord încă de la primul telefon, când am răspuns anunțului pe care-l dăduse în ziarul local, că am să stau aici. Cu condiția, bine-nțeles, să-mi placă locul.
- Cât a trecut de când ați vorbit prima oară cu el?
- Cam o săptămână. Nu mai mult. A făcut ceva rău?
- Nu, nicidecum, îl asigură Newman. S-ar putea să ne fie de ajutor în anchetele noastre. V-a dat adresa mătușii sale din Londra, în apartamentul căreia o să stea?
- Nu. A spus c-o să-mi comunice la telefon toate detaliile de îndată ce va fi sigur că ea se mută. Dar, în privința asta, nu avea nici un dubiu.
- Sper să nu vă deranjeze dacă v-o cer, îi spuse Newman cu tot tactul de care era în stare, dar ați putea să faceți dovada identității dumneavoastră?
- Nu, cum să mă supăr. Dumneavoastră v-ați așteptat să-l găsiți pe domnul Marchat aici. Carnetul de conducere e suficient?
În timp ce îl așteptau pe Partridge să se întoarcă, Marler, care stătea tot în picioare lângă fereastră, se trase înapoi, lipindu-se de perete, și trase cu ochiul afară, de după pliurile draperiei.
Un Volvo gri trecea cu viteză redusă pe lângă ferma dinspre Sto-borough. Geamurile erau aburite, dar șoferul curățase mai devreme o porțiune în suprafața cețoasă. Marler avu vaga impresie că bărbatul de la volan e înalt. Mercedes-ul lui Newman era parcat pe marginea de iarbă de lângă gardul viu. De îndată ce trecu de fermă, Volvo-ul mări viteza.
- S-a întâmplat ceva? întrebă Philip.
Marler nu avu timp să răspundă; Partridge se întoarse și-i înmână lui Newman un carnet de conducere. Acesta se uită la el și văzu că e eliberat pe numele lui Simon Partridge. l-l înapoie și se ridică.
- Vă mulțumesc, domnule Partridge. Ne cerem din nou scuze că v-am deranjat somnul.
- E-n regulă. Partridge se uită la o canapea lipită de un perete. Cred c-o să mă întind aici și-o să las draperiile așa. Altfel, o să dorm până la Sfântu Așteaptă. Și mai am încă atâtea de despachetat...
- Ciudat, remarcă Newman când se întorceau pe potecă, că Marchat a întins-o atât de repede după tragedia de la conacul Sterndale.
- Dar a încercat să închirieze locul de-acum o săptămână, îi aminti Marler. Pare un individ inofensiv, Partridge ăsta.
- E ciudată povestea aceea cu asemănarea cu Marchat, comentă Philip.
- A, se spune că toți avem o dublură pe undeva, replică Newman.
Timpul se schimbase cât stătuseră ei înăuntru, la ferma Devastoke. Geamurile de la mașina lui Newman se aburiseră, așa că el începu să le curețe cu o lavetă. Puse ștergătoarele în funcțiune, ca să curețe parbrizul, stoarse laveta și își șterse mâinile pe o altă bucată de cârpă.
- Am face mai bine să ne întoarcem în Wareham. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să dăm nas și cu muzica pe care o scârțâie dezagreabil inspectorul-șef Buchanan. Vom uita că i-am făcut o vizită lui Partridge. Marler, te sfătuiesc să te faci mic și să te strecori înapoi la Ursul Negru. N-are nici un rost să-i dăm de știre polițistului nostru preferat câți suntem aici. Asta l-ar face cu adevărat curios...
Marler se ghemui din nou pe podeaua din spate, după ce-și scoase pușca de sub pătura de călătorie, unde o ascunsese. Pe drumul de întoarcere la Wareham, Philip se gândi la colegul lor ascuns în spate. Marler rămăsese în picioare, cu o privire pierdută cât timp Newman ștersese geamurile, de parcă s-ar fi gândit la ceva.
Trecuseră prin Stoborough și se apropiau de podul de peste Frome, când jtfarler strigă:
- Bob, întoarce, te rog. Întoarce-te la Devastoke Cottage.
- De ce dracu' să mă-ntorc?
- Ai încredere în mine. Doar fă-o.
- Of, bine. Ai putea să-mi dai un motiv, mormăi el și execută o întoarcere de o sută optzeci de grade pe toată suprafața șoselei, goală la ora aceea.
- Cât am stat noi acolo, a trecut încet un Volvo pe lângă fermă. Nu mi-a plăcut cum arăta. Și cu cât mă gândesc mai mult la el, cu atât mai mult nu-mi place cum arăta.
- Am observat mașina, își aminti Philip. A trecut ca melcul când își aducea Partridge carnetul de conducere. M-am gândit că șoferul putea să fie o femeie.
- E greu de spus. Șoferul - sau șoferița - era ceva mai mult decât o siluetă, răspunse Marler, darnoi de ce mergem ca melcul?
- Pentru că, explică Newman, ca și cum vorbea cu un copil, în fața noastră e un tractor, iar în spatele tractorului e o mașină. Și pe banda cealaltă se circulă. Nu pot să depășesc. Nu mai fi atât de nerăbdător, ajungem imediat la drumul lateral.
- O să meargă și tractorul pe acolo, i-o trânti Marler.
În mașină tensiunea creștea. Newman începea și el să se îngrijoreze. Avea experiența intuițiilor lui Marler, care se dovediseră prea des a fi bine fondate. Tractorul și mașina din față își continuară drumul drept spre Corfe, iar el o luă pe drumul lateral unde nu era nici o mașină. Acceleră.
- Totul pare la fel ca înainte, remarcă Newman când coborâră din Mercedes-ul parcat în față la Devastoke Cottage.
- Nu, nu e, spuse Marler și își scoase Beretta, ținându-l pe lângă corp. Partridge ne-a spus clar că lasă draperiile din camera de zi trase, cât mai doarme. Ei bine, acum ferestrele sunt acoperite.
- Poate că s-a răzgândit, sugeră Newman.
- E aici o cărare care ocolește ferma și duce, probabil, spre o ușă din spate. Eu zic să mergem să vedem...
Înaintară fără nici un zgomot pe poteca acoperită cu mușchi, iar în spatele casei găsiră ușa din dos. Se opriră brusc la un semn al lui Marler, care ridicase un deget, cerând liniște deplină. Ușa din dos era ușor întredeschisă, fusese forțată cu brutalitate, mărturie stând lemnul crăpat al tocului. O împinse încet, ținându-și arma sus. Se strecurară într-o bucătărie întunecată, cu o sobă veche de fier lângă perete.
Newman își ținea strâns Smith & Wesson-ul lui de 38, iar Philip își scosese Walther-ul. Înaintară încet într-un hol îngust. Ușa de la camera de zi, în stânga lor, era pe jumătate deschisă. Marler rămase lângă ea și o împinse ușor, deschizând-o larg. Ochii li se obișnuiseră deja cu semiîntunericul.
- O, Doamne! șopti Philip.
Partridge atârna jumătate de pe canapea, cu capul pe podea, întors într-un unghi bizar. Marler intră în cameră, se aplecă, îi verifică artera carotidă și își ridică privirea.
- Mort de-a binelea. Are gâtul rupt. Cred că știu cine a făcut-o. Europa are un nou asasin în libertate. Ucide pentru sume mari. Tehnică simplă. Vine în spatele victimei și îi înconjoară gâtul cu brațul într-un anume fel. Iată rezultatul. I se spune Năluca.
- Ciudat nume, zise Philip încet. De ce Năluca?
- Pentru că dispare asemeni unei imagini fugare. Sunt convins că aici e mâna lui. Credea că îl omoară pe Marchat...


5
- Deci părerea ta e că asasinul a crezut că l-a ucis pe Marchat? întrebă Tweed.
Stătea în cabinetul lui din Park Crescent când Monica îi spuse că Newman așteaptă la telefon. Pe figură nu i se mișcă nici un mușchi cât îl ascultă pe Newman relatându-i pe scurt ce se întâmplase, inclusiv întâlnirea cu Craig Rangă. În acest punct Tweed îi întrerupse pentru prima oară povestirea lui Newman.
- S-ar putea să fie vorba de adjunctul domnului Leopold Brazii, un individ pe nume Carson Craig, darMonica a mai săpat după niște informații despre acest gentleman. De obicei, se etalează într-un costum impecabil și un accent sofisticat. Tonul îi deveni ironic. E genul de om pe care l-ai putea invita la clubul pe care-l frecventezi și tu.
- Doar că eu nu-mi pierd timpul aderând la vreun club, ripostă Newman. Eu m-am gândit că se prostește cu accentul lui londonez. Și „gentleman" nu e tocmai termenul pe care l-aș folosi eu. În mare, e un dur sadic, poreclit „Rangă". Folosește una ca să zdrobească rotulele celor care-l deranjează.
- înțeleg. Bob, Monica a mai descoperit că Brazii e proprietarul de la Grenville Grange, care se află în vecinătatea casei Sterndale. Cocoțată lângă falezele din Lyman's Tout. Verifică locul acela, darnu singur. Ia-i pe Philip și pe Marler cu tine.
- Dacă insiști.
- Insist. Trei crime în Dorset sunt și-așa prea mult. Încercați să-l evitați pe Buchanan cât de mult puteți. De asemenea, trimite-l pe Butler la adresa
anterioară a lui Partridge, cea din Poole, ca să-l verifice. Bănuiesc că i-ai reținut adresa când ți-a arătat carnetul de conducere.
- Am reținut-o. Mai bine o iau din loc, înainte să apară Buchanan la orizont.
- Așa să faci. Simt eu că se pregătește ceva. Continuă să stai cu Philip la Priory. Ai mai aflat ceva despre noua prietenă a lui Philip, Eve Warner? Nu-ți pot confirma dacă e în Ramura Specială sau nu.
- Nici un semn de la doamnă până acum. Terminat.
- Ai grijă...
- De ce nu-mi țin gura? își spuse Newman, ieșind din cabina telefonică de pe South Street din Wareham.
Pe bordură, sprijinită de Porsche-ul ei roșu, stătea Eve Warner. Îmbrăcată într-un hanorac alb impecabil, cu gluga atârnându-i pe umeri, Eve îi făcu semne cu mâna. Mică de statură, observă el, și chiar în pantaloni albaștri de dril, strânși pe picior, și cu hanoracul arăta foarte bine. „Nu-i de mirare că Philip pare să se îndrăgostească de ea", gândi el.
- Bună dimineața, Bob! îi strigă ea ștrengărește. Văd că ți-ai parcat Mercedes-ul în spatele meu. Te duci undeva? Vin și eu cu tine. Bună, Philip. Ai dormit bine, așa, singurel?
- Foarte bine, răspunse scurt Philip, care tocmai ieșise de la Ursul Negru.
Găsi că remarca ei era lipsită de tact, atâta timp cât îi spusese că era prima lui vacanță de unul singur de la moartea lui Jean.
- Atunci, nu mai fi atât de arțăgos, i-o întoarse ea. Unde mergem azi?
- Tu nu ești invitată, îi spuse direct Newman când ea ajunse lângă el. Marler se strecurase afară din hotel, apoi în spatele mașinii lui Newman,
fără ca ea să observe. Era prea ocupată să-și desfășoare zâmbetul seducător în fața lui Newman, cu intenția de a-l convinge.
- Nu-mi strica plăcerea, îl provocă ea. Am și eu nevoie de companie.
- Du-te și caut-o în altă parte, atunci. Scuză-mă...
- Pot să vin după voi! îi strigă ea când el dispăru în hotel. Lui îi trebui doar câteva minute să-l localizeze pe masivul Harry Butler și să-i dea instrucțiunile lui Tweed: verificarea lui Partridge și a adresei lui din Poole.
- Și partenerul meu, Pete Nield? E în camera lui.
- Spune-i să stea aici și să țină sub supraveghere hotelul Priory, în caz că apare inspectorul-șef Buchanan. Se învârte pe-aici, pe undeva. O să mă întorc să-mi dai raportul mai târziu, în cursul zilei de azi.
Când ieși în stradă o văzu pe Eve sprijinită de mașina ei, cu mâinile și picioarele încrucișate.
- Nu scapi de mine așa de ușor, îi spuse ea.
- Mai vedem noi.
Străduindu-se să nu se arate deranjat de insistența ei, se sui la volan. Philip era deja la locul lui, lângă șofer, iar Marler ascuns în spate. Se îndreptă spre pod și de-acolo spre Corfe, apoi spre Kingston, amintindu-și că Philip îi povestise despre drumul ăsta în timpul micului dejun. În oglinda retrovizoare, o văzu pe Eve luându-le urma.
- Scap eu de tine, vrăjitoareo! zise Newman tare.
- Ce-ai cu ea? E o fată bună, protestă Philip. Newman nu-i răspunse.
în cabinetul lui din Park Crescent, Tweed le spuse pe scurt Paulei și Monicăi ce vorbise cu Newman.
- Năluca? repetă Paula. Sună puțin cam sinistru. Din câte mi-ai spus, trebuie să se fi mișcat extrem de repede ca să comită crima dezgustătoare de la Devastoke Cottage.
- Bănuiesc că i se trage de la poreclă. Năluca, zise Tweed macabru. Am mai auzit de el. Știu cine a fost. Am nevoie de Arthur Beck, șeful Poliției Federale din Elveția. Prinde-mi-l la la telefon, Monica - ar trebui să-l găsești la comandamentul din Berna.
Monica tocmai se pregătea să ridice receptorul, când telefonul începu să sune. Răspunse și-i făcu semn cu capul lui Tweed.
- E Lasalle de la Paris, din nou. Mi se pare că e urgent.
- Tweed, izbucni Lasalle când realiză că vorbește cu el, tocmai am descoperit că un alt savant eminent a dispărut împreună cu familia lui. De mai mult de o lună. Din Grenoble. Fusese în concediu și, pentru că nu s-a întors la timp la unitate, s-a descoperit că a dispărut.
- Altul? Asta face un total de douăzeci dintre cei mai importanți oameni de știință care lipsesc din Europa, Anglia și America. Dă-mi detalii, te rog. Care era specialitatea lui?
- Comunicații avansate prin satelit. Un domeniu foarte secret... este, probabil, cel mai bun din breasla lui. Georges Blanc. Ca și în cazul celorlalți, a dispărut și soția lui.
- Răpit? sugeră Tweed.
- Nu există nici o dovadă în această privință. Înainte de a se evapora, i-a lăsat instrucțiuni avocatului său de a vinde casa și tot ce se află înăuntru... inclusiv antichitățile. Avocatul trebuia să pună profiturile într-un cont personal, la o bancă din Belgia. Președintele e furios. Aveam supremația în domeniul ăsta.
- Ai idee cum a părăsit Blanc Grenoble-ul?
- Șoferul lui - pe care l-am pus să ia avionul spre Paris, ca să-l pot interoga chiar eu - mi-a spus la telefon că i-a dus pe Blanc și pe soția lui, împreună cu o mulțime de bagaje, peste graniță, la un aeroport îndepărtat din Germania. Apoi acesta i-a ordonat să se întoarcă în Grenoble după ce i-a înmânat o recompensă substanțială, ca să-și țină gura. Versiunea lui Blanc a fost că se află într-o misiune strict secretă.
- Cât timp a stat șoferul acolo pe pistă, nu era nici un avion?
- Nu. Blanc e sclipitor. Lucra la un satelit de ultimă oră... comunicații între Pământ și satelitul de pe orbită.
- Îl pun și pe el pe listă. Cât mai ești la telefon, tu ai auzit de Năluca? îl întrebă Tweed.
- Dumnezeule! De ce întrebi?
- Pentru că acest reputat asasin s-ar putea să opereze și la noi în țară.
- E un ucigaș nou, un adevărat profesionist. Și foarte scump, după cum circulă zvonurile în lumea interlopă. A asasinat doi bancheri în Paris. Asta e confidențial. Încercăm să fim cât se poate de discreți în ceea ce-l privește, cât timp suntem pe urmele lui. Până acum nu avem nimic.
- Ce fel de bancheri? întrebă Tweed calm.
- Amândoi aveau bănci mici, exclusiviste. Una e fondată pe timpul lui Napoleon. Bănci de familie.
- Și cum poți fi sigur că Năluca e responsabilă pentru crimele astea două? insistă Tweed. Þi-a lăsat cartea de vizită?
- Bine-nțeles că nu. Tehnica. Ambii bancheri aveau casele foarte bine asigurate. Și, Dumnezeu știe cum, n-a folosit la nimic. Amândoi au murit cu gâtul rupt. Unul a fost ucis în propria sa bibliotecă, în timp ce soția era în camera alăturată. Și n-a auzit nimic.
- Lipseau bani?
- E ciudat că pui o astfel de întrebare, comentă francezul. În ambele cazuri e implicat un capital mare, ținut în casă sub formă de obligațiuni, care au dispărut. Cum dracu' să dau de niște obligațiuni furate?
- Băncile au dat faliment? se interesă Tweed.
- Nu. Au rămas bani în fiecare sucursală, suficienți pentru a le menține solvabile. Tweed, sunt vârât în chestia asta până-n gât, până peste cap.
- Ieși tu din ea, îl asigură Tweed. Întotdeauna ieși. Mai vorbim... Tweed puse receptorul jos și oftă. Monica îl întrebă dacă mai vrea să-l
sune pe Arthur Beck, iar el încuviință dând din cap. Monica formă numărul imediat.
- Beck la telefon. Ce e, Tweed?
Șeful poliției elvețiene, un bărbat amabil și calm în mod normal, indiferent de dificultatea unei situații, avu de data aceasta o voce răstită.
- Arthur, cu câtva timp în urmă ai pomenit de un asasin, un profesionist, Năluca. Cât noroc ai avut în încercările tale de a-l identifica?
- De ce?
- Operează în Franța...
- Știu...
- Ei bine, ceea ce, probabil, nu știi, e faptul că acum se află la noi în țară, din câte pot să-ți spun. A încercat să-l ucidă pe martorul-cheie al unui dublu asasinat, dar, din greșeală, a ucis pe altcineva.
- E prima dată când face o greșeală. Urmă o pauză. Asta nu-mi place. Devine foarte internațional. Nu mai știu pe unde să-l caut. Pur și simplu, s-a evaporat. Probabil e responsabil pentru uciderea a trei elvețieni.
- Ce profesii aveau?
- Bancheri.
- Proprietarii unor bănci mici, cu tradiție?
- Cum Dumnezeu ai ghicit asta? Noi am păstrat tăcerea despre ceea ce face. M-am gândit că, astfel, am putea să-l luăm prin surprindere.
- Și știi că e Năluca pentru că toate cele trei victime aveau gâtul rupt?
- Da. Parcă e Omul Invizibil. Nici cea mai perfectă pază nu-l poate ține deoparte. Și poți să-ți imaginezi cât de conștienți din punctul de vedere al pazei sunt bancherii.
- Felul cum a trecut de pază ți se pare ciudat?
- A, cred că știu cum face. Tweed, își negociază intrarea. În toate cele trei cazuri, nimeni din pază n-a pățit nimic. Acum stau și mă întreb dacă nu e cumva însoțit de o femeie superbă care-l ajută să intre.
- S-ar putea ca Năluca să fie o femeie?
- Ar trebui să fie foarte puternică. Unul dintre bancheri era mare cât un taur, darasta nu l-a ajutat cu nimic. În nici unul din cazuri nu sunt semne de luptă. În afară de taur, care a tras covorul cu picioarele.
- Ca să schimbăm subiectul, tu știi ceva despre un anumit Leopold Brazii?
Urmă din nou o pauză, dar una lungă.
- Tweed, am fost oprit să mai fac vreo investigație despre el.
- Nu te cred. Nimeni nu te poate opri. Despre cine vorbești?
- Asta nu pot să-ți spun. La naiba, pe mine nu mă pune nimeni cu fața la perete. Are o vilă luxoasă lângă lacul din Zurich. Îl urmăresc foarte discret, dar asta rămâne între noi. Foarte discret. Mie mi se pare un om ciudat pentru cineva cu puterea lui. Și-ți mai spun că din Zurich, de pe aeroportul Kloten, a zburat cu avionul lui particular la Paris.
- Ce fel de avion?
- Aici e șmecheria. Are două avioane, ambele Lear. Unul are pe fuzelaj Brazii SA, numele companiei sale elvețiene, scris cu litere imense. Celălalt, alb, n-are nici un semn din care să rezulte că-i al lui. Îl folosește pe cel alb când vrea să-i zăpăcească pe cei care-l urmăresc, fie că e în străinătate, fie că nu. Ambele au echipaje care lucrează în ture, douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Spre Charles de Gaulle a zburat pe calul alb. Asta-i tot.
Tweed închise telefonul. Era atât de concentrat asupra celor aflate de la Beck, încât nici n-o observă pe Monica cu telefonul în mână, privindu-l nerăbdătoare.
- Lasalle e din nou pe linie. M-a întrebat de două ori ca să fie sigur că folosești secretizorul.
- încă Îl folosesc, spuse Tweed și ridică din nou receptorul. Îmi pare rău te-am făcut să aștepți, vorbi el.
- Þi-am spus că am fost oprit să mai fac investigații despre Leopold razii. De aceea am omis să-ți spun că Brazii a venit ieri la Paris cu avionul.
L-a așteptat o limuzină cu geamuri fumurii care l-a dus la vila de pe Avenue Foch. Unul dintre oamenii mei cei mai buni l-a identificat când s-a dat jos din limuzină.
- Și de ce-mi spui toate astea?
- Pentru că sunt sigur acum că se va îndrepta spre Anglia în următoarele două ore.
Tweed miji ochii. Paula îi observă mimica și înțelese că e tensionat.
- De unde știi?
- Pilotul Lear-ului alb tocmai a prezentat un plan de zbor pentru două re de-acum încolo.
- încotro?
- Aeroportul internațional Bournemouth. Din Dorset...
Tweed îi mulțumi scurt lui Lasalle, sări de la birou, fugi la un dulap și înșfăcă două valize gata făcute pentru plecările de urgență - una pentru el, cealaltă pentru Paula.
- Luăm Ford Escort-ul, zise el scurt. Eu conduc. Ai face bine să-ți iei rowning-ul automat. Monica, dă telefon la hotelul Priory. Reține câte o cameră pentru fiecare. Nu știm cât stăm. Poți să iei legătura cu mine acolo, codează orice mesaj.
- E vreo urgență? întrebă Paula.
Ea deschisese deja un sertar încuiat, își scosese Browning-ul 0.32 automat și-l strecurase într-un buzunar special, cusut în interiorul poșetei sale de umăr, care îi oferea acces imediat la armă. Tweed studia harta Dorset-ului de pe perete.
- Monica, îi strigă el, înainte ca ea să formeze numărul, dacă sună ewman, spune-i să posteze un om la sensul giratoriu de la sud de Sto-
orough Green. Nu Stoborough. Stoborough Green. Mai vreau un om care să supravegheze feribotul de la ieșirea din portul Poole. Ambii vor urmări limuzina cu geamuri fumurii. Cel care o vede trebuie s-o urmărească cu
multă grijă. Presupun că se va îndrepta spre Grenville Grange din Purbecl de lângă Lyman's Tout. Te las pe tine șefă...
Paula Îl ajunse din urmă când el sări la volanul Ford Escort-ului, iar ea urcă pe locul de lângă el.
- E vreo urgență? repetă ea.
- Leopold Brazii se îndreaptă spre noi - în două ore vine de la Paris și aterizează pe aeroportul internațional Bournemouth. Mergeau spre Baker Street, când Paula își puse centura de siguranță. De la aeroport, nu poate merge decât pe una din două rute posibile - și noi avem oameni postați în ambele locuri. Ceea ce înseamnă că ajungem înaintea lui în Wareham.
- Ce se întâmplă? Ceva a luat-o brusc din loc.
- Cred că Dorset-ul e pe punctul de a exploda...


- E inutil, zise Newman în timp ce urcau dealul abrupt și plin de serpentine spre Kingston, lăsând Corfe-ul în spate. Prietena ta, Eve Warner, e un șofer al naibii de bun și n-o să scap de ea. Se uită în oglinda retrovizoare. Uite-o cum ia curba aceea, parcă e un profesionist la Brand's Hatch1.
- În cazul ăsta, se auzi vocea tărăgănată a lui Marler, care stătea ghemuit pe podeaua din spate, îmi pierd vremea ascunzându-mă. Anunță-mă când mai iei o curbă, o să mă ridic și mă bag într-un colț. Când o să mă vadă, o să creadă că am stat așa tot drumul.
- Atunci, pregătește-te... Acum!
Newman acceleră brusc și intră într-o curbă periculoasă. În spate, Marler se ridică repede și se așeză într-un colț, dezmorțindu-și picioarele.
- Perfect! Nu te-a văzut, dădu Newman raportul.
- Eu încă mai cred c-ar fi trebuit să venim cu mașina mea, protestă Philip.
- Ai fi riscat să dai de Buchanan când te duceai s-o iei din față de la Priory.
- Mercedes-ul tău n-o să intre pe drumul ăla de pe Lyman's Tout.
- Da' cine-a spus c-o să încercăm să mergem pe-acolo? întrebă Newman.
- Și-atunci, unde dracu' mergem?
- Direct la Grenville Grange, reședința unui anumit domn Leopold Brazii.
- O căutăm cu lumânarea...
Marele premiu de Formula 1 al Marii Britanii (n.tr.)
- L'audace, toujours l'audace1, cum zicea Danton sau ceva de genul ăsta. M-am uitat pe hartă. Întoarcem aici, în Kingston, ca să ajungem la drumul care duce la fermă.
- Și dacă ne iese în față o hoardă de paznici?
- Îl păcălesc eu și tot intrăm. Se pare că ai uitat că pe vremuri am fost corespondent de presă, spuse Newman cu eleganță. În jocul ăsta înveți să intri peste tot.
- Pregătiți-vă pentru luptă, comentă Marler.
Drumul spre Grenville Grange apăru dintr-odată lângă un drum singuratic, pe înălțimile Purbeck-ului. Două porți masive, lucrate în fier, se deschideau spre o alee pavată cu piatră care cobora spre vilă. Philip văzu o construcție masivă și întunecată, cam la cinci sute de metri mai încolo. Nici un paznic, nici un semn de viață.
- Dacă intri acolo, oprește puțin mașina, spuse Philip.
- De acord, darde ce? întrebă Newman, trăgând pe dreapta.
- Vreau să mă duc s-o conving pe Eve să rămână pe șosea. Ai auzit ce-a zis Marler.
- O idee bună. O să ne stea în drum. Și eu m-am gândit la asta...
Eve își oprise Porsche-ul la zece metri în spatele lor, lângă zidul înalt de piatră gri care străjuia șoseaua. Își ridică sprâncenele negre când Philip se apropie și-și etală zâmbetul ca o invitație.
- Pun pariu că Bob Newman m-ar bate. Spune-i că e o țară liberă.
- Eve. Philip își sprijini cotul de marginea geamului deschis. S-ar putea să fie dificil... Chiar periculos...
- Dar tu o să ai grijă de mine, nu-i așa? La o adică, cred că și Bob mi-ar sări în ajutor. Cine-i tipul din spate? Nu l-am mai văzut, nu?
- Eve, îți cer să faci drum întors. Și venim noi după tine.
- Sigur că veniți, spuse ea cu sarcasm. Spune-i lui Newman că sunt în coada lui. Sunt a naibii de încăpățânată.
- Ești, i-o întoarse scurt Philip.
- Hai, nu te enerva.
1 „Curajul, întotdeauna curajul" (în franceză, în original, n.tr.)
Philip ridică indiferent din umeri, se întoarse grăbit la Newman și se urcă lângă el.
- Nu se lasă, remarcă Newman.
- N-am putut s-o conving. Tu de unde ai știut?
- După fața ei. Și după a ta. Acum, ce mai pune la cale? Vine în fugă spre noi. Bănuiesc c-ar fi mai bine să încerc s-o fac să priceapă.
Eve își băgă capul pe geamul lui Newman. Se uită în spate la Marler.
- Bună, frumosule! Tu cine ești? Poate îmi oferi ceva de băut în curând. Băutura mea preferată e votca.
- Du-te acasă, zise Newman.
Eve își aprinse o țigară de la cea pe care o terminase. Dădu fumul departe de fața lui Newman. Căpătă o mină serioasă.
- Bob, aș putea fi de ajutor. Am ochi de pisică.
- Și gheare de pisică, fără îndoială.
- O să mă fac că n-am auzit ce-ai zis. Vrei să faci o vizită sau doar verifici locul ăsta? Dacă Îl verifici, vezi unde se bifurcă drumul? O parte urcă spre terasa de la intrare, cealaltă ocolește până în spatele acestei opere arhitectonice. Această a doua parte vă duce în spate, apoi mai departe de Bleak House1, până la o pantă care coboară spre mare. Chiar lângă marginea falezei - și-ar fi bine să fiți atenți - drumul face o curbă chiar la capătul unui perete de piatră care se continuă spre Lyman's Tout.
- De unde știi?
Captase interesul lui Newman, care acum o privea fix, plin de curiozitate.
- Pentru că atunci când Philip m-a dus sus, pe Lyman's Tout, am observat drumul care ocolește casa, printr-o spărtură într-un loc unde se năruise zidul. Am un bun spirit de observație. Crede-mă...
Fugi înapoi la Porsche-ul ei. Newman porni mai departe cu viteză redusă, studiind casa aceea întunecată, în toată măreția ei. Toate storurile erau coborâte, și apropiindu-se, băgă de seamă că fuseseră de curând vopsite în negru. Negru. Oribil!
1 Roman de Charles Dickens, al cărui laitmotiv este clădirea întunecată a unui celebru tribunal, (n.tr.)
Casa aceea uriașă și întunecată părea că se mișcă înspre ei, iar Philip observă că în capătul unde coteau ei se aflau câteva hambare mari... foarte asemănătoare celui în care era parcat pe jumătate vechiul Bentley al generalului Sterndale. Hambarele de aici aveau toate ușile închise.
- Să sperăm că știe despre ce vorbește, comentă Newman. E în coada mea... dacă se întoarce, o să încep să devin suspicios...
Chiar de când ieșiseră din Wareham, vremea fusese imprevizibilă. Și peste noapte nu mai plouase. Philip lua toți acești factori în considerare în timp ce treceau pe lângă hambare.
- S-ar putea să reușești să faci calea întoarsă pe drumul care trece peste Lyman's Tout chiar și cu Mercedes-ul tău, remarcă el. Cred că s-a întărit noroiul, darnu promit nimic.
Grenville Grange părea încă fără nici un ocupant. Newman nu era convins de acest lucru când coti după capătul casei și văzu un drum de piatră care continua spre mare și își pierdea urmele de roți întipărite în pământ la jumătatea pantei dinspre marginea falezei. Opri motorul, dar mașina continuă să alunece încet în urmele de pe pantă, întărite probabil din cauza lipsei ploii și a înghețului serios.
- Ce crezi? întrebă Marler.
- Ceva nu e-n regulă. Porțile acelea larg deschise mă obsedează.
- De ce? întrebă Philip.
- Sugerează faptul că cineva e așteptat. Așa că eu mă aștept să fie cineva în casă. Acum, liniște. Suntem aproape de marginea falezei...
Porni din nou motorul pentru mai mult control. După ce dădură colțul după casă și o luară în jos pe panta aceea aspră, vântul îi izbi puternic dinspre mare. În spatele lor, Eve își aduse Porsche-ul la câțiva zeci de metri de ei. În timp ce lua cu grijă curba spre Lyman's Tout, Newman se uită după ea în oglinda retrovizoare. Încetinise și ea drumul în curbă, urmând exemplul lui Newman. El parcă mașina la adăpostul zidului de piatră care depășea capota. Eve parcă în spatele lui.
- Și acum? întrebă Philip.
- Supraveghem locul acela o perioadă de timp. Tu și cu Marler stați mai încolo, ca să-mi păziți spatele. Luați-o și pe Eve, dacă trebuie s-o cărați după voi.
Luă marele binoclu de „naturalist, observator de păsări" pe care Îl împrumutase de la Butler, ieși din mașină, simți că pământul este tare, se întoarse și se întinse jos, într-un punct de lângă capătul zidului de unde putea vedea casa.
Focaliză și așteptă, simțind frigul strecurându-i-se prin haine. Marler, Philip și Eve dispăruseră după niște bolovani imenși, la o oarecare distanță, în spatele lui. Răbdător, așteptă. Nu auzea nimic din cauza tânguitului vântului și a zgomotelor înăbușite pe care le făceau valurile uriașe izbindu-se de faleză. Apoi simți ceva rotund și metalic apăsându-i ceafa, țeava unui pistol. Îngheță.
- Am în mână un pistol încărcat, amice, spuse o voce familiară. Îți zbor creierii. Încă mă mai doare capul de-atunci, din bar, când m-ai prins cu garda jos. Acum, ia zi, ce faci aici pe o proprietate particulară? Ai face bine să vorbești înainte să apăs pe trăgaci...
Vocea lui Craig suna acum mai sofisticat și mai amenințător.
Pete Nield, partenerul lui Harry Butler, constituia un mare contrast, prin înfățișare și ținută, cu omul cu care lucra. În timp ce Butler se îmbrăca cu pantaloni de dril și cu un hanorac ponosit, Nield, în comparație cu masivul Butler, era subțire și se îmbrăca foarte elegant.
Nield purta o jachetă sport în carouri și o pereche de pantaloni marinărești cafenii, călcați la dungă. Cămașa albă, impecabilă, era despărțită la mijloc de o elegantă cravată gri. Stătuse de pază la Priory, în cazul în care ar fi apărut Buchanan, și se întorsese pentru a lua legătura cu Tweed și a-i aduce la cunoștință excursia lui Newman la Grenville Grange.
- Pete, Îl întrerupse Monica, Tweed a plecat.
- Unde?
- N-a spus.
- Paula e acolo?
- Nu. Ascultă. Am instrucțiuni pentru tine și pentru Harry. Bănuiesc că suni dintr-o cabină telefonică.
- Monica, ai cea mai uimitoare intuiție.
- Cu lingușeala nu ajungi nicăieri. Am zis să asculți...
Nield tăcu în timp ce ea îi relata instrucțiunile lui Tweed. După această scurtă conversație, se grăbi să se întoarcă la Ursul Negru, în speranța că Harry Butler Îl va suna din Poole.
„Slabe șanse să mă sune acum. Trebuie să plec și să supraveghez sensul giratoriu din Stoborough Green", se gândi el. Viața nu era așa. În timp ce răsucea cheia în ușa camerei sale, auzi telefonul sunând. Se repezi la aparat... știind că va înceta să sune de îndată ce va ridica receptorul. Îl ridică grăbit.
- Da. Cine e?
- Parcă n-ai aer. Þi-ai pierdut antrenamentul, se auzi vocea groasă și ironică a lui Butler.
- Ce să zic...
- Îți convine potârniche1 la masa de seară? Potârnichea merge foarte bine.
- Mâncarea mea preferată, răspunse Nield, continuând mesajul cifrat al lui Butler. Mai ești în Poole? Bine. Instrucțiuni noi. E posibil ca un client important să intre în Poole, via feribot, spre ieșirea în portul Poole...
- Eu am Sandbanks, tu iei Shell Bay. Mai departe...
- Trebuie tratat ca un rege. Dacă o ia pe drumul ăsta, va circula, probabil, într-o limuzină cu geamuri fumurii. Tu ești escorta lui... o escortă foarte discretă. Ar putea să ajungă într-o oră, poate mai mult.
- Am înțeles. Ar fi mai bine s-o iau din loc.
- Și eu.
La Sandbanks, Butler se chinui să-și scoată trupul mătăhălos din cabina telefonică și se întoarse grăbit la locul unde își parcase Ford-ul Fiesta. Pete Nield prinsese esențialul din cele ce-i raportase: că-l verificase pe Partridge.
La sosire, folosise o carte de telefoane căreia îi rupsese foile în mașină și telefonase la patru adrese unde locuia un Partridge. Scuzându-se la primele trei dintre ele, explicând că își căuta un prieten, dădu lovitura la a patra, o căsuță retrasă care avea un anunț la una din ferestre. Cameră de închiriat. Proprietăreasa, o femeie trupeșă, fu amabilă.
- îmi pare rău, dar prietenul dumneavoastră tocmai s-a mutat la o mică fermă de lângă Wareham. Foarte repede s-a mutat. Îmi pare rău că l-am
1 Joc de cuvinte: partridge= „potârniche" (n.tr.)
pierdut, era un chiriaș foarte liniștit. Lucra la el, în camerele lui... avea o mulțime de aparate ciudate. Calculatoare le zicea el. Și o mașină care țăcănea și scuipa foi cu mesaje bătute la mașină pe ele. [ - Probabil, un fax, presupuse Butler.
- Era un om atât de drăguț și de liniștit. Nu-mi făcea nici un fel de probleme. Voia un loc liniștit la țară. Unora le place la țară, știți. Mie nu mi-ar conveni. Mie îmi place puțină agitație...
- Ca să fiu sigur că e omul meu, ați putea să-l descrieți? o întrerupse Butler pentru a opri torentul de cuvinte.
Așteptă. Oamenii nu se pricepeau să descrie pe cineva, chiar dacă Îl cunoșteau bine.
- Mic. Mai mic decât dumneavoastră. Mai puțin bine făcut, dacă nu vă supărați. Am crezut că e străin. Și fiți atent, vorbea o engleză perfectă, dar nu arăta a englez. Avea o piele așa de fină, că mă întrebam dacă trebuie să se bărbierească...
- Ați putea să-mi dați adresa la care s-a mutat? întrebă Butler disperat.
- Devastoke Cottage, lângă Stoborough. E la sud de Wareham. O luați...
- Mii de mulțumiri. Butler se dădu înapoi, ca să scape de vorbărie. Știu cum se ajunge. Plec într-acolo...
Se grăbi să ajungă la cabina telefonică pe care o observase, fiind sigur că Îl va convinge pe Nield că dăduse peste adevăratul Partridge. Apoi plecă cu mașina spre debarcader.
Butler se hotărâse deja unde să aștepte. Când venise în Poole din Shell Bay, via feribot, observase o mașină parcată în capătul celălalt al plajei. Un bac, o ambarcațiune mare, dirijat de un lanț care unea cele două maluri, se pregătea de plecare. Singurul alt vehicul de la bord era un autobuz local. Rampa se ridică în timp ce el își parca mașina în spatele lui.
Traversarea dură doar câteva minute, iar în depărtare Butler văzu coamele arcuite ale Purbeck-ului. Coborî cu mașina de pe bac, se opri la gheretă să plătească, apoi o luă la stânga și intră în parcarea care se afla la câteva sute de metri de punctul de traversare. Era singura mașină din parcare, într-o zi însorită, dar sumbră de februarie.
„Perfect", își zise Butler. „Perfect... din mașinile care trec nu se observă parcarea asta decât dacă șoferii au un bun spirit de observație." Și dinspre Sandbanks era complet invizibilă pentru oricine venea din Bornemouth.
Deschise termosul, luă o gură de cafea fierbinte și se puse să aștepte. Butler avea răbdarea lui Iov.
Þeava puștii de vânătoare se înfunda mai adânc în ceafa lui Newman. Acesta rămase nemișcat, ascultând insultele lui Craig.
- S-au schimbat rolurile acum. Capul încă mă doare, darmai bine te doare decât să ți-l zboare cineva. Cine te-a trimis?
- Eu m-am trimis, mormăi Newman cu obrazul lipit de pământ. Sunt reporter, în caz că ai uitat.
- Nu face pe nebunul cu mine, amice! Te mai întreb doar o dată. Apoi, degetul meu nervos o să apese pe trăgaci. Ia gândește-te puțin, ce loc ideal! După aceea, pot să-ți arunc cadavrul de pe stâncă. Imediat începe refluxul. De ce sunt două mașini parcate lângă perete?
- Porsche-ul e al prietenei mele. I-a murit motorul. A luat-o pe jos după ajutor.
- Și tu o să mori imediat. O s-o fac ca-n filme. O să încep să număr până la zece. Cine te-a trimis? Unu... doi... trei...
Ghemuit în spatele unui bolovan imens, Philip se înghesui lângă Eve. Marler era după o altă piatră, mai în spate. Fixase ținta puștii Armalite pe spatele lui Craig, dar Philip își dădu seama că n-are curaj să tragă. L-ar nimeri pe Craig, dar bruta ar putea să apese pe trăgaci, ca un ultim reflex când l-ar lovi glonțul. Ceafa lui Newman s-ar face bucățele.
- Am să încerc să mă târăsc până lângă Craig, spuse Philip, ținându-și mâna strânsă pe Walther.
- Eu voi încerca să-i distrag atenția, spuse Eve, clănțănind din dinți de frig sau de frică: poate de amândouă.
- Dacă te gândești la ceva, cronometrează, pentru Dumnezeu, până sunt suficient de aproape ca să-i vâr ticălosului ăluia pistolul în spate.
- Nu sunt proastă...
Philip se ridică și începu să înainteze, rămânând pe gazonul uscat care acoperea promontoriul de-o parte și de alta a drumului. Își încleștă dinții atent să nu facă nici un zgomot și veni mai aproape de Craig. Dacă bruta se întorcea, bătaia armei sale era, oricum, mai lungă decât cea a Walther-ului lui. Se apropie din ce în ce mai mult, întrebându-se la ce oare se gândise Eve.
În spatele bolovanului, Eve căută grăbită într-o grămadă de pietre și găsi una mare și rotundă. O prinse bine în mână și se ridică, în timp ce Marler se uita nelămurit la ea.
Philip se afla la mai puțin de jumătate de metru de Craig, când Eve azvârli piatra cu toată puterea în zidul de piatră. Se auzi o pocnitură puternică.
Tresărind, Craig începu să se întoarcă, îndepărtând astfel arma de Newman. Newman înșfăcă țeava și o împinse cât mai departe de el. În acel moment, Philip îi împunse spatele lui Craig cu Walther-ul.
- Glonțul meu o să-ți distrugă șira spinării. Stai, naibii, liniștit. Așa, fii băiat cuminte. Acum lasă pușca, încet...
Craig își desfăcu mâna de pe armă, iar Newman, care o ținea încă de țeavă, o aruncă cât mai departe de atacatorul său. Se ridică și-l văzu pe Marler alergând spre ei.
- Ești teafăr? întrebă Marler.
- Sunt bine. Newman își îndoi brațul drept, darmai am niște treburi neterminate.
își strânse pumnul pe neașteptate și-l lovi puternic pe Craig în maxilar. Uriașul se prăbuși. Newman îi verifică pulsul.
- E scos din priză, dar asta-i tot. Cred c-o să stea așa vreo jumătate de oră.
- Mai supraveghem? întrebă Marler.
- Bineînțeles.
- Atunci, mai bine Îl fac pachet... Scoase una din cele câteva perechi de cătușe pe care le avea la el, se aplecă, Îl întoarse pe Craig, îi prinse încheieturile la spate și-i puse cătușele. Apoi scoase două bucăți de pânză din buzunarul lui spațios. Cu batista neagră Îl legă la ochi, apoi își ridică privirea. Asta o să-l dezorienteze când o să se trezească. Iar asta o să-l facă tăcut ca o fetișcană.
Răsuci pânza și o transformă într-un căluș provizoriu pe care Îl puse peste gura lui Craig. Apoi își trase „pachetul" și-l propti de zidul de piatră. Newman se întoarse spre Philip care își băga Walther-ul înapoi în toc.
- Mulțumesc, Philip. Probabil mi-ai salvat viața - și nici nu te-am auzit apropiindu-te.
- Ar trebui să-i mulțumești lui Eve, îi explică Philip când Eve se apropie de ei. Ea i-a distras atenția lui Craig și l-a făcut să-și ia arma de la gâtul tău.
- Adevărat? Newman o privi pe Eve cu surprindere. Ei, bine...
- Mă bucur că aprobi. Eve își studie degetele lungi și frumoase cu o prefăcătorie vizibilă. Poate o să vină vremea când îți vei da seama că o femeie poate fi folositoare.
- A venit și vremea aceea. Newman întinse mâna și i le prinse pe ale ei. Îți mulțumesc. Acum ești de-a noastră. Tonul îi deveni energic. Ne rezumăm pentru moment în a supraveghea Grenville Grange, știind că nu e atât de goală pe cât pare. Și apropo, cum de a ajuns Craig în spatele meu?
- Pentru că n-am fost suficient de atenți, zise Eve direct. Philip și cu mine stăteam de vorbă în șoaptă.
- Iar eu îmi verificam arma, adăugă Marler. L-am văzut pe Craig cu coada ochiului strecurându-se prin gaura unde e zidul spart. Mi s-a părut că nu i-a luat decât o clipă ca să ajungă la tine și să-ți pună pistolul la gât.
- E-n regulă, spuse Newman, darde acum încolo, te sfătuiesc, Marler, să-ți iei o poziție mai sus, lângă spărtură. Philip, găsește-ți un bolovan lângă Marler și păzește-i spatele. Ia-o și pe Eve cu tine. Eu mă rezum la a supraveghea casa.
Se aruncă la pământ la capătul zidului ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Își luă binoclul, îi verifică focalizarea potrivită pentru casă și începu să aștepte. N-avea nici un rost să le spună și celorlalți, dar era aproape sigur că ceva urma să se întâmple.
Butler, așezat la volanul Ford-ului său, puse capacul termosului cu cafea și Îl vârî în compartimentul de la ușă. Aștepta încă în parcarea aceea cu geamul deschis ca să audă orice mișcare dinspre bac, și simțea până la piele vântul care bătea dinspre mare. Auzea valurile spărgându-se pe plaja din apropiere și văzu o pătură de nori negri apropiindu-se de Purbeck.
Ceea ce-l alertă fu sosirea unui alt autobuz. Puțin după aceea, auzi huruitul unor motociclete care se apropiau cu viteză constantă. Trei bărbați îmbrăcați în haine de piele neagră, călare pe motociclete, se îndreptau spre Purbeck. Butler porni motorul, apoi se opri.
O limuzină lungă, neagră și strălucitoare, cu geamuri de culoarea chihlimbarului trecu pe lângă parcare. Era urmată de alți doi motocicliști. „Iisuse! își zise. Nield chiar c-a zis de un rege."
Așteptă puțin, apoi o luă după limuzină, păstrând o distanță apreciabilă. Nu se vedea nimic prin geamul din spate, care era, de asemenea, opac și cu reflexe de chihlimbar. Porțiunea aceasta de drum era pustie, iar în dreapta se întindea o fâșie sumbră de teren mlăștinos. Deasupra apei se ridicaseră insule de stuf. În stânga, marea nu se mai vedea deloc din pricina unor tufe spinoase care formau un gard viu.
„Ar fi trebuit să mai aștepți puțintel", își zise.
În oglinda retrovizoare văzu un singur motociclist în piele neagră îndreptându-se în goană spre el. Ca și ceilalți însoțitori ai limuzinei, era călare pe o mașină puternică, o Fireblade. După ce trecu de el, Butler văzu că are pictat pe jachetă cuvântul Poliție. Cel nou-venit îi făcu semn cu mâna să tragă pe dreapta și să oprească. Butler se conformă.
Motociclistul își smulse casca, scoțând la iveală o figură dură, cu maxilare puternice și ochi prea apropiați. Butler nu spuse nimic când îl auzi strigându-i ceva prin geamul deschis. Aproape că-și băgase capul în mașina lui.
- Urmărești limuzina aceea? întrebă motociclistul.
- Mă duc acasă. E o șosea liberă.
- E vorba despre un personaj important.
- Și care e diferența dintre o persoană și un personaj? întrebă Butler inocent.
- Asta e treaba poliției. Fă cale întoarsă la bac.
- De ce-aÈ™ face-o?
- Pentru că așa spun eu. Întoarce mașina chiar acum.
Butler își aprinse o țigară. Își sprijini brațul de marginea ferestrei deschise.
- Aș putea să văd un act de identitate, te rog? Ca să-mi dovedești că ești de la poliție?
Motociclistul își scoase mănușa dreaptă și își duse mâna spre interiorul jachetei. Întrucât Butler văzu mâna ieșind și ținând mânerul unui pistol mare, se aplecă și își stinse țigara pe dosul palmei bărbatului.
Urmă un urlet de durere, timp în care Butler se aplecă în afară și-i apucă pistolul. Era un Luger de 7,65 mm. Nicidecum un pistol obișnuit din dotarea poliției britanice. Deschise portiera larg, cu toată puterea. Aceasta Îl lovi pe motociclist. Totul se răsturnă. Și omul, și motocicleta.
Motociclistul încerca să iasă de sub motocicletă când Butler Îl izbi peste cap cu patul Luger-ului. Inconștient, bărbatul căzu pe spate pe șosea.
După ce se asigură că nu mai trece nimeni, Butler îi verifică urgent fiecare buzunar. Nici urmă de vreun mandat, sau orice altceva care să arate că e polițist. Butler Îl ridică de umeri, Îl trase peste șosea și Îl împinse în niște tufișuri dese de grozamă1, în interiorul cărora dispăru cu totul. Butler Îl ajunse imediat, îi desfăcu jacheta și o scoase de pe trupul inert, trăgând-o cu putere și brutalitate. Aveau cam același număr, după cum estimase Butler. Își desfăcu hanoracul și-l dezbrăcă, trecând în jacheta neagră. Se gândi că îi vine destul de bine și îi trase fermoarul până sus. Apoi împinse trupul bătăușului mai adânc în tufișuri.
1 Mic arbust cu flori galbene, din ramurile căruia se fac mături, (n.tr.)
Movilă de pământ înălțată deasupra unui mormânt străvechi (n.tr.).
Pentru un om atât de masiv, Butler se putea mișca cu mare viteză. Oprise deja motorul motocicletei și își împachetă hanoracul, apoi deschise cufărul de la spate. Sub o altă jachetă neagră găsi o întreagă panoplie de arme, cinci cu totul, împreună cu muniție de rezervă.
- Se pare că, mai nou, avem un alt fel de polițist, murmură pe sub mustață.
Își puse din nou mănușile, apoi improviză o tavă din cealaltă jachetă și cără cu ea armele. La câțiva zeci de metri de-a lungul bordurii de iarbă, găsi o spărtură în gardul viu pe unde se vedea un lac de noroi. Aruncă acolo fiecare armă în parte, așteptând s-o vadă ducându-se la fund. Jacheta avu aceeași soartă.
Se grăbi să se întoarcă la motocicleta sprijinită într-o rână, o ridică și îi strânse cu piciorul rezemătoarea care o ținea în poziția aceea. Îi luase deja casca bătăușului și și-o îndesă pe cap.
Pe drumul de la debarcader, observase, pe partea dreaptă, câteva fâșii de nisip care duceau până departe, spre mare, iar la câțiva metri mai încolo văzu o altă fâșie. Fără urme de roți. Cine ar merge cu mașina la plajă pe o asemenea vreme, în această perioadă a anului?
Îi luă mai puțin de un minut ca să-și ducă Fiesta pe fâșia aceea de nisip și s-o ascundă în spatele unor tufișuri. Îi încuie ușile, se întoarse în fugă la Fireblade și lăsă vizorul căștii în jos, acoperindu-și fața. Lugerul Îl băgă în cufăr. Nu se știe niciodată când ai nevoie de el.
Călare pe Fireblade, își verifică ceasul. Trecuseră trei minute de când Îl trimisese pe motociclist în lumea viselor. Porni motorul și demară în trombă pe șoseaua pustie. Era nerăbdător să prindă limuzina înainte ca aceasta s-o cotească spre Swanage. Trecu ca vântul prin Studland, un sătuc liniștit, și văzu limuzina în depărtare.
Butler răsuflă liniștit. Limuzina rula încă cu o viteză constantă și civilizată, fără a da vreun semn că vrea să accelereze.
„Probabil că înăuntru e un ou mare, își zise, căruia nu-i place să fie transformat într-o omletă."
încetini când limuzina și însoțitorii ei își continuară drumul drept, depășind drumul lateral care ducea spre mica stațiune Swanage. În curând, în stânga apărură pantele abrupte ale dealurilor din Purbeck, și Butler le văzu înălțându-se chiar lângă drumul de țară, ca niște gorgane1 imense.
„Urmează Corfe, își zise Butler. Întrebarea e unde o să întorci acolo, O să continui spre Wareham sau te sui pe dealuri?"
Primi răspuns la întrebare când limuzina coti la stânga, chiar la baza colinei pe care se ridicau marile pietre ale vechiului castel, și intră în Corfe. Înainte de ieșirea din Corfe, limuzina întoarse la dreapta și trecu de un indicator care arăta spre Kingston.
- Arată ca Grenville Grange, comentă Butler de unul singur și simți vântul prăvălindu-se în vizorul lui, de pe unul din dealuri. Mă întreb unde sunt ceilalți. Tweed ar fi interesat de ce întorsătură au luat lucrurile...


- Ești conștient de faptul că am fost urmăriți tot timpul, de când am plecat din Park Crescent? spuse Paula.
Se apropiau de Wareham. La volan, Tweed confirmă dând din cap.
- Un Vauxhall albastru, spuse el. Șoferul, un bărbat. Acum a dispărut, în schimb ne ține companie un Jaguar gri. Poate o fac pe rând, sperând să ne prostească. Probabil că Jaguar-ul e doar o coincidență. A apărut doar de câțiva kilometri.
- În mod normal, nu crezi în coincidențe, îi aminti ea.
- Asta pentru că în spatele Jaguar-ului se află un Renault albastru care, cred eu, se folosește de Jaguar ca să se ascundă. Foarte promițător.
- Promițător? întrebă Paula surprinsă.
- Da, asta înseamnă că anchetele mele complexe, referitoare la activitățile lui Leopold Brazii, au îngrijorat diverse persoane.
- Spui asta de parcă ai fi provocat suspiciuni intenționat.
- Ei bine, am cerut anumitor colaboratori să împrăștie vestea că m-am interesat în mod serios de înălțimea Sa.
- Ar fi trebuit să-mi treacă prin cap. Dumnezeule, uită-te la câmpiile acelea. Sunt acoperite în întregime cu apă. Parcă sunt niște lacuri.
Tocmai treceau podul peste un râu, intrând pe strada principală din Wareham care părea mort. Paula se uită la vechile șiruri de case în stil georgian și la fiecare casă vopsită într-o culoare diferită.
- Presupun că pe o vreme bună, locul ăsta e chiar liniștit și plăcut.
- Foarte plăcut, comentă Tweed. Trei crime în decursul a douăzeci și patru de ore. Și apropo, cred că e esențial să dăm de urma adevăratului Marchat. Am o bănuială că se îndrepta spre Heathrow cu intenția de a părăsi țara.
- Asta înseamnă că l-am pierdut.
- Nu neapărat. Când ai ieșit pentru câteva minute din cabinetul meu, ca să te răcorești, l-am sunat pe Jim Corcoran, șeful securității din Heathrow, și i-am dat descrierea pe care i-a făcut-o Newman lui partridge - se pare că acesta seamănă foarte bine cu himera noastră, Marchat. L-am rugat să verifice toate zborurile de dimineață, de la prima oră, din Heathrow. În special, cele spre Europa.
- De ce Europa?
- Pentru că prea multe lucruri se întâmplă în Europa. E locul unde Năluca a fost foarte activă. Asta să n-o spui nimănui. Iar Brazii are cel puțin două case în Europa, de care noi știm. Una la Paris, pe Avenue Foch, alta în zona lacurilor din Zurich.
- De ce-ți faci atâtea griji în legătură cu Leopold Brazii?
- Deoarece, conform unor zvonuri din surse în care am încredere, pune la cale o operațiune de dimensiuni uriașe. Pentru că are atâta putere - cu toate legăturile lui de la cele mai înalte niveluri. Pentru că mi s-a interzis să mă mai interesez de el - la fel cum li s-a interzis lui Lasalle la Paris și lui Arthur Beck la Berna. Am ajuns...
Tweed ieși de pe South Street cotind la stânga, într-un loc de unde Paula văzu, în depărtare, înălțimile mohorâte ale Purbeck-ului, cu vârfurile pierdute într-o pătură de nori negri. Ajunse la Priory și parcă mașina într-o nișă aproape de un perete de piatră lângă intrare. În timp ce făcea manevrele de parcare, Jaguar-ul gri se opri chiar lângă el. Șoferul îi făcu semne cu mâna lui Tweed.
- Ia uite, ce companie plăcută avem! remarcă Tweed. Îl știi pe Bill Franklin, fost membru al Serviciului de Informații al Armatei?
- Eu îi spun unchiul Bill...
Paula sări din mașină, în timp ce, de la volanul Jaguar-ului, cobora un bărbat înalt. Fugi la el și Îl îmbrățișă.
- Te-am urmărit, Tweed, spuse Franklin peste umărul ei.
Franklin era un bărbat trecut de patruzeci de ani, bine făcut, și fără urmă de grăsime pe el. Cu un maxilar puternic, tot timpul zâmbea, era proaspăt ras și afișa o expresie ironică. O îmbrățișă și el pe Paula, apoi îi dădu drumul din strânsoarea brațelor sale.
- O întâmpinare cu adevărat călduroasă într-o zi ca asta. V-ați luat și voi, în sfârșit, o vacanță? Vouă v-ajunge una, amândurora.
Îi aruncă Paulei un zâmbet molipsitor. Franklin vorbea rar, Cu accentul unui profesor de școală particulară, care i se potrivea ca o mănușă. Mișcările -i încete dădeau impresia unui om leneș care nu se grăbește niciodată. Paula știa că, în felul lui liniștit, era totuși o persoană foarte activă. Întotdeauna îi fusese foarte drag.
- Carevasăzică ne-ai urmărit, spuse Tweed cu o severitate prefăcută. Pot să întreb de ce?
- Păi, tocmai m-ai întrebat. Franklin zâmbi cu căldură. Am fost ocupat. Așa, ca variație. M-am hotărât să-mi iau câteva zile libere. Mă plimbam și eu cu mașina, în căutarea unui hotel decent, și v-am recunoscut când m-ați depășit într-o intersecție. Mi-am spus: „Am nevoie de o companie plăcută, și iat-o!" Când am văzut-o pe Paula cu tine, m-am zăpăcit de-a binelea.
- Păi, Priory e un hotel foarte bun, răspunse Tweed. De ce n-ai sta aici? Când o să am puțin timp, putem sta de vorbă despre vremurile vechi...
- Excelentă idee! Lasă-mă pe mine... Îi luă geanta Paulei. Ea își aminti cât de curtenitor și de amabil este el întotdeauna. Se înscriseră toți trei la recepție și primiră camere în hotelul mare. Știți ce, sugeră Franklin după ce se semnară în registrul hotelului, de ce nu ne-am lăsa bagajele în camere și ne-am întâlni apoi în hol? Mie mi-ar prinde bine o cafea.
- Neagră și puternică precum un păcat, așa ziceai, îi aminti Paula.
- Așa ziceam? îmi aduc aminte că nu uiți niciodată o conversație. Zâmbi din nou leneș. Așa că trebuie să fiu atent ce-ți spun. E cam devreme să mă compromit pe ziua de azi.
- Când n-o să mai flirtați... interveni Tweed. Da, Bill, ne întâlnim în hol. Să zicem peste cinci minute?
Cu mult după ce trecu de Kingston, Butler încetini, apoi opri motocicleta. Ceva mai în față, cavalcada - însoțitori și limuzină - intra pe un drum străjuit de ziduri înalte de piatră. După ce dispăru din raza lui vizuală, își împinse motocicleta încet puțin mai în față - tocmai la timp să vadă niște porți uriașe de fier închizându-se încet. Nu era nimeni să le manevreze, așa că bănui că operațiunea se face automat, prin
telecomandă.
își parcă motocicleta pe o bordură de iarbă, merse încet până la porți, apoi grăbi pasul. După ce trecu de ele, văzu limuzina oprindu-se la capătul unui drum de acces în curbă, în locul unde acesta se bifurca. Se opri și se aplecă, ca și cum și-ar fi aranjat încălțămintea.
însoțitorii se strânseră în jurul limuzinei. O ușă mare, care dădea pe o terasă a casei aceleia întunecoase și sumbre, era deschisă. Un bărbat înalt, pe care nu-l vedea foarte bine, ieși din limuzină, urcă sprinten scările și dispăru în casă, urmat de însoțitorii care-și parcaseră motocicletele și își scoseseră căștile. Și le puseră sub braț și Îl urmară pe personajul cel înalt, ca o escortă militară. Ușa se închise. Pe fiecare din cele două porți, acum închise, citi două cuvinte gravate cu litere de aur: Grenville Grange.
- Am avut dreptate, își zise. Se pare că n-au observat că le lipsește un om. Sau poate că treaba lui e să stea de santinelă afară. Mai stau puțin să văd dacă se mai întâmplă ceva, apoi îi dau raportul lui Newman...
Newman, înghețat și înțepenit de cât stătuse întins pe pământ la capătul peretelui, își duse din nou binoclul la ochi. În punctul unde drumul făcea curba putea să vadă drumul principal care cobora de la porți și de unde apăru cavalcada.
- Du-te și spune-i lui Marler să se ascundă în spatele Mercedes-ului meu, îi zise lui Philip, care era întins lângă el. Spune-i lui Eve să treacă la volanul Porsche-ului. Avertizează-i pe amândoi că s-ar putea să trebuiască să fim gata să plecăm în pripă. Eve să vină în spatele meu. Și ăsta e un ordin. Fără fasoane. Viața ne poate fi în pericol.
- Am înțeles...
Newman așteptă câteva minute, apoi își ridică din nou binoclul. În spate se întindea o terasă pe întreaga lungime a casei, iar lângă un șir de trepte fusese deschisă o ușă dublă.
Apăru un bărbat înalt și bine făcut, cu părul grizonat. Þinea în mână lesa unui câine-lup uriaș, un exemplar cu o înfățișare feroce care se smuci în lesă, apoi se opri și începu să amușineze aerul.
- La naiba, murmură Newman. Îmi bate vântul din spate și bestia aceea periculoasă ar putea să ne simtă.
- Oribilă brută, spuse și Philip care se întorsese și se aruncase la pământ lângă Newman. Tipul e foarte impozant. O, Doamne, vine încoace.
Personajul cu câinele coborâse scările și începu să coboare cu pași mari și energici pe drumul spre marginea falezei, pe care intrase Newman mai devreme cu mașina. Văzându-l apropiindu-se, Newman lăsă să-i scape binoclul, care i se înfășură în jurul gâtului, și rămase cu privirea deznădăjduită, pierdută în gol.
- Nu se poate, zise el. Putem să ne și ridicăm. Oricum, o să ne vadă. În ciuda vântului aspru și a temperaturii scăzute, bărbatul care venea
spre ei purta un costum scump, albastru-închis, cămașă albă și o cravată gri-pal. Își ținea capul mare, semeț, afișând un ten arămiu, trăsături puternice, un nas roman și, deasupra maxilarului ferm, o gură mare. Mersul îi trăda o totală siguranță de sine și se vedea că e un om obișnuit să comande. Era deja foarte aproape de ei, când ieși de pe drum și se sui pe un bolovan plat, strunindu-și câinele care se smucea în lesă.
- La picior, Igor! ordonă bărbatul.
Câinele se așeză imediat lângă stăpânul său, cu gura deschisă, uitându-se la Newman cu dinții rânjiți de parcă ar fi așteptat masa de seară.
- Domnul Robert Newman, bănuiesc, remarcă bărbatul cel înalt. Cred că așa i-a spus Stanley lui Livingstone, sau invers?
- Ce mai contează? replică Newman calm. Și aveți dreptate. Robert Newman.
- Bine ai venit la Grenville Grange. Eu sunt Leopold Brazii.
Newman Îl studie pe bărbatul cel impunător înainte să reacționeze: părea să emane o aură de putere, așa cum stătea în picioare în bătaia vântului, calm și neclintit ca piatra de sub el. Avea ochi surprinzător de albaștri, și Newman realiză că se afla în prezența unei personalități deosebit de puternice și de neobișnuite.
- Am încercat o dată să vă iau un interviu, îi aminti Newman.
- într-adevăr. O umbră de zâmbet trecu pe fața lui Brazii. Dau rar interviuri, dar acum că te-am cunoscut, aproape regret că nu ți-am acordat acel interviu. Nu l-ai văzut cumva pe unul din favoriții mei, un anume Carson Craig?
- Ba da. E legat în spatele zidului. A făcut o greșeală. M-a amenințat cu un pistol.
- O, Doamne, oftă Brazii. La ora actuală e unul dintre adjuncții mei cei mai capabili. Un administrator excelent, dar cu un temperament urât. Tot timpul îi spun că trebuie să facă ceva ca să și-l controleze. Ar putea prietenul de lângă dumneata să fie atât de amabil să-l dezlege, iar eu o să-l trimit înapoi în casă.
- Fă-o, îi spuse Newman încet lui Philip.
- Văd, de asemenea, că ai două mașini, iar la volanul uneia e o femeie... Newman își dădu atunci seama de avantajul pe care Îl avea Brazii de pe piatra lui, putând să vadă vehiculele peste zid. Aruncă o privire către Porsche. Eve, așezată la volan, își pusese un batic pe cap și o pereche de ochelari fumurii. Sper că nu vă gândeați să vă întoarceți pe drumul de la Lyman's Tout, continuă Brazii pe tonul său amabil. Văd că sunt îndreptate într-acolo. E o rută periculoasă. Vă sfătuiesc să vă
întoarceți pe drumul pe care ați venit - pe unde am venit și eu. Porțile sunt închise, dar o să-i dau ordin lui Craig să le deschidă.
- Nu sunt sigur că ruta aceasta n-ar putea fi mai periculoasă, îi spuSe Newman fără ocolișuri.
- A, un om pe gustul meu. Precaut, care nu riscă decât dacă e obligat s-o facă. Brazii chicoti. Domnule Newman, am să stau lângă dumneata și am să te însoțesc pe parcursul întregului drum. Trebuie doar să-i lăsăm lui Craig timp să ajungă la casă și să pună în funcțiune porțile automate.
Newman fu din nou surprins în sinea lui, fără să lase să se întrevadă. Philip, căruia Marler îi dăduse cheile înainte de a se ascunde în spate în Mercedes, îi scosese lui Craig călușul, batista de la ochi și-i desfăcuse cătușele. Acesta se clătină pe picioare, clipi des, Îl văzu pe Newman și porni, poticnindu-se, către el.
- Tu...
- Craig! Brazii părea că i se adresează unui copil. Nu face din țânțar armăsar. Fii drăguț și ține-ți gura închisă. Du-te în casă și deschide porțile. Domnul Newman și tovarășii săi pleacă. O să merg puțin cu domnul Newman, înainte de a-i ura drum bun, apoi mă întorc acasă. Mișcă-te, omule! tună el dintr-odată. Uluit, Craig se împiedică atunci când trecu pe lângă zidul de piatră și se opri, văzându-și arma trântită pe pământ. Am... spus... mișcă-te... Craig, ordonă Brazii pe un ton moale care păru să-i înspăimânte adjunctul. Când Craig trecu prin dreptul lui, Brazii îi dădu lesa, fără să-i spună nimic, iar acesta luă câinele în primire și încercă să se grăbească spre casă. N-o să mai avem nevoie de asta, zise Brazii energic.
Făcu un pas mare și coborî de pe piatră, ridică pușca de vânătoare, o verifică, o luă de pat și-o azvârli spre mare. Arma dispăru peste marginea falezei. Newman fu impresionat de puterea fizică a lui Brazii... distanța era mare, iar arma era grea.
- Eu merg în Porsche, sugeră Philip, spre ușurarea lui Newman. Newman observă că Philip gândea repede într-o situație bizară ca
aceasta. Își dăduse seama că nu putea să meargă în spatele Mercedes-ului, cu Marler ghemuit sub pătura de călătorie.
- Merg cu tine, strigă Philip venind spre Eve. Newman merge înainte și noi după el. Ieșim pe unde am intrat.
- Ce dracu' se întâmplă?
- Fii doar gata să întorci mașina și să mergi după Bob.
- Faci pe șefu'.
- Numai când trebuie, i-o întoarse Philip.
Newman deschise portiera stângă și Brazii se strecură pe locul pasagerului, punându-și centura de siguranță. Râse.
- O precauție, în caz că greșești drumul și-o iei peste stâncă.
- O să încerc să evit mișcarea asta, răspunse Newman în glumă. Cum ați știut că e cineva după zid - că eram eu acolo? întrebă el, dând drumul frânei de mână.
- Elementar, dragul meu Watson1. Mie îmi place curățenia. Când am fost ultima oară aici, am dat ordin ca drumul de prundiș pe care o să intrăm să fie netezit. Când am ieșit pe terasă, am observat urme de roți.
O simplă deducție. Roțile celor două mașini scrâșneau pe prundiș. Brazii își pocni mâinile mari, extrem de relaxat. Vezi, porțile sunt deschise, remarcă el pe când luau încet curba pe lângă colțul casei. Domnule Newman, aș putea să îți cer o mare favoare?
- Vă rog. Depinde dacă voi putea să vă ajut.
- Sunt foarte nerăbdător să-l văd pe domnul Tweed în cursul săptămânii viitoare.
Era pentru a treia oară când Brazii Îl neliniștea pe Newman. Reuși însă repede să formuleze un răspuns.
- Cred că Tweed va dori să știe de ce vreți să-l vedeți.
- Normal. E un om formidabil. Mi-ar plăcea să discut cu el actualul stadiu în care se găsește lumea. Să-i aflu părerile despre ce-ar trebui făcut pentru a corecta o situație haotică. Și mă refer la nivel global, poți să-i spui.
- Dacă e dispus, cum va lua legătura cu dumneavoastră?
- Dacă nu pare nepoliticos, eu voi lua legătura cu el. Atunci voi propune o întâlnire care să ne convină amândurora.
- Îi voi transmite negreșit mesajul dumneavoastră, cu proxima ocazie.
- Mulțumesc. Rămân recunoscător.
1 Cuvinte pe care Sherlock Holmes, celebrul detectiv inventat de sir Arthur Conan Doyle, obișnuia să i le spună prietenului său, doctorul John Watson, la dezlegarea unei enigme, (n.tr.)
În oglinda retrovizoare, Newman verifica orice semn care ar trăda o activitate în afara casei. Nici urmă de așa ceva. Locul părea nelocuit. După ce trecură de porți și simți că cele două mașini sunt în siguranță pe șosea, Newman trase pe dreapta. Brazii coborî, ținu ușa deschisă și-l privi fix pe Newman.
- Dacă încă mai vrei interviul acela, poate că într-o bună zi mă simt în stare să-l dau. Vă urez drum bun. Pot spune cu mâna pe inimă, mi-a făcut plăcere compania dumitale, chiar dacă a fost de scurtă durată,
întinse o mână pe care Newman o luă și-o strânse. Brazii îi zâmbi cald, și Newman simți pe propria piele puterea strângerii lui de mâini. Așteptă puțin, până când Brazii porni înapoi, cu pași mari și viguros iar porțile se închiseră în urma lui.
Nu prea departe de fermă, pe marginea drumului spre Kingston, Butler stătea lângă motocicletă. Își scosese casca, pentru a fi recunoscut Newman îi făcu semn cu mâna.
Butler o luă înainte pe motocicletă, păstrând o distanță cam de 2 kilometri de Mercedes-ul urmat de Porsche. De data aceasta, Butler avea rolul unui însoțitor, pândind orice semn al unei posibile ambuscade. Newman i-ar fi putut spune că n-o să aibă parte de nici una. După ce Mercedes-ul luă o curbă lungă, timp în care Porsche-ul ieși puțin din raza lui vizuală, îi strigă lui Marler să se ridice și să se așeze într-un colț.
- Tocmai ai făcut cunoștință cu Leopold Brazii, îi spuse lui Marler în timp ce acesta se așeza confortabil într-un colț.
- Cel puțin, i-am auzit vocea. Remarcabilă, dar nu știa că ai pe cineva în spate.
- Sunt absolut sigur că știa. Ar fi o mare greșeală să-l subapreciem pe Brazii, Îl avertiză Newman, darnu te-a văzut, ceea ce valorează cât un as în mânecă.
- Cum Dumnezeu de știa de Tweed?
- A, nu te-ai prins, zâmbi Newman. Sunt foarte sigur că domn Brazii știe absolut tot ce se poate ști despre ceea ce se întâmplă
9
Paula și Tweed stăteau la o masă în marea sală de primire a hotelului Priory, așteptându-l pe Franklin să li se alăture. Li se serviseră cafea, prăjituri și biscuiți pentru trei persoane. În afară de ei, nu mai era nimeni în încăperea aceea mare și confortabilă, cu uși de sticlă prin care puteai vedea grădina spațioasă și poteca spre Casa-Bărcilor.
- De fapt, vorbi Paula aproape șoptit, eu l-am văzut pe Bill Franklin în mașină, la intersecția unde ne-a localizat și el. Nu ți-am spus nimic, pentru că vorbeai, îmi explicai ceva.
- Vi s-au întâlnit privirile? se interesă Tweed.
- Categoric.
- Atunci poate că e, într-adevăr, o adevărată coincidență. Bill ține la tine, o tachină el.
- Cam asta e tot ce se poate spune la capitolul ăsta, replică ea pe un ton tăios.
- Vreau să aflu cum își consumă timpul acum, de când...
Tăcu brusc când Franklin intră în încăpere. Acesta arăta foarte bine, lmDrăcat în jacheta lui de safari și în pantaloni. Zâmbi și se așeză pe canapea, lângă Paula care stătea în fața lui Tweed.
- Îmi pare rău că v-am făcut să așteptați. Cafeaua e Tocmai ce-mi trebuia ca să-mi ud gâtlejul.
- Ce mai învârți, Bill? Îl întrebă Tweed imediat. Ești un fost-fost-ofițer al Serviciului de Informații al Armatei?
- Stau și mă întreb ce poate să presupună această remarcă codată?
Franklin zâmbi și-i mulțumi Paulei care îi întinse o ceașcă. Începu să mestece o prăjitură și se aplecă puțin, ca să-l vadă pe Tweed care-i răspunse repede.
- Asta vrea să însemne, Bill, te-ai întors la Serviciul de Informații al Armatei?
- Ei, ți-aș spune-o dacă ar fi cazul? glumi Franklin. De fapt, am decis c-ar fi timpul să fac și eu niște bani. Știi doar ce extravagant sunt. A trecut deja un an de când am pus bazele unui mic lanț de agenții de detectivi particulari în Europa. Afacerea merge bine. Am botezat grupurile cu un nume care mi s-a părut foarte original, Lumini.
- Un nume foarte deștept, comentă Paula. Bănuiesc că semnificația lui ar fi faptul că tu descoperi lucruri pe care oamenii încearcă să le ascundă. Tu faci lumină într-o situație.
- Punct ochit, punct lovit, îi spuse Franklin. Cu legăturile pe care mi le-am făcut pe vremea când eram ofițer în Serviciul de Informații al Armatei, mă descurc destul de bine. De ce nu te folosești de mine, uneori, Tweed?
- Pe ce ești specializat?
- Geneva, Paris și Roma.
- Ai un avantaj, spuse Paula printre îmbucături, ținând cont că vorbești fluent franceza, germana și italiana.
- Mă ajută. Problema a fost aceea a găsirii unor oameni buni.
- Dar Londra? întrebă Tweed.
- Am cochetat o vreme cu ideea asta, dar sunt cam multe amplasamente de genul ăsta pe-acolo. Voi chiar luați o pauză?
- Suntem aici ca să investigăm trei crime ciudate... dar interesul mi-a fost trezit de un lucru curios care s-a întâmplat pe continent.
- Secretos, ca de obicei. Franklin îi zâmbi Paulei. Mai degrabă scoți apă din piatră seacă decât să-l faci pe Tweed să-ți spună ceva.
- Îți cam încurci metaforele, îi atrase Tweed atenția.
La ușă își făcu apariția proprietarul, și Tweed își ridică privirea când acesta îi făcu semne cu mâna. Se scuză și ieși împreună cu el în intimitatea holului. Gazda sa avea o privire îngrijorată, ceea ce nu era un lucru obișnuit.
- îmi pare rău că v-am întrerupt conversația, domnule Tweed, dar a trecut pe aici un anumit inspector-șef de la Scotland Yard, Buchanan, și m-a întrebat dacă domnul Robert Newman stă la noi. A trebuit să-i spun adevărul, și acest Buchanan a vrut să știe dacă e în camera lui. I-am spus că a ieșit și că nu știu unde s-a dus, sau cât o să lipsească. Proprietarul făcu o pauză, vizibil stânjenit. Tweed nu spuse nimic și nu dădu vreun semn că ar fi auzit de Newman. Apoi, continuă proprietarul, dacă un anumit domn Tweed stă la noi. I-am spus că nu... la momentul respectiv, dumneavoastră încă nu apăruserăți. Și nu am găsit nici un motiv pentru care să-i spun că ați mai stat la noi.
- Vă mulțumesc că mi-ați spus. Noi trebuie să ieșim, avem o întâlnire urgentă. Și nu am nici cea mai mică idee când am să mă întorc.
- îmi pare rău dacă...
- Nu e nici o problemă.
Tweed reveni în hol, cu un aer degajat. Franklin glumea cu Paula care arăta foarte relaxată.
- Mă tem că trebuie să plecăm imediat, le spuse Tweed. S-ar putea să nu ne întoarcem până la cină.
- Vă deranjează dacă vin și eu cu voi? întrebă Franklin, dardacă e strict secret, stau deoparte.
- Poți să vii. Mai devreme sau mai târziu, tot o să auzi ce se întâmplă. Dar, acum chiar aș vrea să plecăm...
Traversară curtea exterioară, pavată cu piatră și se duseră la mașini; simțiră vântul care se asprise. Franklin ajunse la Jaguar-ul lui, scoase o haină de ploaie maro și o îmbrăcă. Haina avea revere largi și o centură lată; Paula se gândi că arată foarte milităros. Tweed își puse pardesiul cel nou pe care Îl forțase Paula să și-l cumpere, iar ea se simțea foarte confortabil în hanoracul ei.
- încotro? le strigă Franklin.
- Tu vino după noi.
Tweed dispăru în spatele volanului mașinii sale, porni motorul și începu să dea cu spatele în viteză. Întoarse și porni spre mica piață care ducea în South Street.
- Chiar, unde mergem? întrebă Paula.
- Oriunde în afara Wareham-ului. Buchanan și-a făcut apariția. A întrebat de Newman și după aceea de mine.
- De tine? Ciudat.
- Prietenul nostru, Roy Buchanan, e foarte viclean. Cred că nu are nimic concret, merge doar după miros. Fii atentă, se întoarce Bob, cu Philip după el în Porsche-ul lui Eve Warner. Uite-l și pe Butler în spatele lor, îmbrăcat ca un gangster și călare pe o motocicletă.
Tweed opri în piața în stil georgian, situată mai departe de Soutb Street. Mai erau și alte mașini parcate acolo, dar nimeni prin preajmă. Tweed sări din mașină și alergă spre Newman, care pusese frână.
- Să nu pui întrebări. Nu te apropia de Priory... vino după mine. În Jaguar e Bill Franklin. A apărut pe neașteptate și vine cu noi. Stai pu...
Alergă până la Porsche, iar Eve coborî geamul din dreptul ei. Tweed i se adresă lui Philip peste capul ei:
- Dă-te jos! Repede! Treci în mașina lui Bob. Philip coborî și se duse la Paula, iar Tweed rămase s-o studieze pe noua prietenă a lui Philip. Ea îi susținu privirea. Bănuiesc că sunteți Eve Warner, începu el, dar ea Îl întrerupse.
- Pot să vă întreb de unde mă cunoașteți? De unde îmi știți numele?
- Newman mi l-a spus când am vorbit cu el la telefon. Sper că nu vă supărați, dar noi mergem la o întâlnire.
- Cine ești dumneata ca să mă dai la o parte? întrebă ea țâfnoasă.
- Numele meu este Tweed, îi spuse el fără chef. Avea, oricum, să afle, întrucât stătea și ea la Priory. Aș aprecia foarte mult dacă ați rămâne la Priory... Philip se întoarce mai târziu.
- Nu am chef să stau singură, Îl informă ea. Și am avut o aventură. Poate v-ar plăcea să vă povestesc ce s-a întâmplat...
- Mai târziu. Scuzați-mă.
Simțindu-se ca o lăcustă, Tweed fugi la Butler.
- Harry, urmează-ne.
- Am noutăți să vă spun. Probabil că Pete Nield e încă la sensul acela giratoriu unde ne-ați spus să-l trimitem. Sau Monica ne-a spus...
- Trebuie să plecăm de aici.
- Bine, darPete își pierde timpul acolo.
- Atunci, mergem într-acolo și poți să-i spui să se întoarcă, să supravegheze din nou hotelul Priory. Trebuie să afle când sosește Buchanan.
Tweed se întoarse într-un suflet la mașina lui, sări la volan, demară, o luă la stânga pe South Street, apoi traversă podul peste Frome și ieși din oraș.
- Ești în formă, remarcă Paula. Nici măcar nu gâfâiai la întoarcere.
- Probabil din cauza plimbărilor regulate între apartamentul meu din Radnor Walk și serviciu. Nu e bine, zise el, uitându-se în oglindă.
- Ce nu e bine?
- Formăm un convoi în toată regula... mai întâi eu, apoi Bob, urmat de Franklin. Și îți vine să crezi? Domnișoara Warner vine după el în Porsche-ul ei afurisit. Bine că, cel puțin, Butler a rămas mai în urmă. Imaginează-ți că ne-am întâlni cu Buchanan conducând în sens opus. Ne-ar vedea, ar întoarce unde ar putea și ar veni după noi.
- Atunci să sperăm că n-o să-l vedem pe Buchanan, spuse Paula calmă.
- Nu fi prea dur cu Eve, spuse Philip din spate. Practic, i-a salvat viața lui Bob, și, poate, și pe a mea.
- Adevărat? Credeam că ți-am spus să te duci în mașina lui Bob.
- Așa e, daram multe să-ți spun.
- Spune-mi acum. Cât nu trage cu urechea frumoasa Eve...
Philip îi relată evenimentele concis și începu cu drumul spre Grenville Grange și cu ceea ce a urmat. Tweed nu-și schimbă expresia nici când Philip ajunse la apariția lui Leopold Brazii cu câinele lui lup, Igor.
- Deci, domnului Brazii i-ar plăcea să mă întâlnească, comentă Tweed când Philip termină să-i descrie experiența prin care trecuseră. Ei bine, va trebui să aștepte.
- De ce? întrebă Paula.
- Pentru că am nevoie de mai multe informații despre ceea ce pune la cale.
Reduse viteza, conducând relaxat. Ajunse la sensul giratoriu de la sud de Stoborough Green, Îl localiză pe Pete Nield în Sierra lui, aparent citind un ziar. Tweed continuă să ruleze cu viteză redusă, astfel încât Butler să nu-i piardă după ce avea să-l instruiască pe Nield.
În spatele lor, Eve își dăduse seama că Jaguar-ul care venea în urma ei era urmărit de un motociclist. Acesta avea vizorul căștii coborât, așa că ea nu-i vedea fața. Nu-l văzuse nici pe Pete, fiind preocupată să se strecoare ca un șarpe în spatele mașinii lui Newman.
Când Butler îi prinse din urmă, Tweed mări viteza. Ajunse la drumul care urca spre castelul Corfe și, înainte de intrarea în sat, coti la dreapta, pe un drum liniștit de țară, lângă care un indicator rutier anunța Biserica Knowle - Kimmeridge. Încetini. Știa că de-a lungul drumului, la intervale, se găseau case țărănești, iar traficul era foarte redus, unul dintre acele drumuri pe care copiii aleargă fără să se asigure.
- Acum unde mergem? întrebă Paula.
- N-ai văzut semnul? Dacă poligonul armatei e folosit pentru antrenamente de trageri, atunci o să ne înfundăm. În general, tancuri. Kimmeridge e un loc mititel, chiar lângă mare. Cu siguranță, Buchanan nu va folosi acest drum.
Drumul făcea curbe strânse, pe care Tweed le lua încet, apoi dădea în câmp deschis. În dreapta, era tivit de pantele abrupte, acoperite cu iarbă, ale dealurilor din Purbeck și aducea destul de mult cu o stradă îngustă, străjuită de copaci.
Tweed trecu pe lângă o casă despărțită de drum printr-o bucată de pământ, când, deodată, semnaliză și opri mașina.
- Ce s-a întâmplat? strigă Philip.
- Măi, să fiu al naibii, zise Tweed, care rareori înjura, chiar și atunci cu perdea. Sunt sigur că tipul ăla, din fața casei, e Keith Kent, omul care dă de urma banilor. Habar n-aveam că are și el o căsuță pe-aici. Hai să stăm puțin de vorbă cu el...
Newman opri motorul, ieși din mașină și rămase lângă ea, așteptându-l pe Tweed care venea pe cărare, ca să-l întâlnească. Îl recunoscuse și el pe Keith Kent, în ciuda faptului că înainte nu-l mai văzuse decât îmbrăcat ca un orășean. Îl privi și se încruntă.
Deși era frig, Kent era îmbrăcat într-o cămașă în carouri, cu mânecile suflecate până la coate și într-o pereche veche de pantaloni din catifea cord. Tăia lemne, iar acum ciopârțea un trunchi de copac. Avea brațe vânjoase și învârti un topor greu prin aer, pe deasupra capului, fără nici un efort. Izbi toporul cu putere și despică un buștean uriaș în două. Își văzu vizitatorul când ridica din nou toporul.
- Salut, Tweed. Îl salută cu un accent aristocratic, dar cât se poate de sincer. Îmi pare bine că te văd. Pe moment, eu aș rămâne unde ești tu. Așchiile astea pot zbura în toate părțile și nu-ți fac nici un bine.
Toporul cel mare descrise un nou arc de cerc, coborî cu viteză mareși trecu chiar prin mijlocul unui buștean imens. „Interesant", gândi Newman. Kent lăsă toporul jos și se întoarse să-și salute oaspeții, cu un zâmbet larg.
Era un bărbat zvelt, de înălțime medie, care se apropia de patruzeci de ani. Proaspăt ras, avea părul des și negru, aranjat cu grijă, și ochi șireți și cenușii. Dădu mâna cu toată lumea, după ce și le ștersese pe amândouă pe pantaloni, în timp ce Tweed făcea prezentările. Brusc, își dădu seama că cineva stătea chiar în spatele lui; se întoarse și dădu peste Eve care aștepta cu o privire mohorâtă.
- A, aceasta este Eve Warner, o prietenă de-a lui Philip. Keith Kent. Eve îi dădu mâna după ce Kent o întinse pe a lui, scuzându-se.
- Sper că nu-s lipicios pe labe. Bine ați venit la Bradfields. Scuze pentru țoale. P'aici nu ne dă mâna să ne punem boarfe extra, explică Kent zâmbind și imitând un cockney. Toată lumea cafea? Eu aș putea să beau un litru. Haideți înăuntru...
Casa veche era construită din cărămidă, dată cu var și avea un acoperiș de paie deasupra primului etaj. Înăuntru, Kent îi băgă direct într-o cameră de zi spațioasă, presărată cu fotolii vechi de piele, și-i invită să se așeze.
- Eu o să fac cafeaua. Cum vă place?
- Eu o vreau neagră, interveni repede Eve. Fără zahăr.
- Să te-ajut, spuse Paula și se duse după Kent.
Observase că Eve se așezase pe un scaun, picior peste picior, și, evident, n-avea nici cea mai mică intenție să-și ajute gazda. Îl auzi pe Tweed spunând ceva care i se păru cu atât mai ciudat, cu cât Îl văzuse făcând operațiunea.
- Cred că n-am încuiat mașina. Mă întorc imediat.
Convingându-se că toți ceilalți erau înăuntru, coborî în grabă poteca și ieși în șosea. Butler stătea călare pe motocicletă într-un loc de unde nu putea fi văzut de pe domeniul lui Kent. Tweed se duse la el în pas vioi.
- Speram să ieși. Mi-am lăsat mașina ascunsă undeva, pe un drum, lângă Studland. Aș vrea să mă duc s-o recuperez.
- Așa să faci. După care te întorci la Ursul Negru, și-o să păstrăm legătura. De unde ai luat motocicleta?
Butler îi explică pe scurt ce se întâmplase când văzuse limuzina escortată, cu geamuri fumurii, trecând pe lângă el și venind pe drumul de la debarcader.
- Ai procedat bine. Foarte bine. Ai grijă de tine...
Se întoarse în casă și se duse la bucătărie. Îl șocase faptul că nu era nici un indicator cu numele de Bradfields. Paula turna cafea dintr-un ibric mare în ceștile de pe o tavă.
- Ia uite, zise ea. Wedgwood. Keith are porțelanuri foarte drăguțe.
- Keith se răsfață atunci când nu-i dă mâna s-o facă, zise Kent, zâmbind. Dacă poți să-mi găsești ceva de lucru în domeniul meu, ar fi bine venit.
- Află de unde-i vin banii lui Leopold Brazii, îi șopti Tweed. E urgent.
Se duseră în camera de zi, Keith insistând să care el tava cea grea. Paula servi cafeaua, fără să se uite la Eve în timp ce-i umplea ceașca. Nu că Eve ar fi fost atentă: era prea ocupată să facă conversație cu Bill Franklin. Philip nu părea prea fericit de entuziasmul ei.
Tweed se așeză într-un fotoliu, sorbi din cafea și-i lăsă pe ceilalți să vorbească. Observă iritarea lui Philip, dar și faptul că acesta scana încăperea, căutând indicii ale personalității și intereselor lui Kent. Își făcea meseria.
Newman apăru relaxat, uitându-se mai întâi la gazda lui, apoi la Franklin, păstrând o tăcere neobișnuită. Pe unul din pereți, de la podea și până în tavan, erau rafturi tixite cu cărți. Tocmai observase o colecție despre vechile bănci englezești, când casa se zgudui. Bum! Bum! Bum...! De șase ori.
- Ce naiba e asta? strigă Eve. Parcă a tunat, și totuși n-a tunat.
- Nu vă îngrijorați, o liniști gazda. E poligonul pentru tancuri, lângă ulworth. Trageri cu tunul. Ca să fiu mai precis, la Bovington Camp.
- Nu mi-ar plăcea să locuiesc aici, zise ea lipsită de tact.
- A, vă obișnuiți. E ca și cum ai locui lângă o cale ferată.
Tweed se înclină într-o parte și-i atinse brațul lui Kent cu un deget, pentru a-i atrage atenția. Vorbi pe o voce joasă, în timp ce ceilalți continuau să sporovăiască.
- Keith, putem să mergem să ne plimbăm puțin? Aș vrea să-mi dezmorțesc picioarele și să-ți cer părerea într-o chestiune de asigurare.
Aluzia la asigurare era pentru Eve. Tweed o suspecta deja de a avea darul să asculte o conversație și să tragă cu urechea la o alta. Kent o întrebă, când se ridică în picioare, dacă are o slujbă la Londra.
- O slujbă foarte bună. Îi luciră ochii. În probleme de securitate, u pot să vă dau mai multe detalii. Am fost obligată să semnez o bucată de hârtie.
„Legea păstrării secretului de stat?" se întrebă Tweed. Se ridică și el, în timp ce Kent se pregătea să plece, deschizând un dulap și scoțând o jachetă scumpă de velur ce părea să nu fi fost niciodată purtată. Și-o aruncă pe umeri, scuzându-se:
- Sper că nu vă supărați dacă vă părăsesc pentru câteva minute. Eu sunt gazda, știu...
- Am eu grijă de toată lumea, spuse Paula repede.
- În cazul ăsta, eu aș mai vrea niște cafea, zise Eve, pe un ton degajat.
Plimbându-se pe poteca ce cobora de la casă, Keith gesticula spre pământul care o încadra de o parte și de alta, acoperit cu iarbă murdară și mustind de apă.
- Ieși de pe poteca asta și te trezești în mocirlă. Aud că plouă întruna de vreo săptămână. Dorset-ul e sub apă. Am noroc că am curtea de piatră lângă casă, altfel n-aș tăia lemne. Ia zi, despre ce vrei, de fapt, să vorbești cu mine?
- Ai auzit că Sterndale Manor a ars? întrebă Tweed.
- Nu, eu de-abia am ajuns aici de la Heathrow, puțin după ce s-a crăpat de ziuă. Ai avut noroc că m-ai prins.
- Heathrow? Iar te-ai apucat de călătorii, Keith?
- Doar într-o scurtă excursie până la Paris. O pierdere de vreme. Potențialul meu client nu mi-a dat suficiente date ca să merg mai departe. Am insistat să-mi plătească cheltuielile. Mi-am bătut capul de pomană. M-am întors cu primul avion și-am alergat aici ca să scap de toate, darpe tine te preocupă ceva. Are vreo legătură cu verificările pe care trebuie să i le fac lui Leopold Brazii?
- Da. Bănuiesc că știi de obligațiuni, nu? se interesă Tweed.
- De obicei, sunt emise de marile companii internaționale petroliere, și de alte conglomerate de mari dimensiuni. Sunt o modalitate de a mișca - sau de a depozita - sume foarte mari de bani. Necazul e că trebuie să le păzești ca pe aur... nu au nimic pe ele ca să le indice proprietarul. Așa că sunt complet negociabile peste tot în lume. O singură obligațiune poate să valoreze sume cu șase cifre în lire sterline. Știi și tu asta. De ce sunt așa de importante?
- Pentru că generalul Sterndale, care a murit în infernul acela împreună cu fiul lui, Richard, păstra grosul capitalului băncii sale într-un seif vechi din casă.
- Dumnezeule! Asta înseamnă că Banca Sterndale dă faliment dacă cecurile au ajuns cenușă?
- Nu. Se pare că și-a mai păstrat suficiente fonduri prin diferite sucursale, ca să mențină banca solvabilă.
- De unde știi?
- Mi-a spus cineva care i-a fost aproape și în care am încredere, darmă întreb dacă cecurile mai erau în seiful acela. Unui număr de bănci particulare din Europa li s-au furat cecuri la purtător, în special din Franța și din Elveția...
- Asta așa e.
- Verifică sub ce formă își aveau capitalul.
- Asta are vreo legătură cu verificarea lui Leopold Brazii?
- Da. Marea întrebare e de unde are atâția bani. Și păzește-ți spatele.
- Bine-nțeles. Mai bine te avertizez că o să te coste.
- Să-mi faci o notă de plată.
- Când pleci, ar trebui s-o iei spre Kimmeridge. Într-o căsuță de acolo, care se cheamă Cuibul Păsării, trăiește un tip interesant. O să-ți fie de ajutor. Eu am dat de el la Paris. Îl cheamă Archie...
Întorcându-se la Bradfields, Tweed hotărî că o vizită la Archie, informatorul pe care-l întâlnise și Marler în timpul călătoriei sale la Paris, va trebui să aștepte.
Marler rămăsese pe bancheta din spate a mașinii lui Newman, cât ceilalți fuseseră oaspeții lui Kent. Tweed nu-l invitase și pe el, ceea ce era suficient ca să se înțeleagă: „Stai sub acoperire..."
Mercedes-ul era parcat la câțiva metri în spatele mașinii lui Tweed, iar Marler rămăsese ghemuit în colțul lui. Acum se ascunsese în spatele unor ochelari negri și sub o pălărie de pâslă, făcându-l imposibil de recunoscut de către cineva care nu-l mai văzuse înainte.
Intrând în casă, Tweed fu uimit s-o găsească pe Eve în bucătărie cu Paula, ajutând-o să spele vase. Oare Paula o forțase ca să-i dea o mână de ajutor? Cele două femei păreau să aibă o conversație amabilă. Când Tweed intră, Eve tocmai punea o cârpă de vase la uscat, pe o sârmă deasupra unei sobe demodate.
- Gata treaba, zise ea bine dispusă. Ce mai urmează?
- Ne întoarcem la Priory pentru masa de prânz, asta dacă n-am întârziat prea mult. Ceea ce sper că nu e cazul...
În timp ce Kent îi însoțea în grădina din fața casei, Newman merse pe o potecă pavată care ducea în curtea interioară, unde Kent tăia lemne. Ridică toporul, Îl învârti în aer și-l izbi într-un buștean foarte mare, despicându-l în două bucăți mai mici.
- încă unul pentru foc, îi zise lui Kent.
Îi mulțumiră pentru ospitalitate și se duseră la mașini. Newman mergea lângă Tweed, cu câțiva pași înaintea celorlalți.
- E un topor foarte greu, comentă el când ieșiră în șosea.
- Cine e tipul căruia îi place să rămână secret? ciripi Eve. Bărbatul din spatele mașinii lui Bob.
- Un prieten care a venit cu noi ca să se plimbe, răspunse Tweed repede.
- Dacă nu aveți nimic împotrivă, eu cred c-am să merg cu Eve, în Porsche, sugeră Philip.
- De ce nu? zise Tweed agreabil.
Paula Îl însoți în mașină, Tweed făcu o întoarcere din trei mișcări și o luă înapoi spre Corfe și Wareham, lăsându-i pe ceilalți să se țină după el.
- A trebuit s-o târăști de păr pe Eve în bucătărie? întrebă Tweed.
- Ba deloc. S-a oferit să ajute, mai ales în prezența atâtor bărbați, cel puțin așa cred eu. Am observat că Newman a fost foarte tăcut cât am stat în casă.
- Asta am observat și eu. Îl studia pe Franklin și pe gazda noastră.
- Deci, care din ei l-a intrigat... și de ce? Franklin sau Kent?
își parcară mașinile în Quay, mica piață de pe malul râului Frome. Băgară bani în aparatele de marcat și merseră puțin pe jos, cât le mai rămăsese până la Priory. Dădură de necaz de îndată ce intrară în hotel, în persoana inspectorului-șef Buchanan.
- Tweed, Newman, vreau să vorbesc cu amândoi. Doar cu voi. Acum. Holul e gol. Urmați-mă...
- Nu mai spune! explodă Tweed. N-am luat masa de prânz și dacă nu o luăm acum, o să ni se facă foame.
- Asta e problema voastră.
Buchanan era un bărbat înalt și subțire, de vreo patruzeci de ani, zvelt și, în mod normal, cu o mină indiferentă. Ochii lui gri Îl fixau pe Tweed. În spatele lui se afla ajutorul lui, sergentul Warden, un bărbat înalt, bine ras, care întotdeauna îi amintea lui Tweed de un indian de lemn. De data aceasta, Warden prinse viață.
- E important ca domnul inspector-șef să vă interogheze acum.
- Pe tine te-a întrebat cineva ceva? Îl repezi Tweed cu una din rarele izbucniri de aparentă agresiune.
- În hol, spuse Buchanan ferm, trecându-și degetele peste mustața-i Îngrijită și castanie.
- Ai un mandat de arestare pe numele nostru? întrebă Tweed.
- Nu, bine-nțeles că nu...
- Atunci, noi o să luăm prânzul mai întâi. Tweed aruncă o privire în sala de mese, unde o ospătăriță rămăsese nehotărâtă, cu ochii holbați. Vă rog, putem lua masa de prânz? îmi cer scuze pentru întârziere.
- Nu e nici o problemă, domnule, răspunse femeia. Bucătarul-șef e gata de îndată ce sunteți și dumneavoastră.
- Am spus în hol, repetă Buchanan, scrâșnind din dinți. Am o zi foarte încărcată.
- Atunci ai două opțiuni, îi spuse Tweed. Dacă mai ai treburi și prin alte părți, te sfătuiesc să te duci să ți le rezolvi. Dacă nu, așteaptă în hol și venim și noi după ce vom fi terminat un prânz liniștit.
- Parcă trebuia să colaborați cu poliția, Îl repezi Buchanan.
- Nu așa, cât ai bate din palme... și nu când ne e foame. Și nu mai vreau să mă mai cert pe subiectul ăsta nici un minut în plus.
- S-au comis trei crime, pe care eu le investighez, îi spuse Buchanan după ce se apropie de Tweed.
- Și atunci, la ce te mai învârți pe-aici?
- Vă aștept în hol după ce vă terminați prânzul. Să nu dureze prea mult...
- O să dureze cât vrem noi. N-am chef să fac indigestie pentru nimeni. Și apropo, puteți lua o cafea în hol, au o cafea foarte bună aici...
Cu această ultimă remarcă, spusă pe un ton jovial, Tweed intră în sala de mese.
Tweed se ocupă de distribuția locurilor cu multă măiestrie, astfel încât ajunse să ocupe o masă lângă peretele din fund, alături de Paula, Newman și Philip. Pe Eve o luă de braț și o conduse la o altă masă mai îndepărtată, cu vedere spre grădină.
- Bill, îi spuse lui Franklin, ai vrea să ai puțină grijă de Eve?
- Va fi plăcerea mea, aprobă Franklin cu interes.
- După care, continuă Tweed în timp ce ei se așezau, noi vom fi interogați de Buchanan. Nu cred că v-ar face plăcere, așa că, Bill, de ce
n-ai face o plimbare cu mașina prin zonă, împreună cu Eve? Părăsiți sala de mese în liniște, înainte să ieșim noi.
- Și Philip? întrebă Eve.
- În câteva minute Îl trimit la masa asta. Apoi poate să vină cu voi la plimbare. Să nu vă întoarceți prea devreme...
- Ce mai pui la cale? întrebă Paula cu voce joasă după ce dădură comanda. Te-am văzut când ai mâzgălit un bilețel înainte să ieși din mașină, când am ajuns aici. L-ai mototolit și i l-ai aruncat lui Marler în poală când ai trecut pe lângă mașina lui Bob.
- I-am dat instrucțiuni să se ducă direct la Ursul Negru și să stea sub acoperire împreună cu Nield - și cu Butler, după ce se întoarce cu mașina lui. Acum, Philip, dacă te înșfacă Buchanan, ești aici cu o prietenă, în vacanță. Nu-i spui nimic altceva. Acum, îți propun să te duci la Eve și la Bill... mai târziu faceți o plimbare prin zonă.
- Atunci, eu mă duc la masa lor.
- N-avea nevoie de prea multe încurajări, comentă Newman. Ce strategie adoptăm pentru Buchanan? Se pregătește de război.
- Tu și cu mine - și cu Paula - am venit aici pentru că ne-am gândit că Philip e singur. Tu ai insistat să venim, Paula. Am aflat că a cunoscut o fată de-abia după ce am ajuns aici. Buchanan știe cât de afectat a fost -este - Philip de moartea soției sale, Jean.
- Și în legătură cu oameni ca Marchat? întrebă Paula.
- N-am auzit de el. Aș fi surprins să aflu că Buchanan știe de Marchat...
- Partridge, Îl avertiză Newman.
- Ai dreptate, darBuchanan a aflat de Partridge foarte repede... a zis clar, trei crime.
- Asta e din cauza mea, explică Newman. Înainte să plec de la Devastoke împreună cu Marler, m-am strecurat în bucătărie, unde era telefonul. Am dat un anunț anonim la poliția din Dorchester și am pus o batistă de mătase pe receptor, ca să-mi schimb vocea. Le-am spus, pur și simplu, că e un cadavru acolo, că, cel puțin, așa credeam eu, că e mort, așa că puteau să trimită și o ambulanță. Nu puteam să plec așa și să-l las pe amărâtul ăla să putrezească cu zilele.
- Aici ai dreptate, darde ce la Dorchester?
- Am presupus că Buchanan și-a stabilit baza la sediul poliției din areham, pe West Street, la periferie. Noi aveam nevoie de timp ca s-o
întindem. Dorchester-ul ar fi trebuit să telefoneze la Wareham și mai mult ca sigur că Buchanan n-ar fi fost acolo.
- Bine gândit. A, iată și felul întâi. Aș mânca un cal.
- Să sperăm că n-o s-o faci, glumi Paula.
- Nu aici. Ãsta e un hotel de mâna-ntâi. Faceți-vă plinul... avem nevoie de stomacuri pline înainte să dăm ochii cu vechiul meu prieten, Buchanan...
- Aveai dreptate, Tweed, îi întâmpină Buchanan cu un zâmbet sec. Cafeaua de aici e excelentă. Luați loc, vă rog, și simțiți-vă bine.
Tweed deveni brusc circumspect. Nu se așteptase la o abordare atât de amabilă. Buchanan era un oponent foarte periculos, priceput în a-i lăsa pe oameni descoperiți. Își aranjase locul foarte ingenios.
Alături de sergentul Warden, cu un carnețel la îndemână, Buchanan se așezase confortabil pe o canapea, în spatele unei mese mari, cu picioarele lui lungi puse unul peste altul. În partea cealaltă a mesei, fuseseră aranjate scaune pentru oaspeții săi, scaune cu spătare și cu brațe, ca niște fotolii.
Tweed, Paula și Newman se așezară, când, deodată, Buchanan se aplecă înainte. Îl fixă pe Tweed.
- Ai auzit vreodată de un om pe nume Marchat?
- March... cum?
- Þi-l zic pe litere, pufni Buchanan și începu să silabisească. Brusc, își întoarse privirea spre Newman.
- Tu Îl cunoști pe unul, Partridge. Era, mai degrabă, o afirmație decât o întrebare, o tactică tipică de-a lui Buchanan.
- N-am vorbit în viața mea cu cineva pe care să-l cheme astfel, spuse Newman prietenos.
- Ai dat vreun telefon anonim la poliție? continuă repede Buchanan, aproape înainte ca Newman să termine de vorbit.
- De azi-dimineață, nici unul, zise Newman cu o grimasă largă. Nu e una dintre pasiunile mele.
- Vorbesc serios, i-o tăie Buchanan. Se întoarse către Tweed. Deci ce faci aici cu un „spate" atât de serios?
- Serios?
- Sunteți trei aici, plus Philip Cardon, era și el cu voi. Unde a dispărut? Paula, poate ai tu bunăvoința de a mă lumina.
Paula îi oferi explicația pe care i-o sugerase Tweed. Spusă de ea povestea deveni convingătoare, iar Buchanan păru învins.
- Toți mințiți, zise el cu îndârjire. Bănuiesc c-o să spuneți că n-ați auzit de cele trei crime.
- Te referi la generalul Sterndale și la fiul său, Richard? întrebă Tweed, amestecându-se în discuție.
- Astea sunt doar două dintre ele. De unde știi de ei?
- Circulă o bârfă prin împrejurimi, zise Tweed pe un ton plictisit. Am auzit că incendierea conacului Sterndale a fost premeditată, că i-au dat foc...
- A fost premeditată! Locul a fost stropit cu benzină și-apoi i s-a dat foc, în timp ce Sterndale și fiul lui erau înăuntru. Își îndreptă atenția brusc spre Paula. Cunoști un loc numit Devastoke Cottage?
- Cum se scrie? întrebă ea cu naivitate.
- N-are importanță.
Buchanan băgă mâna în buzunar și scoase o fotografie într-o ramă de lemn, mică și ieftină, și o aruncă în poala lui Tweed. Rama îi alunecă sub masă, printre picioare, și se desfăcu. Tweed se aplecă s-o ia de jos și văzu că sunt două fotografii ale aceluiași bărbat, una sub alta. Se jucă cu suportul de pe spatele ramei, scoase una din fotografii, puse piciorul pe ea și așeză pe marginea mesei cealaltă fotografie și rama. Pierdu puțin timp până reuși să potrivească portretul unui bărbat într-o grădină, înapoi în ramă. Apoi o studie.
- L-ai mai văzut undeva?
Buchanan Îl fixă pe Tweed cu severitate. Suna ca o acuzație.
Paula dădu drumul genții pe podea și își frecă umărul, ca și cum cureaua nu stătuse bine. În timp ce atenția lui Buchanan era îndreptată spre Tweed, ea se aplecă, luă fotografia când Tweed își ridică piciorul și o strecură în geanta ei. Apăru cu o batistă în mână și se prefăcu că-și suflă nasul.
- Ai studiat-o destul, se supără Buchanan.
- Nu l-am văzut în viața mea pe omul ăsta, spuse sincer Tweed, dar are o față interesantă. Cine e?
- Marchat. De asta suntem siguri. Am găsit fotografia asta înrămată vârâtă sub niște ziare străine, în fundul unui sertar.
- Trei crime, ai zis, îi aminti Tweed. Cine e a treia victimă? Omul ăsta?
- Noi credeam că el trebuia să fie. Marchat locuia singur la Sevastoke Cottage. Am găsit un cadavru acolo, darera cadavrul unui bărbat pe nume Partridge. Am găsit și un contract de închiriere pe numele lui Partridge care era chiriașul lui Marchat. Credem că ucigașul a făcut o greșeală și l-a luat pe Partridge, care tocmai se mutase, drept Marchat.
- De ce? întrebă Newman.
- Pentru că Marchat a fost servitor la Sterndale Manor, singurul servitor, de altfel. În mod normal, el locuia acolo cinci zile pe săptămână, iar weekendurile și le petrecea la el, la căsuță.
- Tot nu înțeleg, comentă Newman.
- Suntem de părere că Marchat ar fi putut să ne dea o idee despre cine a dat foc conacului, mai ales că ar fi trebuit să piară în flăcări cu cei doi Sterndale.
- Bănuiesc că e doar o teorie, spuse Newman.
- Deci, zise Buchanan, luând înapoi fotografia înrămată, nici unul nu știe nimic? Așa e?
- Știm și noi ce ne-ai spus tu, spuse Tweed tacticos. A, ai amintit că ai găsit fotografia sub niște ziare străine. Din ce țară erau?
- Erau copii după Journal de Geneve. Vechi de cel puțin două săptămâni. Geneva. Elveția...
Fu surprins când, formând numărul personal al lui Jim Corcoran șeful securității din Heathrow, își găsi vechiul prieten la birou.
- Ai aflat ceva despre Marchat? întrebă el.
- Da. Avem noroc că e februarie.
- De ce?
- N-au fost mulți pasageri. Așa că am avut mai puține declarații vamale de verificat. Am găsit-o chiar și pe funcționara care s-a ocupat de el. Își aduce aminte de el. Părea nervos.
- Aștept să treci la subiect.
- întotdeauna ai vrut ceva de ieri. Numele complet al pasagerului este Anton Marchat.
- Am fotografia lui acum. Când mă întorc la Londra, o să-ți trimit o copie prin curier. Vezi dacă fata Îl recunoaște pe Marchat în fotografie.
- Niciodată nu încetezi să mă bați la cap. Bine.
- A luat avionul spre Geneva, spuse Tweed.
- Via Swissair. De ce dracu' mă mai întrebi dacă știi?
- A fost o bănuială cultivată.
- Cine a zis că tu ești cultivat? întrebă Corcoran.
- Vreau să te mai rog ceva. Hai, nu te enerva. Îl cunoști pe șeful securității de la aeroportul internațional Bournemouth?
- Da, ÃŽl cunosc. Jeff e un amic de-al meu pe care-l vizitez uneori. E frumos pe-acolo. Ce mai e de data asta?
- Sunt mai mult decât sigur că Leopold Brazii va decola de pe aeroportul de acolo în avionul lui personal - dacă n-a făcut-o deja. Trebuie să fi completat un plan de zbor, el sau pilotul lui. E foarte important să-i aflu destinația. Dacă aș putea s-o știu înainte să aterizeze, ar fi minunat.
- Minunat e cuvântul, zise Corcoran cinic. Să te sun la Park Crescent?
- Da. Dă-i destinația Monicăi.
- îmi rămâi dator...
Corcoran închisese telefonul. Tweed știa că se mișcă foarte repede. Deja Îl suna pe Jeff, la aeroportul Bournemouth. Tweed formă numărul de la Park Crescent și îi explică Monicăi situația pe scurt.
- Dacă te sună Corcoran, lasă-mi un mesaj la Priory. Doar cu destinația.
- înțeles. Nu închide, am un mesaj pentru Marler. De la cineva pe nume Archie. A întrebat de Societatea de Asigurări General și Cumbria, așa că nu cred că știe cine suntem cu adevărat. Mesajul a fost: poate să treacă Marler urgent pe la el? Adresa, Cuibul Păsării, Kimmeridge. Auzi? Cuibul Păsării. Mie mi se pare că individul are păsărele. Tweed chicoti scurt la una dintre rarele izbucniri de umor ale Monicăi.
- De unde știa Archie că Marler e aici? întrebă el.
- Asta voiam să-ți spun. L-a văzut pe Bob Newman undeva, pe acolo, și s-a gândit că Marler ar putea fi cu el.
- Chiar așa? O să transmit mesajul...
Tweed nu își exprima prea des satisfacția, darpe drumul spre Ursul Negru, păru mulțumit. Totul mergea de minune, lucrurile începeau să se miște.
Reîntors în bar, Tweed îi găsi pe Paula, pe Newman și pe Marler așezați la o masă mare, lângă fereastra îngustă prin care se vedea South Street. Ben, barmanul, stătea între Marler și Newman. Începu să se ridice, dar Tweed îi făcu semn să rămână pe scaun.
- Nu mi-am băut încă sucul de portocale.
- Ben, începu Marler, aștepta să te întorci. Se pare că are ceva interesant să ne spună despre Marchat.
- Adevărat?
Tweed se așeză, relaxat. Ben era un omuleț dolofan, cu un ten arămiu și un smoc de păr nisipos. Îi zâmbi lui Tweed și își drese vocea înainte să înceapă să vorbească. Paula se amuză. Era ceva în înfățișarea lui Tweed, în personalitatea lui, care îi făcea pe oameni să-i spună lucruri despre care nu ar fi vorbit în mod normal.
- Ben e un înlocuitor, așa cum ți-am spus mai devreme, explică Marler. Îi ține locul unui prieten, barmanul autentic, care e plecat în Caraibe pentru o lună de vacanță.
- Marchat, începu Ben, a venit o dată, cam acum o săptămână și a băut mai mult decât de obicei. N-aș spune că era pilit, dar nici treaz nu
era. Mi-a spus că e îngrijorat. Observase câțiva borfași pe lângă casa lui Sterndale, câteva nopți la rând, întotdeauna după lăsarea întunericului. I-a raportat ceea ce văzuse lui Sterndale, dar generalul i-a luat în râs temerile și i-a spus că nimeni nu poate intra în casă după ce încuie el.
- Cam acum o săptămână? întrebă Tweed gânditor.
- Da, cam atât să fie, încuviință Ben. I-am spus să spună la poliție, să se ducă la secția de pe șoseaua Worgret Road...
- Asta era, interveni Newman. Mai devreme eu am spus West Street
- Mulți fac greșeala asta. Ben încă vorbea cu Tweed, scărpinându-și cu o mână fața rotofeie. Lui Tweed i se păru un tip plăcut , cumsecade, fără prea multă minte, însă șiret în a-și descrie clienții pe scurt. Știți, West Street iese în Worgret. Făcu o pauză. Tweed așteptă, simțind că Ben se întreabă dacă să-i mai spună și altceva. Sorbea din sucul de portocale, când Ben începu din nou să vorbească cu voce scăzută, deși nu mai era nimeni altcineva în bar. Mi-a mai spus ceva care părea important... Marchat credea că e foarte important... Tăcu când doi bărbați intrară și se așezară la bar. Unul din ei lovi cu o monedă în tejghea. Trebuie să mă duc să-i servesc. Ben părea indecis. Știți Bowling Green?
- O știu, zise Newman. O vâlcea plină cu iarbă, după ce treci de North Street sau chiar aproape de capătul ei. E o potecă prin dreapta bisericii Sfântul Martin...
- Aceea e, spuse Ben. Eu locuiesc lângă râul Trent și îmi scot câinele la plimbare în fiecare noapte, la ora unsprezece. Ne întâlnim în Bowling Green? Fiți atenți, s-a anunțat c-o să fie o noapte geroasă.
- Vom fi acolo, îi promise Newman. Poate venim pe Zidurile de Est...
- Asta o să vă ducă direct acolo.
Cei doi bărbați de la bar deveniră nerăbdători și se auzi din nou moneda bătând în tejghea. Newman se uită la ei în timp ce Ben se întorcea agale la bar. Își coborî vocea.
- Bănuiesc că nu sunt alți prieteni amabili de-ai domnului Brazii.
- S-ar putea să mai fi lăsat vreo doi pe-aici, ca să supravegheze lucrurile, dar cred că e puțin probabil. Tweed vorbea foarte încet. Butler mi-a spus că a văzut limuzina care l-a dus pe Brazii la Grenville Grange întorcându-se la bac. Cred că iar pleacă din țară.
Deci l-am pierdut, zise Paula. Poate...
- Aș vrea să stau de vorbă cu Marler între patru ochi, zise Tweed după ce ieșiră din bar și intrară pe coridor.
- Am putea să mai mergem prin pasajul ăsta până în locul căruia i se spune Grădina Berii, sugeră Marler. N-o să fie prea confortabil în perioada aceasta a anului... bănci de lemn și piatră cubică pe jos.
- Ideal. Tweed se uită la Paula și la Newman, dar Paula vorbi prima.
- Am observat un loc numit Vechiul Hambar, mai jos, pe chei. Vă așteptăm acolo...
- Bună idee. Lângă parcarea din fața hotelului Priory...
Tweed era prudent. Îl suspecta pe Archie ca fiind foarte atent în a-și ține clienții, oamenii pentru care lucra ca informator, separat, fără să se cunoască între ei. Se îndoia că Newman știa că Archie era informatorul lui Marler.
Se așeză pe o bancă de lemn, dură și rece, și îi relată lui Marler despre telefonul urgent al Monicăi. Îl întrebă pe Marler dacă ar putea merge până acolo singur.
- Nu cred, hotărî Marler. Veniți și voi după mine, cu mașinile voastre, iar Paula și Newman pot veni cu Mercedes-ul. Când ajung eu acolo, voi mai mergeți puțin, depășiți casa, iar eu Îl voi consulta pe Archie.
- Am face bine s-o luăm din loc.
- Drumul e lung, și sper că n-o să vă deranjeze dacă o să conduc ca vântul până la Kimmeridge. Archie pare îngrijorat.
- S-ar putea să fim în stare să ne ținem după tine.
Era încă lumină când cele trei mașini trecură pe șoseaua care șerpuia sub castelul Corfe. Fură nevoiți să încetinească în apropierea casei lui Keith Kent, din cauza unei curbe care începea chiar lângă ea. Trecând, Tweed văzu una din draperiile de la camera de zi a lui Kent dându-se la o parte. Fuseseră observați.
O luară mai târziu la stânga, pe un drum îngust cu indicatorul de Kimmeridge. Se treziră împrejmuiți din ambele părți de garduri vii și de
crânguri răzlețe de copaci. Apoi peisajul se deschise și, în lumina după-amiezii, văzură sub ei marea.
- Pare foarte periculos, îi atrase Paula atenția lui Tweed. Cred c-o să-i sugerez lui Bob să facă o baie.
- Simpatic locșor, Kimmeridge-ul ăsta, observă Tweed. Nu are decât o stradă principală, cu căsuțe de-o parte și de alta, iar șoseaua se oprește în mare.
- Pare o idee bună, glumi Paula. Doamne, parcă ar fi capătul lumii. Se gândi că nu mai văzuse niciodată o coastă atât de sumbră într-un
fund de provincie. Coborâseră câteva serpentine periculoase și mai jos se întindea un golf mare, înconjurat de stânci aspre. Nici urmă de viață.
Marler opri lângă o casă întunecoasă de cărămidă, cu două etaje, mică și insignifiantă. Celelalte două mașini trecură de ea și traseră pe dreapta ceva mai departe, pe șosea, în timp ce Marler se dădea jos din mașină.
Parcurse în pas vioi drumul până la ușa de la intrare care se deschise imediat. Archie stătea în pragul ușii.
- Cele două mașini care te-au urmărit...
- Cei mai siguri oameni din lume. Unul dintre ei e șeful meu.
- Tweed, zise Archie. Și Bob Newman. Și doamna e Paula Grey? Marler se uită la el mirat. Niciodată nu-i destăinuise gazdei sale numele acestea. Faptul că Archie știa prea multe Îl enerva. Se gândi repede.
- Da, ai dreptate.
- Invită-i înăuntru, zise Archie.
Marler fu din nou mirat, dar nu-și arătă reacția. Se întoarse în șosea, le făcu semn cu mâna și era pe punctul de a face prezentările, când Archie închise ușa, o încuie și îi conduse într-o cămăruță neîngrijită, cu fotolii roase și teancuri de cărți aruncate pe podea.
- Vă rog, luați loc, domnișoară Grey, Tweed, domnule Newman.
- Știa cine sunteți, zise Marler repede, observând o anumită expresie pe figura lui Tweed.
- Am nevoie de protecție, explică Archie. Deci, cu cât știți mai mulți de mine, cu atât mai bine. Fac niște cafea pe sobă. Dorește cineva?
Refuzară cu toții politicos.
Paula Îl studia pe Archie fascinată. Mic și slab, avea o față palidă și-și purta mustăcioara neagră cu ostentație, ceea ce-i aducea aminte de fotografiile în care Îl văzuse pe Hitler, dar asemănarea se oprea aici. În colțul gurii îi atârna o țigară stinsă, fumată pe jumătate, despre care ea bănui că rămânea acolo tot timpul cât era treaz. Avea ochi plăcuți și șireți, iar mișcările îi erau rapide și nervoase. Îi trecu prin cap că era o persoană pe care o recunoșteai cu ușurință, lucru care o surprinse. Avea o claie de păr cărunt și ciufulit. Vorbea foarte repede, dar cuvintele erau clare. Se așeză pe un scăunel de lemn, cu cana de cafea în mână. Începând din acel moment, fu deosebit de calm și orice urmă de nervozitate dispăru.
- O să trec direct la subiect... I se adresă lui Tweed, dar, politicos, o includea din când în când și pe Paula în conversație. Mă refer la un om despre care veți fi auzit. Domnul Leopold Brazii, așa-zisul milionar. Ați auzit de oamenii de știință dispăruți, cei mai buni în domeniul lor?
- Da, zise Tweed.
- Dispar peste noapte - împreună cu soțiile - dar, cel mai adesea, se știe cu câteva luni înainte că vor dispărea. Prietenilor și vecinilor li se dă întotdeauna un motiv plauzibil. E vorba despre o operațiune foarte bine organizată. În mod direct, sau indirect, toți sunt implicați în comunicații... și, în special... cu... În așa-numita autostradă informațională, un fel de Internet.
- Da, zise Tweed.
- Brazii îi angajează pentru salarii fantastice. Și-a pus la punct undeva un laborator de înaltă tehnologie, dotat cu echipament avansat.
- Chiar știi asta? întrebă Tweed, aplecându-se în față.
- Am și eu un informator. Nu pot să vă spun mai multe deocamdată.
Tweed păstră tăcerea, nu făcu nici un efort în a-și presa gazda să-i dea mai multe informații. Paula observase că Newman se purta de parcă Archie ar fi fost un străin, cineva pe care nu-l mai întâlnise niciodată. Era acea supapă de siguranță care funcționa între un agent și un informator. Cu siguranță că Archie îi ținuse pe Marler și pe Newman în compartimente diferite.
Era, într-adevăr, intrigată de gazda lor. Bine îmbrăcat într-un elegant costum albastru, Archie purta mănuși chirurgicale. Ea încercă să nu se uite la ele și își roti privirea prin încăpere. Praful nu mai fusese șters de luni întregi. Archie păru că-i citește gândurile.
- Vă intrigă mănușile pe care le port, îi zise el. Purtându-le tot timpul, nu las amprente. Oamenii care mă caută sunt foarte pricepuți. De asemenea, ați observat că totul e plin de praf, iar camera arată de parcă n-a mai fost locuită de luni de zile. Este exact impresia pe care vreau s-o las, în caz că intră cineva aici.
- Ești foarte meticulos.
- Secretul supraviețuirii.
- Dar vecinii? insistă ea. Dacă le pune cineva întrebări?
- Vor spune că locul e gol de luni de zile, că e o casă de vacanță. Într-un sătuc ca ăsta, localnicilor nu le plac străinii. Se uită la Marler. Puteți să-mi oferiți protecție?
- Nu avem oameni ca să aibă grijă de tine oriunde mergi, noaptea și ziua. Ce fel de protecție?
- Doar pentru următoarele câteva ore. Am nevoie de cineva care să meargă cu mine până la Heathrow, dar până mâine mai e mult.
- Portbagajul mașinii mele, sugeră Newman. N-o să fie prea confortabil, dar poți să stai peste noapte la Ursul Negru din Wareham. Stă și Marler acolo.
- Confort? Þigara din colțul gurii i se clătină când chicoti. Confortul e un lucru de care pot să mă lipsesc. Am dormit adesea în condiții foarte proaste... mai ales pe continent. Se întunecă.
Fruntea îi fu brăzdată de o cută.
Paula observase că se lăsa seara. În încăpere nu era nici o lumină, și Archie devenea o siluetă în semiîntuneric. Se ridică în picioare.
- Ne întâlnim pe plajă. Mergeți drept prin sat. Vă ajung din urmă. Trebuie să strâng pe-aici. Cana trebuie spălată. Mai sunt și alte lucruri de pus la punct. Vin în câteva minute.
- Pot să te ajut să strângi? întrebă Paula în timp ce toată lumea se ridica.
- Sunteți foarte drăguță, dar lucrez mai repede de unul singur.
- Aș fi prea indiscretă dacă v-aș întreba de cine vă temeți? încercă Paula să-l tragă de limbă.
- Plecați acum. Ca să vă răspund la întrebare, Năluca e liberă. A ucis pe cine nu trebuia la Devastoke Cottage...
Conduseră încet până la țărm, pe o șosea îngustă, cu câmpuri aride întinzându-se de-o parte și de alta. Cu toate că nu era decât amurg, luna era sus, și Paula se cutremură. Sfârșitul lumii.
Opriră într-o zonă netedă, situată deasupra mării, care servea, probabil, ca parcare în sezonul estival, iar Tweed opri motorul. Paula se dădu jos din mașină, încheindu-și ultimul nasture de la hanorac.
Golful era pustiu, străjuit în ambele părți de stânci înalte. Un vânt aspru bătea dinspre marea care semăna cu un haos de valuri învolburate. Paula își întoarse privirile spre Kimmeridge și văzu luminițe. Newman era deja ocupat, își deschisese portbagajul. Ea se duse la el, iar Marler rămase în picioare, privind.
Newman scosese păturile de călătorie din spate și le aranja în portbagaj, ca un pat provizoriu.
- O să poată să respire bine? se interesă Paula.
- E destul aer aici, o asigură Newman. O să claxonez din când în când de câte două ori, Îl informă pe Tweed care venise lângă ei. Așteptați-mă. O să am grijă ca Archie să se simtă bine. Poți să-i faci rost de o cameră la Ursul Negru? Îl întrebă pe Marler.
- E simplu. Probabil c-o să vrea să rămână în cameră. O să las vorbă că e foarte obosit, ca să-i trimită masa sus. Să veniți mâine dimineață de la Priory, ca să-l duceți la Heathrow.
- Mă întreb unde-o șterge? zise Paula.
- Să nu-l întrebi, o avertiză Tweed. N-am mai întâlnit de mult un personaj atât de remarcabil. E straniu cum de știe tot ce se întâmplă. Marler, tu Îl escortezi pe Newman înapoi în Wareham.
- Tu unde te duci?
- Merg cu Paula până la Sterndale Manor.
- Locul e deja o ruină, îi aminti Newman.
- Da, dar îmi place să observ eu însumi locul crimei. Probabil că mi se trage din zilele când eram director la Scotland Yard.
- Și cel mai tânăr director de la criminalistică din istoria instituției, ciripi Paula. Ce te-aștepți să găsim acolo? Îl întrebă când Tweed ridică din umeri la remarca ei.
- Pe un vechi prieten. Cine dracu' e ăsta care vine?
Marler își scoase Walther-ul din toc și-l ținu lângă el. Pe drum, călare pe o bicicletă, venea spre ei o siluetă ca o sperietoare.
Paula se uită cu neîncredere la bărbatul care sări de pe bicicletă. Purta o pălărie veche și boțită, o pereche de ochelari așezați într-o parte pe marginea nasului, un pardesiu ponosit, pătat cu ulei. Þigara din colțul gurii fuse cea care îi spuse că e Archie.
- Trebuie să scap de bicicletă, zise stăruitor Archie. O s-o arunc de pe stânca aceea în mare. A început refluxul.
- Scap eu de ea, zise Paula hotărâtă.
- Mulțumesc. Aveți grijă cum mergeți.
Archie își scoase pălăria și pardesiul, afișând același costum albastru pe dedesubt. Dintr-un coș de la spatele bicicletei scoase o geantă de călătorie și se duse după Newman, să se bage în portbagaj.
La lumina lunii, Paula împinse bicicleta pe panta din stânga ei. Ajunse într-un loc unde stâncile erau mai înalte, apucă bicicleta de șa, o îndreptă cu roata din față spre mare și îi dădu un brânci zdravăn. Bicicleta era încă în aer, când un val uriaș se izbi de stâncă, împroșcă stropi fini până sus în aer, și bicicleta dispăru. Se grăbi să se întoarcă, în timp ce Tweed îi instruia pe Newman și pe Marler.
- După ce mă întorc cu Paula, luăm cina la Priory. Să nu uitați de întâlnirea de la unsprezece cu Ben. Bob, tu știi drumul până la Bowling Green? O să fie întuneric.
- E lună. Distracție plăcută cu misteriosul tău prieten de la conac...
Lăsând Corfe-ul în urmă, Tweed acceleră pe dealul plin de serpentine abrupte, încetini când trecu prin Kingston, apoi continuă să urce. Avea în cap harta regiunii Dorset și o luă pe un drum asfaltat care ducea spre Sterndale Manor. În depărtare se vedeau lămpi puternice cu arc, strălucind pe dărâmături. Polițiști în uniformă se învârteau prin zonă și, în spatele unui mic camion, un excavator ridica ceva din resturile dezastrului. Tweed încetini când un polițist se postă pe carosabil cu o mână ridicată.
- Așadar, ăsta e prietenul tău, zise Paula.
În spatele polițistului apăruse Buchanan. Se apropie de mașină și Tweed se pregăti pentru o ceartă. În schimb, Buchanan se uită la amândoi și zâmbi cinic.
- Ca de obicei, punctuali până la secundă. Acum, că tot sunteți aici, puteți foarte bine să vedeți.
- Ce să vedem? întrebă Tweed, ieșind din mașină împreună cu Paula.
- Excavatorul. Ce are în cupă. Seiful bătrânului general. Problema e că, din cauza căldurii, ușa a explodat și tot ce era înăuntru trebuie să fie acum cenușă...
Un vânt puternic mătura valea direct dinspre mare. Priviră cum seiful e coborât pe pământ. Imediat, un detașament condus de un sergent ridică în jurul lui paravane înalte de prelată, cărora le puse și un acoperiș, formând un cort, pentru a proteja seiful de vânt.
- Sunt bine organizați, șopti Paula.
- Buchanan e întotdeauna bine organizat, replică Tweed.
Tocmai termină de vorbit, când inspectorul-șef le făcu semn, iar ei îl urmară în cortul de prelată când un polițist deschise o clapă, pe care o închise apoi în urma lor. Buchanan își puse o pereche de mănuși de azbest și ridică cu grijă ușa deschisă. Înăuntru nu era decât cenușă neagră. Nimic nu scăpase.
- O să le trimitem experților, zise Buchanan, dar nu prea cred c-o să descoperim ce-a fost în acest seif.
- Aș putea să te-ajut, îi sugeră Tweed. Oamenii mei lucrează cu o tehnologie foarte avansată pentru a detecta ce a fost scris pe hârtii din care nu a mai rămas decât cenușa. Au avut multe succese.
- Adevărat? Buchanan se gândea la asta, când sergentul Warden intră în cort. Să zicem că îți dau o mostră. Dacă o strici? În schimb, ce-ar fi să ne explici și nouă tehnica asta?
- De acord.
Buchanan se folosi cu grijă de o linguriță pentru a scoate cenușă, o puse în punga pentru mostre pe care i-o întinse Warden și o sigilă. Warden îi dădu o pungă mai mare în care Buchanan o puse pe cea mică, apoi o sigilă și pe aceasta. I-o înmână lui Tweed.
- E mai sigură la mine în geantă, sugeră Paula.
- Ia-o, atunci.
Tweed și Paula ieșiră din cort însoțiți de Buchanan și priviră ruinele. Unul din coșuri rezistase și fusese înconjurat cu sârmă ghimpată. Buchanan arătă spre el.
- E instabil. Va trebui să-l dăm jos.
- Ne uităm la pagini întregi de istorie, spuse Paula. Generații, unele poate certate cu altele. Sfârșitul unei epoci.
- Muncă de profesioniști, Îl informă Buchanan pe Tweed. Știm acum că nu s-a folosit numai benzină, ci și bombe cu termit1. Câtă cruzime!
- Păstrăm legătura, spuse Tweed, oricare ar fi rezultatul experimentelor noastre. S-ar putea să dureze câteva zile.
1 Amestec de pulbere de aluminiu cu un oxid al unui metal, întrebuințat în sudură, în metalurgie etc. (n.tr.)
- Asta e tot? întrebă Buchanan pe un ton surprins. Poate descoperiți voi ceva...
Tweed veni din South Street și intră în scuarul în stil georgian, de unde o alee scurtă ducea chiar la Priory, când una dintre mașinile parcate își aprinse farurile de două ori. Tweed opri. Paula își scoase Browning-ul automat și îi atinse mâneca lui Tweed cu mâna stângă.
- Fii atent. Nu mai e nimeni prin preajmă. Și locul ăsta e întunecat. Ceea ce era adevărat. Iluminatul slab era asigurat de niște felinare
suspendate pe console.
O siluetă subțire ieși din mașina pe care Tweed o recunoscu ca fiind un Rover. Îl recunoscu pe Keith Kent, îmbrăcat cu jacheta lui de velur și cu pantaloni largi, gri, călcați la dungă. Apăru la geamul pe care Tweed Îl lăsase jos și o salută pe Paula cu o mișcare a capului.
- Hai să-ți spun un cuvânt în urechea ta ca o scoică, îi spuse el lui Tweed.
- Să trec eu la volan și să duc mașina la Priory? sugeră Paula, ușurată că e Kent.
- Nu e nevoie, draga mea, o asigură Kent. Zâmbi. Spre deosebire de Franklin, el zâmbea foarte rar și când o făcea dădea impresia că, într-adevăr, îi plăcea acel cineva căruia îi zâmbise. Sunt sigur că știi cel puțin cât știe și Tweed din ce se întâmplă.
- O să ieșim din mașină și-o să hoinărim puțin prin scuarul ăsta împreună cu tine, decise Tweed.
- Bună idee. Prefer să fim toți trei, noi între noi. Am sunat la Priory de la o cabină de pe South Sreet. Mi s-a spus că nu te-ai întors, așa că am așteptat aici. L-am văzut pe Bob Newman întorcându-se în Mercedes-ul lui vechi, și puțin după aceea, s-a întors tipul ăla, Franklin, cu fata, Eve Warner, și cu Philip Cardon în spate.
Se plimbau pe pietrele de pavaj ale scuarului pustiu, înconjurați de o liniște stranie. Tweed Îl așteptă pe Kent să vorbească.
- Investigațiile pe care m-ai rugat să le fac despre Leopold Brazii. Aș putea să încep din Londra... are o casă în centrul comercial, darinstinctele îmi spun să mă sui în avion și să mă duc fie la Paris, fie la Geneva.
- Geneva, zise Tweed.
- Mai vrei și alte informații pe care le-aș putea culege despre Brazii? Adică, în afară de locurile de unde îi vin banii.
- Orice informație, oricât de mică, ne-ar fi de folos. Ai undă verde.
Kent se opri sub un felinar și își lăsă capul într-o parte, o particularitate pe care Paula o observase la el atunci când se concentra asupra fiecărui cuvânt.
- Undă verde, repetă Kent. Asta s-ar putea să fie un fel scump în meniu.
- Cheltuiește oricât ai nevoie, îi spuse Tweed când își reluară plimbarea. Apropo, ai auzit de un anume Marchat?
- Nu, zise Kent prompt.
„Puțin prea prompt", gândi Paula. Și el era prima persoană care nu întrebase cum se scrie.
- Ar fi trebuit să aud de personajul ăsta? se interesă el.
- Aș fi fost surprins dacă ai fi auzit. Ar trebui să-ți spun că Franklin conduce un mic lanț de agenții de detectivi printre care și una la Geneva. Firma se numește Lumini. Þi-am spus, ca să nu vă împiedicați unul de celălalt. Probabil că o să facă și el cercetări despre Brazii, deși încă nu l-am rugat s-o facă.
- O să știe că și eu investighez aceeași țintă?
- Nu, spuse Tweed. Dacă ar ști, ar ieși o harababură... el o să facă cercetările într-un mod diferit față de tine. El nu are cunoștințele tale financiare.
- Deci, eu știu de el, dar el nu va ști de mine? sublinie Kent.
- Te-ai prins.
- Franklin mi s-a părut un tip extrem de competent, zise Kent în timp ce continuau să se învârtă încet în scuar.
- A făcut parte din Serviciul de Informații al Armatei.
- Bună pregătire ca să conduci agenții de detectivi. Deci, dacă, din întâmplare, dau peste el, sunt acolo cu afaceri personale?
„Tipic pentru Kent, se gândea Paula. Să pună la punct toate detaliile." În trecut, dovedise că poți avea extrem de multă încredere în el.
- E cea mai bună acoperire, încuviință Tweed.
- L-ați găsit pe omulețul acela ciudat, pe Archie, de care v-am pomenit la Bradfields?
- Da. A fost o vizită scurtă. Am aflat că Archie se pregătește să iasă din țară. Nu mă întreba încotro se duce... nu e tipul care să spună prea multe.
- Ãsta-i Archie. Niciodată la el nu știe stânga ce face dreapta. Mie chiar îmi place, are curaj.
- Îl mai folosești din când în când în diverse scopuri... sau n-ar trebui să întreb? se interesă Tweed.
- N-am mai spus la nimeni, dar își câștigă și el existența, așa mi-a spus, vânzând știri interesante despre oameni importanți ziarelor din toată lumea. Nu e vorba de scandaluri sexuale sau de alte mizerii de genul acesta. Date financiare... o companie mare care e în dificultate și despre care nimeni nu știe încă nimic. Poate să vadă neregulile de pe un raport financiar la fel de repede ca și mine.
- Cum ai ajuns să-l cunoști?
Kent se opri, își aplecă din nou capul într-o parte, se uită mai întâi la Tweed, apoi la Paula.
- El a ajuns să mă cunoască pe mine. Un prieten din Paris n-a putut să mă ajute cu ceva, dar mi-a zis că Archie mă va contacta. Pentru un preț. Mă bărbieream în camera mea de la Georges Cinq din Paris, când mi-a bătut la ușă. Știa ce voiam să aflu. Onorariul a fost rezonabil. Bani gheață, evident. Sunt sigur că nu este un adept al plății impozitelor.
- Atunci, știi cum să iei legătura cu el, la Paris?
- O, Doamne, asta nu! chicoti Kent. Nu cu Archie. Când o să ajung acolo, o să ies să mă plimb pe rue St-Honore și, dintr-odată, o să apară el tacticos lângă mine. E straniu. M-am întrebat dacă n-are cumva un amic la aeroportul Charles de Gaulle care să aibă acces la declarațiile vamale ale pasagerilor. E doar o presupunere. Mie chiar îmi place, Îl admir. Acum, am prins ideea, așa că mai bine mă evapor. Fac și eu figura cu Omul Invizibil... ca Archie.
- Þinem legătura.
- Dacă nu ești la cabinet când o să sun, ceea ce înseamnă că nici Paula n-o să fie, pot să-i las mesajul Monicăi?
- Spune-i orice. Kent, ai grijă. Năluca e liberă.
- Așa e, să-mi adun curajul...
Kent se strecură la volanul Rover-ului său și fu afară din scuar înainte ca Tweed și Paula să intre pe aleea spre Priory.
-Pot să stau puțin de vorbă cu dumneavoastră, domnule? Cred că e ceva confidențial.
Proprietarul se aplecă peste tejgheaua de la recepție, ca și cum l-ar fi așteptat pe Tweed să apară. Paula, plină de tact, urcă repede scările spre camera ei.
O clipă mai târziu, apăru Eve în hol, cu un pahar de vodcă în mână; Se schimbase într-o rochie verde pe gât care îi scotea în evidență for mele, strânsă la mijloc cu o curea aurie.
- Hai, Tweed! strigă ea. Noi suntem pe cale să ne udăm fețele jos, în temnița subterană. Vrei să-ți aduc ceva de băut?
- Nu chiar acum, mulțumesc. Vin și eu imediat.
Proprietarul așteptă până ce rămaseră singuri și se aplecă mai aproape de Tweed.
- Cea care a sunat, o doamnă, mi-a atras atenția că nu trebuie să notez acest mesaj, ci să vi-l transmit oral când veți fi singur.
- Cred că acum sunt singur.
- Numele celei care a sunat e Monica. A spus că destinația e Geneva. A repetat numele. Geneva.


13
Tweed urcase scările, gândindu-se că nu făcea gălăgie, când ușa de la dormitorul Paulei se deschise. Purta un halat de baie și îi făcu semn să intre, apoi închise ușa.
- E în regulă. Sunt decentă. Tocmai fac un duș și mi-am lăsat hainele în baie. Ai mai aflat ceva?
- Monica a raportat că Brazii a zburat la Geneva.
- Geneva. Ai ghicit bine. Cum ai reușit, când știai că Brazii are reședințe la Paris și la Zurich, dar nimeni n-a pomenit de Geneva?
- În parte, tocmai din acest motiv. Încep să-l cunosc pe domnul Brazii. E foarte secretos. Așa că probabil își ascunde adevăratul cartier general. Plus faptul că Geneva e un loc atât de internațional. Și încă un element pe care Îl cunoști și tu.
- Așa, chinuiește-mă. Ce element?
- Fotografia lui Marchat, despre care ne-a vorbit Buchanan. Era înfășurată într-un exemplar al ziarului Journal de Geneve.
- Ar fi trebuit să-mi aduc aminte de asta. Și, în paranteză fie spus, o să-mi pun costumul gri...
- Arăți bine în el. Eve este pusă la patru ace, să ne dea gata. Am văzut-o jos.
- Îl poate da gata pe Philip. Ceea ce voiam eu să spun e că acest costum gri e călduros. Dacă îmi mai pun un hanorac pe deasupra o să-mi fie bine, indiferent cât de arctic e afară, pentru întâlnirea noastră cu barmanul Ben de la Bowling Green, după cină.
- N-aveam de gând să te iau și pe tine. Poate fi periculos.
- De aceea și insist să vin. O să ciocănesc eu la ușa ta când sunt gata. Cinci minute?
- Bine. Eu doar mă spăl repede. Trebuie să mă gândesc la multe. În special la o remarcă pe care ne-a făcut-o azi cineva.
- Și pe care n-o să mi-o spui.
- Nu încă.
- O să-l rogi pe Franklin să-l verifice pe Brazii, așa cum face Keith?
- Da, m-am hotărât când am primit mesajul Monicăi.
- Arunci o adevărată plasă în jurul domnului Leopold Brazii.
- Ca să prinzi pești mari ai nevoie de o plasă mare...
Pe aeroportul Cointrin din Geneva, un avion alb ateriza pe o pistă depărtată de cele principale. O limuzină cu geamuri fumurii veni până la aeronavă în întuneric. Brazii, însoțit de Carson Craig, îmbrăcat într-un costum scump, coborî scara și se urcă în spatele limuzinei.
Evitând vama și controlul pașapoartelor, limuzina părăsi aeroportul și trecu pe lângă birourile unor faimoase companii internaționale. Merse cu viteză moderată pe o scurtă distanță și, după ce intră pe șoseaua principală, prinse viteză.
Un detectiv în haine civile îi telefona de la aeroport lui Arthur Beck, șeful Poliției Federale, la biroul lui din Kochergasse, din Berna.
- Aici inspectorul Carnet, domnule. Vorbesc de la o cabină telefonică din Cointrin. Subiectul a sosit și a fost întâmpinat de o limuzină de îndată ce avionul particular a aterizat.
- Și acum l-ai pierdut? sugeră calm Beck.
- Nu, domnule. Două mașini neînmatriculate și un motociclist urmăresc limuzina. A luat-o către est, spre Ouchy și Montreux.
- Þine-mă la curent, Îl însărcină Beck. Dar, ca și până acum, sună-mă întotdeauna pe linia mea personală...
La subsolul hotelului Priory, în încăperea mare cu ziduri de piatră, unde se servea cina, Eve, în capătul unei mese lungi, perora. Tweed îi observă, peste umărul Paulei, demonstrația de bravură în timp ce coborau spirala scărilor cu dale de piatră.
- Mergem la petrecere, îi spuse Tweed chelnerului-șef.
- Bine ați venit la bairam, strigă Eve, agitând un pahar care, observă Tweed, fusese umplut din nou. În cealaltă mână, Eve avea o țigară. Am avut o zi super, continuă ea, zâmbindu-i lui Tweed și nebăgând-o în seamă pe Paula. Bill e un șofer excelent... Făcu o pauză și îi dărui un zâmbet asemănător bărbatului din dreapta ei,la fel de bun ca și Philip.
Eve era încadrată de Bill Franklin într-o parte și de Philip în cealaltă. Tweed o luă pe Paula de braț pentru a-i arăta drumul.
- Paula poate să stea lângă Bill, strigă Eve, ca și când ea ar fi trebuit să asculte, la urma urmei. Tweed, locul tău e lângă Philip...
- Plătești tu? întrebă Tweed, încă în picioare alături de Paula, întrebarea o descumpăni pe Eve. Tweed o dirijă pe Paula lângă Philip, apoi ocoli masa și se așeză lângă Franklin; Eve continuă să bea din votcă. Newman ocupa scaunul din capătul celălalt al mesei.
- Nu v-ați așezat unde trebuie, zise Eve cu vehemență.
- Sigur că nu, zâmbi Tweed. Dar, vezi tu, eu plătesc. Acum chiar că te-ai liniștit, o necăji el.
- A, bine. Stați unde vreți. Zâmbi îmbufnată. Bănuiesc că n-ai de gând să ne spui ce-ai făcut pe unde ai fost cu Paula, spuse ea sugestiv.
- Nu, răspunse Tweed amabil. De fapt, n-am să vă dau nici măcar un indiciu.
O văzu pe Paula încruntându-se și pe punctul de a spune ceva. Îi atinse piciorul pe sub masă, cu sensul de lasă-mă pe mine să mă ocup de asta.
- Sună de parcă chiar v-ați fi petrecut cel mai mult timp împreună, remarcă Eve, hotărâtă să continue subiectul.
- Termină, zise Philip.
Eve păru surprinsă. Se întoarse către el. Îl fixă cu privirea, ținându-și capul sus.
- Ce-ai spus?
- Am spus să termini, repetă Philip. Și ia-o mai moale cu votca. Eve reacționă golindu-și paharul, chemând pe cineva să i-l umple din nou și aprinzându-și o nouă țigară de la cea pe care tocmai o fumase. Franklin interveni cu un zâmbet larg.
- Și noi am avut o după-amiază încărcată. Am luat-o pe Eve și am făcut înconjurul regiunii Purbeck. În final, am ajuns în Worth Matravers care, bănuiesc că știți, e cocoțat sus de tot. Am intrat într-un băruleț care avea o priveliște dramatică asupra mării. Mi-a părut bine că nu sunt pe mare... parcă era un cazan.
- Simpatic locșor, hanul ăla, interveni Eve. N-aveau votcă.
- Asta n-a contat. Franklin râse plin de bună dispoziție. Te-ai consolat bând coniac. Această doamnă, le spuse el tuturor, are capul ca o stâncă. Bănuiesc c-ar putea să mă bage sub masă...
„Dumnezeule, se gândi Paula. Votcă, coniac, și iarăși votcă."
Urmă o cină tihnită, în timpul căreia Eve îi acordă cea mai multă atenție lui Franklin. Pe Philip nu părea să-l afecteze, se întoarse spre Paula și conversă cu ea și cu Tweed.
Atmosfera deveni jovială și glumeață, în timp ce Tweed făcea două lucruri în liniște. Își verifica ceasul în poală... trebuia să plece la timp ca să se întâlnească cu barmanul, Ben, la Bowling Green. De asemenea, o observa pe Eve.
Hotărî că așa e firea ei, că ea simte că trebuie să fie întotdeauna în centrul atenției. Bănui că totul se datorează unui complex de inferioritate bine ascuns. Și totuși, erau momente când era încântătoare, când se întorcea să vorbească cu Philip în timp ce își bea cafeaua. Sau o făcea pentru că nu-i plăcea ca el să-i acorde prea multă atenție Paulei.
- Sper că nu vă supărați, zise el, semnând nota de plată, dar eu, Philip și Paula mergem să ne întâlnim cu cineva. Nu cred că stăm mai mult de o oră. Bill, mai poți să-i ții încă o dată companie lui Eve?
- Va fi plăcerea mea, Îl asigură Franklin și zâmbi fericit.
- Pot să vin și eu? insistă Eve. De-abia am putut să schimb câteva cuvinte cu Philip toată seara.
- îmi pare rău. Chiar îmi pare rău, îi spuse Tweed, dare vorba de o problemă privind o asigurare confidențială care se dovedește a fi foarte urgentă.
- Atunci e în regulă. Eve îi zâmbi. O să-l aștept pe Philip până vine. Se întoarse spre Philip. Să nu întârzii prea mult, dragul meu. Eu mă duc cu Bill în hol, ca să ne îmbătăm.
- Eu deja sunt beat, spuse Franklin în timp ce se ridicau, daro să țin pasul cu Eve. Este în joc reputația mea...
Tweed își luă haina și Îl urmă pe Newman pe coridor de la parterul hotelului Priory care ducea spre ieșire. Paula mergea în spatele lui, iar Newman se opri să vorbească cu proprietarul care studia niște hârtii cu cifre în spatele tejghelei de la recepție.
- Ieșim să ne plimbăm, îi explică Newman proprietarului. După :na excelentă, avem nevoie de o plimbare, daro să mergem pe drumul e edec, pe partea cealaltă a râului Frome...
- E noroi acolo și alunecos, îi avertiză proprietarul, aruncându-și o privire la pantofii lor.
- Așa am bănuit și eu, continuă Newman. Aveți cumva, din întâmplare, cizme de cauciuc, de rezervă?
- Am o grămadă. Vizitatorii le lasă aici, le uită. Vă aduc câteva.
- Sunt și pentru mine? strigă Paula.
- Cred că putem să găsim...
În câteva minute erau cu toții echipați cu cizme de cauciuc. Newman ceru o pereche în plus, puțin mai mici decât ale lui.
- Ne întâlnim cu un prieten, spuse el. O să ne lăsăm pantofii în mașină... așa n-o să aducem noroi pe covoarele dumneavoastră când o să ne întoarcem...
Newman îi conduse până la Ursul Negru de unde Îl luară pe Marler. Perechea în plus îi venea bine.
- Archie s-a dus să se culce, iar Butler îi supraveghează camera, raportă Marler în timp ce Newman îi ducea înapoi pe drumul pe care veniseră.
- Dacă nu mergem pe drumul de edec, de ce-am mai luat cizmele de cauciuc? întrebă Paula. Și ce e în sacoșa aceea de pânză pe care o cari cu tine?
- O să vezi când o să ne suim pe Zidurile de Est, îi spuse Newman. Și, deschise sacoșa de pânză, toți ar trebui să avem câte o lanternă puternică, așa că poftiți. Întotdeauna le am cu mine, în spatele mașinii.
- Sacoșa aceea nu e o pernă foarte confortabilă, comentă Marler. Presupun că suntem toți înarmați. Eu mi-am adus un Walther.
Dumnezeu știe pe cine o să întâlnim la ora asta și pe vremea asta. Poate dăm peste Nălucă.
- Nu mai face glume de genul ăsta, protestă Paula. E destul de sinistru pe-aici, noaptea.
La ora aceea, Wareham-ul era mort. Nu se mai vedea nici un suflet, în timp ce Newman îi conduse înapoi în scuar și, pe un drum întortocheat, trecură de biserica ale cărei turle se conturau lângă hotelul Priory. Tweed i-o arătă cu degetul Paulei, lângă care mergea.
- Are sute de ani vechime. Hotelul a fost o mănăstire de măicuțe. Wareham-ul e îmbibat de istorie.
- Ce sunt Zidurile de Est de care ai pomenit? Îl întrebă Paula pe Newman.
- Se pare că sunt zidurile pe care le-au construit saxonii, ca să se apere de invadatorii danezi. Se întind în partea estică a orașului. Mai sunt și Zidurile de Vest și Zidurile de Nord. La un moment dat se unesc, așa că poți face un tur pe ele ca să ai o panoramă a Wareham-ului.
- Și Zidurile de Sud? întrebă Paula.
- Nu există Zidurile de Sud. Râul Frome constituia o barieră în calea invadatorilor, așa că nu era nevoie de ziduri și aici.
- E foarte întunecat și foarte tăcut, comentă ea.
- O să fie și mai întunecat, și mai tăcut. Am ajuns...
Newman mersese cu pași mari, aprinzând din când în când lanterna, ceea ce făcu și acum. Dincolo de stradă, Paula văzu o potecă noroioasă și abruptă care urca pe o movilă înaltă, acoperită cu iarbă.
- Nu văd nici un zid, spuse ea când începură ascensiunea alunecoasă.
- Ar trebui să fie sub noi, îi spuse Tweed. De fapt, așa-zisele ziduri seamănă mai mult cu un baraj care încercuiește trei sferturi din oraș.
Sub ei, în partea stângă, se găsea un drum pustiu. În dreapta, se întindeau loturi jalnice de pământ în spatele câtorva case. Paula arătă spre drum.
- N-ar fi mai ușor dacă am merge pe drum? Pare să meargă paralel cu porțiunea noastră plină de noroi.
- E mai periculos, îi strigă peste umăr Marler, care mergea în spatele lui Newman. E mai ușor pentru cineva care ar sta acolo și ne-ar aștepta, întotdeauna să fii la înălțime.
Paula observă că Marler își scosese Walther-ul din toc și Îl ținea pe lângă el. Când își scoase și ea Browning-ul, Tweed îi zise încet:
- întrevederea noastră cu Ben va fi, probabil, lipsită de evenimente.
- Faimoasele cuvinte de final...
Continuară să meargă pe o potecă îngustă care cobora ici, colo de pe o movilă pe un drumeag sau pe un drum, apoi se cățăra din nou pe altă potecă nesigură. La lumina lunii, Paula văzu că după periferia Wareham-ului câmpurile de pretutindeni erau sub apă. Își continuară drumul, târșâindu-și picioarele sub un cer presărat cu stele. Paula își încheie hanoracul până la gât. Era un frig amarnic, chiar fără să bată vântul. Deodată, Newman ridică o mână, făcându-le semn să se oprească.
- Am ajuns. Cărarea cotește la stânga și devine Zidul de Nord. Și iată Bowling Green.
îndreptă fasciculul lanternei într-o vâlcea ierboasă care se deschidea în stânga lor. Nu era nimeni acolo; Marler preluă comanda și coti într-un unghi drept. Newman roti fasciculul de lumină în toată vâlceaua.
- Nici urmă de Ben sau de câine. Probabil că e undeva mai încolo, pe cărare.
- Ia uitați-vă câtă apă, remarcă Paula. Parcă ar fi un râu care și-a ieșit din matcă.
- Chiar așa s-a și întâmplat, zise Tweed. Wareham-ul e înconjurat de două râuri. Cel de la intrarea în Wareham, peste care am trecut noi, se numește Piddle1... sau, dacă vrei să fii mai politicos, Trent.
- Rămâneți pe loc! ordonă Marler.
Inima Paulei începu să zvâcnească la tonul pe care Îl folosise Marler.
Marler se cocoțase pe o porțiune a potecii care străjuia vâlceaua din locul în care cotea spre vest. Fixase puternicul fascicul al lanternei sale într-o mocirlă de lângă poteca de unde Trent-ul se revărsase, inundând
o zonă imensă.
- O, Doamne, zise Philip, care mersese în urma Paulei și a lui Tweed, asigurându-le spatele. E Ben. Probabil c-a alunecat.
- A alunecat pe naiba, zise Newman mânios, și n-am chef de glume.
1 În limbajul copiilor, piddle înseamnă „a face pipi" (n.tr.)
- Nu mai e nimeni pe-aici, nu-i așa? întrebă Tweed încet, dându-și seama de cel mai important aspect al problemei.
- La ora asta, nu, răspunse Newman.
Þinu fasciculul nemișcat și, în lumină, Paula văzu o parte din silueta unui om ieșind deasupra apei noroioase. Era în apă până la mijloc, cu o mână înțepenită în sus, ca și cum ar fi cerut ajutor. Capul îi atârna pe spate într-un unghi grotesc.
Folosindu-se de propria lanternă și de fasciculul lui Newman pentru a-și lumina calea, Marler își dădu drumul pe un mal abrupt, ajunse până la marginea zonei inundate, își înfundă cu grijă un picior în noroi până la jumătatea cizmei de cauciuc, până ce dădu de ceva tare.
Paula își ținu răsuflarea când Marler presă ușor artera carotidă a siluetei cu unul din degetele mâinii de pe care își scosese în prealabil mănușa. Își trase apoi piciorul pe uscat, lângă celălalt, și se întoarse sus, pe pantă.
- Ei? zise Tweed.
- E Ben. Are gâtul rupt.
- Și câinele? întrebă Paula.
- A, l-a aruncat în mlaștină de îndată ce l-a ucis pe Ben. Nu i-ar fi plăcut să-l lase alergând pe-aici și să atragă atenția asupra locului ăstuia prea repede. Deci, asta e, cam așa stăm.
- Cum stăm? întrebă Paula năucă.
- Năluca. Din nou, zise Marler.
A doua zi de dimineață, toată lumea - cu excepția unei singure persoane - se întoarse la Londra de la hotelul Priory. Pe Tweed Îl băgase în criză descoperirea cadavrului din Bowling Green.
- Trebuie să plecăm repede din Dorset, își informase el echipa, într-o scurtă ședință ținută în camera lui.
- De ce atâta grabă? întrebase Paula.
- Pentru că asta e cea de-a patra crimă și, într-un fel sau altul, unii dintre noi au fost martori la aceste crime. Nu mai putem risca să rămânem aici până se apucă Buchanan să pună tot felul de întrebări tendențioase. De asemenea, intenționez să accelerez puțin lucrurile în Park Crescent...
Pete Nield era singurul care fusese lăsat la fața locului, cu ordinul de a fi cu ochii în patru și de a raporta orice mișcare. La ora zece dimineața, Tweed era în cabinetul său împreună cu Paula, Newman și Marler. Newman îi spunea lui Tweed cum se descurcase cu Franklin și cu Eve.
- M-am văzut cu fiecare în parte. I-am explicat lui Franklin că ai primit un mesaj urgent care te cheamă înapoi la Londra și am lăsat-o așa.
- Cum a reacționat?
- Că lui îi convine să se întoarcă la Londra, ca să verifice cum mai merg anumite investigații...
- Și Eve?
- Și ea a zis că va fi fericită să plece. Se pare că imediat după ce noi am plecat să ne întâlnim cu Ben, stomacul i-a dat de lucru. S-a retras
imediat în apartamentul ei, gândindu-se că nu i-a priit ceva din ce a mâncat.
- Mai degrabă prea multă votcă și coniac, zise Paula caustică. Sună telefonul. Monica răspunse, apoi îi făcu semn lui Tweed.
- Arthur Beck, din Elveția. Spune că ar vrea să vorbească cu tine urgent...
- Necazuri, Arthur? întrebă Tweed.
- Am încercat să dau de tine ieri-noapte. Cam pe la unsprezece, ora voastră, cineva mi-a spus că Monica tocmai plecase. Brazii a aterizat ieri-noapte pe aeroportul Cointrin din Geneva. L-a așteptat o limuzină. Unul dintre oamenii mei care supravegheau aeroportul l-a văzut plecând cu ticălosul ăla violent, Carson Craig. Limuzina a fost urmărită de două mașini fără numere de înmatriculare și de un motociclist. A luat-o spre est, către Ouchy și Montreux...
- Curios. Am auzit că are birouri la Paris și la Zurich, dar nu...
- Lasă-mă să termin. În Ouchy, ambele mașini neînmatriculate l-au pierdut, dartipul de pe motocicletă a fost mai isteț. I-a văzut pe Brazii și pe Craig schimbând, în Ouchy, limuzina cu una identică... chiar cu același număr ca aceea care a plecat din Geneva. A urmărit-o până la Berna și până aici. Brazii are un cartier general la nici o sută de metri de locul unde stau eu acum, în propriul meu cartier general, la sediul central al poliției.
- Șmecher tip, comentă Tweed.
- Cred c-o s-o ia din loc în curând. Știi că avem un aeroport micuț la Belp, în afara orașului. Ei bine, avionul care l-a adus la Geneva a aterizat aici. Iar pilotul a completat un plan de zbor, ia ghici pentru unde?
- Eu nu ghicesc niciodată.
- Tu ghicești întotdeauna. Planul arată că aparatul trebuie să zboare la Geneva în această seară. Am și eu observatori la aeroportul din Belp.
- Seamănă cu o lăcustă dată naibii, acest domn Brazii.
- Trebuie să închid. Þinem legătura... chiar dacă o să plătesc cu slujba...
Tweed oftă, puse receptorul în furcă și le spuse celorlalți pe scurt ce vorbise cu Beck.
- Ce credeți? întrebă el.
- Că Geneva continuă să uimească, spuse Newman.
- Sunt cam neîncrezătoare după ceea ce ne-ai spus, zise Paula rar, în timp ce își ridica privirea de pe blocnotes. Dacă aș fi în locul lui Beck, aș trimite pe cineva la aeroportul ăsta din Belp care să-l recunoască sigur cel puțin pe Brazii... și, dacă e posibil, și pe Craig. Să fie sigur că cei doi bărbați care se suie în avionul acela sunt chiar cei care se bănuiește că sunt.
- Cred că tocmai ai avut un moment de revelație. Tweed rămase pe gînduri o clipă, apoi se uită la Monica. Ești drăguță să-l suni din nou pe Beck și să-i dai ideea Paulei? Spune-i că vine de la Paula - știu că o respectă - și că eu sunt total de acord cu această sugestie.
De-abia termină de vorbit, că telefonul sună din nou. Monica răspunse, se încruntă și Îl privi pe Tweed.
- Bill Franklin așteaptă jos. Spune că vrea să te vadă puțin, dacă ai timp.
- Atunci o să ne facem timp pentru Bill. Sună-l pe Beck după ce pleacă el...


Într-o vilă mică de piatră de pe Kochergasse, în Berna, nu departe de sediul central al Poliției Federale, Brazii stătea în spatele unui imens birou Ludovic al XV-lea. În camera cu pereții acoperiți cu tapiserii vechi, mai era doar un singur personaj, José, un bărbat înalt, slab, îmbrăcat într-un costum elegant, de culoare gri. Stătea într-un colț, în spatele unui birou mult mai mic.
- Ei, José, izbucni vesel Brazii, nu zici că i-am prostit azi-noapte? Ideea ta de a schimba limuzinele a fost sclipitoare.
- Din câte am auzit despre Tweed, aș zice că e periculos să te arăți prea încrezător.
- Eu vorbeam despre Beck, nu despre Tweed, zise Brazii tăios.
- Comentariul meu rămâne în picioare.
Brazii se uită fix la confidentul său în care avea cea mai multă încredere. Apropiindu-se de patruzeci de ani, José era originar din Guyana Franceză, o fostă colonie a Hexagonului în America de Sud, acum un département al Franței. José avusese o copilărie săracă, dar muncise din greu și economisise bani pentru un bilet dus până în Statele Unite.
Aici vânduse ziare pe stradă, spălase pe jos în restaurante și locuise într-o cameră sărăcăcioasă, în timp ce noaptea învăța ca să devină contabil. Își luase examenele cu note maxime și ajunsese să lucreze într-una din marile companii din America conduse de Brazii, pe postul de contabil începător.
Brazii intrase în cabinetul în care era intervievat José și preluase el însuși interviul. Fusese impresionat de inteligența lui José, de etica lui și Îl numise adjunctul său, post pe care José Îl ocupa de când Brazii se mutase în Europa.
Avea pielea de culoarea cafelei. Bine ras, se îmbrăca întotdeauna impecabil și era singurul om care nu ezita să nu fie de acord cu șeful lui. Calitate pe care Brazii o admira.
- Acum, că ai o clipă liberă, începu José, pot să-ți spun de un telefon pe care l-am primit din Anglia la prima oră, azi-dimineață. Era informatorul pe care tu l-ai poreclit Receptorul.
- Informații interesante?
- Receptorul mi-a dat câteva nume ale oamenilor de bază din echipa lui Tweed. Robert Newman, Paula Grey și - ceea ce era de confirmat -William Franklin.
- Asta-i tot? În vocea lui Brazii se simți o undă de nervozitate. Cât mai repede posibil trebuie să am numele tuturor membrilor de bază ai echipei lui Tweed. Asta mi-a adus aminte că trebuie să dau un telefon în Anglia.
Pe când intra în birou, Paula se gândi cât de elegant arată Franklin. Purta o scurtă bleumarin, lungă până la coapse, și o pereche de pantaloni largi, asortați, croiți impecabil. Își scoase scurta și descoperi un sacou bleumarin cu nasturi aurii, o cămașă cu dungi albastre și o cravată gri-pal.
- 'Neața la toată lumea, îi salută el pe cei de față. Afară e atât de frig, încât poți să îngheți un eschimos. Mulțumesc, răspunse el invitației lui Tweed de a lua loc.
- O ceașcă de cafea? sugeră Monica. Fără zahăr și cu un pic de lapte.
- Aveți și îngeri în personal, spuse el, zâmbind din nou și privind-o pe Paula. Da, te rog, Monica.
- Unde e Eve acum? întrebă Tweed.
- Cred că Philip a lăsat-o la apartamentul ei din South Ken. Nu departe de apartamentul tău, îi spuse lui Newman.
- înțeleg că i s-a făcut rău la puțin timp după ce am plecat noi, continuă repede Tweed.
- Așa e. A mâncat cam mult și la scurt timp după ce voi ați plecat a zis că se simte rău. Zicea că are niște pastile la ea în apartament care-i aranjează stomacul, și dusă a fost. Așa că am rămas de unul singur. Mi-am aprins o țigară și după câteva minute am ieșit în scuar, să iau o gură de aer. Mi se părea că e cam liniște și peste ce-am dat? Peste un motociclist care rula cu viteză maximă pe South Street înspre North Street. Cred că-avea vreo nouăzeci la oră.
- La cât timp după ce am plecat noi se întâmpla asta? Îl presă Tweed.
- Cel mult zece minute.
- Și cât timp, întrebă Tweed, uitându-se la Newman, crezi că ne-a luat ca să ajungem în Bowling Green?
- Maximum douăzeci și cinci de minute. M-am uitat la ceas când am plecat și l-am verificat din nou după ce am găsit ce-am găsit.
- Și ce-ați găsit? întrebă Franklin după ce îi mulțumi Monicăi pentru ceașca de cafea pe care i-o întindea. Sau e secret de stat?
Tweed scutură din cap.
- îmi pare rău! Franklin ridică o mână în semn de scuză. Bănuiesc că n-ar fi trebuit să întreb. De asemenea, n-ar trebui să vă rețin, așa că o să trec direct la motivul pentru care sunt aici. Când eram în Dorset, ai zis că s-ar putea să vrei să te folosești de mine. O misiune importantă tocmai a aterizat pe biroul meu. E o chestiune plictisitoare și aș da-o imediat cuiva din personalul meu... asta în cazul în care vrei să mă ocup de vreo investigație.
- Vreau. Doar de una mică. Tweed zâmbi răutăcios. E vorba de un om pe nume Leopold Brazii.
- înțeleg. Franklin îi întoarse sec zâmbetul. O nimica toată. Ce vrei să știi despre acel domn, de unde propui să încep?
- Vreau să știu tot ce poți să scoți la iveală. În special, toate locurile de unde operează. Începi cu Geneva. Ai spus că ai o agenție acolo.
- Geneva, sosesc. Franklin înghiți restul de cafea, se ridică și își puse scurta, aruncându-i o privire Paulei. Tweed, dacă va trebui să trimiți pe cineva acolo, ca să ia legătura cu mine, aș fi foarte fericit dacă ar fi Paula.
- Și Paula ar fi foarte fericită să vină, zise Paula.
Franklin îi salută scurt pe toți. Apoi se uită la Marler care stătea rezemat de un perete, fumând o țigară lungă și care nu spusese nimic.
- Nu cred că știu cum te cheamă.
- Nu, nu știi, replică Marler.
- Alt secret de stat, îi spuse Franklin lui Tweed; zâmbi și ieși din încăpere.
- Nu pierde prea mult timp, remarcă Paula.
- Și tu Îl găsești interesant, nu-i așa? o tachină Tweed.
- Da. E curtenitor, inteligent și are simțul umorului. Și îi plac femeile.
- Ce poți să vrei mai mult?
- De ce erai atât de interesat să-l cronometrezi pe motociclistul pe care Bill l-a auzit imediat după ce am plecat noi de la Priory ca să mergem să ne întâlnim cu Ben? întrebă ea, schimbând subiectul.
- Pentru că am impresia că ar fi putut fi Năluca ducându-se la Bowling Green, ca să-l omoare pe Ben înainte ca noi să ajungem acolo.
- Cum Dumnezeu ar fi putut cineva să știe ora și locul unde urma să ne întâlnim noi cu el?
- Ai uitat, îi spuse Tweed. Când am făcut aranjamentele, Ben a ridicat vocea de câteva ori, iar la bar erau doi străini care așteptau, cei care au bătut cu moneda în tejghea. Ei ar fi putut să spună altcuiva care, apoi, a dat instrucțiuni Nălucii. Cred c-ar fi trebuit să îmi dau seama de primejdie.
- Nu te poți gândi la absolut totul. Și mă întreb cum se descurcă Philip cu Eve?
Philip se întorsese din Wareham în Land Rover-ul lui, având-o pe Eve în spate, în Porsche-ul ei. De fiecare dată când putea, Îl depășea, pentru a fi ea prima. Apoi, Philip aștepta până ce avea șoseaua liberă în
față și ° depășea el, făcându-i cu mâna, așa cum îi făcuse și ea. Continuaseră această cursă până intraseră în traficul londonez.
Philip fu surprins de cât de aproape era apartamentul ei de cel al lui Rob Newman. Eve locuia într-o casă mare din cărămidă roșie, care fusese împărțită în apartamente și părea costisitoare. Ajunsă în apartamentul ei de la etajul întâi, Eve își aruncă, neglijentă, haina pe marginea unei canapele lungi.
- Dulapul cu băuturi e chestia aceea de-acolo, Îl informă ea. Pune-mi o votcă mare până mă duc la baie.
Deschise dulapul , scoase un pahar în care turnă o cantitate modestă de votcă... modestă pentru Eve. Apoi se duse la fereastra arcuită și se uită jos, în South Ken. La ora aceea a dimineții era liniștită.
La micul dejun luat la Priory, Eve ajunsese foarte târziu, apoi mâncase două ochiuri cu șuncă și roșii. Îi explicase de ce întârziase, între două îmbucături.
- N-am dormit aproape toată noaptea. Am stat în pat și am citit... Ceea ce, pe moment, lui Philip i se păru ciudat. Înainte să se ducă la culcare, se plimbase pe afară, în jurul apartamentului ei, dar nu era lumină în nici una din camere.
Se uita în jos și se gândea la toate astea, când ea intră în cameră. Îi dădu paharul.
- Asta numești tu o votcă mare? Pentru numele lui Dumnezeu!
- Nu e puțin prea devreme...?
- Nu, nu e, i-o întoarse ea, umplându-și paharul. Tu nu bei? Poți să-ți torni un suc de portocale foarte tare.
Se lăsă pe o canapea lungă și-și dezmorți picioarele. El se așeză în celălalt capăt și o privi bându-și votca din două înghițituri. Se întinse și o luă de mână.
- Nu încă. Nici nu ne cunoaștem, dragul meu. Sări în picioare și se așeză într-un fotoliu din apropiere, etalându-și zâmbetul cald. Se aplecă în față. Nici despre munca ta nu știu nimic.
- Lucrez în asigurări, îi răspunse Philip, pus dintr-odată în gardă.
- Ce fel de asigurări? Cine sunt oamenii de bază? În branșa ta, Tweed e șeful? E simpatic. Cu cine mai lucrează, în afară de tine? Mă interesează.
- Tu nu-mi spui nimic despre munca ta, îi aminti el. Doar că e confidențială...
- Și a ta e confidențială? întrebă ea repede.
- Nu, dar mă plictisesc să vorbesc despre munca mea. Þi-am mai spus că lucrez în asigurări. Își privi ceasul. Acum, că te-am văzut în siguranță acasă, trebuie să ajung la serviciu.
Deranjat de schimbările ei de atitudine, nu-și dorea decât să iasă de-acolo. Ea făcu un pas mare din fotoliu, Îl luă în brațe, Îl sărută puternic pe gură, apoi îi dădu drumul din îmbrățișare.
- Sună-mă diseară, Philip. Înainte de șase. S-ar putea să plec în străinătate pentru o treabă.
- Unde?
- Dumnezeu știe și cu șeful meu. Eu o să știu când o să-mi spună.
- O să-ți dau eu un telefon...


Tweed se plimba în jurul biroului, dus pe gânduri, în timp ce se juca cu piesele mozaicului pe care încerca să-l asambleze.
- Îl înconjuri pe Leopold Brazii într-o cortină de fier, comentă Paula. Primul a plecat la Geneva Keith Kent. Acum, Bill Franklin se îndreaptă spre aceeași metropolă elvețiană, ca să-și pună în mișcare detectivii.
- Va fi nevoie de o cortină de fier ca să anihileze ceea ce pune la cale Brazii.
- Ești sigur că pune ceva la cale?
- Eu mă iau după ce mi-a spus Beck. Altfel, la ce atâta agitație ca să scape de oricine l-ar urmări... a schimbat mașina la Ouchy, a ajuns la Berna, a trimis avionul la aeroportul Belp? Ridică perdele de fum ca să ascundă ceva. Întrebarea e ce anume. Apropo, Bob, ai venit aici la puțin timp după ce l-ai dus pe Archie la Heathrow. Cum se simțea?
- L-am luat de la Ursul Negru. Newman își compuse o figură resemnată. Părea că este miezul nopții... era dis-de-dimineață. Archie era proaspăt ras și vioi ca o veveriță. Am ajuns la Heathrow la timp ca să prindă avionul.
- Ai verificat unde se duce? Discret?
- Nu joci astfel de jocuri cu Archie... el spera să poată avea încredere în tine. Când am ajuns în aglomerație, mi-a spus să-l aștept la standul de ziare. L-am văzut îndreptându-se spre casa de bilete a Swissair și m-am gândit că e ultima oară când Îl văd. Apoi voiam să vin încoace.
- Și s-a întâmplat ceva? întrebă Tweed.
- Ceva neașteptat. Archie s-a întors la mine. Mi-a arătat biletul..: tichetul și buletinul de bord. Ia ghicește unde se ducea? Cred c-a ajuns acum câteva ore.
- Spune-mi, zise Tweed nerăbdător.
- Geneva.


15
După ce Newman raportă destinația lui Archie, în cabinet urmară câteva minute de tăcere. Tweed ședea în scaunul său, privind fix o hartă a Europei pe care Paula o pusese pe perete la cererea lui.
Tweed înfipsese bolduri colorate în anumite orașe mari de pe hartă. Paris, Zurich, Berna, Geneva, Ouchy și Montreux. Paula avea impresia că el nu se uita la hartă, că gândurile îi erau departe. Brusc, își îndreptă spatele.
- Monica, sună-l pe Butler acasă, spune-i să-și facă bagajele pentru vreme rece și după aceea să vină aici. Când sună Pete Nield din Dorset, spune-i să ajungă aici în timp-record. Dacă nu sună într-o oră, caută-l până dai de el la Ursul Negru.
- Și noi? întrebă Paula.
- Să fiți gata să zburați spre Europa în orice moment, toți. Cu echipament pentru vreme rece.
- De ce vreme rece? se interesă Marler, tot rezemat de perete.
- Pentru că, atunci când m-am întors aici, am verificat în ziar temperaturile din Elveția. Sunt cu mult sub zero și a nins zdravăn. Și, în concordanță cu ultimul factor, luați și încălțăminte pentru zăpadă și pentru gheață.
- Aventurile din ziua de azi, zise Paula. Plecăm în vacanță.
- Nu încă, zise Tweed, darvreau ca toată lumea să fie gata de plecare. Se ridică în picioare. Și acum am întâlniri cu doi oameni și trebuie să le respect...
Tăcu când sună telefonul. Monica răspunse, păru surprinsă, deși a-și exterioriza emoțiile era un lucru rar pentru ea. Acoperi receptorul cu mâna.
- Tweed, n-o să crezi, dar la telefon e Leopold Brazii. Nu vreun ajutor de-al lui... marele om în persoană. Vrea să vorbească cu tine.
- Notează mesajul pe care vreau să i-l repeți cuvânt cu cuvânt. Domnul Tweed e plecat toată ziua... Monica stenografie la repezeală exact ce-i spuse Tweed în continuare. Știu că domnul Newman i-a transmis cererea dumneavoastră de a-l întâlni, dar în acest moment e extrem de ocupat. Acesta e mesajul. Începi conversația prin a-i spune că legătura e proastă și că te muți la un alt telefon. Apoi faci o pauză și începi să vorbești când ridic și eu, ca să aud ce zice...
Tweed ridică receptorul când Monica îi făcu semn din cap și ascultă foarte concentrat. După ce termină de transmis mesajul, Brazii vorbi din nou:
- Ați putea fi atât de drăguță să-i spuneți domnului Tweed când Îl vedeți că trebuie să-l văd urgent, înainte să aibă loc o catastrofă. Am un avion cu reacție la dispoziție care poate să-l ia de pe Heathrow și să-l ducă pe orice aeroport din Europa pe care Îl alege dumnealui. Aș prefera să vină singur. Eu voi fi singur. Vă mulțumesc foarte mult...
Tweed puse receptorul jos odată cu Monica. Le repetă și celorlalți ce spusese Brazii, apoi se uită la Newman.
- L-am întâlnit o dată, cu mult timp în urmă, și n-am discutat decât foarte puțin cu el. Ascultându-l la telefon, mi-a lăsat impresia unui om plin de șarm, dar și a unuia cu o mare autoritate, totuși fără urme de aroganță. Are o voce cu un timbru puternic, daram simțit o urmă de cruzime. Care a fost impresia ta când l-ai întâlnit la Grenville Grange?
- Exact aceeași ca și a ta.
- Interesant. Mă bucur că mi-am luat precauțiunile pe care Monica le va pune imediat în aplicare.
- Trebuie să dau o fugă până acasă, zise Marler.
- Atunci, ai face bine să pleci acum.
- Doar n-ai de gând să te întâlnești cu el în condițiile astea, pentru numele lui Dumnezeu, nu-i așa? protestă Newman. Să treci granița în avionul lui înseamnă că te va avea în palma mâinii sale dure.
- Vom vedea...
- Trebuie să ai pe cineva în spate, insistă Newman.
- Vom vedea, repetă Tweed, ridicându-se și punându-și paltonul. Acum trebuie să mă grăbesc...
- Nu ne-ai spus cu cine o să te vezi, zise Paula îngrijorată.
- Îmi pare rău, mă gândeam la altceva. Prima dată mă duc s-o văd pe domnișoara Maggie Mayfield. Am rezervat o cameră la Brown's Hotel, ca să putem avea liniște.
- Cine naiba e?
- Nepoata generalului Sterndale și singura rudă rămasă în viață. Trebuia să stea cu el în noaptea când a ars conacul, dar era foarte răcită și nu s-a mai dus.
- Și cea de-a doua întâlnire? continuă Paula.
- Cu profesorul Grogarty, pe Harley Street. Numele ăsta spune cuiva ceva?
- Cel mai mare om de știință în mai multe domenii care mai trăiește, spuse Newman.
- Asta îmi aduce aminte de ceva, îi zise Tweed Monicăi. Voi avea nevoie de lista celor douăzeci de oameni de știință pe care ai făcut-o, în care apare specialitatea fiecăruia dintre ei. Monica îi înmână un dosar. Tweed își aruncă o privire prin încăpere în timp ce își punea dosarul sub braț. Când mă întorc, s-ar putea să avem o idee mai bună despre ceea ce se întâmplă. Grogarty e excentric, dar e un geniu...
În cabinetul său din Berna, Brazii puse receptorul jos, după încercarea de a vorbi cu Tweed, și privi în gol. Reacția sa semăna, în mod ciudat, cu o atitudine de-a lui Tweed. José păstră tăcerea câteva minute, înainte de a începe să vorbească.
- Nu era disponibil, domnule?
- Nu sunt sigur, dar cred că Tweed mi-a ascultat fiecare cuvânt. L-am simțit în timp ce asistenta lui mă îndopa cu minciuni, îmi zicea că e plecat.
- Un bărbat foarte evaziv, Tweed al nostru, remarcă José.
- Asta mă face să-mi doresc și mai mult să-l întâlnesc din nou... de data asta pentru o conversație cu adevărat profundă. Bănuiesc că el știe.
- Și noi între timp așteptăm?
- N-așteptăm! tună Brazii, ridicându-se în spatele biroului și fixându-și asistentul. Mergem înainte cu proiectul nostru, care nu va fi gata înainte de câteva zile. Vreau să-l suni pe Konrad și să-i spui că totul merge mai departe, conform planului. Konrad e numele de cod cam ciudat al unui rus, Karov, adevăratul om al puterii.


Tweed dădu mâna cu Maggie Mayfield în camera rezervată la Brown's. O femeie modestă, de vreo patruzeci de ani, durdulie, dar cu o față cu trăsături de o inteligență izbitoare și cu ochi șireți și căprui. Îi zâmbi lui Tweed.
- îmi pare rău că v-am făcut să așteptați, începu Tweed.
- întotdeauna ajung la întâlniri cu zece minute mai devreme. Zâmbi răutăcioasă. Sunt cunoscută ca apărând în momentele cele mai proaste. Acum, ce pot face pentru dumneavoastră?
Se așezară și ea turnă cafea în cești pentru amândoi. Tweed își scosese paltonul și acum stăteau și se priveau peste o măsuță lunguiață și antică.
- După tragedia de la Sterndale Manor, am fost de față când poliția a scos seiful acela mare despre care mi-ați spus. Conținutul a fost făcut cenușă, dar oamenii mei lucrează cu o tehnologie care să scoată la iveală ce scria pe hârtiile acelea.
- Prostii. O să dea de prostii.
- De ce sunteți așa de sigură?
- Pentru că, atunci când i-am telefonat unchiului meu, ca să-i spun că nu pot veni la el, l-am întrebat dacă obligațiunile la purtător au fost returnate. Mi-a spus că erau oferite ca împrumut unui om remarcabil, pentru finanțarea unui proiect care să facă din Europa un loc mai sigur.
- V-a dat numele acestui așa-zis om remarcabil?
- Nu. A refuzat categoric. Spunea că e afacerea lui, dar mi-a spus că obligațiunile vor fi înapoi în seif până la sfârșitul lunii. Și-acum suntem aproape de sfârșitul lui februarie.
- Când ați avut această convorbire telefonică cu generalul?
- Acum două zile. Mă refac după răceală, dar, după cum puteți probabil, să vă dați seama, încă nu m-am însănătoșit.
- Deci vă îndoiți sincer că obligațiunile erau în seif când a avut loc incendiul?
- Sunt absolut sigură de acest lucru. Îl cunosc - Îl cunoșteam - bine. Ca să mă liniștească, a spus sfârșitul lunii, când, probabil, se referea la sfârșitul lui martie.
- Ați văzut vreodată dacă obligațiunile erau ținute în seif?
- Da, după cum v-am spus la telefon, o dată l-a deschis în prezența mea. Îmi pot aminti exact cuvintele lui: „Vrei să vezi trei sute de milioane de lire, grosul capitalului băncii?" Apoi a deschis seiful care era plin cu dosare. A deschis unul și mi-a arătat una dintre obligațiuni. Am amețit când am văzut cât poate să valoreze una singură. Erau emise de o mare companie petrolieră... am uitat care anume. Asta, bineînțeles, era înainte de a le fi împrumutat acestui personaj necunoscut.
- Vă amintiți culoarea dosarelor?
- Da. Erau tipul vechi, cu arc... cu compartimente diferite. Culoarea era un verde șters. Am avut sentimentul că stau acolo, în seiful acela, de ani de zile.
- Și totuși, mai credeți că această sumă imensă nu era tot capitalul băncii?
- Nu, generalul a făcut un efort și mi-a explicat că toate sucursalele au propriile lor fonduri și investiții, mai mult decât suficient pentru a le menține.
- Și l-ați crezut? întrebă Tweed încet.
- O, da. Zâmbi slab. Unchiul meu a fost un om cinstit. Nu ar fi privat niciodată sucursalele de propriile lor fonduri. Simțea că are datoria de a garanta siguranța sucursalelor pe care le foloseau deponenții.
- Dacă ați fi putut accepta invitația lui de a sta la conac în noaptea aceea, greșesc oare dacă mă gândesc că singurele lui rude ar fi fost toate acolo? Și că erau singurele trei persoane care știau că împrumutase obligațiunile cuiva?
- Da, aveți dreptate. Richard, fiul lui, știa și el despre obligațiuni și nu era de acord cu ceea ce făcuse tatăl lui. Mai luă o gură de cafea și Îl fixă pe Tweed în timp ce punea ceașca jos. Vă gândiți, dacă aș fi fost și eu acolo, n-ar mai fi rămas nimeni care să știe d spre obligațiunile acelea, nu-i așa?
- Ei bine, da. Tweed o admira pentru curajul ei. Deci, cine mai știa că trebuia să veniți la conac?
- Doar Marchat, care făcea pe majordomul, pe bucătarul și pe menajera... și ce mai vreți dumneavoastră. Un omuleț drăguț și foarte liniștit.
- Ar fi putut să vorbească cu cineva despre vizita dumneavoastră... și despre faptul că ce a mai rămas din familie va fi la conac în noaptea aceea?
- Nu văd de ce n-ar fi făcut-o. Marchat obișnuia să treacă seara pe la un bar, un bar din Wareham. N-avea nici un motiv să facă din vizita mea un secret. Nu mă îndoiesc că, după câteva pahare, devenea chiar vorbăreț.
- Domnișoară Mayfield, cred că ar fi bine să vă avertizez că o persoană de la Scotland Yard, inspectorul-șef Roy Buchanan, se pregătește să vă interogheze, mai devreme sau mai târziu. Spuneți-i tot ce mi-ați spus și mie... cu excepția porțiunii despre Marchat. Și subliniați faptul că banca va rămâne solvabilă, că sucursalele sunt în regulă. Odată ce o informație ca aceea - despre obligațiuni - începe să se răspândească, ar putea produce panică.
- Îi voi spune. M-a căutat deja la telefon acasă și mi-a spus că i-ar plăcea să mă vadă cât mai curând.
- Vă mulțumesc pentru timpul dumneavoastră, spuse Tweed și o ajută să-și îmbrace paltonul. Mi-ați fost de mare ajutor.
Ea se întoarse și se uită fix la el. Îi tremurară buzele, apoi gura i se strânse și își luă o mină foarte hotărâtă.
- Am auzit zvonuri, domnule Tweed. Am citit articole în ziare. Unchiul meu a fost ucis?
- Da. Nu există nici o îndoială în această privință. Îmi pare rău că v-o spun atât de direct, dar am impresia că sunteți genul de femeie care preferă franchețea.
- Așa e. Vă mulțumesc pentru sinceritate. Ezită. Există vreo șansă ca persoana sau persoanele responsabile să fie aduse vreodată în fața justiției?
- Mă ocup de asta personal. Dacă voi dovedi vreodată cine a făcut-o, voi avea grijă să plătească cu vârf și îndesat. Și să nu repetați ceea ce tocmai v-am spus.
- N-o voi face. Încă o dată, mulțumesc, spuse ea, întinzându-i o mână.
- O ultimă întrebare. Aveți cumva idee ce naționalitate are domnul Marchat?
- Da. E elvețian. Muncesc din greu, elvețienii ăștia...
În taxiul care Îl ducea la profesorul Grogarty, Tweed încerca să-și facă puțină ordine în gânduri. Îi plăcea Maggie Mayfield. Era tipul de femeie cu care credea că s-ar căsători, dacă și ea ar vrea. Dar, bineînțeles, soția lui, care Îl părăsise brusc cu mult timp în urmă, ca să trăiască cu un magnat grec, care se ocupa cu vapoarele, era încă soția lui. El nu-și bătuse niciodată capul cu un divorț.
Era un subiect pe care oamenii lui nu-l aduceau niciodată în discuție. Singura persoană cu care vorbise ocazional era Paula. „Ești un idiot numai dacă te gândești la asta", își spuse.
Se gândi la Philip, îndrăgostit de Eve. Maggie Mayfield ar fi o alegere mai bună, dar nu avea nici o intenție să se amestece. Philip trebuie să decidă singur, la bine și la rău.
Marchat. Nu putea să-și scoată numele ăsta din cap. Încă credea că Marchat putea fi cheia care să rezolve misterul. Doar dacă l-ar găsi pe Marchat. Și dacă Marchat era încă în viață...
- Salut, Tweed! Îl întâmpină profesorul Grogarty cu vocea lui stridentă. Ia-ți un scaun, dacă găsești vreunul liber. Vrei un scotch? Eu îmi permit câte unul pe zi, după ora unsprezece dimineața. Nici un minut mai devreme... Tweed își scoase paltonul, aruncă o privire prin cameră, care aparținuse cândva unui specialist. Fotolii pretutindeni, cu învelitorile tocite și decolorate, pline cu teancuri de cărți și dosare cu hârtii. Dădu la o parte un teanc de ziare și le așeză cu grijă pe podea.
pun pariu că te întrebi cum găsesc eu câte ceva pe-aici, bo îbăni Grogarty. Ei bine, pun mâna pe o anumită foaie unde am o statistică și ajung la ceea ce caut într-o clipită. Noroc! îmi pare rău că nu bei cu mine un scotch...
Tweed ședea în fotoliu și își studia gazda. Nu înceta să fie fascinat de extraordinara sa personalitate, de înfățișarea sa.
Grogarty era un bărbat voinic, înalt de un metru optzeci, cu umeri largi, puțin cocoșat. Avea un cap mare, o chică dezordonată de păr cărunt, sprâncene groase și pungi sub ochii de un albastru intens, un nas proeminent, acvilin pe care atârna, într-un unghi înclinat, un pince-nez, așa încât un ochi te fixa prin lentilă, în timp ce celălalt clipea pe deasupra celei de-a doua lentile. Sub gura mare făcuse gușă
- întotdeauna vii la mine când ai o problemă, Twe d, și cred că de-aceea ai venit și azi. De ce nu-mi faci și mie o dată o surpriză, să treci pe-aici la un pahar de vorbă și unul de scotch? Perfect, despre ce este vorba?
Cu mâna liberă, împinse cărțile de pe un fotoliu, și se așeză și el.
- Acum dosarele tale s-au dus dracului, Îl tachină Tweed.
- Nu s-au dus. Grogarty se afundă în fotoliu cu spatele drept. Pe covor sunt douăsprezece cărți și-o văd de-aici pe fiecare în parte. Sunt gata, domnule!
- Sunt sigur că ai auzit că douăzeci de savanți eminenți au dispărut. Deși, lucru ciudat, știrea n-a ajuns la ziare... nici chiar în Statele Unite, ceea ce e ceva.
- Ai dreptate, am auzit. E sinistru. L-am sunat pe Joe Katz, astrofi-zicianul din Carolina de Sud. Mi-a răspuns un străin care mi-a spus că domnul Katz a plecat în străinătate. Și ăsta e un om de vârf. Katz a inventat un sistem prin care un satelit aflat la peste trei sute de kilometri, pe orbită, se poate ghida după constelații.
- E pe lista celor care lipsesc, cu o notă despre ciudata sa specialitate. Grogarty luă dosarul pe care i-l înmâna Tweed, Îl deschise, își aranjă pince-nez-ul, astfel încât ambii ochi să se folosească de lentile, și parcurse lista în câteva secunde. Îi dădu lui Tweed dosarul înapoi. Viteza cu care reușea să rețină fiecare amănunt al unei foi acoperite cu litere bătute la mașină nu înceta să-l uimească pe Tweed. Grogarty mai luă o înghițitură.
- Cauți o caracteristică, ceva care ar face din acești șaisprezece bărbați și patru femei o echipă, așa cred eu.
- Te-ai prins imediat. M-am uitat la lista asta ore întregi, e ceva acolo, dar să fiu al naibii dacă știu ce e, îi destăinui Tweed.
- E ceva, sunt de acord. Grogarty se uită la tavanul plin de mucegai, ca și cum răspunsul s-ar fi aflat acolo. E vorba de comunicații. Sigur că da. Globale. Mondiale. Sistemul de care am devenit mult prea periculos de dependenți. Internetul. Marea autostradă informațională, o frază stupidă, inventată de ziariști ignoranți, darlista asta e mai mult decât atât.
- Atunci ce e? Îl îmboldi Tweed.
- Lasă-mă puțin, amice. Grogarty continua să fixeze tavanul. Reuși oarecum să mai ia o înghițitură de scotch, cu capul lăsat pe spate. Un om de pe lista aceea e jucătorul principal al jocului. Numai de-aș putea să-mi dau seama care dintre numele acelea declanșează ceva în subconștientul meu.
Tweed tăcu. Se uită prin camera mare din care se vedea Harley Street. Mobila împinsă la perete consta din piese vechi și originale. Tablourile de pe pereți erau neprețuite. Unul era semnat de Gauguin. Grogarty era un om bogat.
Nimeni n-ar fi crezut asta după felul cum se îmbrăca. Purta o vestă veche, tricotată, de culoare gri, cu ochiuri duse la tiv, cu doi nasturi lipsă și cu un al treilea care se pregătea să-și urmeze amicii pierduți. Cămașa în carouri era deschisă la gât, iar gulerul era șifonat. Pantalonii cafenii nu mai văzuseră un fier de călcat de ani de zile.
- E ciudat că Irina Krivitsky e pe listă; e cea mai mare autoritate mondială în materie de laseri și aplicațiile lor în controlul sateliților, zise Grogarty dintr-odată. O să mă scuzi dacă vorbesc cu tine în timp ce gândesc.
Tweed se uită amuzat la Grogarty. Știa că adoptă această ciudată tehnică mentală când lucra la o problemă dificilă. O parte a creierului lua parte la discuție, în timp ce cealaltă se concentra cu furie asupra problemei cu care se lupta.
- Poți să vorbești și tu cu mine, îi aminti gazda lui Tweed. N-o să mă distragă. Dimpotrivă.
- Ce e ciudat în legătură cu Irina Krivitsky? întrebă Tweed.
- Ultima oară când am auzit de ea - pe drumuri foarte ocolite -lucra într-unul dintre laboratoarele secrete rusești, dincolo de munții Urali, în Siberia...
Grogarty se opri. Clătină din cap și pince-nez-ul se așeză din nou într-o rână pe podul nasului său. Părea să nu fi observat, dădea doar din cap ca pentru sine. Ceva se lega.
- Continuă, zise Tweed.
- Aceste laboratoare ascunse - îngropate sub tundră - nu pot fi localizate de sateliții americani. Sunt atât de strict păzite, de parcă ar fi pe vremea lui Stalin. Așa că de ce s-o fi lăsat să plece ca să lucreze în afara Rusiei?
- Dacă este în afara Rusiei, sublinie Tweed.
- O, trebuie să fie. Câteva dintre numele de pe lista ta n-ar accepta niciodată să treacă frontiera în Rusia și să muncească singuri acolo.
- Poate au fost răpiți, sugeră Tweed.
- O, dar n-au fost răpiți. Reynolds, un american, a vorbit cu mine chiar înainte să dispară. La telefon. Mi-a spus că a primit o ofertă pe care n-o poate refuza, că o să plece de la compania unde lucra în California și-o s-o ia și pe nevastă-sa cu el. Mi-a zis că e oarecum secret, dar Ed n-a putut niciodată să țină un secret.
- Mie mi se pare cam științifico-fantastic... Începu Tweed.
- Nu! Nu e. Știința avansează cu pași de uriaș. Asta mă îngrijorează. Avântul ăsta e nebunie curată. Numai Dumnezeu știe unde o să ne oprim.
- O să aflăm la timpul potrivit...
Nu mai apucă să-și termine propoziția. Grogarty păru dintr-odată că se trezește, ca și cum ar fi ieșit din transă.
- Ed Reynolds! aproape urlă el. Ed Reynolds... el e jucătorul principal. Specialitatea lui e sabotajul întregii rețele de comunicații.
- Sabotajul?
Nervii lui Tweed erau deja încordați, dar din alt motiv. Cuvântul Îl făcu să se așeze pe marginea fotoliului. Gazda lui părea emoționată.
- Vreau să spun că lucrează cu o tehnologie care ar putea sabota comunicațiile mondiale și ar arunca lumea în haos. Obiectivul lui era găsirea unor mijloace care să contracareze orice tehnologie de acest gen. Ca un doctor care lucrează la un vaccin care să protejeze oamenii de o anumită boală. Acum înțelegi ce vreau să spun?
- Da, darare vreo legătură cu ceilalți savanți?
- Sigur că are. Dacă adevăratul secret al cercetărilor care au loc undeva este sabotajul.
- Asta e?
- Asta e, încuviință Grogarty, ridicându-se. Mi-a părut bine să te văd, Tweed. Mai bine te-ai grăbi... chestia asta e la nivel global. S-ar putea să ducă la o schimbare totală a balanței puterii mondiale.


16
Philip se pregătea să plece din apartamentul lui Eve, cu părere de rău, când închise ușa de la intrare și se întoarse în sufragerie.
- Ce repede te-ai întors de la birou, zise Eve înțepată.
El se uită la ea, așezată într-un fotoliu, cu picioarele-i frumoase puse unul peste altul. Purta o pereche de pantaloni albastru-închis și un pulover albastru-pal. Mâinile i se odihneau pe brațele fotoliului, în timp ce el venea spre ea.
Văzu un bărbat trecut de treizeci de ani, cu părul negru, bine ras și cu ochi gânditori. Philip era din nou năpădit de o tulburare interioară... se simțea enorm de atras de această femeie plină de viață, dar amintirea soției moarte Îl umplea de durere. Nu era sigur de sentimentele lui.
- Bine, am numărul tău... Începu el, ca s-o lase să înțeleagă că o va suna în seara aceea.
- Am și eu numărul dumneavoastră, domnule Philip Cardon, îi replică ea, vrând să spună ceva cu totul diferit, când sări din fotoliu și Îl sărută pe obraz.
El continua să se apropie de ea, când, brusc, Eve își ridică mâinile și-i făcu semn să se îndepărteze. Rămase în picioare, cu mâinile la piept.
- Am putea eventual să plecăm în vacanță într-un loc cu adevărat fascinant. În Bermude. Când o să am timp.
- O idee excelentă, zise Philip.
- Am spus eventual.
- Dacă va trebui să pleci în străinătate, cât o să stai? întrebă el.
- Habar n-am. Stând în fața unei oglinzi de perete, își folosi ambele mâini ca să-și aranjeze părul de un negru intens, lipindu-l de cap, apoi se
întoarse și-l privi drept în față. N-am nici cea mai vagă idee, daro să te sun. Când o să pot, adăugă ea. Care e numărul tău de la birou? S-ar putea să nu fiu în stare să te sun decât în timpul zilei.
- Nu pot să ți-l dau. Fac gălăgie șefii dacă primim telefoane personale la birou.
- Urâcioșii din asigurări. Atunci, va trebui să stai în fiecare seară în casa aceea a ta goală din Hampshire și să te holbezi la telefon.
Remarca Îl duru, simpla referire la casa goală, dar fața lui Philip nu trăda nici o urmă a reacției sale. O privi cum ia o țigară aprinsă dintr-o scrumieră și își aprinde cu ea una nouă. Se trezi că-i admiră silueta zveltă.
- Ce faci, mă analizezi? Îl întrebă ea. Ar trebui să știi deja cum arăt. Philip, trebuie să fac un duș.
- Tocmai plecam...
închise ușa de la intrare după el, coborî încet scările, cu emoțiile răscolite haotic. Eve avea obiceiul de a-l ridica și apoi de a-l coborî. Știa că anumite femei foloseau această tactică cu bărbații, dar Eve era expertă.
Tweed intră în cabinetul lui, unde o găsi doar pe Monica și pe Newman. Newman tocmai ridica receptorul.
- Alo, Archie. Da, Bob la telefon. Cum te descurci?
- Am vești, Bob. Vorbesc din Geneva. Un oraș amăgitor. Unii oameni încearcă să mă urmărească. Cred că m-am descotorosit de ei. Știrile... se pare că Brazii face o listă cu toți oamenii lui Tweed. Până acum știe de tine și de Paula Grey... l-a trecut și pe Franklin ca posibil membru.
- Ești sigur de asta?
- Am totală încredere în informatorul meu. Și nici măcar n-o face pentru bani, ceea ce e un atu în plus. Trebuie să închid. Sper că ajutorul e pe drum...
Newman se ridică și îi dădu lui Tweed, care își scosese paltonul, scaunul din spatele biroului. Îi repetă ceea ce-i spusese Archie.
- Crezi că a pus ochii pe oamenii mei... Brazii? întrebă încet Tweed.
- Seamănă cu o listă neagră, admise Newman bine dispus.
Tweed se ridică din nou în picioare și începu să se plimbe prin cabinet, în timp ce număra pe degete.
- Tu, Paula... poate și Franklin, care nu e în echipa noastră. Absenții sunt foarte importanți. Marler, Butler și Nield.
- Nu te înțeleg, zise Newman.
- Dorset. Există doar trei oameni care ar fi putut să transmită lista asta. Franklin în persoană, Eve Warner și Keith Kent.
- De ce s-ar fi pus Franklin pe listă?
- Pentru siguranță. Știu că nu prea ține.
- Eu sunt încă pe jumătate adormit după ce m-am trezit cu noaptea-n cap, recunoscu Newman, dar tot nu înțeleg cum i-ai scos pe cei trei ca posibili informatori ai lui Brazii.
- Ia gândește-te! Dorset. Marler a rămas sub acoperire tot timpul. Nici unul dintre cei trei suspecți nu l-a văzut, iar când Marler a fost în birou și Franklin l-a văzut, n-a vrut să-i spună lui Franklin cum Îl cheamă. Nici Butler, nici Nield n-au apărut.
- E cam sinistru, comentă Monica.
- A, și ce-a fost chestia aceea cu care a încheiat Archie, cu „sper că ajutorul e pe drum"? întrebă Tweed.
- Archie a sunat înainte de a veni Bob, îi explică Monica. Îmi spusesei despre el, și mi-a zis că are nevoie urgentă de întăriri. Paula s-a oferit să se ducă. A plecat într-o fugă la Heathrow, ca să prindă avionul pentru Geneva. Monica văzu expresia de pe fața lui Tweed. O încânta ideea...
- Ai lăsat-o să plece! De una singură! explodă Tweed. Se duce în gura lupului și neînarmată. Nu-i așa? Plec de la serviciu pentru câteva ore și tu lași să se întâmple o asemenea nebunie!
Tweed era într-unul din rarele lui momente de furie. Monica era îngrozită. În atâția ani de când lucra cu el, nu-l auzise niciodată vorbindu-i astfel. Tweed măsura încăperea cu pași mari.
- N-am... putut... să... o... opresc, rosti ea sacadat.
Newman, calm ca de obicei, își aprinse o țigară. Îl privi pe Tweed cum dă ocol biroului și se prăvălește în scaunul lui. Preț de o clipă Tweed nu spuse nimic, apoi Îl fixă pe Newman.
- îmi dai și mie o țigară?
- La ce oră e următoarea cursă?
- Peste două ore, cită Monica din memorie.
- Ei bine, în cazul ăsta...
Fu întrerupt de Philip care intră în cabinet îmbrăcat într-un palton gros, cu guler de blană, pe care și-l scoase imediat.
- Mi-am lăsat jos valiza cu haine pentru pol.
- Monica, rezervă-i lui Philip un loc pentru cursa următoare spre Geneva, zise Tweed, cu aerul că a luat o hotărâre clară. Dă-i toate datele pe care ni le-a furnizat Archie. Inclusiv cele despre traficantul de arme. Philip, s-ar putea ca Paula să dea de mai multe necazuri decât poate să facă față un om. Și faptul că e femeie n-are nici o legătură cu asta...


Leopold Brazii stătea la fereastra spațiosului său cabinet, în vila sa din Berna. Intimitatea îi era protejată de draperii masive. În spatele lui stătea Carson Craig, îmbrăcat într-un costum gri care-l costase o mie de lire sterline.
- E timpul să plec la aeroportul Belp, îi aminti el șefului său. Þi-am pregătit dublura ca să se urce în avion cu mine. O să aterizăm pe Cointrin, în Geneva, cât ai zice pește.
- Craig, ai zis „dublura" mea. Brazii se întoarse și se uită la el. Unor șefi le-ar displăcea ideea de a avea pe cineva care să arate la fel ca ei.
- îmi pare rău. Fața brutală a lui Craig se crispă într-o expresie prin care, speră el, să-și ceară scuze. Nu arată chiar la fel ca tine.
Brazii se amuză. Nu-i păsa cât de tare îi semăna așa-zisa dublură, dar îi plăcea să-l deruteze pe favoritul său, căruia îi lipsea simțul umorului.
- Eu nu mi-aș face prea multe griji în privința asta, Craig, daracum vorbesc serios. Ia-o încet la Geneva.
- Avem motive să credem că problemele vin de la Londra, zise Craig încăpățânat. Observatorul nostru de la Heathrow a raportat că unul dintre lacheii lui Tweed - femeia, Paula Grey - a luat avionul spre Geneva. Receptorul i-a dat o descriere bună a ei. Am de gând să-i termin pe scandalagiii lui Tweed înainte s-apuce să facă vreo mișcare.
- Așa cum ai făcut la Sterndale Manor? Tonul lui Brazii se înăspri. Nu ți-a spus nimeni să-i omori pe toți din casa aceea. Ordinul meu a fost să răvășești seiful, să-l faci să arate ca după o spargere.
- N-am putut să intrăm în casă, insistă Craig. Am folosit planul meu.
- Am zis s-o iei încet la Geneva. Asta-i tot.
Craig ieși din cameră și se întâlni cu Gustav, omul lui de încredere, care aștepta în anticameră. Gustav era un bărbat gras, cu o înfățișare răutăcioasă, accentuată de o gură aspră, cu buze subțiri.
- Iar m-a luat cu fraze de tipul să fim cuminți la Geneva, mormăi Craig în timp ce coborau la parter, pe o scară largă, de marmură. Þi-ai luat sculele? întrebă el, aruncând o privire spre sacul de prelată pe care Îl căra Gustav.
- Am luat tot, șefu'. Geaca de piele neagră, pantalonii și casca. Motocicletele ne-așteaptă la Geneva, cu restul echipei.
- Bine. O să vadă ei pe dracu'! Se apropie cam mult de laborator.
- Tacă-ți fleanca, mârâi Craig.
Telefonul lui Arthur Beck, din clădirea Poliției Federale, pentru Tweed ajunse o oră mai târziu.
- Tweed, cred c-ar trebui să știi că avionul a plecat de pe Belp cu trei oameni la bord acum câteva minute. Omul meu a raportat că Craig era sigur unul dintre pasageri. Un altul aducea puțin cu Brazii, dar nu era el.
- De unde știe? întrebă Tweed.
- Limbajul corpului. El observă cum se mișcă oamenii.
- Și unde a zburat avionul?
- La Geneva. Ar trebui să ajungă acolo imediat. O să fie tărăboi, un tărăboi îngrozitor, așa zic eu - dacă Craig e cu ei. Deocamdată asta e tot...
În Park Crescent, Tweed puse jos receptorul și se uită la Newman și la Marler cu o expresie gravă. Le spuse și lor ce-i zisese Beck.
- E ca și cum Paula s-ar fi băgat drept în gura lupului, spuse el rece.
- Atunci e bine că l-ai trimis pe Philip, îi spuse Newman. Și nu mai fi așa de îngrijorat. Philip își va fi lăsat emoțiile acasă. Și o place pe Paula.
- Dacă aș fi știut mai devreme, v-aș fi trimis pe amândoi să-l susțineți pe Philip, darvreau să discut cu voi despre întrevederea mea cu profesorul Grogarty. Ce credeți c-a vrut să-mi spună profesorul, în felul lui încurcat?
- Cred, zise Marler, că, dacă se poate aranja ceva sigur, ar trebui să te întâlnești acum cu Leopold Brazii, cât mai curând cu putință. Repet, dacă se poate aranja în așa fel, încât să-ți fie garantată securitatea. De către noi.
- Ce propui?
- Cel puțin patru dintre noi, deghizați, să fim în vecinătatea locului de întâlnire, care nu trebuie să fie o speluncă. Când zic patru, mă refer la Bob, la mine, la Butler și la Nield.
- Pe Pete Nield Îl așteptăm să se întoarcă din Dorset în orice moment, îi spuse Tweed. Am trecut cu vederea un singur lucru: am uitat să-i pun lui Eve Warner o codiță.
- Nu-ți face griji, replică Newman bine dispus. Știu că ai fost prins până peste cap, așa că ieri-noapte i-am dat un telefon scurt lui Philip, în apartamentul lui de la Priory, și i-am cerut adresa lui Eve. Locuiește într-un apartament chiar lângă mine. Foarte elegant. De-aceea a ajuns Marler mai târziu.
- Treci la subiect, Bob.
- Marler a urmărit-o când a ieșit din apartamentul ei, după ce-a plecat Philip de-acolo. A urmărit-o până la Heathrow unde s-a suit într-un avion. Cu destinația Geneva.


„Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-am adus haine de iarnă", se gândi Paula.
Avionul zbura la joasă altitudine deasupra Elveției. Era întuneric, dar cerul era plin de stele, iar luna strălucea puternic. Treceau peste munții Jura acoperiți de zăpadă, iar ceea ce se vedea undeva, jos, era un mic lac de gheață solidă.
La fel ca alte curse, avionul urmă ruta est-sud-vest, peste lacul Geneva. Ateriză ușor pe aeroport, și americanul de lângă ea, cu care discutase, se ridică. Ea călătorise la clasa business și își puse repede paltonul căptușit cu blană pe care i-l aduse stewardesa din locul de unde fusese atârnat în timpul zborului.
- Știți, îmi amintesc aeroportul ăsta de când era destul de mic, zise americanul care o ajunsese din urmă pe coridorul nesfârșit pe care mergeau. Acum e al naibii de mare... și devine tot mai mare.
- Mi-l amintesc și eu în zilele acelea, îi spuse Paula. Era comod și nu trebuia să mergi deloc pe jos.
- Văd că sunteți singură, doamnă. Ați vrea să luați cina cu mine în seara aceasta? Fără nici o obligație. Vorbesc serios.
- Sunteți foarte drăguț, dar am o întâlnire astă-seară.
- Atunci, distracție plăcută. Îmi pare bine că v-am cunoscut...
El iuți pasul, iar Paula răsuflă ușurată. Americanul era un bărbat drăguț, era plăcut să realizeze că era încă o femeie atrăgătoare, dar nu avea timp de pierdut.
De la Cointrin, luă un taxi până la Hotel des Bergues, reținu o cameră și îi dădu bacșiș hamalului după ce îi cărase bagajul greu până sus. Camera spațioasă avea vedere spre Rhone, și în depărtare sclipeau, cu intermitență, lumini de neon. Luminile se reflectau de apă ca niște unde distorsionate. Formă numărul din Park Crescent și îi răspunse Monica.
- Paula. Sunt la Hotel des Bergues, camera numărul...
- Am notat, zise Monica.
Paula puse receptorul jos, despachetă repede și se întoarse în hol, îmbrăcată din nou cu haina de blană.
- Fiți atentă, domnișoară, o avertiză portarul când se pregătea să iasă în stradă. Parc-ar fi patinoar acolo...
Afară se opri, testă aderența ghetelor îmblănite și văzu că e bună. Purta o pereche de ghete a căror talpă specială avea mici crampoane. După ce stătuse câteva minute la căldură, în hotel, aerul rece de afară o lovi, așa că își trase gluga de la haină pe cap.
În avion verificase adresa traficantului de arme și descoperi că strada îi e cunoscută; era strada care mergea în paralel cu Rhone-ul, apoi traversa fluviul. O luă pe jos peste puntea care traversa fluviul în zigzag. Un vânt aspru îi îngheță obrajii neprotejați; era un vânt ce venea tocmai de la ghețarul îndepărtat al Rhone-ului și cobora până la Geneva, în lac. Deși purta mănuși groase, fiind nevoită să se țină de
bară pentru a-și păstra echilibrul, simți frigul trecând prin mănuși. Erau multe grade sub zero.
După ce ieși de pe pod, mai merse puțin, o luă pe strada care făcea la dreapta și verifică numerele. Destinația ei se dovedi a fi un magazin pe frontispiciul căruia scria Antiquateren. Numele lui Rico Sava nu apărea nicăieri. În timp ce trecea podul, verificase de mai multe ori, ca să se asigure că nu era urmărită. Iar strada pe care se găsea era goală. Deci, se părea că magazinul e locul unde trebuia să ajungă. Peste ferestrele întunecate era un grilaj. Ușa veche și masivă avea o ferestruică cu gratii. Apăsă pe butonul soneriei de lângă ușă și apăsă de mai multe ori când văzu că nu-i răspunde nimeni. „Doamne, s-o fi dus acasă, se gândi ea Dar eu am nevoie de un pistol."
Se auzi un zăngănit și ferestruica se deschise. Nu se vedea cine e în spatele ei.
- Rico Sava? întrebă ea.
- Oui.
- Vorbiți engleza? întrebă; deși vorbea franceza fluent, se gândi că Sava ar putea fi mai convins de identitatea ei. Un prieten, Marler. Marler, repetă ea, m-a trimis aici. Mi-a spus că ați putea să mă aprovizionați cu ceva special.
- Vorbesc engleza. Sunteți singură? Spuneți că sunteți. Acum închideți ochii.
învăluită de mister, făcu ce i se spuse, și o lumină orbitoare se revărsă pe deasupra ușii. Era atât de puternică, încât își dădu seama de ea chiar cu ochii închiși. Auzi mai multe încuietori descuindu-se, zăvoare trase, apoi ușa se deschise. Rămase cu ochii închiși.
- Puteți să deschideți ochii acum.
Lumina dispăruse. Ea clipi și rămase cu privirea pironită pe o mică siluetă care se întrezărea în întuneric. Sava îi spuse să intre, îi atrase atenția asupra unei trepte care cobora, apoi închise ușa și aprinse o lumină normală.
Rico Sava era scund, avea un început de burtă, era îmbrăcat în pantaloni de catifea cord, o vestă neagră neîncheiată, lăsând să se vadă o cămașă albă impecabilă, deschisă la gât. Paula Îl găsea trecut de șaizeci de ani, cu un cap în formă de nap terminat la capătul subțire cu bărbia.
pielea închisă la culoare era brăzdată de riduri, dar ochii erau luminoși și activi.
- Descrieți-l pe Marler, spuse el cu mâinile în șold.
Paula Îl descrise, scoțându-i în evidență accentul pretențios și felul apatic de a fi.
- Imitați-i vocea, îi sugeră vesel Sava.
Paula îi imită vocea, exagerând modul tărăgănat în care vorbea Marler. Sava dădu din cap satisfăcut.
- Sunteți precaut, comentă Paula.
- În meseria mea trebuie să fiu. Deci, spuneți-mi cum pot să vă ajut, spuse el cu un zâmbet care îi lumină figura posacă.
- Vreau un Browning automat 32, în perfectă stare de funcționare. Și încărcător de rezervă. Aveți așa ceva?
- Da, cred că aș putea să vă ajut. Sava se duse repede spre o bibliotecă pe un perete ce nu se vedea prin vitrinele magazinului. O deschise după ce, în prealabil, o descuiase, luă o altă cheie din inelul de chei pe care Îl avea în mână și o introduse într-o broască pe care nici Paula, cu tot spiritul ei de observație, n-o văzuse. Întreaga bibliotecă, din podea și până în tavan, se roti ca o ușă imensă, descoperind un alt compartiment în spatele ei. Pe unul dintre rafturi, aranjată cu grijă, se găsea o colecție apreciabilă de arme. Sava se întoarse și îi întinse un Browning. În stare perfectă, așa ați spus. Ãsta a căzut dintr-un camion care se ducea spre o armurărie a poliției. Chicoti. E o glumă englezească, nu-i așa?
- Așa e, răspunse Paula, zâmbind.
Se asigură că arma nu e încărcată și îi verifică mecanismul. Sava îi dădu un încărcător. Îl introduse în pistol, Îl împinse cu podul palmei, apoi apucă arma cu ambele mâini, o ridică pentru a-i testa greutatea și pentru a o simți în timp ce se uita prin cătare. O adăposti în căușul palmelor, așa cum făcea cu propria armă, în Park Crescent.
- Superbă, spuse ea. Pur și simplu, superbă! Cât face... cu încărcătorul de rezervă?
- Pentru dumneavoastră, trei mii de franci. Inclusiv încărcătorul.
- Și pentru altcineva? Îl tachină ea.
- Trei mii și jumătate, spuse el serios, iar ea Îl crezu. Pentru că sunteți prietenă cu Marler, îi explică el.
Îl plăti cu bancnote de o mie și strecură arma în tocul de la șold. În mod normal, își ducea arma într-un buzunar special din geanta de umăr, dar degetele îi erau atât de reci, cum de altfel și anticipase că se va întâmpla, încât știa că va putea să scoată arma mai repede din toc.
Când se întoarse să vorbească cu Sava, acesta închisese și încuiase deja falsa bibliotecă. Era un om foarte grijuliu.
- Vă mulțumesc pentru ajutor.
- Transmiteți-i salutări domnului Marler din partea mea când Îl mai vedeți.
- O să-i transmit... și îi voi spune de generoasa dumneavoastră reducere.
- N-a fost nimic.
își desfăcu mâinile, apoi se încruntă. Paula așteptă, gândindu-se că, poate, el se întreabă dacă să mai spună ceva.
- N-aș îndrăzni să vă întreb de ce sunteți aici, începu Sava, dar sper că nu mergeți undeva, aproape de Orașul Vechi astă seară.
- Aș putea să vă întreb ce e cu acest avertisment?
- Sigur că puteți să mă întrebați. Prin zonă patrulează o bandă de ucigași, pe care noi am poreclit-o Bombardierele de Piele. Sunt bărbați îmbrăcați în haine de piele neagră, călare pe motociclete, iar noaptea trecută au dat peste o femeie care traversa una dintre vechile străzi. Au luat-o de jos și au azvârlit-o la spatele uneia dintre motociclete și duși au fost.
- îngrozitor. Mulțumesc pentru avertisment...
Paula se grăbi să se întoarcă la Hotel des Bergues, luă masa de seară la restaurantul Pavilion, aflat la capătul holului. Simți că seara aceea e o mare necunoscută și se simți mai vioaie după o masă ușoară.
După ce plecă din restaurant, chemă un taxi și îi ceru șoferului s-o ducă la Les Armures. Șoferul dădu din cap, în semn că știe unde e și trecu peste Pont du Rhone, podul mare de peste fluviu.
Din acel moment, lăsară în spate luminile orbitoare ale metropolei internaționale Geneva, și începură să urce în întunericul Orașului
Vechi, aflat undeva mai sus. Deși avea cauciucuri pentru zăpadă, taximetristul înainta cu grijă. Ascensiunea devenea tot mai anevoioasă, curbele mai periculoase, și pe ambele părți ale străzii înguste, pavate cu piatră cubică, Paula privea la clădirile vechi de piatră care îi dădeau impresia unui cartier părăsit. Mașina derapă de trei ori, dar șoferul reuși s-o mențină pe carosabil. Urcară tot mai sus, până când, spre ușurarea Paulei, își făcu apariția catedrala construită pe o culme, un edificiu amenințător în lumina lunii.
Șoferul trase pe dreapta, pe o platformă fantomatică de piatră, și o privi peste umăr.
- Restaurantul e acolo. Nu pot să ajung mai aproape, zise el în franceză.
Paula îi plăti și rămase pe pavajul amăgitor, acoperit cu gheață. Taxiul dispăru. Urmă o tăcere pe care aproape că o auzea cum o împresoară. Nu mai era nimeni prin preajmă. Se uită la ceas. Limbile fosforescente arătau ora opt seara. Ajunsese intenționat cu o oră mai devreme față de primul reper pe care Îl dăduse Archie. Voia să verifice zona.
Avionul lui Philip ateriză la Geneva, iar acesta se duse imediat la un telefon și o sună pe Monica.
- Sunt Philip. Sun de pe aeroportul Cointrin. Acum am ajuns. Vreo veste de la Paula?
- Da. Stă la Hotel des Bergues, camera numărul...
- Mulțumesc. Trebuie să închid.
- Pune receptorul în furcă și ești concediat. Auzi Vocea lui Tweed, morocănoasă.
- La dracu' cu chestiile astea, izbucni Philip. Am ajuns târziu. Avionul a fost ținut pe Heathrow. Ceva cu întreținerea motoarelor. Pentru numele lui Dumnezeu, aici e ora opt...
- Informații care o să-ți trebuiască. Vocea lui Tweed era acum calmă. Cam acum o oră am vorbit cu Beck. Carson Craig a plecat spre Geneva, cu avionul. Beck m-a informat despre o bandă de motocicliști care gonește prin oraș. Au ucis o femeie și au luat-o cu ei. Poliția n-a putut să-i localizeze.
- Am notat. Acum închid...
- Noroc, îi ură Tweed, dar Philip nu mai auzi; pusese receptorul în furcă.
Trebuia să alerge ca un disperat ca să ajungă la Les Armures la nouă. Dar, mai întâi, trebuia să se ocupe de niște chestiuni vitale. Fugi ca să iasă din aglomerație, luă un taxi și ceru să fie dus la Hotel des Bergues.
La hotel, își luă repede o cameră și își lăsă bagajul să-l ducă un hamal sus. Se opri doar ca să întrebe dacă prietena lui, Paula Grey, era în hotel.
- Nu, domnule. A ieșit...
- Mulțumesc.
Philip ieși în fugă și fu cât pe ce să cadă pe gheață, deși avea ghete speciale cu crampoane, ca să nu alunece. Se urcă apoi în taxiul care îll aștepta și îi dădu șoferului adresa traficantului de arme al lui Marler. Ajuns la destinație, îi dădu șoferului o sumă care depășea cu mult costul călătoriei.
- Așteaptă-mă și vei avea un bacșiș gras. Să nu pleci, pentru Dumnezeu. Am întâlnire cu prietena mea și am întârziat.
- O să fiu aici. Șoferul avea simțul umorului. Mottoul meu e să nu faci niciodată o femeie să te-aștepte...
Philip vorbise în franceză, pe care constata că și-o amintește cu ușurință. Aproape își ieși din fire când Rico Sava Îl supuse aceleiași proceduri pe care o adoptase și cu Paula, luându-i secole să deschidă ferestruica, apoi ușa. Cerându-i o descriere a lui Marler.
- Am nevoie de un Walther automat 7.65 mm, cel cu opt focuri.
- S-ar putea să aveți nevoie de mai mult decât atât.
- Ce vreți să spuneți? întrebă Philip, controlându-și îngrijorarea care creștea tot mai mult.
- A fost pe-aici o doamnă foarte drăguță. A achiziționat un Browning automat...
- Chiar așa?
- Am avertizat-o să nu se ducă în Orașul Vechi, darcred că nu va ține cont de avertismentul meu. Dacă sunteți aici ca s-o protejați, o să aveți nevoie de mai mult decât de-atât, repetă Sava.
- Bănuind c-aș fi aici ca să fac ce?
- E o bandă de ticăloși pe motociclete...
- Am auzit de ei...
- După ce a plecat doamna, a trecut pe-aici unul cu o față de criminal și a cheltuit o avere. Am auzit când și-a oprit motocicleta undeva, mai jos, pe stradă.
- Și ce-i cu asta?
- Acum eu calc regula de aur. Sava părea că regretă. Să nu dau informații unui client despre un altul, dar dumneavoastră veniți din partea lui Marler. Și mie nu mi-a plăcut omul ăla.
- A cheltuit o avere, ziceți. Ce-a cumpărat?
- Multe petarde. Și grenade de armată. Mortale. Douăsprezece pistoale, multă muniție. Asta m-a zăpăcit. Îl luă pe Philip, traversară magazinul, intrară într-o altă încăpere, unde îi arătă o lampă imensă ca un reflector. Nu era grea sau incomodă. Sava i-o dădu lui Philip care fu surprins cât de puțin cântărea. Sava îi arătă cât de ușor se aprindea. Motociclete, îi aminti Sava. Ce vreți? Vă pot pune reflectorul într-un sac de pânză cu o bandă, ca să-l agățați pe umăr.
- Dar grenadele și petardele?
- Au fiecare buzunarele lor separate în interiorul sacului.
- Cât costă? Nu uitați de Walther cu încărcătoarele de rezervă.
- Scump, mai ales reflectorul. Cincisprezece mii de franci.
- Împachetați-le repede. Puneți totul în sac, în afară de Walther. Repede, vă rog...
Mulțumind lui Dumnezeu că Tweed insista întotdeauna ca oamenii importanți din echipa lui să aibă la ei mulți bani, în bancnote mari de franci elvețieni și de mărci germane, Philip numără cincisprezece hârtii.
- Iertați-mă, îi zise Sava când ieșea, sunteți un om curajos...
Cu sacul pe umăr, Philip se sui în taxiul care Îl aștepta și îi spuse șoferului să meargă la Les Armures.
- îmi pare rău, domnule, zise șoferul după ce demară, dar nu vă pot duce mai departe de catedrală. În Orașul Vechi e tărăboi mare. Polițiștii nu s-au prins... stau la periferia Genevei și-i verifică pe toți cei care intră în oraș, daroamenii pe care îi caută ei sunt deja aici.
- Bine, atunci, la catedrală.
Philip se uită la ceas. Nouă fără zece. Îi luase prea mult totul. Avu o senzație îngrozitoare că o să întârzie.


18
În timp ce taxiul ei dispărea în întuneric, Paula urcă cele câteva trepte spre platforma de piatră veche, acoperită și deschisă în trei părți. Trecu pe lângă două tunuri vechi, coborî treptele prin partea opusă, iar un chelner îi deschise ușa de la Les Armures.
- Bună seara, madame. Sunteți singură?
- N-o să mai fiu. Mă întâlnesc cu prietenul meu aici mai târziu.
- Doriți să beți ceva de la bar cât așteptați?
- Nu, mulțumesc. Vreau o masă liniștită, într-un colț.
„Asta ar vrea și Archie", se gândi ea. Mergând în fața ei, chelnerul îi arătă o masă mică, pentru două persoane, în unghiul făcut de doi pereți într-un colț. Paula se uită înapoi, spre intrare, și observă că nu se vede din locul acela.
- E perfect. S-ar putea să mai întârzie.
- Nu e nici o problemă, madame. Masa e a dumneavoastră... Când chelnerul plecă, Paula aruncă o privire prin restaurant. Locul
era așa cum și-l amintea de când cinase o dată aici cu Tweed, foarte vechi, cu o arcadă prin care treceai într-o altă cavernă. Atmosfera era veselă. Majoritatea meselor erau ocupate, și nu se-auzea decât o hărmălaie de voci, râsete și clinchet de pahare. Fețele de masă păreau nou-nouțe, iar chelnerii fugeau încoace și-ncolo. Archie nu era în cavernă, dar ea ajunsese mult prea devreme. Se întoarse la ușă. Chelnerul ei apăru imediat.
- Nu cumva madame iese din nou?
- Lui madame îi place aerul curat...
- Aer curat! Afară e ca la Polul Nord. Și trebuie să vă previn că pe pavaj e gheață.
- Știu. Zâmbi. O să fiu atentă...
După căldura minunată din restaurant, aerul o izbi aproape dureros. Ar fi trebuit să-mi scot haina cât am stat în Les Armures", gândi ea. Urcă treptele până pe platforma cea ciudată care era foarte mare și înaltă. În spatele tunurilor se găsea un zid solid de piatră, mult în spate față de străzile înguste care Îl înconjurau.
Coborî în strada principală unde o lăsase taxiul și aproape căzu. „Ia fii atentă, fata mea", își zise.
„Asta e strada principală care coboară abrupt de la catedrală", își aminti ea. Singura sursă de lumină erau câteva felinare atașate unor console care ieșeau din zidurile străzii. Ciuli urechile. Liniștea aceea totală o deranja.
Merse în josul străzii pavate cu piatră cubică, pășind cu grijă. Pe ambele părți se găseau clădiri vechi cu magazine la parter, în cea mai mare parte anticariate și galerii de antichități și tablouri. Se opri în fața unuia și se uită la singurul tablou înrămat, un peisaj cu o cascadă. Nici un preț.
începu să exploreze străzile laterale și aleile din dreapta ei, care coborau foarte abrupt. Locul era tot pustiu. La fel fusese și atunci când se întorsese cu Tweed în centrul Genevei, ca și cum aici n-ar locui nimeni.
Atmosfera era misterioasă, acesta era cuvântul ei preferat pentru o astfel de ambianță. Se întoarse mai târziu și exploră o stradă opusă platformei. Când se uită la ceas, văzu că e aproape ora nouă. Umblase mai mult decât își dăduse seama. S-ar putea ca Archie să fi venit.
Urcă scările spre platformă, pentru a se întoarce la Les Armures, pe unde nu erau acoperite cu gheață, când apăru primul motociclist, urcând dealul cu zgomot și cu farul strălucind orbitor. Se lipi de zidul din spate, își scoase mănușa, și-o băgă sub brațul stâng și scoase Browning-ul automat. Farul motocicletei o lumină scurt, iar motociclistul îmbrăcat în haine de piele neagră încetini și aruncă ceva spre ea.
Paula observă, pentru puțin timp, obiectul în formă de ananas în lumina farului, cum descrie un arc de cerc în aer, aterizează în celălalt capăt al platformei și explodează cu un bubuit asurzitor. „O petardă", își zise. Bărbatul era un țintaș prost.
Motocicleta trecu prin dreptul ei și atunci văzu o mică armată de faruri urcând în viteză pe drum, îndreptându-se spre ea. Nu mai avea timp să alerge până la Les Armures. Și nu avea nici o garanție că bărbații care veneau spre ea erau țintași la fel de proști.
Cel de-al doilea motociclist o prinse în lumina farului și ridică o mână. Paula își scosese deja o pereche de ochelari de soare din geantă și și-i pusese la ochi, pentru a neutraliza lumina orbitoare a farurilor. Ridică Browning-ul și apăsă pe trăgaci. Motociclistul îngheță în șa, rămânând în mână cu ceea ce voia să arunce spre ea. Motocicleta îi scăpă de sub control, iar, în cădere, grenada explodă cu un bubuit diferit. Clădirile de pe ambele părți fură împroșcate cu schije, dar ea bănui că mare parte din încărcătura mortală a grenadei lovise trupul inert care zăcea în stradă.
Apăru un alt motociclist, urmat de alții. În acel moment, un puternic fascicul de lumină izbucni de pe ultima stradă laterală din partea stângă pe care o explorase ea mai devreme. Paula era strălucitoare ca o stea pe scena unui musical. Totul se transformase într-un coșmar nenorocit.
Rămase lipită cu umerii de zidul din spatele ei. N-avea unde să fugă. Aruncase o privire spre Les Armures și văzuse un chelner coborând grilajul peste ușa de la intrare. Scrâșnind din dinți, avu o idee... să doboare cât de mulți putea. Nervii îi erau mai reci decât gheața de pe șosele. Îl ținti pe următorul motociclist care se apropia, care avea un braț ridicat, ținând ceva în mână. Îi ținti farul. Brusc, acesta se stinse. Motocicleta alunecă pe gheață și-l proiectă pe bărbat, ca pe o bombă, într-un zid, în timp ce motocicleta se rostogoli, căzu la pământ, cu roțile încă învârtindu-i-se. Lumina puternică de reflector, de pe strada laterală, care rămăsese pe ea, era cea care o îngrijora cel mai mult pe Paula.
O siluetă neclară apăru în dreapta ei pe platformă. Brusc, Paula schimbă ținta Browning-ului.
- Sunt Philip, răcni o voce.
Sosirea lui îi distrase atenția pentru câteva secunde importante. Un alt motociclist apăru și aruncă ceva care ateriză la picioarele ei. ,o grenadă. Philip plonjă în față, o luă de pe jos și o aruncă spre reflector. Ea auzi explozia, auzi sunetul schijelor izbindu-se de clădirile din apropiere. Ar fi ucis-o. Dar, în locul ei, muri reflectorul. Lumina dispăru, confundându-se cu întunericul. Paulei i se păru că aude un țipăt din aceeași direcție. Se apropia un alt motociclist.
- Îl iau eu, zise Philip. Le dau puțin din propriul lor medicament... Băgă mâna în sac, înșfacă o grenadă, îi scoase cuiul, numără și o
aruncă. Grenada nimeri în poala motociclistului care se apropia și explodă cu un zgomot puternic. Detunătura Îl ridică în aer de pe motocicletă, apoi bărbatul căzu în stradă, un cadavru mototolit, ciuruit de schije. Motocicleta se rostogoli de câteva ori în mijlocul străzii înguste.
- Asta o să-i rețină pe ceilalți, zise Philip.
Scoase repede reflectorul lui din sac, Îl așeză între cele două tunuri și Îl aprinse. Fasciculul puternic lumină o bună parte din stradă. Paula Îl văzu pe motociclistul din frunte ducându-și mâna la ochelari, oprind motocicleta atât de brusc, încât cel care venea în spatele lui intră direct în el. Strada semăna cu o învălmășeală de metal distrus. În depărtare, la extremitatea fasciculului, văzură mai mulți motocicliști oprind, apoi îtorcând și dispărând în întuneric.
- E timpul să mergem, zise Philip.
- E timpul să verificăm dacă Archie e înăuntru, la Les Armures...
Chelnerul care îi rezervase Paulei masa o recunoscu, ridică grilajul și deschise ușa. În timp ce traversau platforma, Paula băgase un încărcător slin în Browning. În restaurant era o liniște de mormânt. Clienții păreau figurine de ceară. Când intrară ei, nimeni nu mânca. Philip spuse repede:
- O bandă a încercat să omoare pe cineva. Nu știm pe cine, continuă el în franceză.
Miza pe faptul că nimeni nu avusese curajul să se uite pe geam.
- A sosit invitatul meu? întrebă Paula pe un ton vioi.
- E acolo, răspunse chelnerul. Înghiți în sec. Vă simțiți bine?
- Perfect. Îi întinse o bancnotă. Dar, după asta, ne-a pierit pofta de mâncare. O să-l luăm doar pe prietenul nostru...
Archie stătea la masa din colț, cu un kir royale și un pahar de apă în față. În colțul gurii avea o țigară stinsă, pe jumătate fumată. Paula se aplecă spre el și-i șopti:
- E timpul să mergem. O să comand cina la mine, la hotel.
- Bine.
E tot ce spuse Archie. Mulți și-ar fi pierdut timpul întrebând „Ce s-a întâmplat? Cred c-a fost înfiorător afară..." sau alte chestii de genul ăsta. Nu și Archie.
El se ridică, își scoase țigara din gură, o puse în buzunar, cu mâinile protejate de mănuși chirurgicale. Chelnerul îi aduse paltonul, Archie și-l puse și își înfășură fața într-un fular, încât mica lui mustață nu se mai vedea. Totul în câteva secunde. Paula își dădu seama că își ascunde înfățișarea obișnuită.
- Pe aleea asta, zise Paula când ieșiră. Ajungem la podețul de peste Rhone. Poliția poate să pice în orice moment...
Cu Paula în frunte, Archie după ea și Philip asigurând spatele, își continuară coborârea alunecând tot mai mult pe pavajul acoperit cu gheață. De când ajunsese Paula prima oară sus, gheața căpătase un luciu diabolic.
Paula continuă să se miște, tremurând la fiecare val de frig care îi intra prin haine. La trecerea podețului peste Rhone, fură nevoiți să se țină de balustradă ca să-și păstreze echilibrul. Când ajunseră la hotel, auziră țipătul nesfârșit al sirenelor de poliție. Cu girofarurile în funcțiune, mașinile treceau una după alta podul peste Rhone din dreapta lor, îndreptându-se spre Orașul Vechi.
Intrară în hotel și urcară în camera ei, care, de fapt, era un apartament, cu sufragerie, dormitor și baie. Paulei îi înghețaseră mâinile; își scoase haina de blană și o aruncă pe un scaun.
- Vin și eu în câteva minute, zise ea și fugi în dormitor, lăsând ușa pe jumătate deschisă. Apoi izbucni în plâns.
Philip o auzi, îi spuse lui Archie să stea jos și să se simtă ca acasă, înpinse ușa de la dormitor până la perete, apoi intră și o închise după el. Paula stătea chircită într-un fotoliu, tremurând, scuturată de un plâns nervos pe care nu-l mai putea controla.
Intră în baie, găsi un pahar, Îl umplu cu apă, luă o bucată de flanel, o ținu sub jetul de apă caldă, o puse pe un prosop, apoi se întoarse la Paula care se uită la el printre degetele cu care își acoperise fața.
- Folosește flanelul ăsta cald, îi zise el ferm. După aceea, șterge-te cu prosopul. Apoi bea ceva.
- Ce-i asta? Mi-ar prinde bine un coniac.
- Ba nu. Băuturile spirtoase sunt ultimul lucru de care ai nevoie într-o stare de șoc întârziat. Hai.
- Mulțumesc, Philip. Ești drăguț.
își acoperi fața cu flanelul, se șterse cu prosopul, apoi începu să bea apa cu înghițituri mari.
- Nu așa de repede, îi spuse el. Soarbe câte puțin.
- Așa o să fac...
Bău toată apa, trase aer în piept, se ridică și se duse la oglinda de perete.
- Arăt ca dracu'.
- Arăți bine. Nu glumesc.
- Ce face Archie? întrebă ea.
- Fumează o țigară.
- Ce face?! Credeam că nu fumează.
- Nu fumează. A aprins o țigară, a tras de vreo două ori din ea, apoi a pus-o în scrumieră. Cred c-o s-o stingă când o să se ardă pe jumătate și-o să și-o înfigă în colțul gurii.
- Philip, e ridicol...
începu să râdă, un râs pițigăiat din care nu se mai putea opri. Philip se duse la ea și o plesni tare peste față. Ea clipi, se uită la el, dar se opri din râs.
- Erai isterică, îi spuse el încet.
- E prima oară când un bărbat îmi face așa ceva fără ca eu să ripostez. Philip, nu ți-am mulțumit... mi-ai salvat viața.
- Suntem o echipă.
Ea se apropie de el și își îngropă fața la pieptul lui. El o luă în brațe și o strânse în timp ce ea plângea liniștit. În cele din urmă, ea se desfăcu cu blândețe din îmbrățișare și își șterse ușor ochii cu o batistă. Când vorbi din nou, timbrul vocii revenise la normal:
- Cum te împaci cu Eve? Sau poate n-ar trebui să întreb.
- Nu văd de ce să n-o faci. Sunt complet dezorientat. Dădu din mâini deznădăjduit. Nu pot să mi-o scot din cap, dar mă doare amintirea lui Jean. Asta ar putea să-mi afecteze judecata.
- N-am mai întâlnit pe nimeni ca ea.
- Nici eu. Poate să intimideze, și lucrul ăsta mă îngrijorează. Simți că atmosfera devenea extrem de încărcată din punct de vedere emoțional și schimbă subiectul. Cred c-ar trebui să-l sunăm pe Tweed și să-i spunem ce s-a întâmplat în seara asta.
- Nu înainte să fac un duș și să mănânc o cină bună. Îmi chiorăie mațele. Apropo, s-au făcut copii după fotografia lui Marchat, am luat și eu una cu mine. Crezi c-ar trebui să i-o arătăm lui Archie?
- Mă îndoiesc c-a auzit de el, daram putea încerca... după cină. Du-te și fă un duș care să te relaxeze.
- Nu o să dureze mai mult de zece minute. Comandă tu cina în cameră, bine? Știi ce-mi place.
- O să dureze douăzeci de minute, după care poți să te duci să faci duș și să te schimbi în altceva. O să-ți ridice moralul.
- Philip, știi al naibii de multe despre femei...


19
- E Beck la telefon, te sună din Berna, Îl informă Monica pe Tweed care tocmai se așeza din nou în scaunul lui pivotant. Pare într-o pasă proastă.
- Tocmai de asta am nevoie. Tweed le aruncă o privire lui Newman și lui Marler care se întorseseră din oraș, unde luaseră cina împreună, daraș face mai bine să răspund...
- Tweed? Vocea lui Beck era aproape dură. E vreun om de-al tău la mine în ogradă... În Geneva, ca să fiu mai exact?
- De ce? întrebă Tweed, mascându-și îngrijorarea. Nu obișnuiesc să dau raportul tuturor unde îmi sunt oamenii.
- Pentru că în fața restaurantului Les Armures din Orașul Vechi a avut loc un măcel. Þinta a fost o femeie.
- Atunci, spune-mi ce s-a întâmplat. Nu mai bate câmpii. Tweed ținea receptorul strâns. Expresia feței îi era gravă.
- A atacat-o o bandă de motocicliști. Terorizează zona de vreo două zile. Nu am decât primele rapoarte, dar se spune că au fost recuperate șase cadavre.
- Ce s-a întâmplat cu ținta? Fă-mi o prezentare completă, te rog.
- Ai o voce îngrijorată. Se pare că femeia a scăpat nevătămată; a dispărut. A fost ajutată de un bărbat. S-au tras focuri de armă, au explodat grenade, mai știu și eu?
- De unde știi toate astea? întrebă Tweed, pentru a devia discuția.
- De la sursa obișnuită. O doamnă băgăreață care locuiește în apropiere a privit masacrul prin perdea. Tweed, eu plec la Geneva de îndată ce termin de vorbit cu tine. O să iau la întrebări personalul de la Les Armures, căruia i s-a spus să stea acolo până ajung eu.
- Bună idee. Arthur, spui că banda asta terorizează Orașul Vechi de două zile. Cum naiba ai permis ca situația asta să se întindă atâta?
Așa cum sperase, întrebarea lui provocatoare Îl înfurie pe Beck.
- Din cauza unui idiot de inspector din Geneva care se ocupă de chestiunea asta și care și-a băgat în capul lui sec să-și țină oamenii în afara orașului, ca să supravegheze toate intrările în Geneva. Ar fi trebuit să-i pună să patruleze chiar prin Orașul Vechi... nici măcar nu i-a trecut prin cap că ăștia s-ar putea să se fi ascuns acolo. De-aceea.
- O greșeală prostească.
- Să nu crezi că n-am observat că nu mi-ai răspuns la întrebarea dacă ai oameni în oraș!
La celălalt capăt, telefonul fu trântit, iar legătura se întrerupse. Tweed n-ar fi crezut că Beck Îl poate trata astfel. Se lăsă pe spate, oftă ușurat și le relată celorlalți ce se întâmplase.
- Cel puțin, se pare că Paula a scăpat, spuse el. Sunt sigur că bărbatul de care a pomenit e Philip. Locul de întâlnire cu Archie era Les Armures.
- Vrei s-o sun pe Paula la Hotel des Bergues? întrebă Monica.
- Cred c-ar fi mai cu tact să vedem dacă mă sună ea astă-seară. Se pare că ea și Philip au fost nevoiți să facă față unui război în toată regula. S-o lăsăm vreo două ore. Apropo, cât ați fost voi plecați a venit sus Fred, de la subsol. A descoperit ce era pe rămășițele carbonizate din seiful generalului Sterndale.
- Ce era pe ele? Îl îmboldi Monica.
- Numere de telefon. Și rămășițe dintr-un material dens, verde-pal. Maggie Mayfield... v-am spus că m-am întâlnit mai devreme cu ea, azi, la Brown's. Azi a fost? Sigur c-a fost azi. Ultimele câteva ore mi s-au părut cât o săptămână. Mi-a spus că generalul i-a arătat adevăratele obligațiuni, pe care el le ținea în dosare de un verde șters, de tip vechi, cu arc. Fred spunea că resturile acelea aveau urme de dosare de culoare verde-pal, cu arc.
- Și numerele de telefon? se interesă Marler.
- Cu siguranță, rămășițe ale unor vechi cărți de telefon... puse în dosare ca să fie pline, ca și cum obligațiunile ar fi fost încă acolo. În mod clar obligațiunile la purtător nu mai erau în seif.
- Trei sute de miliarde de biștari. Newman trase o fluierătură. Nici nu-i așa de mult, cum se spune prin cercurile cultivate.
- Dar ar contribui mult la finanțarea proiectului la care lucrează Brazii, oricare ar fi acela, le atrase atenția Tweed. Dacă el este omul căruia i-a împrumutat Sterndale obligațiunile. Se ridică în picioare. Mi-am adus aminte. Când m-a sunat mai devreme, Beck mi-a spus că Craig o să ajungă la Geneva în seara asta.
- E chiar persoana potrivită să conducă un masacru, comentă Newman.
Sună telefonul. În timp ce Monica ridica receptorul, Tweed se încruntă.
- Ceva îmi spune că va fi o noapte lungă. Așa o să fiu și eu mulțumit că Butler și Nield sunt nerăbdători să coboare.
- Keith Kent la telefon, strigă Monica.
- Ai dat de ceva, Keith? întrebă Tweed repede.
- Sun de la un telefon public de pe aeroportul din Geneva, așa că pot vorbi. Vocea rafinată a lui Kent făcu o pauză. Cred că am aflat de unde scoate bani. Am sunat pe cineva din Zurich care știe ce se întâmplă acolo. O bancă particulară, Zurcher Kredit, aproape a dat faliment. Un mare număr de obligațiuni a dispărut. Ia ghici cine era consultant al acestei bănci, un fel de director neexecutiv? Leopold Brazii. Ceea ce s-a întâmplat cu președintele o să te intrige.
- Dă-i drumul. Intrigă-mă.
- Președintele Băncii Zurcher Kredit a fost ucis. Cineva a intrat în vila lui în timp ce soția lui era plecată și i-a rupt gâtul.
- I-a rupt gâtul? Tweed observă că atât Newman, cât și Marler se holbau la el. Există vreun suspect?
- Beck, continuă Kent cu felul lui repezit de a vorbi, crede că trebuie să fi fost cineva priceput să negocieze intrarea în vilă. Președintele avea un sistem de securitate teribil, care a fost găsit intact.
- De unde știi?
- De la un prieten al unui prieten care Îl cunoaște pe Beck. Aceeași poveste ca la Sterndale... deși acolo nimeni nu s-a deranjat să ceară voie să intre în casă. O să încep imediat investigațiile la o altă bancă particulară. O să-ți raportez concluziile la care o să ajung.
- Keith, în Geneva acționează o bandă de motocicliști și...
- Știu. O liotă de scandalagii. Niște puști teribili care fac pe grozavii băgând frica în doamnele în vârstă.
- Sunt mai mult decât atâta. În seara asta s-a tras cu arma în Orașul Vechi. Șase cadavre. Toți motocicliști. Sunt ceva mai mult decât niște puști teribili.
- I-auzi... Pe moment, Kent făcu o pauză. Geneva nu pare prea sigură. Mulțumesc pentru avertisment. Plec la Berna mâine-dimineață. După ce mi-ai spus tu, mâine-dimineață devreme. Mai vorbim...
Tweed puse receptorul jos și le spuse Monicăi și celor doi bărbați ce auzise.
- Acum avem o legătură directă între Brazii și obligațiunile care lipsesc, comentă Newman.
- Așa s-ar părea, replică Tweed.
- Nu i-ai spus lui Kent despre Nălucă, zise Marler, lungind cuvintele.
- Mi-a scăpat. Tweed luă un plic de pe birou, scoase două fotografii, îi dădu una lui Newman și pe cealaltă lui Marler. Acestea sunt copii ale fotografiei lui Marchat pe care am adus-o din Dorset. Asta așa, în cazul în care Îl găsim. Monica mi-a spus că și Paula a luat o copie înainte să plece la Geneva.
Ușa cabinetului se deschise și intră tacticos Howard, pomposul lor director. Un bărbat înalt, bine făcut, bătând spre șaizeci de ani, impecabil îmbrăcat, ca întotdeauna.
Era îmbrăcat într-un costum albastru, elegant, cu o dungă albă, unul dintre costumele Chester Barrie cumpărat de la Harrods. Avea o față roză, era bine ras și afișa o atitudine de lord.
- Bună seara la toată lumea, începu el cu vocea lui de profesor de școală, nimic nou pe frontul de vest?
Era o glumă. Nimeni nu zâmbi. Tweed se ridică, se duse la fereastră, trase perdeaua și rămase cu privirea pierdută în noapte.
- Se poate spune și-așa, răspunse el.
- Cred că nu vă mai țineți după domnul Leopold Brazii. Primmi-nistrul a fost foarte supărat că am început să facem investigații cu privire la persoana lui. Îl așteaptă în curând pe Brazii în Downing Street, ca să bea ceva împreună.
- Ce frumos din partea prim-ministrului, răspunse Tweed. Howard se așeză, își trecu un picior peste brațul fotoliului și își
aranjă cuta perfectă de la pantaloni.
- Echipamentul computerizat pe care l-am instalat la etajul de deasupra voastră merge ca un vis. Reginald e foarte bun.
- Reginald? întrebă Marler.
- El e vrăjitor în comunicații; el e șeful care o să ne ducă în secolul douăzeci și unu. O să puteți arunca la gunoi vechiul vostru sistem cu cartele, Tweed.
- O să-l las să funcționeze în continuare, ripostă Tweed, cu spatele la cameră și la Howard.
- De ce Dumnezeu să-l mai lași să meargă?
- Pentru că știu că orice sistem de stocare a informațiilor vitale operat de computere poate fi penetrat. Tweed se întoarse și își privi șeful în față. Spart, ăsta e jargonul care se folosește.
- Voiam să vă propun.... Howard se opri, se uită la Newman și la Marler care Îl fixau cu figuri inexpresive, ca și cum el nici n-ar fi fost acolo. Voiam să vă propun, începu din nou Howard, mai puțin încrezător, să folosim și noi un computer, pentru a păstra numele tuturor informatorilor noștri...
- Nu, zise Newman.
- Nu, zise Marler.
- Nu cred, domnilor, că dumneavoastră hotărâți ca...
- Acești domni hotărăsc... Tweed înconjură biroul, se așeză în scaunul lui și se uită înverșunat la Howard în timp ce continuă: Acești domni hotărăsc dacă spun cuiva - chiar și mie - numele informatorilor lor secreți. Nu-ți dai seama că sunt vieți în joc...viețile informatorilor noștri?
- Ei bine... Howard se ridică, își băgă un deget în gulerul cămășii, ca și cum l-ar fi deranjat. Ei bine, dacă ții atât de mult la asta, putem să amânăm includerea lor...
- Pentru totdeauna! rosti scurt Tweed.
- Da, înțeleg. La urma urmei, e responsabilitatea voastră.
- Tot timpul a fost responsabilitatea noastră, replică Tweed, refuzând să-l ajute câtuși de puțin sau să se mai ostenească să fie politicos cu Howard.
- Aș aprecia dacă m-ai ține la curent. Când poți, bine-nțeles...
Cu această notă defensivă, Howard se retrase din birou. Închise ușa după el foarte încet.
- Asta l-a condus la ușă, ciripi Monica, fără să-și ascundă încântarea.
- Habar n-are despre ce e vorba, mormăi Tweed. Biroul e la următorul etaj, chiar lângă scări. În încăperea aceea mare e suficientă aparatură ca să conduci Pentagonul. Reginald, un veteran, are câteva calculatoare, laptopuri, trei oameni, cabluri care leagă aparatura aceea la telefon, monitoarele alea verzi și oribile. Probabil c-a costat o avere. Howard spera să facă din dosarele noastre exponatul principal al noului său departament de jucării. Acum, că am ucis această idee, Dumnezeu știe cu ce-o să se mai joace ca să-și justifice existența.
- Am un prieten, Abe Wilson, care își ia de lucru acasă, zise Newman. Are și el o groază de deșeuri din astea. Nevastă-sa mi-a spus că noaptea, după ce termină treaba, se duce în sufragerie și se uită la televizor. După aceea adoarme imediat. M-a întrebat pe furiș dacă n-aș vrea s-o scot în oraș, la cină.
- Frumoasă? întrebă Marler.
- Foarte. I-am refuzat invitația cât am putut de tacticos. Abe ar înnebuni.
- Bob, se amestecă Tweed, ce părere ai despre cum se împacă Philip cu Eve?
- Amărâtul ăsta nu știe dacă-i albă sau e neagră. Ea se joacă cu el ca și cu o marionetă, darcând e vorba de lucru, devine vechiul Philip pe care-l știm noi.
- Mă întreb unde este Eve Warner în acest moment? se întrebă Tweed.
Coborând din avionul care o adusese la Geneva, Eve se mișcă repede după ce trecu pe la controlul pașapoartelor și pe la vamă. Se duse direct la biroul de închiriat mașini, se legitimă și semnă actele pentru Renault-ul pe care Îl închiriase prin telefon din Heathrow, apoi plăti fetei de la ghișeu. Rămase în apropiere fumând încă o țigară, aruncând priviri fugare celor câtorva pasageri care se grăbeau spre ieșire. La sfârșitul lui februarie, aeroportul era mai liniștit decât în timpul sezonului.
Se uita după cineva care ar fi putut s-o urmărească. Eve avea o memorie fotografică atunci când era vorba de fețe, chiar și când le vedea doar pentru câteva fracțiuni de secundă. Nu văzu pe nimeni care să-i trezească suspiciuni. Se întoarse repede la ghișeu și-i spuse fetei cu care încheiase afacerea că e gata de plecare.
însoțită până la Renault-ul care o aștepta, Eve luă cheile de la fată și se uită la ea.
- E roșu, rosti ea tăios și lovind capota cu mâna înmănușată. Am subliniat că doresc o culoare care să nu bată la ochi.
- îmi pare rău, madame, dar la telefon ați fost foarte insistentă când ați spus că vreți un Renault. Acesta este singurul care a mai rămas.
- Bănuiesc că va trebui să mă descurc cu ăsta. Mulțumesc pentru osteneală.
își scoase haina din păr de cămilă și o aruncă în spate. Își ascunsese părul negru sub o eșarfă și purta o pereche de ochelari negri. N-o puteai recunoaște decât după mers.
Ieși din oraș și intră pe autostrada care se îndrepta spre nord-est. Păstrând limita maximă de viteză, depăși toate mașinile care îi ieșiră în cale. Șoferul unui camion claxonă după ea când Îl depăși în linie dreaptă. Ea îi făcu cu mâna peste umăr.
O oră mai târziu, opri la un mic hotel aflat la intrarea într-un oraș. Mâncă repede și își permise un pahar de votcă, apoi, nervoasă, se dădu cu parfum pentru a masca orice miros de alcool, oricât de slab. Polițiștii elvețieni erau niște ticăloși dacă te prindeau băut la volan.
înainte să plece de la hotel, găsi un telefon și formă un număr din memorie. Când auzi vocea celui care îi răspunse, i se lungi fața. Canalia aceea.
- Sunt Eve Warner și vorbesc din Geneva. Mă sui imediat în mașină și ajung la voi astă-seară. Transmite mesajul...
Trânti receptorul, ieși și își continuă drumul spre nord-est, pe o autostradă principală. Trecuse mai devreme pe lângă munții Jura, cu zăpada strălucind în lumina lunii, trecuse prin sate frumoase, cu turnuri de biserici ca niște ace. Nu văzuse nimic din toate astea. Decorurile magnifice n-o interesau. Conducea aprinzându-și țigară de la țigară și continuând să depășească mașini. Nu suporta să aibă altă mașină în față. Se simțea foarte bine lăsând mașinile în spatele ei, arătându-le celorlalți ce șofer minunat e ea. Ajunse la destinație devreme. Îi plăcea să-i surprindă pe oameni.
în cabinetul său din Berna, furia lui Brazii devenea tot mai amenințătoare. Se învârtea prin încăpere cu pași mari, cu mâinile la spate, și tuna. Igor, câinele-lup, Îl privi, apoi se uită la cel căruia îi era destinată furia lui Brazii.
înalt și zvelt, câinele avea un cap mic, iar urechile îi erau ridicate, simțind starea de spirit a stăpânului său. Craig, care se întorsese de la Geneva cu avionul, aterizase la Belp, apoi venise la vila de pe Kocher-gasse cu mașina care Îl așteptase la aeroport; acum se holba la câine, care avea gura deschisă și dinții dezveliți.
Craig îi raportase lui Brazii groaznicul fiasco din Orașul Vechi al Genevei... deși avusese grijă să nu folosească cuvântul „fiasco". Brazii fusese nevoit să-și supună adjunctul unui interogatoriu sever pentru a scoate adevărul de la el.
- Ești cel mai mare idiot din lume! urlă Brazii. Cadavre lăsate în stradă - oamenii tăi - chiar acum, când n-avem nevoie de publicitate nefavorabilă, ca să nu mai vorbesc de morții de care ești răspunzător. Þi-am spus, sau nu ți-am spus, după masacrul de la Sterndale Manor, că nu trebuie să te dai în spectacol?
- Au avut mulți oameni care ne așteptau, minți Craig.
- Am eu surse independente, care pot verifica această afirmație. Poate crezi cumva că ești șeful Cooperativei Crima? Am trăit o astfel de experiență în Statele Unite, de aceea am părăsit acea țară violentă. Tu trebuie să sperii oamenii, să-i intimidezi, nu să-i omori, răcni Brazii.
- Ei au tras primii, minți Craig din nou.
- Care „ei"? întrebă Brazii.
- Oamenii lui Tweed, bănuiesc...
- Bănuiești! Acum minți. Eu Îl cunosc un pic pe Tweed, l-am întâlnit o dată foarte puțin. Nu e genul de om care să opereze în acest fel...
- Nu puteți fi sigur de asta...
- Să nu îndrăznești să mă întrerupi! Sunt sigur de acest lucru. În curând va trebui să mă întâlnesc cu Tweed, dacă va mai fi de acord să ne vedem după nenorocirea asta... Brazii slăbi lesa. Câinele începu să se ducă spre Craig, care se dădu înapoi. Și încă ceva, continuă Brazii pe același ton. Începând din acest moment, cu ajutorul unor anumiți bancheri elvețieni care îmi sunt prieteni, Arthur Beck e scos din joc. Stătea aproape nemișcat, cu mâinile în șold. În caz că te-a lăsat memoria, Beck este șeful Poliției Federale, care are cartierul general la o aruncătură de băț de locul unde stau eu acum. Dacă cumva găsește cea mai mică legătură între mine și ceea ce s-a întâmplat la Geneva, o să mi se suie în cap... chiar acum, când proiectul pe care Îl coordonez e pe cale de a fi lansat.
- Dacă aș ști despre ce proiect e vorba... Începu Craig imprudent.
- Nu știi și nici nu vei ști. Nu înainte de ora zero. Aș aprecia enorm dacă ai dispărea din fața mea, dacă ai ieși din camera asta. O să-ți fac instructajul mâine dimineață. Ieși! Pentru numele lui Dumnezeu...
Ajungând la vilă, Eve fu primită de José, apoi urcă în fugă scara în spirală care ducea la cabinetul lui Brazii, urmată îndeaproape de José. Prin ușa grea a cabinetului, Eve auzi vocea lui Brazii și bănui că urlă la Craig.
„Trebuie să văd asta", gândi ea. Îl detesta pe Craig care o ignora mai tot timpul. Puse mâna pe clanță, când José o înhăță din spate.
- Nu poți să intri acolo...
- Ba pot. Am informații...
- Trebuie să aștepți.
Eve Îl disprețuia pe José cel cu pielea fină și se luptă să scape din mâinile lui. Ridică un picior și-l lovi în fluierul piciorului. Îl auzi mârâind, dar nu-i dădu drumul.
- Dă-mi drumul, scârnăvie columbiană...
- Sunt din Guyana Franceză, zise José calm.
Continuă s-o țină și-i prinse mâinile la spate. Ea nu-și dăduse seama că e atât de puternic. Îl înjură, dar el o ținea strâns și nu se osteni să-i răspundă la insultă. Atunci, se deschise ușa. Craig, aprins la față, închise ușa după el. Se uită la ea.
- Se pare c-ai avut parte de o ciomăgeală bună, i-o întoarse ea cu un zâmbet perfid.
Craig plecă. José îi dădu drumul lui Eve. Ea își luă haina și eșarfa, deschise ușa și intră în cabinet urmată de José, care se așeză la locul lui, în spatele mesei din colț.
- Nu te așteptam așa de repede, spuse Brazii care se calmase.
- Sunt un șofer bun, spuse ea și se așeză la biroul lui Brazii. N-a... Arătă spre José, fără să se uite la el. N-a uitat să-ți dea numele oamenilor de bază din echipa lui Tweed, pe care i-am descoperit eu? Bob Newman, Paula Grey... și, probabil, William Franklin?
- José nu uită niciodată. Mi-a dat numele.
- Mai am unul ca să-l punem pe listă. Philip Cardon.
- Iar asculți pe la uși?


20
în apartamentul Paulei de la Hotel des Bergues, cei trei tocmai terminaseră o cină excelentă pe care le-o aduseseră niște chelneri pe două mese cu rotile, puse apoi una lângă alta.
- Calcanul a fost minunat, spuse Paula. Mă simt ca o femeie nouă.
- Mâncarea a fost superbă, zise Archie. Mulțumesc foarte mult. Scoase din buzunar jumătatea de țigară și și-o puse în colțul gurii.
Philip se întrebase dacă va lua masa cu chiștocul la locul lui obișnuit.
- Haideți să ne așezăm pe canapeaua aceea lungă, ca să ne bem cafeaua, sugeră Paula.
Așteptă până ce se așezară toți, apoi scoase fotografia lui Marchat din geantă. I-o întinse lui Archie.
- Bănuiesc că habar n-ai cine e acest personaj.
Archie studie fotografia, ținând-o sub o lampă de pe măsuța pentru cafea. Se holbă la ea aproape un minut. „Nu știe, se gândi Paula. Bună încercare." Archie îi înapoie fotografia.
- E un personaj important? întrebă el.
- Ar putea fi important.
- înțeleg.
Archie își luă ceașca și sorbi din cafea, cu țigara în gură, fără să verse nici o picătură. Puse ceașca la loc cu grijă. Paula observase deja că toate mișcările lui Archie erau cumpănite. Luă un șervețel și se șterse la gură.
- S-a întâmplat ceva? întrebă Philip.
- Omul din fotografie e în pericol? întrebă Archie, la rândul lui.
- Ar putea fi în foarte mare pericol. Trebuia să moară în incendiul de la Sterndale Manor, din Dorset... așa cum s-a întâmplat cu generalul
Sterndale și cu fiul său, Richard. Ca și cu singura rudă rămasă, care trebuia să fie acolo, dar care nu s-a simțit bine și n-a mai ajuns.
- înțeleg, zise din nou Archie.
- Nu te grăbi, Îl liniști Paula. Gândește-te bine. Vorbesc serios.
- Anton Marchat, zise Archie dintr-odată. Elvețian. Locuiește cu soția lui în Valais.
Paula împietri pentru o clipă. Nu se așteptase la un răspuns afirmativ.
- În vale? repetă ea. Care vale?
- În cantonul Valais. Mult la est față de locul unde stăm noi acum.
- Ce prostie din partea mea, spuse Paula, supărată pe ea. Eu știu franceză, dar noi vorbeam engleză. Marchat a dispărut din Anglia. Știm că a luat avionul spre Geneva, dar asta e tot.
- O regiune aspră, Valais-ul, medită Archie. Oamenii sunt rezistenți. Trebuie să fie rezistenți ca să poată trăi acolo... mai ales acuma, iarna. E cel mai rău, iarna.
- Crezi că s-a întors acolo? Îl presă Paula.
- Era speriat?
- Eu aș spune că-i era o frică de moarte, îi spuse Philip. Un asasin a încercat să-l omoare, dar a ucis pe altcineva în locul lui.
- Atunci, dacă a venit la Geneva.... Archie făcu o pauză, gândindu-se. Își îndreptă spatele și chiștocul i se clătină. Dacă a venit la Geneva, repetă Archie, e mai mult decât probabil că a luat unul dintre expresele internaționale din gara Cornavin. Apoi o să coboare în Valais, o să se ducă acasă și-o să stea acolo.
- Nu-i știi adresa? întrebă Philip într-o doară.
- Se duce cineva să-i facă o vizită, să-l protejeze?
- Mă duc eu, zise Philip.
- Mergem noi, spuse Paula.
- Știu ce s-a întâmplat lângă Les Armures, zise Archie rar. Unul dintre chelneri s-a ghemuit în spatele unei mese de unde putea să vadă ce se întâmplă afară. A spus că nu erau decât o femeie și un bărbat. Gândiți-vă la cei doi lichidând o bandă de criminali. Se uită mai întâi la
Paula, apoi la Philip. Cred că ați fost într-o situație cumplită când v-a atacat banda de motocicliști.
- Să spunem c-am avut o seară foarte agitată, replică Philip precaut.
Răspunsul păru suficient pentru Archie. Luă un carnețel cu însemnele hotelului, de pe masă, rupse o foaie, Îl întoarse și începu să scrie pe spatele lui cu un creion pe care Îl găsise lângă carnețel.
Paula observă că scrie foarte ușor. Nu apăsa, așa că nimic din ceea ce scria nu se putea imprima pe carton. Rămase cu foaia în mână după ce aruncă pe masă carnețelul.
- Sion, spuse el.
- Unde? întrebă Paula.
- Sion.
- E chiar în mijlocul Valais-ului, îi spuse Philip. Expresele internaționale care pleacă din Geneva spre Milano au doar trei opriri în Valais. La Martigny, la Sion și la Brig.
- Vremea o să fie oribilă, îi avertiză Archie, ținând încă în mână foaia de hârtie. Zăpadă din plin, multă gheață. E o regiune aspră, Valais-ul. Anton Marchat locuiește într-o casă veche, aproape de ieșirea din oraș. Casa e construită sub o stâncă imensă, un deal aspru și râpos, ca un munte mai mic, în vârful căruia e cocoțat un castel... sau o catedrală? Dealul se vede de îndată ce trenul se apropie de Sion. Iată adresa. I-o dădu Paulei care i-o arătă lui Philip. Archie rămase cu aceeași mină gânditoare, strângându-și țigara între dinți. Dacă vă duceți acolo, ați face bine să fiți înarmați... Ochii îi luciră când se uită la Paula, daratunci, cei doi oameni din față de la Les Armures aveau arme. Asta e important. Dacă vă duceți. Dacă Îl vedeți pe Anton Marchat sau pe soția lui, trebuie să amintiți numele meu. Altfel, vă puteți trezi cu ușa trântită în nas.
Philip luă foaia de hârtie, o împături și o puse într-un compartiment secret al portofelului său. Archie se ridică și se uită în jur după palton.
- Doar nu ieși în seara asta? întrebă Paula îngrijorată. Am găsit aici o canapea - aceea de-acolo - care se poate desface ca un pat. Așa poți să rămâi aici în seara asta, iar în registrul hotelului n-o să apară nimic care să confirme c-ai fost aici.
- Acum, trebuie să plec, dar mulțumesc pentru invitație. Paula îi aduse paltonul din dormitor și Îl ajută să și-l pună. Munca mea nu se termină niciodată. Trebuie să prind un tren de noapte.
- Unde te duci? se interesă Philip. Sau n-ar trebui să întreb?
- Va fi mare agitație într-un anumit oraș mâine. Trebuie să fiu acolo, ca să văd ce se întâmplă. Poate c-ar trebui să fiți și voi acolo.
- Unde? insistă Philip.
- La Berna.
Monica răspunse la telefon și păru luată prin surprindere. Toți cei care se aflau în birou observară acest lucru... niciodată n-o văzuseră pierzându-și cumpătul.
- Agenția de Asigurări General și Cumbria, zise ea.
- Bună seara. Îmi cer scuze pentru acest telefon, la această oră înaintată. La telefon e Carson Craig, continuă vocea curtenitoare. Domnul Brazii m-a rugat să văd dacă pot aranja o întâlnire între Domnia Sa și domnul Tweed. Când îi convine domnului Tweed.
- Vă rog să rămâneți la telefon. Nu sunt sigură dacă ați format bine...
- Vă rog să nu credeți că sunt nepoliticos, dar eu știu că am format bine. Rămân la telefon. Nu e nici o grabă.
Monica acoperi receptorul cu mâna și îi transmise lui Tweed mesajul lui Craig. Se uită la Newman și la Marler.
- Credeam că e un necioplit. Pare un om foarte cultivat.
- Vorbesc eu cu el, spuse Tweed spre surprinderea tuturor.
Îi făcu semn Monicăi să-i dea telefonul ei lui Newman, ca să asculte și el.
- Bună seara, domnule Craig. Tweed la telefon. Nu cred c-am avut plăcerea să fac cunoștință cu dumneavoastră, spuse el mieros.
- Asta așa e, darlumea e mică, domnule Tweed, așa se zice. Sper să putem remedia această situație într-o zi. Domnul Brazii a plecat la Bonn, ca să se întâlnească cu cancelarul german. Bănuiesc că și el lucrează până târziu, darmâine-dimineață, la prima oră, domnul Brazii va fi înapoi.
- îmi permiteți să vă întreb de unde vorbiți?
- Bineânțeles. Mii de scuze. Mă aflu în cabinetul domnului Brazii din vila sa de pe Kochergasse, în Berna. Domnul Brazii a revăzut oferta precedentă de a vă întâlni și crede că, poate, dumneavoastră nu doriți s-o acceptați și să călătoriți cu avionul pe care se pregătise să vi-l pună la dispoziție. Dacă preferați să ajungeți la rendez-vous cu mijloace proprii, domnul Brazii va fi foarte încântat de idee.
- Așa am să fac, zise Tweed. Și ce fel de rendez-vous sugerați dumneavoastră?
- Credem c-ar fi mai înțelept dacă ne-ați spune dumneavoastră unde vă puteți întâlni cu Domnia Sa. Oriunde va fi, domnul Brazii va fi acolo.
- La Zurich.
- Desigur... Fusese o mică pauză înainte ca Craig să fie de acord. Ați putea să-mi spuneți sigur locul și timpul?
- La hotelul Schweizerhof... Tweed tăcu o clipă și-l văzu pe Newman ridicând degetul mare în semn de aprobare. Este vizavi de gara mare, în Bahnhofplatz. Știți unde e, domnule Craig?
- Bineînțeles că știu la ce vă referiți, deși n-am fost niciodată în acel hotel. V-ați gândit la o anumită oră?
- Da. Mâine-seară, la ora șapte. Ora Elveției. Îl voi aștepta pe domnul Brazii în hol.
- Domnule Tweed, nu numai că domnul Brazii va fi foarte mulțumit, dar, mai ales, ușurat. Nu cred că voi fi și eu cu Domnia Sa, dar sper să ne întâlnim o dată la un pahar sau chiar să luăm cina împreună, la ora și în locul care vă convin dumneavoastră.
- Vă mulțumesc pentru telefon. Noapte bună, domnule Craig...
- Ãsta a fost Craig? Îl întrebă Tweed pe Newman după ce puse receptorul jos.
- Da. Categoric. Newman era uluit. Doctorul Jekyll și domnul Hyde. L-am întâlnit pe Hyde cel rău în Dorset, iar tu tocmai ai vorbit cu agreabilul domn Jekyll. E incredibil. N-am întâlnit în viața mea o personalitate atât de duală.
- îmi spune și mie cineva despre ce e vorba? întrebă Marler.
- L-ai văzut - și l-ai auzit - în timpul încăierării de la Ursul Negru. Newman se învârtise cu scaunul ca să i se adreseze lui Marler care stătea în picioare, rezemat de un perete. Cum l-ai fi descris?
- Un bătăuș grosolan și cu gura mare.
- În nici un caz tipul de om pe care să-l inviți la clubul tău, comentă Monica, imitând vocea afectată a lui Howard.
- Ceva în genul ăsta, încuviință Marler. Și?
- Ei bine, acum, la telefon, continuă Newman, a fost omul de afaceri rafinat și cultivat. Curtenitor și plin de respect față de Tweed.
- De ce ai ales Zurich-ul? vru Monica să știe.
- Deoarece, îi răspunse Newman, cred că Tweed și-a amintit cât de bine cunoaștem noi zona.
- Tweed e și el aici, spuse Tweed. Trebuie să acționăm. Probabil că vom fi aici toată noaptea. Monica, ia bilete pentru primul zbor de mâine spre Zurich. Pentru mine, pentru Newman, Marler, Butler și Nield. Apoi rezervă-ne camere la hotelul Schweizerhof... mie și lui Newman. Pentru Marler, Butler și Nield rezervă camere la hotelul Gotthard.
- Care e chiar în spatele hotelului Schweizerhof, spuse Monica.
- Exact. Iar eu mai bine mi-aÈ™ reface valiza din dulapul de colo cu haine groase.
- Pot s-o fac eu, sări Monica.
- Ba nu. Tu apucă-te și fă rezervările pentru biletele de avion și pentru camerele de hotel. Acesta era evenimentul pe care Îl așteptam. Răbdarea lui Brazii a ajuns la limită. Ceea ce înseamnă că, oricare ar fi proiectul planificat, e pe cale de a fi pus în acțiune. Vă amintiți că, într-un telefon anterior pe care mi l-a dat, a folosit cuvântul „catastrofă"? Balonul a început să urce...


21
Eve își pilea unghiile, în timp ce Craig vorbea cu Tweed. Îl ascultă pe Craig și zâmbi disprețuitoare, ca pentru sine. După ce el termină convorbirea, ea încercă să-l ia peste picior. La urma urmei, Craig avea probleme cu Brazii, așa că acesta era momentul prielnic ca să-l lovească.
- Cât de slugarnici putem fi? începu ea. Te-ai cam lingușit pe lângă Tweed.
- Putem fi atât de slugarnici cât trebuie... când trebuie, îi răspunse amabil Craig.
Eve stătea picior peste picior, vizibile până unde permitea crăpătura fustei. Craig se uită la ele aprinzându-și o țigară. „Mă întreb dacă aș putea să-l agăț și după aceea să-i dau papucii cu tam-tam", se gândi ea.
- Păi, trebuia să-ți faci treaba. Îi zâmbi. Și, de fapt, ai făcut-o chiar bine. Peștele a mușcat momeala?
- Tweed se întâlnește cu șefu' mâine, aici, dacă asta voiai să știi.
- O să câștigi medalii în loc de urlete.
- Cel puțin, eu nu atrag oameni puternici în capcană, remarcă el.
- Ce-ai spus? Eve era furioasă. Își îndreptă spatele, foarte bățoasă. Insinuezi c-aș fi o prostituată de lux? Eu am o înțelegere foarte clară cu Brazii: nu ajung în pat cu nici unul dintre bărbații pe care îmi cere să pun ochii.
- Știu asta, zise el liniștit, dar îți sare țandăra cât ai zice pește. Eu nici măcar nu pot să zic pește.
- Ha, ha! Ce glumă bună. Dacă tu spui bancuri proaste pe care nici un comic care se respectă n-ar visa să le spună. Ascultă, Carson, am putea fi prieteni, în loc să ne ciondănim tot timpul. Nici lui Leopold
nu-i place chestia asta. Și apropo, animalul ăla de-acolo n-ar trebui să fie aici. A fost în Anglia când șefu' a vizitat Grenville Grange. Șase luni de carantină, zice regula britanică.
- Șeful a avut grijă. L-a scos pe Igor pe furiș din avion, pe aeroportul internațional Bournemouth, și l-a ținut în limuzina lui. Cât a stat la vilă, Igor nici măcar n-a văzut vreun alt animal.
- A încălcat legea, insistă Eve, darasta-i treaba lui, zise ea repede. Dacă mă pârăști, o să-i spun că ai inventat.
- Tu ai face-o. Cred că tu și cu mine am putea să ieșim și noi, să bem câteva pahare cu votcă, să bârfim, cum se zice, cine o zice-c
- Poate, zise ea. Unde are loc întâlnirea cu Tweed?
- Asta e o informație secretă.
- Am auzit că ziceai ceva de un hotel. Care? încercă ea să-l tragă de limbă.
- E tot secret. Se ridică. Să nu dai vina pe mine și să începi să urli. Ordinele șefului. Eu sunt plătit să fac ce-mi spune el.
- Dar nu ești plătit la fel ca mine.
- N-am de unde să știu. José împarte pâinea.
- Eu n-am încredere în José, spuse ea și se uită la Craig cu ochii mijiți.
El mergea spre ea. Ea se aștepta ca el să-i pună o mână pe picior. În momentul în care ar fi făcut-o, ar fi primit un întreg pahar de votcă în față, paharul ei, și pe frumosul lui costum. Craig trecu pe lângă ea și se duse să mângâie câinele. Igor stătea într-un colț, cu limba scoasă și cu o figură visătoare. Cinase de curând. Se ridică și mârâi când Craig se apropie.
- Fii atent. Eve își dădu votca pe gât, se ridică și se îndreptă spre ușă. Se uită la Craig peste umăr. Eu merg să mă culc. Singură, zise ea dulce.
în dormitorul ei de la Hotel des Bergues, Paula nu putea să adoarmă. Aprinse veioza și se uită la ceasul ei de călătorie. Două dimineața. Excelent.
Ridică receptorul și chemă serviciul de cameră, comandă două cafele, deși era sigură că Philip se culcase imediat. Își puse halatul, îi legă cordonul și deschise încet ușa de la sufragerie. Philip nu dormea.
Tolănit pe canapea, cu veioza aprinsă, Philip citea un volum broșat. Când intră Paula, el puse cartea jos, își puse halatul peste pijama și își coborî picioarele pe podea.
- Și tu? zise el.
- Cam așa ceva. A fost o seară foarte agitată. Am comandat cafea, chiar și pentru tine, asta în cazul în care ai fi fost treaz... deși nu mă așteptam.
Chelnerul ciocăni la ușă, aduse, pe o măsuță cu rotile, cafea și fursecuri și, după ce plecă cu un bacșiș generos, Paula turnă în cești pentru amândoi.
Telefonul sună tocmai când se pregătea și ea să-și bea cafeaua.
- Vă caută un bărbat la telefon, domnișoară Grey. N-a vrut să-și spună numele, dar a insistat că ați vrea să vorbiți cu el.
- Vorbesc...
- Paula, la telefon e invitatul de la cină. Îmi pare foarte rău că te sun la ora asta, dar am ajuns la destinație. Am verificat împreună cu un prieten... Tăcu. Paula își dădu seama că se referea la un informator. Mi-a dat un singur cuvânt. E un nume de fată. Ariane... A spus că e foarte important. Noapte bună...
Paula îi spuse lui Philip:
- Un nume de fată. Ariane. Îți spune ceva?
- Absolut nimic. Probabil că Archie a crezut că e foarte important dacă te-a sunat la ora asta. Am impresia că are un informator într-o poziție cu adevărat importantă.
- Chiar a spus că e foarte important. La naiba, sunt trează de-a binelea, și tu la fel. Îl sun pe Tweed... S-ar putea să fie încă treaz.
Tweed se întoarse în cabinet, ștergându-se pe cap cu un prosop, apoi se pieptănă într-o oglindă pe care i-o împrumutase Monica. Se uită la Newman și la Marler.
- Mă simt gata pentru încă douăzeci și patru de ore. E uimitor cât de mult te poate împrospăta o baie. Vă recomand acest remediu.
Tăcu, se duse la birou, când telefonul sună din nou. Monica răspunse.
- René Lasalle, din Paris. Pare urgent.
- Fă-mi legătura. Bună dimineața, René. Deci și tu arzi lumânarea la ambele capete...
- Tweed, trebuie să știi și tu asta. De abia am aflat-o și eu. Brazii și-a trimis o echipă la Cayenne... Guyana Franceză. Eu am aflat și mi-am trimis propria echipă, dotată cu camere speciale. Tu știi despre Ariane, sistemul nostru de lansare a rachetelor pe care Îl avem în Guyana. Ariane. Brazii își trimisese deja propriul satelit cu avionul pentru a-l lansa pe orbită cu ajutorul lui Ariane. Știi că noi facem bani închiriind sistemul oricui dispune de fonduri pentru a se folosi de Ariane ca să lansese un satelit în spațiu.
- Știu.
- Ei bine, s-a întâmplat ceva complicat. Echipa lui Brazii a spus că verifică satelitul, au ridicat un paravan din pânză, dar echipa mea a zburat cu elicopterul pe-acolo tocmai la momentul potrivit și a făcut câteva fotografii. Satelitul a fost înlocuit cu un altul, diferit, iar noi am primit pozele din Guyana. Așa-zișilor experți de primă mână pe care îi am eu, acestea nu le spun nimic, deși au fotografii chiar și cu interiorul satelitului.
- Ciudat, spuse Tweed.
- Știu că tu Îl cunoști pe savantul ăla țicnit care a dat de capăt unor probleme pe care nimeni nu le putuse veni de hac. Mi-am permis să-ți trimit copii ale fotografiilor. Curierul vine cu un avion mic chiar acum, va ateriza la Heathrow.
- Când să le-aștept?
- Cam într-o oră sau două. La Park Crescent. Am sunat la Heathrow și am aranjat ca să-l aștepte o mașină.
- ÃŽl sun pe profesorul Grogarty acum.
- Nu te mai țin. Am fost din nou chemat la Elysée și am fost muștruluit de președinte în persoană. Amenințat cu o destituire subită dacă oamenii mei se mai învârt în jurul lui Brazii. Asta e...
Tweed închise telefonul și le spuse lui Newman, Marler și Monicăi ce aflase de la Lasalle.
- Ce naiba vrea să facă omul ăsta? întrebă Monica.
- S-ar putea să știm mai multe dacă Grogarty poate să scoată ceva din pozele acelea. A inventat un microscop cu care poate citi cifruri tridimensionale minuscule. Monica, încearcă să-l prinzi pe Grogarty la telefon. Lucrează toată noaptea.
Telefonul sună din nou, înainte ca Monica să înceapă să formeze numărul profesorului. Răspunse, ascultă și strigă încet:
- E Paula la telefon, pentru tine...
Tweed înșfacă receptorul. Trase adânc aer în piept, ca să-și ascundă îngrijorarea.
- Mă bucur să mai aud de tine. M-am gândit mult la tine.
- Mulțumesc, zise Paula repede. Vorbesc de la Hotel des Bergues, Îl avertiză ea. Din dormitorul meu. Tocmai am primit un telefon de la prietenul nostru care aprinde țigările, dar nu fumează. Știi la cine mă refer?
-Da.
Tweed avu grijă și nu pomeni numele lui Archie.
- A obținut informația dintr-o sursă foarte sigură. E ciudată. Nu conține decât un cuvânt. Un nume de fată. Ariane...
- Știu cine e, știu ce vrea să spună.
- Slavă cerului. E și Philip aici, încearcă să doarmă pe canapeaua din sufragerie. Nu putem să dormim. Suntem prea agitați.
- Ești teafără? Am auzit de Orașul Vechi. Beck m-a sunat ca turbat. Nu-ți face griji. Tu cum te simți?
- Bine. Chiar bine. Și Philip se simte bine. Se pare că rivalii noștri știu dinainte ce mișcări o să facem.
- Sunt bine organizați și au o groază de bani la dispoziție. Asta le prinde bine.
Tweed asculta atent fiecare cuvânt pe care Îl spunea ea, încercând să detecteze vreun semn de tensiune sau de stres. Vocea Paulei era limpede și clară.
- Un anumit om important, pe care Newman l-a întâlnit în Dorset, are o bază la Berna? întrebă Paula.
- Da. De ce?
- Ne ducem și noi mâine acolo.
- Pe Kochergasse, zise Tweed grăbit. Vă duceți amândoi? Bun. Vreau să încercați amândoi să veniți să vă întâlniți cu mine la Schweizerhof, mâine, mai spre seară. Am mai stat acolo. Mai ții minte?
- Sunt sigură că ne vom vedea mâine. Sigur ne vom vedea. N-ar trebui să încerci să dormi puțin?
- Același lucru aș putea să-ți spun și eu. Trebuie să mai dau un telefon. Ai grijă, ai mare grijă...
Îi făcu semn cu capul Monicăi care formă numărul profesorului și spuse că Tweed vrea să vorbească cu el.
- Tweed! Deci și tu ești o bufniță, ca mine. Grogarty scoase un chicotit răgușit. Eu lucrez cel mai bine la ore matinale. Iar ai vreo problemă. Bineînțeles! Altfel nu m-ai fi sunat.
Tweed simți un chef nebun să-l întrebe dacă pince-nez-ul nu e cumva strâmb, dar se abținu.
- Da, am o problemă. Una foarte ciudată.
Îi povesti despre telefonul de la Paris, fără să pomenească numele lui Lasalle, încheind că un curier era pe drum și aducea fotografiile satelitului care fusese substituit, în secret, celui inițial.
- Pare uimitor, comentă Grogarty. Și tu vrei părerea mea astăzi?
- Nu, zise Tweed, ieri.
- Atunci, de ce nu reții curierul, te uiți și tu la poze, apoi le trimiți direct la mine cu același curier?
- Mâine, la prima oră plec în străinătate. Cum se crapă de ziuă.
- Atunci ai face mai bine să-l trimiți pe curierul ăla aici cât poți de repede. Și încă ceva, Tweed, mi-ar prinde bine dacă i-aș cunoaște orbita... zonele de pe Pământ pe care le va survola.
Tweed puse jos receptorul și înjură cu voce tare, dar nu pătimaș, ceea ce nu i se întâmpla foarte des.
- Nu vrea să coopereze? întrebă Monica.
- Mi se pune la dispoziție cu trup și suflet, daracum vrea să-i știe și orbita... ce părți ale planetei va traversa. Iată o problemă pentru tine.
- Ușoară. Monica începu să formeze un număr din memorie. Cu puțin noroc, o să am și răspunsul. Cord Dillon, director adjunct la CIA, și un vechi prieten de-al tău. Lucrează până târziu și, oricum, cartierele generale din Langley sunt pe ora Washingtonului, așa că sunt cu cinci ore în urma noastră...
- Ce m-aș face fără ea? Îl întrebă Tweed pe Newman în timp ce se ridica.
- Ai claca, i-o trânti Newman.
- Eu mă duc sus. Poate vii și tu peste un minut. Mergem să-l vedem pe Reginald și toată aparatura lui. Am și eu o cheie de la camera aceea.
Tweed găsi deschisă ușa de la centrul de comunicații, cum fusese denumit, și pe Reginald înăuntru, împreună cu doi dintre oamenii săi. Newman intră în camera spațioasă, urmat de Tweed și Marler.
- Poftiți înăuntru, domnule Tweed, zise Reginald care era așezat în fața celei mai mari mașinării din toată încăperea.
- Sunt înăuntru.
- Voiam să spun că sunt încântat de faptul că sunteți, în sfârșit, interesat de munca noastră, că ați fost convertit la tehnica modernă.
- N-am fost.
Cei trei vizitatori își plimbau agale privirea prin camera în care se găseau computere mai mici și mai mari pe mese de metal lipite de pereți. Lumina verde a monitoarelor era înnebunitoare, pe unele ecrane se găseau încă texte, rând după rând.
Reginald avea peste douăzeci de ani, era slab și purta ochelari cu lentile groase, iar fața îi era aproape cadaverică. Făcu un semn spre mașinăria cea mare în fața căreia stătea, cu degetele așezate deasupra tastaturii.
- Acesta e computerul principal, de aceea e mai mare, deși tendința actuală e ca toate calculatoarele să fie din ce în ce mai mici. Computerul principal în fața căruia stau eu e legat la sistemul telefonic, ca și celelalte. Securitatea noastră e totală și sigură.
- Ba nu e, zise Tweed. L-am întrebat de curând pe directorul băncii în care îmi țin economiile dacă-mi poate garanta că nimeni nu poate să-mi penetreze contul. L-am pus în încurcătură, apoi a recunoscut că acest lucru e posibil, contul meu fusese spart de mai multe ori. De obicei, lucrați așa de târziu?
- A, nu, darde când a venit Monty, suntem nerăbdători să-i facem toate legăturile.
- Monty? întrebă Tweed.
- Așa am botezat computerul principal.
- Vă lăsăm să vă continuați munca...
- Monty! spuse Tweed dezgustat în timp ce coborau scările spre cabinetul lui. Mă întreb ce-o să le facă luminile acelea ochilor lor.
Când intrară în cabinet, Monica tocmai punea receptorul jos, cu o figură mulțumită.
- Cord a scos așii din mânecă. La ei acolo, la Langley, sunt furioși că Parisul nu i-a informat că lansează un nou satelit.
- Parisul? întrebă Tweed. E satelitul lui Brazii.
- E clar că a ascuns faptul că el e proprietarul și a lansat mai departe ideea cum că e vorba de un nou satelit francez. Bănuiesc că ceea ce l-a ajutat au fost bunele relații pe care le are cu președintele de la Elysée. Cord mi-a spus că au auzit că Ariane lansează Potlogarul Unu și că i-au urmărit traiectoria.
- Potlogar Unu?
- Așa l-au botezat cei din Langley. Mie mi se pare un nume chiar bun.
- Un nume bun pentru Leopold Brazii, zise Marler.


- Domnul Brazii s-a întors, îi zise José lui Eve. Vrea să te vadă în bibliotecă.
- N-am mâncat de dimineață. Trebuie să mănânc.
- Tu ai dormit. Domnul Brazii nu a dormit deloc. Și când doarme, nu-i trebuie decât patru ore. Are multă energie, are o personalitate foarte dinamică.
- N-ar trebui să aștepți să fie și el de față ca să-l lingușești? rosti Eve pe un ton batjocoritor. Dacă îmi spui mie lucrurile astea, n-o să câștigi nici o medalie.
Expresia de pe figura tuciurie a lui José nu se schimbă. Nu se schimba aproape niciodată. Îi spuse lui Eve că domnul Brazii o așteaptă în bibliotecă.
Ea coborî la primul etaj, nu se osteni să bată la ușa bibliotecii și intră. Igor, care era întins lângă scaunul în care stătea Brazii la biroul lui, se ridică și mârâi.
- Igor ar prefera să bați la ușă, spuse Brazii blând. El o consideră o chestiune de maniere.
- A, înțeleg. Eve clătină din cap. Vrei să ies din nou, să bat respectuoasă la ușa ta și să aștept până îmi spui să intru?
- Nu fi impertinentă. Stai jos.
Brazii era îmbrăcat într-un costum gri, foarte elegant, cu o cravată asortată pe care și-o cumpărase pe Bond Street. Radia o aură de putere și de succes. Pe birou se găsea un plic gros. Se amuza privind-o pe Eve care încerca să nu se uite la plic. De îndată ce Eve se așeză cu fața la el, începu din nou să vorbească cu vocea lui profundă:
- Astăzi, mai târziu, o să mă întâlnesc cu Tweed. Lucrezi pentru mine pentru flerul tău de a cântări bărbații, de a le descoperi punctele slabe, de a face ce vrei cu ei. Ce fel de om e Tweed? Ai putea să-l faci să-ți mănânce din palmă?
- E o enigmă.
- Ei, hai. Poți mai mult de-atâta. Mi-ai spus că ai luat cina cu el într-o seară, la hotelul Priory. Cina e un moment foarte bun ca să-ți dai seama ce fel de om este cel cu care o iei.
Eve se încruntă, străduindu-se să nu se uite la plicul cel gros care era singurul obiect de pe biroul lui Brazii. Ca de obicei, încerca să găsească răspunsul care l-ar fi mulțumit pe șeful ei.
Brazii așteptă și păru că-i citește gândurile.
- Nu vreau să-mi spui ce crezi tu că mi-ar plăcea să aud. Vreau o apreciere onestă. Tu trebuie să fii perspicace când bărbații sunt preocupați.
- E cel mai dificil om de analizat din câți am întâlnit. Își schimbă des felul de a fi. Uneori e foarte amabil, chiar glumeț. Alteori, nu-ți poți da seama la ce se gândește doar uitându-te la el.
- E insignifiant? sugeră Brazii.
- Nu, nici pomeneală. Aș spune că e precaut, vrea să fie sigur de un anumit lucru, înainte de a face vreo mișcare. Nici o femeie nu l-ar putea prinde. Dacă li s-ar părea c-au făcut-o, ar avea o surpriză foarte neplăcută. Îl plac femeile, dar e foarte judicios în ceea ce le privește pe cele cu care are de-a face.
- Zi mai departe. E mai bine. Mult mai bine.
- Ia-o pe Paula Grey. Aș putea să spun că ea e cineva în care are încredere.
- Bine. Ce fel de femeie e Paula Grey?
- Frumoasă, spuse Eve fără tragere de inimă. E șireată, probabil foarte devotată lui Tweed. Cred că au o relație foarte specială, bazată pe respect reciproc. Uneori credeam că e îndrăgostită de el.
- Dar el de ea?
- Dacă da, n-o arată niciodată. Sau, cel puțin, eu n-am putut să-mi dau seama de asta.
- Crezi c-au avut vreodată momente de intimitate?
- Sunt sigură că nu. E o relație permanentă, dar fără așa ceva, sunt sigură. O femeie realizează astfel de lucruri.
- Hai să ne întoarcem la Tweed: dacă ar fi să facă față unui dușman pe care el Îl consideră foarte periculos, cum ar reacționa. Până acum, am imaginea unui om foarte inteligent, atent, cu multă stăpînire de sine și foarte tăcut. Cum ar reacționa? repetă el.
- Ar fi nemilos. Ar lua decizii foarte repede și s-ar mișca asemeni fulgerului.
- Interesant. Te-ai descurcat bine. Acum poți să iei plicul ăsta de pe birou, te-ai cam chinuit să nu te uiți la el. E salariul tău, plus o primă generoasă.
- Mulțumesc.
Plicul dispăru în geanta ei ca într-o scamatorie. Ardea de nerăbdare să-l deschidă, simțise bancnotele foșnind înăuntru, dar știa că ar fi fost o greșeală să-l deschidă în fața lui Brazii. Ar fi vădit lăcomie.
Habar n-avea că atunci, la început, când Brazii o angajase, simțise că lăcomia e una dintre trăsăturile de bază ale caracterului ei. Acum, că-și primise plicul, se hotărî să pună întrebarea care o preocupase atât de mult:
- După ce am făcut cunoștință cu președintele Băncii Zurcher Kredit, m-am dus acasă la el cu un bărbat cu care mi-ai spus să mă întâlnesc în stație, la ceas. Mi-ai spus să-l prezint ca pe domnul Danziger Brown; Îl convinsesem pe președinte că acest domn are o idee despre cum ar putea banca să obțină un profit imens. I l-am prezentat președintelui pe acest om după ce s-a lăsat întunericul și am plecat, așa cum aveam instrucțiunile. Mai târziu, am citit în ziare că președintele a fost omorât.
- I l-am prezentat președintelui pe omul care l-a ucis?
- Descrie-l pe domnul Danziger Brown.
- N-am putut să-mi dau seama dacă era înalt sau de înălțime medie, părea foarte gras. Nasturii de la palton stăteau să plesnească. Mergea încovoiat, ca și cum ar fi fost rotund în umeri. N-am văzut ce culoare avea părul lui... purta o șapcă neagră. Nu i-am văzut fața. Era o seară răcoroasă și avea aproape toată fața acoperită cu un fular.
- Era un consultant financiar. Cel care l-a ucis pe președinte trebuie să fi intrat după ce a plecat el.
- La fel s-a întâmplat și când m-am împrietenit, la îndemnul tău, cu bancherul acela din Geneva. Și el a fost ucis în noaptea în care l-am dus pe alt bărbat să se întâlnească cu el.
- O coincidență, zise Brazii afabil.
- Aha. Ezită. Ai auzit de unul căruia i se spune Năluca?
- Cum?
- Năluca.
- Nu. E pilot de curse?
Brazii mințea, dar nimic pe fața lui nu-l trăda. Doar din acest punct de vedere îi semăna lui Tweed.
După ce Eve părăsi încăperea, Brazii Îl mângâie pe Igor și începu să vorbească încet cu câinele:
- Tweed pare a fi o persoană foarte promițătoare. Dacă l-aș putea convinge, am fi doi parteneri imbatabili...


22
În toiul nopții, în apartamentul ei de la Hotel des Bergues, Paula avu o discuție cu Philip și, pe moment, nici unul nu fu dispus să renunțe.
- Eu spun că ar trebui să luăm un tren la prima oră spre Berna, zise Paula.
- Eu nu sunt de acord cu mijlocul de transport, replică Philip. O să închiriem o mașină cu care o să mergem până acolo.
- Drumurile o să fie ca dracu', spuse Paula cu vehemență.
- Conduc eu. Sper că nu-mi pui la îndoială această abilitate, nu-i așa?
- Bine-nțeles că nu! Nu mai fi așa de sensibil. Și trenul ne duce acolo. Trenurile elvețiene întotdeauna...
- Mai târziu va trebui să ajungem la Zurich, în caz c-ai uitat.
- N-am uitat! Paula începu să măsoare camera în lung și-n lat, cu pași mari, ca Tweed. Tu ai uitat că există trenuri expres de la Berna la Zurich.
- Știu asta...
- Atunci de ce ești atât de încăpățânat?
- Nu sunt încăpățânat. Privesc doar lucrurile în perspectivă, se răsti Philip. Putem să mergem cu mașina din Berna până la Zurich și să fim acolo la ora pe care a propus-o Tweed.
- Cred că trenul e mai sigur...
- Ba nu. Dacă bătăușii lui Craig au aflat că stăm aici, pot lua același tren ca și noi.
- De unde naiba să afle că stăm aici? întrebă ea. Făcu o pauză. Sau s-ar putea să afle?
- Da, făcând pe detectivii, cerând la recepție să se uite în registru. Crezi că Craig nu s-a gândit la asta, nu și-a înzestrat mai de mult oamenii cu legitimații false de polițiști?
Paula rămase nemișcată, apoi își încrucișă brațele la piept. Philip turnă cafea în cești pentru amândoi.
- Mulțumesc, zise Paula automat. Philip, cred că ai dreptate. O să închiriem o mașină. Mă întreb ce naiba înseamnă Ariane? Se pare că Tweed știe.
În Park Crescent, curierul francez sosise cu fotografiile din Guyana Franceză. Tweed Îl rugă să aștepte jos, scoase din plic un teanc de poze mari, lucioase, și le împrăștie pe birou. Marler, Newman și Monica veniră lângă el.
- Nu-mi spun nimic, zise Tweed după ce le examină cu o lupă. Îi dădu lupa lui Newman, care studie repede fotografiile.
- O grămadă de nimic. Să sperăm că Grogarty e mai deștept decât noi.
- Monica, pune-le într-un plic cu adresa profesorului, du-te jos la curier, care, după câte mi-am dat seama, când am vorbit cu el, știe engleză. Pune-l pe Butler sau pe Nield să-l ducă pe curier cu mașina la Grogarty, pe Harley Street și spune-i curierului să aștepte dacă profesorul vrea să-l trimită repede înapoi.
- Am pregătit plicul...
După ce Monica se întoarse și le spuse că Butler Îl duce pe curier cu mașina la profesor, Marler vorbi:
- Am hotărât să plec la Geneva... nu la Zurich. Am acolo pe cineva căruia aș vrea să-i fac o vizită. O să avem nevoie de un depozit întreg de arme. Se gândea la Rico Sava, traficantul de arme. După aceea o să iau un expres până la Zurich și-o să ajung la timp, chiar înainte de întâlnirea cu Brazii...
- Monica, te rog schimbă-i biletul lui Marler cu unul pentru Geneva. Pentru unul din primele zboruri; cel mai devreme posibil, îi ceru Tweed.
De-abia puse Monica receptorul jos, după convorbirea cu aeroportul Heathrow, că telefonul sună din nou. Monica ridică din sprâncene a uimire.
- Ai zis tu c-o să fie o noapte lungă, îi spuse ea lui Tweed. E Keith Kent, sună de departe, îi zise după ce răspunse.
- Cum mai merge treaba, Keith? începu Tweed.
- Probabil voi obține informația despre banca din Geneva mâine... nu, azi. Unde pot lua legătura cu tine?
- Rămâi la telefon... Tweed îi strigă Monicăi: Care e numărul de la Schweizerhof, din Zurich?
Ea i-l dădu imediat. Tweed Îl repetă pentru Kent.
- Zurich? Kent chicoti. Îmi verifici informația despre Zurcher Kredit? glumi el.
- Sigur. Întotdeauna îți verific informațiile, glumi și Tweed. Acum știi unde să dai de mine. Începând cu ora cinci după-amiaza, ora Elveției.
- Mai vorbim...
- Keith Kent e la Geneva, le spuse Tweed celorlalți după ce puse receptorul jos. Se pare că Geneva e un loc foarte popular.
Nici nu termină de vorbit, că se auzi din nou telefonul.
- Bill Franklin la telefon, Îl informă Monica pe Tweed.
- Nu mai doarme nimeni în zilele noastre, Îl salută Tweed pe Franklin.
- Eu chiar mă întreb dacă tu ai dormit vreodată, replică Franklin cu un chicotit. Rezistența ta n-a încetat niciodată să mă uimească.
- Nici tu nu te descurci prea rău. Ce s-a întâmplat?
- Speram să te prind. Telefonul meu e sigur. Franklin făcu o pauză. Al tău cum e?
- Las-o baltă, Bill. Știi că am secretizor.
- Bravo ție! Că n-ai uitat să apeși pe buton, Îl tachină Franklin. Adoptă un ton de afaceri. Oamenii mei de la agenție au fost foarte ocupați. Domnul Brazii se află momentan la vila sa din Berna. Pe Kochergasse. Aproape vizavi de hotelul Bellevue Palace. Ieri-seară a venit aici o femeie cu un Renault. Unul roșu.
- Descri-o.
- E cam greu. Avea un batic pe cap și un altul care îi acoperea fața de la bărbie până la nas. Din garajul subteran unde și-a parcat mașina, a mers foarte încet. Garajul e chiar sub capătul estic al hotelului Bellevue Palace. Omul meu crede că are în jur de cincizeci, poate șaizeci de ani. După mers.
- Asta dacă nu e foarte deșteaptă, spuse Tweed.
- Ce vrei să spui cu asta?
- Nimic. Un gând răzleț. Mai e ceva?
- Da. Carson Craig, adjunctul lui Brazii, a venit înaintea femeii. A intrat în vilă cu un individ tare urât, un bărbat înalt și slab. O să-ți spun mai multe când o să știu mai multe.
- Notează numărul ăsta... Tweed îi dădu numărul de la hotelul Schweizerhof din Zurich. O să fiu acolo mâine-seară.
- Iar pleci la plimbare. Carevasăzică, lansezi o ofensivă mare?
- Nu neapărat. Þine-mă la curent cu ce se mai întâmplă.
- Nu închide, zise Franklin repede. Încă ceva. Omul meu, care supraveghează vila lui Brazii, a spus că imediat după ce Craig și ceilalți au venit, pe Kochergasse a apărut o bandă de zece motocicliști. Și-au lăsat motocicletele în garaj și au intrat în vilă. Erau îmbrăcați în haine de piele neagră, cu cască pe cap. În Geneva, noaptea trecută, a fost o bătaie în Orașul Vechi între niște motocicliști similari și altcineva... nu știu cine. Localnicii, speriați de moarte, i-au poreclit Bombardierele de Piele. Se pare că acum și-au făcut apariția și la Berna.
- Foarte interesant. Mulțumesc, Bill...
În timp ce Tweed le relată celorlalți ce-i spusese Franklin, Marler, rezemat de un perete, răsucea între degete o țigară lungă, fără s-o aprindă. Era încruntat.
- Ultima știre primită de la Franklin mi-a dat o idee, zise el încet. Vei avea nevoie de protecție, Tweed, când ajungi la Zurich.
- Da, așa e, spuse și Newman cu vehemență. Eu tot cred că s-ar putea să fie o cursă.
- Eu nu sunt de acord cu tine, replică Tweed. Acum știu cam ce fel de om e Brazii. În ciuda ticăloșiilor de care s-ar putea să fie responsabil, cred că are propriul său cod de onoare, mai ciudat, într-adevăr. Acum, cred c-o să moțăi vreo jumătate de oră. Asta dacă cumva nu sună telefonul să ne-aducă aminte că e și el pe-aici.
își scosese haina de la costum și cravata, își lărgise gulerul de la cămașă, când intră Pete Nield.
- Deranjez? întrebă el, uitându-se la Tweed.
- Nu. Ce e?
- N-am avut ocazia să-ți spun ce-am descoperit cât am stat de unul singur în Dorset. Buchanan a luat-o razna. Și-a băgat în cap că personajul-cheie al celor patru crime e dispărutul Marchat și întoarce Dorset-ul cu fundul în sus ca să-l găsească.
- Mulțumesc pentru informație. Îi urez succes. Tweed continuă: Marchat e undeva prin Elveția.
Apoi închise ochii și adormi.
Când plecară din Geneva, la primele ore ale dimineții, ningea. Philip conducea un Audi închiriat, pe care Îl luase de la aeroport. Paula, lângă el, își zicea în gând „ți-am spus eu", dar se abținea să spună tare ceva.
Luna pălea, făcând loc unei noi zile, întâmpinată de o luminozitate stranie, creată de fulgii ușori care cădeau. În stânga, Paula privea în depărtare conturul înalt și alb al munților Jura, satele vechi cu acoperișurile caselor ascunse sub zăpadă.
- Peisajul e superb, remarcă ea. Apropo, așa, ca fapt divers, crezi că suntem urmăriți?
- Până acum, urmăritorii n-au dat nici un semn de viață.
- Cam la ce oră crezi că ajungem la Berna?
- Chiar la timp ca să ne luăm micul dejun la Bellevue Palace. Mă întreb la ce s-a gândit Archie când a menționat Berna.
- Probabil că urmărește o altă piesă care să se potrivească în mozaicul pe care Îl construiește Tweed.
- Mă mai întreb unde e acum Năluca.
- Hai, nu-mi strica ziua. Uite cât e de frumoasă.
Ceea ce era foarte adevărat. Paulei, un șofer experimentat, îi plăcea foarte mult să meargă cu mașina condusă de cineva care să știe, într-adevăr, să stăpânească volanul, iar pe Philip Îl considera un șofer excelent. Chiar când se gândea la asta, mașina derapă. Philip lăsă mașina liberă, apoi remedie situația, chiar înainte să intre în bariera laterală.
- Gheața se formează din cauza zăpezii ăsteia ușoare, zise el.
- Ai făcut tot ce trebuia să faci, replică ea. A fost o mișcare foarte inteligentă să-l întrebi pe recepționer, înainte să plecăm, care e cel mai bun drum spre Basel.
- Ei bine, dacă se interesează cineva unde am plecat, o să piardă ceva timp căutându-ne.
- Cred că asta a fost și intenția ta. Știi, am impresia că această călătorie la Berna se va desfășura fără incidente.
- Faimoasele cuvinte de final...?
Tweed se trezi, își dezmorți mâinile, se ridică, își încheie cămașa, își puse haina și își aranjă cravata, într-o oglindă pe care i-o ținea Monica. Se simțea la fel de proaspăt ca după un somn bun.
- Ai dormit adânc, îi spuse Monica. Treizeci de minute. Cord Dillon a sunat de la cartierul general al CIA din Langley, dar n-ai mișcat o pleoapă.
- Ce-a spus?
- Din câte pot spune ei - informația a fost verificată de două ori -Potlogar Unu, satelitul lui Brazii, descrie o orbită care include Asia, Europa, Londra, Atlanticul, Washington-ul, San Diego și Pacificul. Spunea că orbita pare să varieze spasmodic, ceea ce e lipsit de sens. E furios și din cauză că orbita principală pare să treacă peste Pentagon. Ne va spune mai multe mai târziu.
- Curios.
Tweed se duse până la o masă dintr-un colț pe care se găsea un glob pământesc și urmări cu degetul orbita pe care i-o explicase atât de detaliat Cord. Sună telefonul în timp ce el studia globul.
- Profesorul Grogarty, strigă Monica.
- S-a mișcat repede. Sau poate are vreo nelămurire.
- Tweed? Grogarty începu cu același chicotit răgușit. I-am dat de cap, cu ajutorul microscopului pe care l-am inventat eu. Dificilă problemă, de data asta. Fotografiile arată că satelitul tău e o centrală telefonică mobilă. Foarte ingenios. Mii de numere, dar eu am recunoscut unul.
- Care?
- Cel strict secret de la Pentagon... cel care e legat, după câte știu eu, la computerele lor.
- Știi tu numărul ăsta? întrebă Tweed sceptic.
- Sigur că-l știu, omule. Îmi pun tot timpul întrebări, așa că trebuie să le știu numărul ca să-i sun când găsesc răspunsurile. Chicoti iar. Am mai dat de unul... al vostru. Care e orbita nenorocitului ăstuia?
Tweed i-o spuse, adăugând faptul că Potlogar Unu pare să-și varieze cursul.
- Asta e Irina Krivitsky. Þi-aduci aminte că ți-am spus că unul dintre numele de pe lista pe care mi-ai arătat-o e o rusoaică de vârf? E specializată în controlul și manevrarea sateliților cu ajutorul laserului. Ei bine, satelitul tău are un mecanism cu laser în el, darundeva, la sol, pe Pământ, trebuie să fie și o stație cu un alt sistem laser care să-l activeze pe cel din interiorul satelitului. N-am mai văzut atâtea trucuri la un loc.
- Ar fi nevoie de o echipă care să-l producă?
- Categoric. Echipa aceea pe care ar forma-o savanții care lipsesc, cei de pe lista ta. Ei l-ar putea face. Și e o chestie foarte avansată, bebelușul ăsta care se învârte deasupra capetelor noastre. Þi-am trimis curierul înapoi, cu fotografiile.
- Nici nu știu cum să-ți mulțumesc...
- Ba știi. Trimite-mi o sticlă de Château d'Yquem.
Tweed puse receptorul jos, se gândi o clipă, apoi îi puse Monicăi o întrebare:
- Bănuiesc că numărul meu personal de telefon nu e legat la porcăria aceea de la etaj?
Monica păru încurcată. Se ridică și îi făcu semn lui Tweed să se uite în spatele biroului ei, în partea de jos a peretelui.
- Aveam de gând să-ți spun, dar am fost foarte ocupați. Nu, adevărul e că n-am știut cum să-ți spun. Am crezut c-o să dai vina pe mine.
- De ce să dau vina pe tine?
- Cât timp ai fost plecat în Dorset, a venit aici Howard cu niște oameni și a spus că instalează un cablu prin care îți conectează telefonul la mașinăria aceea aiurită pe care o au sus. Eu am protestat, dar Howard nu m-a luat în seamă.
- Chiar așa? Ei bine, eu nu dau vina pe tine, asta e clar. Howard a ales un moment când eu nu eram aici ca să mă tragă pe sfoară. Știe că numărul meu - cel personal - e cel mai sigur din clădire. Tweed examina cablul gri și gros care aproape se confunda cu plinta gri de bordură și dispărea printr-o gaură bine ascunsă în holul de afară. Howard se face tot mai viclean pe măsură ce îmbătrânește, darn-avem timp de pierdut cu asta...
Le spuse și celorlalți, pe scurt, ce-i raportase Grogarty.
- Pe mine mă depășește, zise Monica. Nu ți-a explicat mai clar?
- Nici nu i-am cerut s-o facă, și asta în mod intenționat. Aș fi stat aici toată ziua...
Se opri când Monica răspunse la telefon, apoi se strâmbă.
- E tot Grogarty.
- Salut, din nou, zise Tweed. Fii scurt, te rog. Trebuie să prind avionul.
- Tu întotdeauna trebuie să prinzi avionul. Voiam doar să-ți aduc aminte că unul dintre cei de pe listă - Ed Reynolds, din California - e expert în sabotarea comunicațiilor. Mă auzi?
- Da. Zi mai departe...
- Savanții mult prea deștepți au inventat un sistem mondial de comunicații. Au centralizat comunicațiile. Eu cred că satelitul tău, care se plimbă pe cer pe deasupra capetelor noastre, ar putea fi un foarte eficient instrument de sabotare a comunicațiilor mondiale. Întrebarea
care se pune este de ce ar vrea cineva să facă așa ceva? Și când o să se întâmple? Bon voyage...
Din nou, Tweed făcu un rezumat concis pentru ceilalți a celor spuse de Grogarty. Marler dădu din cap, apoi se uită la ceas.
- Acum trebuie să plec, să nu pierd avionul. O să am o discuție cu prietenosul meu traficant de arme din Geneva.
Salută scurt, își puse o haină groasă foarte elegantă, cu guler de astrahan, își luă valiza și plecă.
- Ceea ce avem noi de făcut, spuse Tweed după ce plecă Marler, este să localizăm stația de la sol care controlează satelitul.
- Și cum o s-o facem? întrebă Newman.
- Habar n-am.
Ajungând în Geneva, Marler urmă același drum ca și Paula. Luă un taxi și ceru să fie lăsat în față la Hotel des Bergues. Dar, spre deosebire de Paula, el nu intră în hotel.
Cu valiza în mână, traversă Rhone-ul umflat, pe podeț. Se opri de câteva ori, puse valiza jos, ca și cum ar fi fost grea, și o trecu dintr-o mână într-alta. În timp ce făcea acest lucru, se uită în spate. Podețul era gol. Pentru binele lui Rico Sava, era important să nu fie urmărit.
Ar fi trebuit să fie deja lumină, dar februarie se terminase și începuse martie. Cea mai proastă perioadă a anului în ceea ce privește vremea rea. Orașul se trezea sub nori negri care acopereau cerul. Lumina semăna cu un amurg urât, și Marler trebuia să fie atent pe unde merge. Podețul era o fâșie solidă de gheață.
După ce ieși de pe podeț, Marler se furișă pe strada unde locuia Sava și unde își avea afacerea lui ilegală. Era aproape întuneric, deși iluminatul pe străzi era încă în funcțiune. Trecu de ușa grea a magazinului lui Sava. Instinctul îi spunea că cineva Îl supraveghează.
„Și încă nu sunt înarmat", se gândi el. Merse pe jos o bună bucată de drum, apoi se întoarse brusc. Nu văzu pe nimeni. „Devii paranoic", își spuse. Se întoarse la ușa cea grea și închise ochii după ce apăsă pe butonul soneriei, amintindu-și de lumina orbitoare.
Lumina se aprinse. Urmă așteptarea obișnuită. Apoi ferestruica se deschise.
- Am închis, se auzi vocea lui Sava în franceză.
- Nu și pentru mine. Sunt Marler. Marler, repetă el.
Lumina orbitoare fu stinsă și Marler păși agale în întuneric. Sava închise ușa, o încuie la loc, aprinse o lumină, luă mâna pe care i-o întindea Marler și o prinse între mâinile sale.
- Ești întotdeauna cel mai bine-venit. Nu doar pentru afacerile pe care mi le-aduci, ci pentru tine. De ce nu vii și tu o dată doar în vizită, să bei ceva cu mine?
- O să vin. Într-o bună zi. Ce bei?
- Un coniac vechi și bun.
- O să bem odată unul. Când o să am timp. Sau, poate, chiar două? zise Marler, zâmbind.
- Două, băute încet... așa o să avem timp să vorbim. Acum, ce-ți dau?
Marler începu să-și turuie lista, o listă lungă. Pentru prima oară de când Îl știa, Sava se uită la el uimit.
- Ai de gând să faci curat în Elveția, să declanșezi un nou război?
- Partea adversă va declanșa războiul, noi o să-l terminăm.
- Dar ai nevoie de ceva ca să cari toată încărcătura asta.
Marler își trânti valiza pe o masă, o deschise, scoase doi saci de voiaj mari, cu curele de pus pe umăr, care stătuseră turtiți pe hainele lui impecabil aranjate. Îi dădu sacii de pânză lui Sava, care îi luă și începu să îndese în ei ceea ce îi comandase Marler. Apoi îi puse deoparte cu grijă.
- Doi prieteni de-ai tăi au trecut ieri pe-aici, zise Sava, zâmbind.
- Știu.
Jucându-se din nou cu țigara între degete, fără s-o aprindă, Marler observă că Sava nu amintise că unul din ei fusese o femeie. Un om foarte discret. Sava puse pe masă o scrumieră de tablă.
- Poți să fumezi. Chiar te rog. Nu mai durează mult.
Fiecare obiect era învelit cu grijă în polietilenă, aranjat în așa fel, încât să nu se miște nimic. Ceea ce era foarte important, ținând cont de unele articole pe care le comandase.
- Parcă țin minte că la capătul străzii e o stație de taxiuri, își aminti Marler. Lângă braserie.
- Așa e. O să te cam rupă astea.
- Câte-un sac pe fiecare umăr, valiza pot s-o duc în mână. Dă-mi Walther-ul și un toc de pistol pentru șold. Îl vreau acolo unde ajung cel mai repede la el.
- Ești un om înțelept.
Marler își desfăcu paltonul și haina de la costum, își puse tocul la șold, verifică scurt starea Walther-ului, îi băgă un încărcător pe care i-l întinse Sava, apoi puse pistolul în toc.
Sava îi spuse cam cât ar face totul, cu o reducere generoasă, și Marler scoase un plic umflat din buzunarul de la piept al jachetei și începu să numere bancnote de o mie de franci.
- Ai grijă de tine, îi spuse Sava, ajutându-l să-și îmbrace paltonul. Marler își ridică cei doi saci de călătorie fiecare pe câte un umăr,
apoi își luă valiza în timp ce Sava se duse la ușă și începu să demonteze fortăreața.
- Ai și tu grijă, îi spuse Marler. N-o să uit de cele două coniacuri mari.
Era o remarcă pe care și-o va aminti mai târziu cu amărăciune.
Bărbatul care se ascundea sub arcada întunecoasă de pe partea cealaltă a străzii rămase în umbră până ce dispăru Marler. Apoi traversă strada și se opri în fața ușii grele băgate într-un alcov. Se uită în susul și în josul străzii. În depărtare, câteva siluete vagi se duceau la muncă, târându-și picioarele. Pe peretele din dreapta al alcovului, undeva mai sus, bărbatul trase de o cutiuță de metal care fusese prinsă de perete cu ventuze. După ce o scoase, trase la o parte carcasa care îi acoperea partea superioară, ținu cutia aproape de ureche, apăsă un buton care activă mecanismul de ascultare.
Am închis...
Nu și pentru mine. Sunt Marler. Marler...
Cuvintele se auzeau încet, dar clar. Bărbatul puse cutia în buzunarul de la palton, trase adânc aer în piept, apoi apăsă pe sonerie. Se aprinse o lumină orbitoare.
Urmă o lungă așteptare. Bărbatul era obișnuit să aștepte. Apoi se deschise ferestruica.
- Cine e? Am închis.
- M-a trimis Marler înapoi. Marler mai are nevoie de ceva, spuse vocea în franceză, limba care fusese folosită în înregistrare. Lumina cea orbitoare se stinse.
Urmă o altă așteptare, până ce fură descuiate toate yalele și date la o parte toate grilajele. Ușa se deschise spre interior și vizitatorul păși cu grijă înăuntru. Sava închise ușa și aprinse lumina.
Vizitatorul lui părea să fie de înălțime mijlocie, adus de umeri. Părea gras, nasturii de la palton stăteau gata să plesnească. Partea de jos a feței era acoperită cu un batic, iar fruntea era bine ascunsă sub o pălărie. Rămase nemișcat.
- Ei bine? întrebă Sava, cu o urmă de nesiguranță în voce. Credeam că i-am dat tot.
- Un Smith & Wesson 38.
- Mai vrea unul? întrebă Sava. -Da.
- Ciudat. Sava ezită. N-a mai uitat nimic până acum.
- O armă ca aceea de-acolo.
Vizitatorul arătă cu degetul. Din partea lui Sava fu un reflex să se uite în spate, deși mintea îi spunea că nu e nici o armă de văzut acolo.
Când se întoarse, vizitatorul se mișcă repede. Gâtul lui Sava fu înconjurat de un braț puternic. Celălalt se lăsă pe umărul stâng al victimei, imobilizându-l. Brațul vizitatorului făcu o anumită mișcare. Sava îi căzu în brațe, cu gâtul rupt. Bărbatul Îl puse pe podea cu fața în sus; în câteva secunde, Sava nu mai era decât un cadavru. Oricine avea să-l găsească avea să-i observe gâtul întors într-un unghi grotesc și ochii larg deschiși, fără să mai vadă vreodată.
Vizitatorul își scoase mănușile groase de șofat, dând la iveală mâini ascunse în mănuși chirurgicale. Umblă repede la încuietorile de la ușă, o întredeschise și se uită afară. Nu era nimeni prin preajmă. Își puse mănușile de șofat, trase ușa care aproape se trânti în spatele lui și o luă încet în josul străzii. Nu voia să treacă prea mult timp până ce cadavrul va fi descoperit. La urma urmei, avea dreptul să se bucure de onorariul lui.


24
- Te întreb și eu, Craig, de ce ai vrut descrierea Paulei Grey, a lui Bob Newman și Philip Cardon pe care ți le-am dat... ca să nu mai vorbim de Bill Franklin? întrebă Eve.
Se aflau în propria ei cameră din vila din Berna; Îl întâlnise pe Craig pe scări și, cu o invitație făcută cu ajutorul unuia dintre zâmbetele ei, Îl poftise la ea în cameră. Craig, care înțelesese taman pe dos - așa cum intenționase și ea - intrase în camera ei ca un miel la tăiere.
Acum, ea nu făcea altceva decât să tune și să fulgere. Craig era complet debusolat. Ca o simplă femeie să-i vorbească așa, pur și simplu, îi depășea înțelegerea. Se uită la ea și încercă s-o liniștească verbal:
- Ce dracu' vrea să însemne tonul ăsta cu care mi te-adresezi?
- Nu mi-ai răspuns la întrebare, scârnăvie! urlă ea, stând în picioare, cu mâinile în șold.
- Dracu' să mă ia dacă-ți răspund.
- O să te ia, tună ea. Te-am auzit ieri-noapte vorbind la telefon în biroul tău, dându-i cuiva descrierile alea. Înainte să te grăbești să prinzi avionul de pe aeroportul Belp. Domnul Brazii știe cui i-ai telefonat? Că ai dat telefonul ăla?
Agresivitatea lui Craig se topi ca o bucată de gheață sub un soare puternic. Era îngrozit și expresia de pe fața lui Îl trăda. Eve înțelese și știu că Îl adusese acolo unde dorise ea. Fără portiță de scăpare.
- A fost un telefon confidențial, spuse el pe un ton aproape plângăreț. Am o mulțime de treburi de făcut și șefu' îmi lasă mână liberă...
- Deci Brazii nu știe de telefonul ăla, rosti ea printre dinți, cu un aer triumfător. Pe cine dracu' ai sunat?
În sinea lui, Craig se temea. Nu bănuise cât de șireată putea fi această femeie. Cu siguranță că ascultase la ușă și o deschisese încet, la puțin timp după ce el făcuse apelul acela pe linia lui personală. Îi era imposibil să spună pe cine sunase.
își șterse palmele transpirate pe pantaloni și îi zâmbi mieros lui Eve. Ea așteptă, cu o figură urâtă și cu mâinile încă în șold. Savura situația... să-l vadă pe individul ăsta, care n-o băgase niciodată în seamă, târându-se la picioarele ei. Acum ea controla situația.
- Sunt sigur că ai gusturi scumpe, începu el. Poate o mică primă personală, așa, doar între noi, ți-ar prinde bine.
- Nu-mi place cuvântul „mică".
El își scoase portofelul, scoase două bancnote de câte o mie de franci și i le întinse.
- Pune-le pe masă, ordonă ea.
El le puse pe masă, urând-o pentru umilirea prin care Îl obliga să treacă, tratându-l ca pe un servitor. Uitându-se la bani, ea își îndoi degetul arătător și-i făcu un semn. Craig începu să vină spre ea.
- Rămâi unde ești! îi urlă ea. Chiar atât de prost ești? N-ai înțeles că eu îți făceam semn să scoți din nou portofelul?
- Nu ți-ajunge?
- Nici pe-o măsea. Ești plin de bani.
Craig își ținu respirația, își scoase din nou portofelul, mai scoase trei mii de franci și-i puse pe masă. Cinci mii cu totul. Șantaj la nivel înalt. Eve vorbi din nou:
- Lasă-i acolo și ieși dracului de-aici...
Ștergându-și fruntea asudată, Craig se grăbi să ajungă în biroul lui. De-abia închise ușa, când telefonul începu să sune. Înjură scârbos, se așeză la masa lui de lucru și ridică receptorul.
- Craig la telefon. Cine e? întrebă el răutăcios.
- Cineva de la care așteptai un telefon, zise o voce stridentă în engleză.
- Te superi dacă aștepți puțin, te rog, să asigur ușa...
Tonul i se schimbase într-unul plin de amabilitatea unui om de afaceri. Sări în picioare, fugi la ușă, o încuie și o verifică. Ar fi trebuit s-o facă data trecută, înainte s-o deschidă Eve și să tragă cu urechea, ticăloasa.
- Da, sunt aici, zise el, reluând conversația.
- E linia ta personală?
- Da, nu-ți face griji...
- Eu nu-mi fac niciodată griji, eu verific de două ori, continuă vocea cea stridentă. Treaba e aranjată. Domnul Rico Sava nu mai e cu noi.
- înțeleg.
- Așa că te rog să faci transferul necesar de fonduri în contul meu. Eu prefer o plată promptă.
Legătura se întrerupse și Craig începu din nou să transpire. Era ceva în vocea aceea stridentă care Îl tulbura. Habar n-avea cine era Năluca și-l apuca durerea de cap de fiecare dată când trebuia să-l plătească. Craig controla un număr mare de fonduri... multe dintre ele servindu-i să-și plătească banda de motocicliști, darJose făcea câte o revizie contabilă la intervale regulate, verificând cheltuielile la ordinele lui Brazii.
De asemenea, Craig nu știa nici cum să ia legătura cu Năluca. Știa doar că el - sau unul dintre oamenii lui - va primi mai târziu, în cursul dimineții, un alt telefon prin care i se va da un număr de telefon la care Năluca putea fi contactată. Numărul respectiv era întotdeauna un robot care îi dădea un alt număr de telefon.
Craig se duse la un dulăpior, își turnă un pahar mare cu scotch, Îl bău pe jumătate și se așeză la masa de lucru. Se gândea de mult timp că Brazii folosește metode prea blânde. În liniște, Craig încerca să schimbe acest lucru.
Cu câteva luni în urmă, luase legătura cu un amic care avea legături în lumea interlopă. Dorise un asasin cu adevărat dur. Pentru orice eventualitate. În cele din urmă, i se dăduse un nume, Năluca, și un număr la care putea lua legătura cu el. Năluca îi dăduse telefon o săptămână mai târziu și îi spusese cât l-ar costa o treabă completă. Acesta fusese începutul legăturii secrete dintre Craig și asasin.
Cineva bătu insistent la ușă. Craig deblocă ușa, apoi o deschise; în fața ei stătea Jose.
- Domnul Brazii vrea să te vadă de urgență...
- Craig, în după-amiaza asta o să mă întâlnesc cu domnul Tweed, la hotelul Schweizerhof din Zurich. Asta în caz că vrei să dai de mine. Jose mă va duce acolo cu mașina. Plecăm imediat, ca să pot face o vizită unui prieten din Zurich înainte să mă întâlnesc cu Tweed.
- Ai nevoie de protecție, fu prima reacție a lui Craig.
- Nu. Fără protecție. Am încredere în Tweed. L-am mai întâlnit o dată, nu pentru mult timp, la o petrecere în Londra.
- Ai nevoie de protecție, repetă Craig. O pregătesc imediat... Tăcu brusc și se trase înapoi. Brazii izbise în birou cu pumnul strâns.
- Am spus fără protecție. Ești surd? Acum poți să pleci.
Philip ajunse la Berna la puțin timp după ce se oprise ninsoarea, dar deja orașul era îngropat în zăpadă. Paula arătă cu degetul o clădire.
- Ia uite! Þurțurii care atârnă de jgheaburi seamănă cu barele unui gard. Mi-e frig și mi-e foame.
- Ei, am ajuns pe Kochergasse și uite Bellevue Palace. Mergem să parcăm în garajul subteran și o să comandăm micul dejun.
- Bine. Îmi chiorăie mațele...
Se întoarseră pe jos la hotel și intrară în hol. Prima persoană pe care o văzură fu Archie care ședea la o masă, lângă fereastră, cu o tavă cu cafea în față.
- Nu-mi vine să cred, zise Paula, ducându-se spre el. Cum se face că dăm de tine aici?
- Pentru că, le șopti Archie, de unde stau acum pot să observ vila lui Brazii. Chestia aceea veche de piatră, așezată mai în spate față de stradă.
- Atunci o să ne luăm și noi micul dejun aici, zise Philip. Asta dacă n-ai nimic împotrivă.
- Fiți invitații mei, spuse Archie, cu țigara lui stinsă agățată în colțul gurii. Chemă chelnerul. Ce vreți? Făcură comanda, timp în care ochii lui Archie nu se dezlipiră de pe vila pe care le-o arătase. Paula se așeză lângă el. Deja încep să se miște, comentă Archie. Cred că aceea
care iese e limuzina lui Brazii, iar la volan e José. Da, iată-l pe Brazii în persoană ieșind. Ce bine arată! Probabil că merge să se întâlnească cu o persoană importantă. Paula schimbă o privire cu Philip, dar nu spuse nimic. Interesant, continuă Archie în timp ce limuzina se îndepărta de vilă. Pleacă fără bătăușii pe care-i asigură întotdeauna Craig. -Trebuie să aibă încredere completă în cel cu care a plecat să se întâlnească, oricine ar fi el. Paula își păstră aceeași figură inexpresivă, dar de această dată nu se mai uită la Philip. Archie continua să supravegheze locul în timp ce vorbea: Cred că Brazii e nervos. Am reușit să-i văd fața preț de o clipă. Avea privirea unui om care speră că va reuși într-o aventură, dar se teme că va da greș.
- Cum poți să spui atâtea... când omul n-a făcut altceva decât să treacă? întrebă Philip.
- Pentru că mi-am pierdut multe ore așteptându-l pe domnul Brazii să apară, prin multe părți ale lumii. L-am studiat cu atenție. O personalitate extrem de impresionantă. Nu-i de mirare că-l simpatizează președinții și prim-miniștrii din toată lumea.
- Șunca și ouăle astea sunt foarte bune, zise Paula, concentrându-se asupra celei mai importante activități.
- Și cafeaua e bună, comentă Philip. Ce e?
Figura relaxată a lui Archie se tensionase. Se aplecă în față.
- Ah! Acum se întâmplă ceva foarte interesant. Într-adevăr, foarte interesant.
- Ce e? întrebă Philip, care stătea cu spatele spre vilă.
- A mai oprit o mașină mare în fața vilei. Un Volvo. Dacă nu mă înșel, e condusă de un ticălos cu totul special. Un anume domn urât, pe nume Gustav. Omul de încredere al lui Craig.
- Þine-mă la curent, zise Philip.
Nu voia să se întoarcă, pentru a nu atrage atenția asupra lor.
- Devine și mai interesant, continuă Archie. A apărut și Domnia Sa. Nimeni altul decât marele om în persoană. Domnul Carson Craig cu un sac de voiaj care de aici pare greu.
- Arată ca un mare om de afaceri, în costumul ăla, zise Paula. Și când zic mare, zic mare. Este ciudat... nu e cum l-a descris Newman că era îmbrăcat când s-au bătut la Grenville Grange.
- Iată-l și pe blândul Gustav, și el cu o geantă grea. Probabil arme.
- Mai coboară doi duri, observă Paula. Arată de parcă s-ar duce să facă afaceri. Se suie în spatele Volvo-ului. Gustav conduce, Craig lângă el. Pleacă...
Philip văzu Volvo-ul trecând pe lângă hotel, urmând aceeași direcție ca și limuzina lui Brazii. Archie se gândea.
- Știți, informatorul meu mi-a spus foarte puține despre Craig. Se ocupă cu securitatea, atunci când Brazii o aprobă, darCraig are impresia că el știe cel mai bine cum să se ocupe de slujba asta și se știe că s-a ocupat în felul său brutal și indiferent. Eu cred că Brazii n-a vrut nici o escortă pentru călătoria asta, dar Craig își urmează din nou instinctele primitive.
- Nu-mi place ce se întâmplă, zise Philip, aruncându-i o privire Paulei. Nu-mi place chiar deloc. Cred c-ar trebui s-o luăm din loc spre destinația noastră.
- Așa cred și eu, încuviință Paula.
Philip plăti pentru micul lor dejun și pentru cafeaua lui Archie. Se ridică și spuse încet, în timp ce-și punea paltonul:
- Archie, ai grijă de tine. Lupii au ieșit după pradă.
- Vreau să vă amintesc ceva amândurora, replică Archie, ignorând avertismentul. Nu uitați de Anton Marchat, în Valais...
De la fereastra ei, de unde vedea toată Kochergasse, Eve Îl urmărise pe Brazii plecând. Mai târziu, fu foarte surprinsă să-i vadă pe Craig și pe încă alți trei bărbați, inclusiv pe nesuferitul de Gustav, plecând într-un Volvo pe același drum.
De ce Craig nu mergea cu mașina în spatele limuzinei, ca protecție pentru Brazii, așa cum era procedura normală? Craig punea ceva la cale pe ascuns, făcându-și jocul din nou, așa cum știa ea că și-l făcuse de multe ori, fără ca Brazii să știe? își frecă mâinile. Avea să aștepte să vadă dacă nu va auzi vreun zvon în legătură cu ceea ce se întâmpla. Ar mai putea să smulgă încă cinci mii de franci de la detestabilul Craig.
Apoi împietri. Deși din stradă nu putea fi văzută din cauza perdelelor groase, aproape că se dădu un pas înapoi, apoi rămase nemișcată. Mișcarea putea să-i trădeze prezența. Aproape că nu-i venea să creadă.
Philip și Paula Grey ieșiseră din Bellevue Palace. Auzi pe cineva intrând în cameră și aruncă o privire peste umăr. Marco, unul dintre oamenii de gardă, descuia un sertar. Scoase repede de-acolo-un cuțit lung și-l vârî într-o teacă atașată curelei de la pantaloni.
- Marco! strigă ea panicată. Vino aici, repede. Nu mișca perdelele... -Ce e?
Marco era deja lângă ea. Eve îi arătă cu degetul pe Philip și pe Paula care mergeau spre garajul subteran.
- Îi vezi pe cei doi? Urmărește-i. Sunt dușmani ai domnului Brazii...
- Am plecat.
Paula mergea lângă Philip, aproape de rampa care cobora în garaj, unde era parcată mașina lor, când alunecă. Philip o prinse de braț și, în următoarea clipă, ea îngheță. Rămase nemișcată la adăpostul peretelui și dădu din cap.
Pe trotuarul de vizavi mergea, cu pași mari, un bărbat înalt, îmbrăcat ca un rus, cu o haină și o căciulă de blană. Philip se holbă la ea, deschise gura să spună ceva, dar Paula i-o luă înainte:
- E Bill Franklin. Îi recunosc mersul. Ce face la Berna? Ce-ar fi să aflăm și noi?
- A intrat într-o farmacie. E coadă la ghișeu. Dau o fugă până jos să mă asigur că mașina e în stare bună.
- Berna seamănă cu un furnicar, protestă ea.
Philip o luase deja la fugă în josul rampei și nu o auzi. Paula rămase, tremurând de nerăbdare, fiind sigură că Franklin va ieși din farmacie înainte ca Philip să se întoarcă. Se liniști când Philip reapăru după câteva minute, suind rampa în fugă.
Prefăcându-se că studiază meniul de la Bistro, restaurantul hotelului Bellevue Palace, ca să ia o gustare, Marco Îl văzu pe Philip dispărând și se încruntă. Mai mult ca sigur că se ducea să vorbească cu îngrijitorul garajului, ca să afle unde plecase Brazii.
Marco, slab ca un țâr și alb la față ca un mort, era întotdeauna suspicios, interpretând cum era mai rău acțiunile celor pe care îi urmărea.
Suspiciunile îi fură confirmate când Îl văzu pe Philip apărând pe rampă două minute mai târziu.
Evident, ținta Îl mituise pe îngrijitor, ca să-i spună destinația lui Brazii. Dacă îngrijitorul și-ar fi ținut gura, ar fi stat mai mult în garaj. Ar fi fost o discuție mai lungă.
- E tot în farmacie, raportă Paula.
- Hai să trecem strada cât mai putem. Vin tramvaiele care coboară de pe podul de peste Aare.
Tocmai traversaseră, când de peste pod apăru un tramvai mic și verde. Franklin ieși din farmacie, se uită în jur, așteptă până ce în intersecția unde se întâlneau mai multe străduțe nu mai trecu nici o mașină, apoi traversă cu pași mari spre Munstergasse, o stradă liniștită, pavată cu piatră cubică, ce cobora spre mastodontul de piatră al Munster-ului, un edificiu în formă de turn, cu o turlă înaltă care domina Berna.
Pe partea pe care mergea el, trotuarul era străjuit de arcade. Philip și Paula Îl urmară încet, oprindu-se scurt să se uite în vitrine. Erau magazine de patiserie, mici ateliere de pictură, anticariate și o cofetărie. Sub picioarele lor, pavajul era alunecos și înșelător, acoperit cu o gheață lucioasă. Temperatura era sub zero grade.
În spatele lor, Marco, îmbrăcat într-o haină de piele maro, deschisă ca să poată ajunge repede la cuțit, îi urmărea târându-și picioarele. Trecură cu toții pe lângă câteva alei vechi și înguste prin care se continua trotuarul de unde dispăruse brusc Franklin.
- Unde naiba s-a dus? se întrebă Philip.
- Mergi și-o să aflăm, insistă Paula.
Ajunseră la o altă alee, atât de îngustă, încât nu intrau doi oameni unul lângă celălalt. Încercând să străpungă întunericul cu privirea, văzură silueta înveșmântată în blană părând că merge în interiorul unui zid.
Intrară repede pe alee, ținându-se de pereți, ca să nu alunece.
Aleea deveni brusc foarte întunecoasă. Paula se uită în sus, la spațiul dintre acoperișurile vechilor clădiri care se sprijineau unele de altele, lăsând între ele doar un spațiu ceva mai mare decât o crăpătură. Cerul nu se mai
vedea, ascuns de nori deși și negri ca smoala, care începuseră să cearnă fulgi mari de zăpadă.
- Aici a intrat, zise Paula, chiar înainte să ajungă într-un loc unde cotea aleea, ascunzând strada în care ieșea și care mergea paralel cu Munstergasse.
În interiorul unui mic alcov, două trepte roase în mijloc de generații întregi de pași, coborau spre o ușă închisă. Pe plăcuța de lângă ușă se putea citi Emil Voigt - Sachwalter. Deasupra ușii nu era nici o fereastră.
- S-a dus să vadă un avocat, zise Paula. Cred că eu ar trebui să ies în strada următoare, în caz că o ia pe-acolo când iese. Tu întoarce-te în Munstergasse. Ne întâlnim la intrarea în garaj după ce unul din noi află unde se duce.
- Bună idee.
Paula tocmai dispăruse după cotitura pe care o făcea aleea, când Philip se întoarse s-o ia în partea cealaltă și, prin zăpada care cădea, văzu o siluetă subțire, îmbrăcată într-o haină de piele maro, apropiindu-se de el.
- Tu ești spion, strigă Marco într-o germană foarte guturală. Ai încercat să afli unde s-a dus domnul Brazii. Ești dușmanul lui!
Și mai violent, Marco își smulse cuțitul din teacă și se năpusti asupra lui Philip. Era sigur că acțiunea lui îi va aduce laude din partea lui Craig, poate chiar o promovare. Căutând să ajungă la Walther-ul lui, Philip făcu câțiva pași rapizi în spate, simți cum îi fug picioarele pe gheața subțire, se răsturnă pe spate, ferindu-și capul printr-o ridicare bruscă a umerilor. Marco își ridică cuțitul pentru a-l înfige în corpul întins jos, înaintă doi pași, alunecă pe aceeași porțiune de gheață și se izbi de zid în cădere.
Apăru Paula. Îl auzise pe Marco urlându-și amenințările. Marco începuse să se târască de-a bușilea, când Paula își scoase Browning-ul și-l izbi cu mânerul în cap. Marco se prăbuși și rămase nemișcat, fără să mai încerce să se ridice. Zăpada care cădea se asorta cu fața lui albă, ca de mort.
- Cred c-ar trebui să uităm de Franklin, zise repede Philip, ridicându-se și sprijinindu-se de perete. E timpul să plecăm la Zurich. Franklin o să aibă o surpriză când o să iasă. Și mulțumesc... pentru că mi-ai salvat viața...


25
Eve era foarte agitată pentru că era închisă în vilă. Brazii dăduse ordin clar ca ea să nu părăsească clădirea. Nu mai fusese la Berna și ardea de nerăbdare să iasă și să arunce o privire prin magazine. În plus, cei cinci mii de franci pe care îi scosese de la Craig îi ardeau geanta. Când Eve avea bani, îi cheltuia. Și avea și niște vești interesante să-i spună lui Brazii - că-i localizase pe Paula Grey și pe Philip pe Kochergasse.
Tocmai se gândea la asta, când sună telefonul. Fugi la el, curioasă să afle ce se întâmplă.
- Tu ești, Eve? Bine. Brazii la telefon, vorbesc de la o stație de benzină. Nu, la naiba! E un service. Americanii nu sunt în stare să vorbească corect engleză ca să-și salveze viața.
- Cu ce pot să te-ajut?
- Suie-te în mașină cu tot cu valiză. Du-te urgent la Zurich. Am sunat în prealabil și ți-am rezervat o cameră la Baur-en-Viile. E pe Bahnhofstrasse, lângă...
- Știu unde e. Am mai fost la Zurich.
- Atunci, te rog s-o iei din loc. Mă grăbesc. Rămâi în camera de la Baur-en-Viile de îndată ce ajungi. Ne vedem acolo...
Brazii închise. Stai în camera ta de hotel... „Ar vrea el", gândi Eve, grăbindu-se spre dormitorul ei ca să-și facă valiza. „Bahnhofstrasse, sosesc!" Toate magazinele acelea minunate...
- Mă întreb dacă l-am omorât pe nenorocitul ăla, acolo, pe alee. reflectă Paula cu voce tare.
Cu Philip la volan, mergeau pe o autostradă principală, după ce părăsiseră Berna cu o jumătate de oră mai devreme. Ningea constant, și depășiseră câteva pluguri de zăpadă care mențineau șoseaua accesibilă. Philip se uită la Paula și spuse cu fermitate:
- Nu, nu l-ai ucis. M-am oprit înainte s-o iau după tine și i-am verificat pulsul la carotidă. Era normal. Și dacă l-ai fi omorât? Era el... sau eram eu... fii sigură că m-ar fi dat gata cu cuțitul ăla lung. Atunci, cum te-ai fi simțit... dacă nu te-ai fi mișcat destul de repede? Gândește-te la asta.
Fu rândul Paulei să se uite la Philip, care își întorsese fața și se concentra asupra drumului. În acel moment, nu mai era în plasa lui Eve, o femeie rea, după părerea Paulei. Deși nu avea nici o îndoială că durerea pentru fosta lui soție, Jean, era încă puternică în sufletul lui, era complet stăpân pe sentimentele și gândurile sale. Paula își aminti ce-i spusese Tweed.
- În cele din urmă, Philip va trebui să-și rezolve problema singur. Nici unul dintre noi n-a avut o experiență atât de îngrozitoare, așa că nici unul dintre noi n-are de unde să știe cum trebuie să fie...
Tweed zbură la Zurich împreună cu Newman, care stătea în avion lângă el. Le ordonase, lui Butler și lui Nield, aflați la bordul aceluiași avion, să călătorească separat, ca și cum n-ar avea nimic de-a face cu el.
- Problema e, îi explică el lui Newman, în timp ce se aflau în aer, că, după câte spune Archie, Brazii are o listă incompletă a echipei noastre. Știe de Paula, de tine, de Bill Franklin, ca posibil membru, darnu știe de Philip, de Butler sau de Nield, așa că e bine s-o lăsăm așa. Și nici despre Marler nu știe.
- Singurii care ar fi putut să-l informeze despre șederea noastră în Dorset sunt Eve, Kent sau însuși Franklin.
- Nu, Franklin nu, sublinie Tweed. Nu cred c-ar fi putut să se pună pe listă, nici măcar ca posibil membru. Sunt doar curios de ce e Brazii atât de nerăbdător să facă o listă.
- Mie mi se pare o listă neagră, zise calm Newman. Ceva după care să se ia domnul Craig. Sau poate Năluca.
- Mă întreb pe unde-o fi Năluca, se gândi Tweed, în timp ce avionul începuse să coboare spre aeroportul Kloten din Zurich.

Keith Kent își conducea cu viteză Audi-ul închiriat pe autostrada de la Geneva spre Zurich, cu fereastra deschisă... era un fanatic al aerului curat. Bine înfășurat într-un fular care Îl proteja de frig, fluiera pentru sine o melodie, în timp ce depășea camioane imense.
Asculta o casetă cu Sade, cântăreața de muzică pop. Aceasta avea o voce dulce, ispititoare, care se potrivea foarte bine cu starea lui optimistă. Câștiga din nou bani, ceea ce îi crea întotdeauna un sentiment cât se poate de satisfăcător. Poate o să-și cumpere un costum din acelea foarte scumpe, made în Germany, de pe Bahnhofstrasse. Germanii deveniseră croitori superbi.
Kent plecase din Geneva devreme și se îndrepta spre Banca Zurcher Kredit din Talstrasse, stradă care era paralelă cu Bahnhofstrasse. Foarte convenabil. Depășea un Mercedes sport, când își aruncă o privire pe lateral. La volanul celeilalte mașini, singură, se afla o blondă superbă. El îi zâmbi și-i făcu cu mâna. Ea îi zâmbi la rândul ei... Kent era un bărbat arătos și atrăgător pentru sexul opus.
„Păcat că nu suntem în Zurich, prinși în trafic, se gândi el. Aș fi putut s-o conving să ia cina cu mine." Cu un dezvoltat simț de observație, îi văzuse mâna stângă de pe volan pe care nu purta nici un inel.
Kent era întotdeauna foarte atent să nu se încurce cu femei măritate. Nu era atât o chestiune de etică... dar când era un soț la mijloc, totul putea să devină extrem de încurcat.
Ajunse la Zurich la ora prânzului, micșoră viteza când intră pe Talstrasse, unde nu era prea mare aglomerație, rămase cu privirea fixată într-un anumit punct, încetini și mai mult, rămânând în continuare cu privirea fixată în același loc. În față la Banca Zurcher Kredit se oprise un Mercedes negru, lung, cu geamurile lângă un aparat de taxare de culoarea chihlimbarului.
Kent opri lângă un aparat liber, rămase nemișcat pe locul lui, cu fața în mâini. O siluetă înaltă, impunătoare, ieși din limuzină, se opri și își
îndreptă spatele într-o manieră desăvârșită, apoi se îndreptă spre bancă, fu salutat de un bărbat îmbrăcat într-un costum negru și cei doi bărbați intrară în clădire.
Mintea lui Kent lucră cu rapiditate. Nu era nici o îndoială. Bărbatul care intrase în bancă era Leopold Brazii. Ultimul om din lume pe care s-ar fi așteptat să-l vadă întorcându-se la banca asta.
Având grijă să nu apară vreun supraveghetor de parcare, Kent se gândi la evenimente anterioare, petrecute pe vremea când se aflase că obligațiunile la purtător, presupuse ca fiind capitalul total al băncii, dispăruseră. Uciderea președintelui băncii. Nu, ăsta nu era un lucru asupra căruia să insiști.
Când se scurseseră informațiile despre obligațiunile dispărute, Zurich-ul fusese zdruncinat din temelii. Orașul fusese în pragul unei panici generale, ajungându-se la discuții despre un consorțiu format din toate băncile mari pentru salvarea băncii Zurcher, urmate de constatarea că sucursalele sale dețineau fonduri mai mult decât suficiente pentru a păstra banca solvabilă.
Brazii fusese consultant al acestei bănci, director neexecutiv. Deși felul în care obținuse ultima poziție Îl depășea pe Kent... legea elvețiană era foarte strictă și spunea că numai cetățenii elvețieni, născuți în Elveția, puteau fi directori de bancă, de orice fel.
„Va trebui să-mi amân vizita, cât timp Brazii e înăuntru", își zise Kent.
Un taxi opri în fața mașinii lui Kent și o doamnă foarte bătrână se dădu jos încet. Șoferul apăru prin fața vehiculului, cărând o valiză imensă cu ambele mâini. Pasagera sa îi dădu niște bani. Șoferul se uită la bani, făcu un gest disprețuitor, se sui la volan și plecă. Doamna cea în vârstă se uită în jur cu o expresie tulburată. Kent sări din mașină și-i vorbi în germană:
- Vă îngrijorează ceva?
- Valiza mea. E foarte grea. I-am spus șoferului că stau la etajul al treilea al acestei clădiri. Cum o să-mi duc valiza până la apartamentul meu?
- Etajul al treilea? Simplu. Veniți după mine, așa încet cum mergeți dumneavoastră. Nu trebuie să vă grăbiți...
Ridică valiza care i se păru plină cu blocuri de ciment. Zvelt cum era, Kent urcă scările în fugă, trăgând după el valiza închisă la culoare, fără să se oprească. Stătu apoi minute întregi până ce apăru și bătrâna doamnă cu o cheie în mână. Descuie o ușă și Kent intră după ea cu imensa valiză. Îi dădu drumul pe un divan, unde îi arătase ea. În apartament mirosea a mucegai, iar mobila veche și demodată Îl umplea până la refuz. Bătrâna doamnă se cufundă într-un fotoliu și se uită la el fără nici o urmă de căldură.
- Acum mai bine-ai pleca, zise ea.
- Am plecat. E totul bine?
- Du-te. Acum...
Coborî în fugă scările mohorâte de piatră, întrebându-se dacă nu cumva primise o amendă pentru că parcase fără să pună bani în aparatul de taxat. Strada era goală - cu excepția limuzinei parcate în fața băncii. Șoferul, un bărbat tuciuriu, ștergea parbrizul. Ceea ce Îl impresionase pe Kent era faptul că, în loc să-l aștepte pe șofer să-i deschidă ușa de la mașină, procedura normală pentru cei care se considerau ca făcând parte din elită, Brazii ieșise singur din mașină.
Reîntorcându-se în mașina lui, Kent își îndoi mâna cu care dusese valiza. Nici o durere. Kent nu era numai puternic, ci și în formă. Demară și merse prin oraș pe un drum ocolit, cu sens unic. În cele din urmă, parcă în garajul subteran de la Globus, marele magazin universal aflat pe Bahnhofstrasse, aproape de capăt.
Simțind nevoia să-și dezmorțească picioarele după călătoria de la Geneva, merse pe jos spre Bahnhofplatz, marele scuar din fața stației principale. Coborî cu scara rulantă în Shopville, Îl traversă și luă o altă scară ca să urce în gara mare.
își cumpără un pahar de carton cu cafea de la o tarabă și o luă ca s-o bea afară. Aici era un trafic permanent, mașini multe, plus tramvaiele mari și albastre ale Zurich-ului care huruiau în toate direcțiile. Dincolo de scuar era hotelul Schweizerhof.
Își bea cafeaua când brusc se opri și rămase cu ochii holbați. Un taxi se opri în fața hotelului Schweizerhof. Din el coborâră Tweed și Newman.
Ceea ce Îl aștepta pe Tweed la sosirea în hotel nu era nicidecum pacea și liniștea pe care le anticipase înainte de întâlnirea cu Brazii. De-abia intră în hol împreună cu Newman, că un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum închis, cu părul grizonant, ochi verzi, o mustață căruntă și o expresie morocănoasă, sări dintr-un fotoliu și veni spre ei. Arthur Beck, de la Poliția Federală.
- Tweed, trebuie să vorbesc cu tine acum. Și cu tine, Newman. Am rezervat o cameră unde o să avem liniște. Pe aici.
- Sper că tu plătești camera, zise Tweed zeflemitor.
- Poliția nu plătește nimic, i-o întoarse Beck când intrau în lift, apoi apăsă pe un buton.
- Ar fi trebuit să ne trecem în registru, remarcă Tweed.
- Recepționerul vă știe bine.
- La naiba! zise Newman scurt, iritat de maniera nepoliticoasă a lui Beck. N-am mâncat de prânz și mi-e foame.
- Asta va trebui să aștepte.
Beck avea o cheie în mână. După ce ieși din lift, se duse la o ușă, o descuie și-i așteptă pe ceilalți să intre.
- Puteți să stați jos. Ar fi mai bine.
- Oricum, aveam de gând să m-așez, zise Tweed după ce-și scoase paltonul și se lăsă într-un fotoliu. Se uită la Newman. Simte-te ca acasă. Ce drăguț din partea lui Arthur să aranjeze atâta confort pentru noi.
Beck luă un scaun de sub o masă, Îl puse în fața lui Tweed și a lui Newman, care ocupase și el un fotoliu. Îl încălecă cu picioarele lui lungi, își odihni coatele pe spătarul lui, se uită la ei și nu spuse nimic.
Tweed și Newman, care știau tactica poliției, se abținură să spună vreun cuvânt. În cele din urmă, Beck vorbi, uitându-se fix la Tweed:
- Aveai câțiva oameni azi-dimineață la Berna?
- După câte știu eu, nu, răspunse sincer Tweed. De ce?
- Cunoști un criminal pe nume Marco? Se descurcă bine cu cuțitul.
- Nu.
- Am primit un telefon anonim, de la un bărbat, la sediul meu central din Berna. M-a informat că venea pe o alee care cobora din Munstergasse și a dat peste un bărbat întins în zăpadă. Bărbatul a vrut să scoată un cuțit, așa că cel care mi-a telefonat l-a lovit în cap. Victima era Marco. Vă trezește vreo amintire?
- S-a trezit vreuna din amintirile tale? Îl întrebă Tweed pe Newman.
- Ascultați, zise Beck nervos, Marco n-are nimic. I-au dat drumul imediat după ce l-am dus noi la urgență, darnu-mi place violența chiar în pragul meu.
- Atunci, mută-ți pragul, glumi Newman.
- Situația de față nu mă face să râd, Îl repezi Beck. Elveția ar trebui să fie o țară liniștită. Noaptea trecută, la Geneva, s-au tras focuri de armă, avem morți. Sunt șase cadavre la morgă. Plus încă o crimă ciudată de care tocmai am aflat... tot în Geneva.
- Ce e ciudat la crima asta? întrebă Tweed.
- Este vorba de un traficant de arme dezgustător. Un bărbat pe nume Rico Sava. Tăcu. Avea gâtul rupt.
- Năluca? întrebă Tweed încet.
- Are toate caracteristicile lui. Cu ăsta sunt șapte cadavre. Și-acum tipul ăsta, Marco, din Berna. Zâmbi. Și cu asta, basta.
- Basta, ce? întrebă Newman.
- V-am pus pe amândoi la curent, m-am acoperit. În caz că vreo persoană influentă - vreun prieten de-al lui Brazii - mă întreabă de voi. Întregul fel de a fi al lui Beck se schimbase. Se ridică, întoarse scaunul și se așeză normal pe el. Mai e ceva despre ce ar trebui să știți și voi. Nu pot dovedi că lucrează pentru Leopold Brazii, dar știu că așa e.
- Cine? întrebă Tweed încet.
- O armată întreagă de duri, care s-au deghizat în schiori, veniți la Geneva din Franța. S-au împărțit în grupuri și s-au suit în mai multe trenuri care o luau spre est, îndreptându-se spre Valais. Dumnezeu știe ce caută acolo, în zona aceea. Sezonul e aproape pe sfârșite... pantele sunt periculoase și există pericolul avalanșelor. Totuși, au plecat într-acolo, ca o mică invazie. Beck se ridică și întinse mâna. Le strânse călduros pe cele întinse de Tweed și de Newman. De ce nu mergeți să luați un prânz pe cinste? Cel puțin, în Zurich e liniște. Apropo, în următoarele zile mă găsiți la sediul central al poliției din Zurich. Știți unde e... aproape de hotelul ăsta, trece râul Limmat prin fața lui. Tăcu. Aveți grijă. Acum știm că Năluca s-a întors.


26
Tweed și Newman terminaseră un prânz excelent în confortabila atmosferă a sălii de mese situate la primul etaj al hotelului Schweizerhof. Ca întotdeauna, de fiecare dată când vizita orașul, Tweed se răsfățase și comandase escalop Zurichoise.
- Hai să mergem să ne plimbăm, sugeră Newman. O plimbare liniștită va fi bine-venită după prima parte a întâlnirii cu Beck.
- Are și el problemele lui, replică Tweed în timp ce intrau pe o stradă laterală față de Bahnhofplatz. Ceea ce nu ne ajută pe noi. De fiecare dată, când am mai fost aici, a fost în stare să ne ofere tot sprijinul său. Va trebui să ne descurcăm singuri.
Treceau pe lângă o ușă laterală care ducea în Hummer Bar, unul dintre restaurantele din hotelul Gotthard. Newman se opri.
- Aș putea să intru să văd dacă au venit Marler, Butler și Nield.
- Știm că Butler și Nield au ajuns, spuse Tweed, continuând să meargă. Au venit cu avionul nostru. Marler trebuie să vină de la Geneva.
- Știu. Nu uitasem de Butler și de Nield, darn-am vrea să umble haihui și să cerceteze orașul înainte să ne întâlnim noi cu Brazii. Cel puțin, tu nu vrei așa ceva.
- Nu, nu vreau...
Ninsoarea se oprise în timp ce mâncau de prânz; o luară pe o altă stradă care ieșea în Bahnhofstrasse și pe care nu circulau mașini, din cauza tramvaielor. Pe când intrau din nou în Bahnhofplatz, Newman se opri și-l apucă pe Tweed de braț.
- Uite. Paula și Philip tocmai au ajuns pe jos... intră în Schweizerhof. Și apropo, ai procedat bine menționând numele hotelului la telefon, când ai vorbit din Londra cu Paula la Hotel des Bergues? Linia trecea prin centrala hotelului.
- Sunt mai multe Schweizerhof-uri în Elveția, îi aminti Tweed. De exemplu, în Berna e unul mare. Și n-am zis Zurich... Paula știa despre ce vorbesc. Ce mai e acum?
Newman Îl înșfăcase din nou de braț. Rămaseră nemișcați în timp ce Newman privi uimit spre capătul celălalt al scuarului, în fața stației principale.
- Volvo-ul ăla mare. Pe locul pasagerului, în față, stă Craig. Și mai sunt trei șmecheri în mașină. Încă mai crezi că nu ai nevoie de protecție?
Stăteau aproape de marginea trotuarului, Newman în față. Volvo-ul continua să se învârtă încet în jurul scuarului și trecu la fel de încet prin fața intrării hotelului Schweizerhof. Craig stătea acum lângă trotuar. Mașina aproape opri în dreptul lui Newman.
Craig rânji și deschise ușa brusc, ca să-l dărâme pe Newman. Newman apucă mânerul și împinse ușa înapoi cu toată puterea. Văzu fața lui Craig crispându-se într-o expresie de durere. Ușa îi izbise umărul. Îl fixă pe Newman cu ură, apoi mașina plecă mai departe.
- Nu-mi pasă ce spui, zise Newman, preluând controlul, dar eu mă duc înapoi la Gotthard, să schimb câteva cuvinte cu oamenii noștri.
înainte ca Tweed să protesteze, Newman dispăruse.
Când Tweed intră în hol, Philip și Paula se semnaseră în registru, iar un hamal le dusese bagajele la lift și dispăruse. Ușurat s-o vadă, Tweed o sărută pe Paula pe obraz.
- Noi am mâncat de prânz. Adică Bob și cu mine.
- Nu v-ați desfăcut valizele mai întâi? întrebă Paula.
- Ei bine, nu, recunoscu Tweed. Ni le-a dus sus un hamal, iar noi ne-am dus direct în sala de mese.
- Ar fi trebuit să mergeți mai întâi în cameră, Îl mustră ea. Cel puțin, să vă deschideți valizele, să vă scoateți hainele și să le puneți pe umerașe. Totul o să fie șifonat.
- Pe asta insista întotdeauna Jean, își aminti Philip. Tweed, trebuie să vorbesc cu tine. E urgent.
- Mi-e foame, zise Paula.
- Du-te și mănâncă, vin și eu mai târziu, îi spuse Philip când intrau în lift.
Tweed Îl însoți pe Philip la el în cameră în timp ce Paula o luase în cealaltă direcție a coridorului, spre camera ei. Ajunși în dormitorul de unde se vedea Bahnhofplatz, Philip începu să despacheteze repede, în timp ce vorbea cu Tweed, care se așezase într-un fotoliu.
- Ne-am întâlnit cu Archie la Berna... Începu el, apoi Îl informă pe Tweed despre tot ce se întâmplase acolo. După ce termină de povestit experiența lor cu Bill Franklin și cu individul de pe alee, se întoarse spre Tweed. N-am scos totul, pentru că plec în curând, singur.
- Chiar așa? Pot să întreb de ce și unde? întrebă Tweed cu o urmă de duritate în voce.
- Ultimele cuvinte ale lui Archie au fost că n-ar trebui să-l scăpăm din vedere pe Anton Marchat, care se pare că locuiește în Valais. La Sion. Archie mi-a dat adresa lui Marchat. Am auzit la radio, când veneam încoace, că toate trecătorile de la munte sunt încă închise. Așa că o să dau înapoi mașina închiriată și-o să iau un tren până la Geneva.
- De ce Geneva? Poți să prinzi un expres care merge într-acolo din stația Lausanne.
- Nu, din Geneva, zise Philip încăpățânat. Acolo o să pot lua expresul chiar din stația de plecare... astfel, o să văd cine se mai suie în el. Dacă sunt urmărit, vreau să știu cine umblă după mine... ca să pot să mă ocup de ei mai târziu. Nu vreau să-i spui Paulei până nu plec. O să încerce să vină cu mine.
Philip privi hainele pe care le pusese pe umerașe, clipi, se duse la fereastră și se uită afară, cu spatele la Tweed și cu mâinile în buzunarele de la pantaloni. Tweed își dădu seama că e supărat. Amintiri. Se gândea la vremurile când călătorea împreună cu Jean. Philip își suflă gălăgios nasul.
Tweed era în încurcătură. Instinctul îi spunea să-i ordone lui Philip să rămână în Zurich, unde dispunea de compania și de protecția prietenilor săi. Dacă ar fi făcut asta, Philip s-ar fi gândit imediat că Tweed Îl cocoloșea, că n-avea încă încredere în el să-l lase să plece singur din cauza instabilității sale emoționale. „Trebuie să-l las să se ducă", se gândi el.
- Philip, zise el când omul lui se întoarse de la fereastră cu buzele strânse. Am primit o informație de la Beck, șeful Poliției Federale, de care cred c-ar trebui să afli și tu...
îi explică ce-i spusese Beck, lui și lui Newman, despre afluxul de falși turiști din Geneva. Despre cum aceștia se suiseră în expresurile care mergeau spre est, cu destinația finală Milano, dar trecând și prin Valais.
- Asta era, exclamă Philip, încă o referință la Valais. Până acum, Archie s-a dovedit un informator de încredere. Marler nu l-ar folosi dacă n-ar fi unul de primă mână.
- Da, încuviință Tweed. Mai bine ți-aș da toate datele pe care le avem și noi.
îi aminti succint opinia profesorului Grogarty asupra listei de savanți dispăruți; teoria sa referitoare la ceea ce ar putea fi folosită o asemenea echipă de astfel de savanți de primă mână; despre telefoanele lui Lasalle de la Paris, satelitul lansat de Ariane din Guyana Franceză, fotografiile satelitului înainte de lansare, pe care le examinase Grogarty, concluziile lui.
- Tot nu pot să-mi imaginez ce importanță poate avea Valais-ul, gândi Tweed cu voce tare. E o zonă sălbatică, pustie, nu e nimic acolo.
- Sau, poate, zise Philip, gândindu-mă la ceea ce mi-ai spus tu, acolo se află stația de control de la sol al satelitului ăstuia care se pare că îngrijorează atâta lume.
Când intră în hotelul Gotthard și întrebă de Marler, lui Newman i se dădu numărul unei camere. Ușa fu deschisă cu precauție de robustul Butler, deși Newman bătuse cu semnalul cunoscut. Ajuns înăuntru, Newman înțelese precauția.
- Bine ați venit în depozitul de arme, zise Marler, care arăta atât de bine, de parcă ar fi fost fardat.
Patul dublu fusese acoperit cu o pânză pe care era împrăștiat conținutul celor doi saci mari. Newman rămase cu ochii holbați.
- Te pregătești să începi un mic război? întrebă el.
- Aceeași întrebare mi-a pus și Rico Sava, spuse Marler, zâmbind. Expresia lui Newman deveni impenetrabilă. Își dădu seama că Marler nu aflase vestea morții lui Rico Sava de mâinile Nălucii. Iar Marler Îl plăcuse pe Sava. „Veștile proaste pot aștepta", hotărî el.
Aranjat pe pânză, se găsea un bogat sortiment de pistoale cu gaze lacrimogene, cu multe capsule de rezervă, un Smith & Wesson .38, revolver special cu muniție, cinci Walther-e 7.65 automate, cu o rezervă
serioasă de încărcătoare, un mare număr de grenade, atât petarde, cât și din cele obișnuite, o cantitate generoasă de bombe cu fum, un Browning .32 automat pentru Paula, câteva binocluri mici de mare putere și o pușcă Armalite, arma favorită a lui Marler.
- Cum naiba ai cărat toate astea aici, în siguranță? Dacă ai fi fost oprit de o patrulă rutieră? Bănuiesc c-ai venit cu mașina!
- Da. Și patrula ar fi văzut asta. Marler ridică cei doi saci care aveau fermoarul tras. Din ambii saci, pe la unul din capete ieșea muchia unei patine. Mă îndoiesc că m-ar mai fi întrebat ceva dacă ar fi văzut astea, zise Marler. Și dacă ar fi făcut-o, le-aș fi spus că e echipamentul pentru o petrecere care are loc sus, la munte.
- Deșteaptă mișcare. Când o să-ți povestesc ce s-a întâmplat când mă plimbam cu Tweed în acest oraș al păcii, nu de mult, cred c-o să te folosești de pistoalele alea cu gaze...
Câteva minute mai târziu, Newman era echipat cu un Smith & Wesson într-un toc de șold pe care i-l fixase Marler. În interiorul masivei haine de velur mai ascunsese un pistol cu gaze lacrimogene, așa cum făcuseră și ceilalți. Marler îi mai dădu un mic sac de pânză în care se mai găseau alte arme.
- Mă întorc la Schweizerhof, anunță el. Și, Marler, cred c-ar fi bine dacă l-ai lua pe Butler și v-ați învârti prin Bahnhofplatz, ca să asigurați spatele. Se întoarse către Nield care stătea într-un fotoliu și fuma o țigară, fără să spună nimic. Pete, tu stai aici, ca rezervă. Dacă vrei să mai arunci o privire prin Bahnhofplatz din când în când, asta tu hotărăști...


Eve, după instrucțiunile lui Brazii, sosise la hotelul Baur-en-Ville. situat lângă Parade-Platz, cam la jumătatea drumului spre Bahnhofplatz, înainte să ajungă la Zurichsee, lacul Zurich. Luxosul hotel îi plăcu. După ce își desfăcu valiza, bău câteva pahare cu votcă din sticla pe care o comandase prin serviciul la cameră și se simți plictisită.
În ciuda instrucțiunilor lui Brazii, ieși pe Bahnhofstrasse, ascunzându-și părul negru sub un șal. Cu perechea de ochelari fumurii și cu șalul era complet transformată. Își pierdu timpul holbându-se în vitrinele magazinelor, la bijuterii, ceasuri sau haine scumpe.
În cele din urmă, își cumpără o haină și o fustă asortate, aurii. Costul celor două îi mâncă aproape toți cei cinci mii de franci pe care îi
scosese de la Craig. Cu geanta de cumpărături pe umăr, o luă încet spre Bahnhofplatz.
„Trebuie să mai fac rost de niște bani de la cineva", se gândea ea.
Generosul salariu cu care o plătise Brazii dispăruse în câteva zile pe haine și pe cosmetice. Se plimba încet, când aproape se opri, dar se forță să meargă în continuare cu un pas calm. Newman tocmai ieșise din hotelul Gotthard cu un mic sac de voiaj.
„Deci, am noroc", își zise. „La naiba cu domnul Brazii și cu rutina lui de stat în hotel. Îmi miroase a bani..."
Îl urmări pe Newman până ce acesta coti în Bahnhofplatz și Îl văzu intrând în Schweizerhof.
În capătul celălalt al scuarului, stând chiar în stație, Keith Kent mesteca un sendviș, apoi se opri și se pregătea să ia o altă îmbucătură.
Îl văzu pe Newman apărând, mergând repede și dispărând în Schweizerhof, darceea ce îi atrase atenția fu o femeie cu un batic pe cap care părea că se plimbă, până ajunse la colț, unde se opri ca să se uite după Newman care intra în hotel.
Keith Kent se antrenase să fie un observator de elită. Era ceva în mișcările acelei femei care îi spuneau că Îl urmărește pe Newman. Aceasta rămase în colț, își aranjă baticul, când o rafală mai puternică de vânt o ajunse și îi smulse baticul din cap; femeia făcu o mișcare rapidă și reuși să-l prindă. Dar, preț de câteva clipe, capul îi fu complet descoperit. Kent se uită la părul ei negru, aranjat să stea lipit de cap, ca un coif.
„Ceva se întâmplă aici", își zise pentru sine. Newman vorbi cu recepționerul din hol.
- Domnișoara Grey e în sala de mese, i se spuse. Domnul Tweed e încă sus. A urcat cu un prieten.
- Domnul Cardon cumva?
- Da, domnule.
- Am uitat numerele de la camerele lor...
Recepționerul le căută și i le dădu pe amândouă. La etajul al doilea, Newman încercă mai întâi la camera lui Tweed și apăsă pe butonul de la sonerie. Dacă văzu că nu i se răspunde, se întoarse la camera lui Philip. Tweed întredeschise ușa, apoi o deschise larg.
- Ce fac ceilalți? întrebă el. Au ajuns toți? Ce ai în sacul ăla pe care nu Îl aveai când ne-am despărțit?
- Philip pleacă undeva? întrebă Newman.
Puse această întrebare pentru că Philip era îmbrăcat ca să iasă și tocmai își luase valiza. Tweed îi făcu semn lui Newman să stea jos.
- Da, zise el. Philip se duce la Geneva cu trenul și de acolo cu un expres până la Sion, în Valais. Crede c-ar trebui să-i facă o vizită lui Anton Marchat, de vreme ce Archie a cerut atât de insistent ca Marchat să fie contactat.
- De către tine? întrebă Newman.
- Da. De ce nu? întrebă, la rândul lui, agresiv Philip.
- O simplă întrebare, la care mi-ai răspuns. Ești înarmat? Din câte am auzit, Valais-ul e un loc foarte singuratic.
- Am un Walther, mulțumesc.
- Mai ia unul, cu muniție de rezervă. Newman își deschise sacul. Tăcu până ce Philip luă ceea ce îi oferea el. Dacă dai de necaz, petardele îți pot fi de mare ajutor.
Scoase câteva pe care Marler le mai înfășurase într-un strat de polietilenă. Philip își desfăcu valiza, ascunse, cu grijă, petardele printre haine, închise valiza și se uită la Newman.
- Îți sunt recunoscător, Bob.
- Poți, în vreun fel, să iei legătura cu noi? Îl întrebă Newman.
- Da. Tweed o înștiințează pe Monica de orice loc unde s-ar putea afla. Îi lasă un număr de telefon. Tot ce am de făcut e s-o sun pe Monica pentru a obține numărul.
- Atunci ești organizat. Noroc.
- Și vouă...
Tweed așteptă până când Philip ieși din cameră înainte să-i spună lui Newman:
- Să ne-ajute Dumnezeu să-l mai vedem.


27
Keith Kent se hotărâse că e timpul să viziteze din nou Banca Zurcher Kredit. Era sigur că Brazii plecase de la bancă cu mult timp în urmă. În orice caz, putea verifica dacă limuzina Îl mai așteaptă.
În Zurich, cu greu puteai să conduci de la A la B pe drum drept. Insidiosul sistem de sensuri unice era o garanție sigură că acest lucru nu se va întâmpla.
Mai târziu, când conducea din nou pe Talstrasse, văzu că limuzina nu mai era. Își parcă mașina și nu mai uită să pună monede în aparatul de taxat. N-ai același noroc de două ori... nu și acolo unde îngrijitorii sunt atenți.
Intră în bancă, mergând agale, și îi studie pe casierii din spatele ghișeelor protejate de bare. Își lăsase intenționat paltonul în mașină și purta genul de costum scump pe care băncile elvețiene Îl asociau cu clienții de încredere. Alese o fată cu o figură adormită de la ultimul ghișeu. Tocmai își reținuse un căscat.
Zâmbind, se rezemă de tejghea și se uită admirativ la ea înainte să vorbească:
- Numele meu e Benton. În curând va trebui să transfer o sumă mare de bani în contul principal al domnului Leopold Brazii. A insistat că trebuie să fie în contul său principal.
- Acesta e la Sion, Îl informă fata.
- În Valais. Kent îi zâmbi din nou cu drăgălășenie. Vă sunt extrem de îndatorat. Așa va fi și domnul Brazii...
Kent plecă repede, înainte ca ea să aibă timp să spună și altui casier ce o întrebase el. Reușise s-o facă să vorbească prin modul său facil de a sparge toate regulile secretului profesional.
„Și acum, își spuse, unde e Newman, trebuie să fie prin apropiere și Tweed. Așa că înapoi la Globus, lăsăm mașina și-o luăm pe jos spre Schweizerhof..."
Kent aproape ajunsese în capăt la Bahnhofstrasse, în locul unde intra în Bahnhofplatz, când își aruncă o privire pe partea cealaltă a străzii. Stând într-un colț de unde putea vedea intrarea de la Schweizerhof se afla fata cu părul negru pe care o văzuse urmărindu-l pe Newman mai devreme.
Nu-i vedea părul, dar îi recunoscu baticul și haina din păr de cămilă, impecabil croită. Kent era tipul de om care lua o decizie foarte repede. Așteptă să treacă un tramvai, traversă strada și se opri în fața ei, zâmbind.
- Bună. Singurică? Eu sunt Tom Benton.
- Sau Tom motanul, îi replică ea imediat, măsurându-l din cap până în picioare.
- Deci, suntem amândoi englezi, amândoi singuri într-un oraș străin. Știu cel mai bun loc din oraș unde putem lua cina. E în Altstadt. Cum ți se spune?
- Sharon Stone. Și Îl aștept pe prietenul meu.
De-abia termină de vorbit, când, de nicăieri apăru Bill Franklin. Bill zâmbi.
- Ei, ei, dacă asta nu e Eve Warner. Cam departe de Dorset! Se uită la Kent și era pe punctul de a-l recunoaște, când Kent vorbi repede:
- Bună, Bill. Tocmai mă prezentam doamnei ca Tom Benton, o invitam la cină, dar se lasă greu.
- Þi-am spus că trebuie să vină prietenul meu, replică Eve imediat. Îl luă pe Franklin de braț. Credeam că nu mai vii. Hai să mergem la lac.
- Ia stai puțin. Un moment, răspunse Franklin, rămânând pe loc. Ce înseamnă asta, Eve? Nici măcar nu știam că ești în Zurich.
- Mi-ai fost de mare ajutor! i-o trânti ea și o luă în jos pe Bahnhofstrasse, ca o furtună.
- Ciudată doamnă, comentă Franklin, întinzându-i mâna lui Kent. Ce faci aici, în orașul aurului, Keith? Îl întrebă el după ce-și strânseră mâinile.
- Afaceri. Confidențiale.
- Mut ca-ntotdeauna. Franklin zâmbi din nou. Ei bine, ținând cont că mi-ai preluat anumite sarcini în trecut, chestia asta trebuie să inspire
încredere. Acum trebuie să trec pe la Schweizerhof, ca să-i fac o vizită unui prieten comun.
- Prietenul are și un nume? întrebă întâmplător Kent. Pentru că acolo mă duc și eu.
Franklin tăcu, apoi își dădu capul pe spate și izbucni-în râs. Își scoase o batistă cu care-și șterse ochii.
- Hai să mergem împreună. Tu rămâi în hol până vorbesc cu recepționerul. S-ar putea să ne distrăm. Și ce coincidență... să mă întâlnesc și cu Eve Warner, și cu tine.
- Eu am noroc la coincidențe. Scot o groază de bani din ele...
Eve trăgea furioasă dintr-o țigară în timp ce cobora pe Bahnhof-strasse spre Baur-en-Ville. Era lividă. Oricât de mult ar fi încercat să nu se mai gândească, era sigură că, mai devreme sau mai târziu, Franklin îi va telefona lui Tweed la Londra și îi va semnala prezența ei la Zurich. „Și am fost atât de atentă când am ieșit", își aminti ea. Apoi îi veni un gând care o făcu să se oprească din drum câteva secunde.
Îl văzuse pe Newman intrând în Schweizerhof. Nu era posibil -acolo, un pic - ca Tweed să se afle în același hotel? înjură în gând și continuă să meargă. Se mai întoarse de două ori, dar Franklin și bărbatul care se prezentase Tom Benton nu se mai vedeau.
Când ajunse în camera ei de hotel, își aruncă haina și baticul pe un scaun. Haina alunecă pe podea, dar o lăsă acolo. Prima grijă fu sticla de votcă. Își turnă un pahar mare, își scoase pantofii, dând din picioare, și-i aruncă pe covor, se întinse pe o canapea și bău jumătate de pahar. Apoi observă că țigara pe care o pusese într-o scrumieră căzuse pe podea.
înjurând din nou, o ridică și își aprinse cu ea altă țigară. Pe covor rămăsese urma unei arsuri, dar nu-i păsa. Costa o avere să stai într-un loc ca acesta, era sigură de asta, darBrazii plătea totul.
Așezându-se din nou pe canapea, bău restul de votcă și, în timp ce fuma, reflecta.
- Cum pot să scot niște bani din ceea ce s-a întâmplat? Mi-ar plăcea să dau lovitura, gândi cu voce tare.
Franklin stătea la recepție, ținând receptorul pe care i-l întinsese recepționerul.
- Bill Franklin, sunt jos, în hol. Pot să vin sus, Tweed? Trase aer în piept. Oh, mai e cineva care așteaptă să te vadă. Keith Kent. Ne-am întâlnit pe stradă.
- Atunci mai bine ați veni amândoi sus, zise Tweed imediat. Să vă spună recepționerul numărul camerei. Tot timpul le uit... În camera lui, Tweed puse telefonul jos și se întoarse spre Newman. Chicoti. Bob, m-au prins. Franklin vine sus. Cu Keith Kent. S-au întâlnit întâmplător pe stradă.
- Are vreo importanță?
- Nu cred că are vreo importanță. S-ar putea să ajute. Acum știu că sunt în competiție unul cu celălalt. Și nimic nu e mai bun decât puțină rivalitate ca să-i impulsioneze pe amândoi.
- Nici nu știam că se cunosc, zise Paula, care se întorsese de la masa de prânz.
- Nici eu nu știam, recunoscu Tweed, darpot să-mi dau seama cum s-a întâmplat. Keith Kent are o mare reputație de a da de urma banilor. Probabil că agenția de detectivi a lui Franklin a fost solicitată de un client să dea de urma unei mari sume. Bill s-a gândit imediat la Kent, care are cunoștințe pe care el nu le posedă. Să vedem ce-o să ne spună ei. Se ridică. Și iată-i...
Paula și Newman îi cunoșteau pe cei doi, așa că nu se pierdu timp când Tweed le spuse vizitatorilor săi să ia loc. Îl invită pe Kent să vorbească primul, știind cât e de concis.
- Leopold Brazii și-a mutat contul principal la sucursala Zurcher Kredit din Sion. În Valais. Tweed, care tocmai îi spusese Paulei că Philip a plecat singur în Valais, o văzu strângând din buze. Mai devreme l-am văzut și pe Brazii vizitând Banca Zurcher Kredit de aici, de pe Talstrasse, continuă Kent. E doar o bănuială, dar eu cred că transferă restul fondurilor sale din Zurich la Sion. Ceea ce e foarte ciudat... Sion e un loc al nimănui. Cam asta e.
- E mai mult decât suficient, zise Tweed aspru. Bill, ai cuvântul.
- Eu am fost la Berna azi-dimineață. E un avocat acolo, Voigt, care a lucrat pentru Brazii. A rupt orice contact cu el când Brazii a încercat să-i spună cum să-și conducă afacerile, darVoigt are surse dintre cele
mai curioase peste tot în Europa. Mi-a spus că Brazii își aduce toate trupele din Franța și Germania. Unde? La Sion, Valais.
- înțeleg, zise Tweed, fără să se uite la Paula.
- Am avut o experiență stranie când am plecat de la cabinetul lui Voigt, continuă Franklin. Locuiește pe o alee îngustă care iese în Munstergasse. Când am ieșit, un bărbat slab, cu fața albă, era întins în zăpadă. De îndată ce m-a văzut, a băgat mâna după un cuțit lung. N-am mai așteptat să mă atace și i-am dat un picior în cap. Se pare că asta i-a retezat orice entuziasm să se mai bată. De ce voia să mă atace, habar n-am.
- Mai avem ceva să-i spunem lui Tweed, îi aminti Kent.
- Da. Franklin își puse mâinile sub cap. Veneam încoace, când l-am văzut pe Keith vorbind cu cineva pe care nu m-aș fi așteptat să o văd aici nici într-o mie de ani. Eve Warner.
Brusc se făcu tăcere. Tweed se uită la Paula care ridică degetul mare. Newman ridică din umeri înainte să vorbească:
- Doamna chiar se plimbă.
- Și doamna știe că ești aici, Îl informă Kent. Că stai în acest hotel. Îi explică cum o văzuse de două ori, prima dată când Îl urmărise pe
Newman de la hotelul Gotthard.
- Informațiile pe care ni le-ați dat amândoi sunt de neprețuit, le spuse Tweed vizitatorilor. Pot să vă sugerez să mai săpați?
- N-o să ne pierdem timpul verificându-ne unul pe celălalt, zise Franklin cu un zâmbet larg.
- Amândoi aveți talente diferite, contacte diferite, spuse Tweed, ridicându-se. Această afacere e atât de serioasă, încât am nevoie de toate datele pe care le puteți obține. Vă mulțumesc pentru ceea ce ați făcut până acum, încheie el, conducându-i la ușă.
Imediat ce ei plecară, Paula explodă.
În timp ce Tweed se așeza ca să poată medita la ceea ce auzise, Paula se ridică, holbându-se la Tweed.
- Uite ce-ai făcut! îi zise ea cu amărăciune. El, Philip, a fost trimis în gura lupului. De unul singur. Sau poate ăsta e felul tău de a-l lăsa să-ți arate că se poate descurca. Așa e?
- Philip poate face față... Începu Tweed încet.
- O, chiar poate? Paula Îl privi de sus. Când Bill Franklin tocmai ne-a spus că avocatul ăla, Voigt, i-a zis că Brazii și-a rechemat toate trupele din Franța și din Germania - că hoarda asta se îndreaptă spre Sion. Sion! Unde se duce și Philip, ca să-l vadă pe Marchat.
- Stai jos, te rog. Taci un moment.
Era ceva în înfățișarea lui Tweed care o făcu pe Paula să facă precum i se cerea. Tweed nu spuse nimic o vreme, privind-o cum se calmează.
- Îți înțeleg reacția, spuse el, dar, repet, Philip va face față. Acordă-i mai multă încredere.
- Bine că, cel puțin, nu știe că Eve e în oraș, cedă Paula.
- Paula are dreptate, remarcă Newman. Problema e, Paula, că nu îndrăznesc să sugerez să plecăm toți deodată la Sion. Tweed are o întâlnire vitală cu Leopold Brazii aici, în această seară. Tweed și cu mine ne-am întâlnit deja cu Craig și cu încă trei indivizi într-o mașină. Noi toți - inclusiv Marler, Butler și Nield - trebuie să fim aici în caz de nevoie, până se termină întâlnirea.
- Avem adresa lui Anton Marchat din Sion? întrebă Paula pe un ton normal.
- Da. De la Philip. Avem și copii ale fotografiei lui Marchat. Tweed deschise o geantă diplomat, scoase un portofel, îi dădu Paulei o foaie de hârtie și alte patru similare lui Newman. Apoi scoase cinci fotografii, îi dădu una Paulei și patru lui Newman.
- Nu scrie numele lui Marchat pe ele, comentă Paula.
- Nici cea originală pe care a scris Archie adresa nu-l are. Archie e foarte precaut, replică Tweed.
- Bineînțeles. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta. Acum, m-am hotărât. Paula se ridică, părând foarte hotărâtă. Apreciez faptul că grosul echipei trebuie să rămână aici până pleacă Brazii, dar eu iau primul expres spre Geneva. De-acolo o să pot lua alt expres spre Valais.
- Ar trebui să aștepți, îi spuse Tweed. S-ar putea să fiu în stare să-l conving pe Brazii să abandoneze proiectul la care lucrează, oricare ar fi el. Atunci, am înlătura pericolul.
- Eu tot vreau să iau expresul spre Geneva, zise Paula, îndreptându-se spre ușă.
- Am spus să aștepți, îi ordonă Tweed.
- În cazul ăsta, ai demisia mea în acest moment.
Puse mâna pe clanță când Tweed îi răspunse pe același ton:
- Demisia ta nu e acceptată.
Newman sări de pe fotoliu și o însoți pe Paula în camera ei. Când ajunseră înăuntru, Paula se întoarse spre el.
- Trebuie să-mi fac bagajul.
- Știu, zise Newman și zâmbi. I-am mai dat lui Philip niște armament în plus. Aș vrea să fii și tu echipată la fel. Nu trebuie să-l dai înapoi. O să-ți bat în ușă cu semnalul obișnuit.
- E cam depășit semnalul ăsta al tău. Ar trebui să inventezi altul nou, comentă Paula cu un zâmbet.
Newman se întoarse repede; Paula tocmai termina de împachetat. Dintr-un mic sac de pânză scoase o cutie de carton legată cu o fundă albastră pe care scria Dumbo. I-o întinse Paulei.
- Ce Dumnezeu e asta, Bob?
- Un cadou pentru nepotul pe care nu-l ai. De fapt, înăuntru vei găsi un pistol cu gaze lacrimogene, capsule de rezervă, bombe cu gaz... și fii atentă cu astea. Sunt petarde. Ai mai umblat cu ele.
- Nu e nevoie să-l trimiți pe Marler și pe ceilalți după mine, glumi ea. Newman așteptă până ce ea ascunse „cadourile" pe care i le dăduse.
Paula își puse paltonul și mănușile și îi zâmbi.
- Să vă iau valiza, doamnă? spuse el.
- Þi-aș fi recunoscătoare, hamal. Poate primești un bacșiș. Ajungând la gara principală, Newman se uită pe panoul de plecări, văzu că e un expres care pleacă spre Geneva peste cinci minute. Îi spuse Paulei să-și găsească un compartiment și se grăbi să-i cumpere un bilet de clasa întâi. Paula stătea aplecată pe fereastră când apăru și el fugind pe peron. Îi dădu biletul și Paula se aplecă mai mult pe fereastră și-l sărută pe obraz.
- Ãsta e bacșișul tău.
Expresul se puse în mișcare și Paula îi făcu cu mâna de la fereastră. Newman rămase pe peron, uitându-se după tren, până ce ultimul vagon dispăru într-o curbă.


28
Newman dădea ultimele instrucțiuni în camera lui Marler de la Gotthard când sună telefonul. Se bosumflă din cauza întreruperii, se uită la Butler și la Nield în timp ce Marler răspunse la telefon.
- Cine e? întrebă el răstit.
- Domnule Marler, îmi pare rău că vă deranjez, începu operatorul, dar am o femeie pe linie care dorește să vorbească cu domnul Robert Newman, dacă e acolo.
- Ce v-a făcut să mă sunați pe mine? întrebă Marler.
- Când a venit domnul Newman, l-am întrebat dacă Îl pot ajuta cu ceva. Am stat la recepție câteva minute până s-a întors colegul să mă schimbe. L-am recunoscut pe domnul Newman din fotografiile pe care le-am văzut în ziare mai de mult. Nu eu i-am spus celei care a sunat că e aici. I-am spus doar că o să mă interesez.
- Dar cine e la telefon? întrebă Marler brusc.
- O domnișoară, Eve Warner...
- Un moment. Revin imediat. N-o să-ți vină să crezi, îi spuse lui Newman. La telefon, așteptând să vorbească cu tine, e Eve Warner.
- De unde dracu' știe că sunt aici? Newman se gândi o clipă. Ei bine, văd că știe... și mai bine aș afla cum de știe asta.
- De unde vorbești? fură primele cuvinte ale lui Newman.
- Dintr-o cabină telefonică de pe Bahnhofstrasse.
- Ce te-a făcut să crezi c-ai putea să mă găsești aici? Răspunde la întrebare sau îți închid telefonul.
- Nu fi și tu așa, se răsfăță ea. O să fiu cinstită. Te-am văzut azi, piai devreme, când ieșeai din Gotthard. Am informații care-ți trebuie urgent.
- Cât? întrebă Newman cinic.
- Nu e frumos. Nu e deloc frumos. Nu fac asta pentru bani. De data asta.
- Atunci de ce-ai sunat? Ce informații?
- Viața lui Tweed e în pericol. L-am auzit pe Craig spunând că împânzește Bahnhofstrasse și scuarul cu același nume cu trupele lui, pregătite pentru întâlnirea dintre Brazii și Tweed la Schweizerhof.
- Craig a spus că ținta e Tweed?
- Păi... O pauză. De fapt, nu. Cred că se gândește să te omoare pe tine.
- Mulțumesc pentru informații.
- S-ar putea să mai sun dacă o să mai aflu ceva. Vezi, încheie ea, vezi că m-ai judecat greșit? Nu toată lumea umblă numai după bani...
Newman puse receptorul jos și le raportă celorlalți ce i se spusese. Marler își aprinse o țigară lungă și trase un fum.
- Nu înțeleg ce urmărește. Din câte mi-ai spus tu despre ea, Bob, e omul profitului. Tot timpul.
- Și încă mai cred asta. Se poate ca asta să fie lovitura de deschidere. Bătu din palme. Nu ne putem permite să ne pierdem vremea cu ea. Acum, vă sunt clare fiecăruia pozițiile pe care le va ocupa în Bahnhofplatz cât timp va ține întâlnirea asta nebunească între Tweed și Brazii?
- Mie mi-e clar, zise Butler, și o să am pregătite câteva bombe fumigene.
- Și mie mi-e clar, zise Nield. O să am și eu câteva bombe fumigene. De ce folosim bombele astea... dacă suntem nevoiți?
- Pentru că, dacă vor fi împușcături, cu cadavre pe stradă, șeful poliției, Arthur Beck, va avea mult de furcă. Deci, suntem gata.
își verifică ceasul.
- Nu mai e mult, remarcă Marler. Ora zero se apropie...
Ève ieÈ™i din cabina telefonică foarte furioasă... furioasă pe Newman Auzi! Să insinueze că nu era interesată decât de bani! Era jignitor TotuÈ™i, important era faptul că reuÈ™ise să ia legătura cu el.
Era atât de supărată, încât nu-l observă pe bărbatul care o urmărea din pragul unei uși. Probabil că l-ar fi observat. Gustav, cel care o urmărise de la hotel, știa să fie o adevărată umbră.
O femeie atrăgătoare aruncă o privire spre locul unde acesta stătea, dar își întoarse repede privirea când Îl văzu. Gustav se încruntă. Știa de ce își întorsese privirea. Fața lui nu era un tablou prea frumos de privit. Nasul lui lung fusese spart într-o bătaie și acum era coroiat. Gura cu buze subțiri îi dădea un aspect dur. Ajunsese să nu-i mai placă femeile, cu excepția unui singur scop.
„Ce punea la cale Ève?" se întrebă el. Ceva necurat... altfel de ce-ar fi ieÈ™it să dea telefon cuiva dintr-o cabină telefonică, doar putea folosi telefonul din camera ei? ÃŽi va da raportul lui Brazii când va avea ocazia. Lui Craig nu-i va spune nimic... ăsta o să primească toate laudele, probabil o să-i spună că el i-a ordonat lui Gustav s-o supravegheze pe Eve.
Când Eve ajunse aproape de Baur-en-Viile, văzu limuzina cu geamurile de culoarea chihlimbarului trăgând lângă bordură. Se opri și se prefăcu că se uită într-o vitrină. Cu colțul ochiului Îl văzu pe Brazii ieșind din partea din spate, deschizându-și singur ușa. Brazii intră în fugă în hotel, uitându-se la ceas.
Eve așteptă până ce José luă limuzina ca s-o parcheze și intră, grăbită, în hotel, apoi urcă în camera ei. Din fericire, camera ei era la același etaj ca și apartamentul lui Brazii. Ajunsă în camera ei, încuie ușa, deschise un dulap de perete, se lăsă în genunchi și își căută pantofii împrăștiați pe jos. Scoase stetoscopul pe care Îl cumpărase dintr-un magazin din Zurich și Îl îndesă în geanta de umăr.
Se întoarse pe coridor și se duse încet la ușa de la camera de zi a lui
Brazii. Își pregătise deja o scuză în timp ce deschidea ușa și arunca o privire în încăpere. Nimeni. Închise ușa după ce intră, fugi ușor pe covorul gros, deschise un dulăpior, scoase o sticlă cu votcă, își turnă într-un pahar și o lăsă pe o masă din apropierea celor două uși glisante, prin care se ajungea în camera de ședințe în mijlocul căreia trona o masă lungă.
își lipi urechea de una din uși, iar materialul era atât de subțire, încât auzi voci. Scoase stetoscopul, îi fixă membrana pe ușă și își băgă cele două capete în urechi. Dacă ar fi auzit pe cineva venind, ar fi vârât stetoscopul în geantă și ar fi spus că venise să-și ia un pahar de votcă. Cu ajutorul stetoscopului auzi clar.
- Deci ai ajuns bine de la Sion, Luigi. Cum merg treburile pe acolo? întrebă Brazii cu vocea lui bubuitoare.
- Stația e gata de funcționare. Am testat contactul laser cu satelitul și a fost un succes colosal.
O voce pedantă, neplăcută. Accent italian.
- Fii mai precis. Ce s-a întâmplat exact când au făcut experimentul?
- Am folosit echipamentul care se găsea în camera din vechea casă, de pe coasta muntelui. Laserul era orientat pe numărul de telefon din acea cameră, care era inclusă în circuitul satelitului. A fost colosal!
- Dar ce s-a întâmplat exact când te-ai întors în cameră după ce ai trimis semnalul pentru numărul respectiv?
- Tot echipamentul era distrus. Capra legată era moartă... zgomotul acela înfiorător o omorâse.
- Deci funcționează. Lasă-mă să mă gândesc...
Eve își băgă stetoscopul înapoi în geantă. Bău repede jumătate din paharul cu votcă, dar păstră paharul când ieși din cameră, în cazul în care pe hol ar fi fost cineva, cineva ca Craig. Când ajunse în camera ei, se tolăni pe canapea.
„Ce dracu' a fost toată chestia asta?" se întrebă.
Nici măcar nu știa unde se află Sion-ul. Apoi îi veni o idee. Sări de pe canapea și nu uită să ascundă stetoscopul înainte să iasă din cameră. Tocmai deschisese ușa încet, când auzi voci pe coridor. Împietri.
- Cum se comportă savanții, Luigi? E absolut vital ca nici unul dintre ei să nu părăsească laboratorul. Dacă scapă vreunul...
- Nu va scăpa nici unul, domnule Brazii.
Auzi o ușă închizându-se. Zăngăni cheia în broască de parcă atunci ar fi deschis ușa, ieși și o încuie. Un bărbat gras, scund, îmbrăcat într-un costum gri de primă calitate venea către ea. Avea o față rotofeie, buze
senzuale și o mustață neagră care i se potrivea cu părul des. Se uită la ea cu un interes nerușinat când trecură unul pe lângă celălalt, apoi se opri, se întoarse și rămase în dreptul ei.
- Numele meu e Luigi, frumoasă doamnă.
- Numele meu e să fiu a naibii dacă știu cine ești...
Îl lăsă cu o expresie dezagreabilă pe figură și coborî în hol. Dădu o tură ca să se convingă că nici unul dintre durii lui Craig nu era prin preajmă. Apoi se duse la recepționer.
- Un prieten mi-a sugerat că ar fi foarte interesant să vizitez Sion-ul. Nici măcar nu știu unde e.
- În Valais, madame. Să vă arăt pe hartă. Ea studie harta, în timp ce acesta continuă să-i vorbească: Nu v-aș recomanda Sion-ul în această perioadă a anului.
- De ce nu?
- Sion-ul se află în cantonul Valais. Foarte cunoscut printre entuziaștii sporturilor de iarnă în timpul sezonului, dar sezonul e aproape pe sfârșite. Vremea s-a cam înrăutățit pe-acolo. Ni s-au raportat mai multe avalanșe. Dacă vă gândeați la o plimbare prin munți, eu nu v-aș recomanda-o.
- Mulțumesc.
Eve se întoarse în camera ei și încuie ușa. Își aprinse o țigară, își îndoi o mână la piept și își sprijini cu ea cotul celeilalte. Se plimbă încet dintr-o parte într-alta a camerei.
Era curios faptul ca Brazii, atât de conștiincios când venea vorba de securitate, să vorbească despre savanți și despre laborator în public. Apoi își aminti că pe lungul coridor nu era nimeni, în afara bărbatului aceluia gras, Luigi. Fără îndoială că Brazii verificase holul înainte să înceapă să vorbească.
își aduse aminte de ciudata conversație la care trăsese cu urechea. Își amintea fiecare cuvânt, deși nu reușea să înțeleagă ce voiau să însemne. Newman și Tweed ar fi înțeles, era sigură, ceea ce se vorbise acolo. Se pare că aceasta era o informație pe care ei ar trebui s-o aibă.
Tweed aștepta în holul de la Schweizerhof când Brazii ajunse la hotel, coborî din limuzină și intră, cu un aer energic, în hotel. Îi întinse o mână lui Tweed, pe care acesta i-o strânse.
- Am o cameră sus, unde putem vorbi, spuse Tweed și o luă înainte spre lift.
Brazii purta un costum albastru cu dungi subțiri, o cămașă albă și, foarte neobișnuit pentru el, o cravată țipătoare, în culori exotice. Deborda de energie și refuză invitația lui Tweed de a bea ceva.
- Fără alcool când discut afaceri.
Tweed pregătise două fotolii în cele două capete ale unei mese lungi de sticlă. Se așezară față în față, ca doi adversari într-un duel. Tweed nu spuse nimic; își scoase doar ochelarii și începu să-i șteargă cu o batistă.
- Am venit să vă propun să fiți partenerul meu într-un mare proiect istoric, îi spuse Brazii. Un plan care să schimbe întregul echilibru al puterilor mondiale.
- Pare destul de ambițios.
- Vestul a intrat într-un declin serios, va rămâne aproape fără apărare, își taie fondurile pentru armament aproape în fiecare zi. În Marea Britanie, ca și în alte țări, oamenii sunt demoralizați, nu mai au nici un orizont. Se lasă în voia sorții, domnule Tweed. Peste tot în lume legea și ordinea sunt încălcate. Criminalii controlează străzile. Avem nevoie de disciplina pe care o aveam odată, stabilitatea, sensul unui scop. Ne prăbușim într-o decadență morală, care nu face altceva decât să îmbolnăvească societatea actuală din ce în ce mai mult. Sau nu sunteți de acord cu mine?
- Până acum, tot ce ați spus e perfect adevărat, replică Tweed, punându-și ochelarii. Ce soluție propuneți?
- Avem nevoie de o conducere puternică și fără milă. Singurul lucru care i-ar trezi pe oameni este întoarcerea fricii. Când Rusia sovietică era puternică exista frică. Vestul era plin de energie, s-au pus bazele NATO. Popoarele erau în alertă, tot timpul cu garda sus. Numai renașterea Rusiei ca mare putere va insufla sentimentul de frică de care e nevoie pentru a-i da Vestului sensul unui scop. Bătălia pentru supraviețuire. Sunteți de acord, domnule Tweed?
- Continuați, vă rog.
- America e un abator. Președintele ei e un nebun indolent. Nu L-am cunoscut. Există părerea larg răspândită că Rusia nu mai contează Nu mai contează! Ridică tonul. Au un vast arsenal de rachete intercontinentale... care pot ajunge la Londra, la Chicago, în toată lumea. În fiecare lună se lansează de la baza secretă din Murmansk, portul lor degajat de ghețuri, un nou submarin nuclear, dintre cele silențioase și nedetectabile. În spatele Uralilor au fabrici subterane care produc tehnică nucleară, nouă și avansată, de război. Un diplomat american care s-a aventurat până acolo a fost expulzat de curând ca spion. De ce? Dacă nu e nimic de spionat? Rusia e un uriaș care doarme și care în curând se va trezi.
- Se zice că economia Rusiei e la pământ, comentă Tweed.
- Dacă e atât de adevărat, cum de-și permit să producă armamentul pe care l-am enumerat? întrebă Brazii.
- Asta e o enigmă, admise Tweed.
- Nu e decât o enormă perdea de fum care să orbească Vestul. În spatele președintelui lor, care își dă atâtea aere, Ivan Marov trage sforile, Îl manipulează pe actualul președinte ca pe o marionetă. Pentru a da Vestului impresia că Rusia e terminată, în timp ce el - Marov - repune pe picioare, împreună cu generalii și cu MOVAK-ul, puterea Rusiei. Ați auzit de Marov?
- Numele mi se pare cunoscut.
- Nu sunteți omul cu care aș juca pocher, domnule Tweed. Sunt sigur că știți foarte multe despre Marov. E un georgian care și-a schimbat numele. L-am cunoscut. Seamănă cu Stalin... mai ales când vrea să fie plin de șarm. Pentru moment se ascunde foarte grijuliu în spatele scenei. Americanii nu știu de existența lui, zise Brazii cu dispreț.
- Dumneavoastră ați stat o vreme în America, remarcă Tweed.
- M-am născut în Marea Britanie, dar am plecat în America de tânăr. Am devenit șeful executiv al unui imens consorțiu. Mi-am dat repede seama că ar trebui împărțit în șase unități independente. Cu o organizație atât de vastă, oamenii din vârf n-aveau nici cea mai mică idee de ceea ce se întâmplă mai jos. Am muncit zi și noapte ca să înfăptuiesc ceea ce știam că trebuie făcut. Știți ce s-a întâmplat?
- Spuneți-mi.
- Ceilalți membri din conducere și-au unit forțele ca să mă determine să demisionez. De ce? Pentru că acești „saci cu bani" care controlau imensul dinozaur aveau salarii enorme, plus dreptul de a avea o mare parte din afacerile care se încheiau și care îi transformau în milionari. Yankei ignoranți. M-am întors în Anglia.
- Ați menționat o organizație, MOVAK.
- E invenția lui Marov. O unitate secretă care să înlocuiască KGB-ul, iremediabil corupt. Sunt sigur că va împușca toți ofițerii KGB când va veni momentul să preia puterea.
- Ascult în continuare, zise Tweed.
- Așa că Vestul are nevoie de un șoc teribil, care să-l oblige să devină din nou puternic. Șocul acela va fi ridicarea bruscă a Rusiei ca putere mondială. Granița, ca și toate controalele vamale dintre Rusia și Bielo-rusia au fost desființate. Asta înseamnă, foarte simplu, că Rusia a înghițit Bielorusia. Următorul obiectiv e Ucraina.
- Și dumneavoastră sprijiniți oameni ca Marov să-și ducă la bun sfârșit obiectivul unei noi Rusii atotputernice? întrebă Tweed.
- Vă pot spune ceea ce vreau să fac doar dacă sunteți de acord să îmi fiți partener total. Noi doi am putea face o combinație invincibilă. Acum trebuie să vă hotărâți. Ora e târzie.
- De ce eu?
- V-am studiat palmaresul. Sunteți incoruptibil, foarte hotărât, vă țineți de cuvânt. Pentru prima oară, Brazii zâmbi. Sunteți o pasăre rară.
- Mulțumesc pentru compliment.
Tweed se ridică și începu, calm, să străbată camera de la un capăt la celălalt. Brazii Îl privi și avu grijă să nu mai spună nimic. Cu mintea lucrându-i cu repeziciune, Tweed se gândi la lucrurile pe care le spusese Brazii. Cu unele dintre ele se simțea obligat să fie de acord. Vestul se lăsa dus în voia valurilor, ca o navă fără cârmaci, spre o mare în furtună. În cele din urmă, Brazii vorbi:
- Pot să afirm că gândiți totul așa cum gândesc și eu. Știu că nu veți nega acest lucru. Vestul are nevoie de un șoc de magnitudinea unui cutremur.
Tweed ridică din umeri. Se întoarse și-l privi pe Brazii în față, întâlnindu-i ochii albaștri, ca de gheață. „Un om cu adevărat remarcabil,
uimitor", gândi el. După tiparul generalului de Gaulle, al lui Winston Churchill și al lui Konrad Adenauer. Zâmbi.
- Domnule Brazii. Trebuie să vă refuz oferta.
- Cu părere de rău? întrebă Brazii în timp ce se ridica.
- Trebuie să vă refuz oferta.
- M-am temut că veți lua această decizie. Acum voi pleca.
Brazii plecă, închizând ușor ușa în urma lui. Lui Tweed camera i se păru brusc goală, ca și cum o remarcabilă forță ar fi fost absorbită în neant.


Newman, îmbrăcat într-un fulgarin de tipul celor militare, cu revere largi, cu o pălărie cu boruri mari și cu un batic care îi acoperea jumătate de față, se plimba prin Bahnhofplatz, când începură să cadă fulgi rari și mici. Pe ultimele trepte de la intrarea în gara principală, stătea un bărbat care purta tot un fulgarin și o pălărie. Avea înfățișarea unui călător care tocmai coborâse dintr-un tren și aștepta să se oprească ninsoarea.
Newman se opri lângă el, în aparență pentru a-și aprinde o țigară.
- Ei, Marler, ai făcut rost de haine pentru Butler și pentru Nield?
- Da. Ei așteaptă chiar după colț, în Bahnhofstrasse. Hainele sunt reproduceri identice perfecte.
- Bun. Mă întreb dacă o să avem nevoie de ele. Volvo-ul a apărut?
- Până acum, nu. Dacă apare, o să le semnalizez, lui Butler și lui Nield. Sunt sigur că șarada va funcționa.
- Să sperăm, dacă va fi nevoie. Mă întorc ca să fiu aproape de intrarea de la Schweizerhof. Cel puțin, suntem pregătiți pentru ei...


29
După ce plecă din camera lui Tweed, Brazii evită să ia liftul. Fugi în jos pe scări, ajunse în hol, Îl traversă și se duse la barul situat mai izolat. Așa cum sperase, în această perioadă a anului barul era gol, cu excepția barmanului și a unui client. Craig.
- Vreau un Cointreau, îi zise Brazii barmanului. Puse o bancnotă mare pe tejghea. Nu vreau restul, dar eu și cu prietenul meu avem ceva confidențial de discutat. Te deranjează dacă aștepți în hol? Vezi de-acolo dacă mai vine vreun client.
Barmanul se chinui să nu verse paharul de Cointreau. Ochii îi erau pe bancnotă.
- Vă mulțumesc mult, domnule. Sunt afară dacă aveți nevoie de mine.
- Ei, zise Craig de îndată ce rămaseră singuri, a fost de acord să ni se alăture?
- Nu, din păcate. A refuzat.
- Atunci Îl așteaptă toporul.
Craig purta un palton gros și o eșarfă de mătase albă. Cu greu își ascundea satisfacția.
- Craig, zise Brazii încet. Dacă lui Tweed i se întâmplă ceva, o să am grijă să nu-i supraviețuiești mai mult de o oră. După felul cum te porți cu oamenii tăi, va fi o plăcere pentru oricare dintre ei să-mi îndeplinească ordinul.
- Bine. Craig tremura. Își bău restul de scotch repede. Am prins ideea, daroamenii lui? O să-ți stea în drum. Poți să fii sigur de asta.
- Mă tem că ai dreptate.
- Deci îmi dai mână liberă să-i elimin toată echipa de pe fața planetei?
- Da. Brazii tăcu. Bănuiesc că e singurul lucru inteligent pe care pot să-l fac.
- Corect. Rămâi să aștepți limuzina. Craig scoase un telefon mobil din buzunar, formă un număr și vorbi scurt:
- Craig la telefon. Vino și ia-mă. Avem treabă. Pregătește mașina cu oameni...
Stând în colțul unde Bahnhofstrasse intră în scuar, Newman își scutură zăpada de pe fulgarin. Nu încetase să se uite după Marler, care rămăsese pe scările de la gară. Apoi Îl văzu întinzându-și brațele, ca și cum s-ar fi plictisit.
Apăru Volvo-ul care începu să dea ocol scuarului. Craig, care stătea la intrarea în hotel, făcu câțiva pași pe stradă, în sens opus față de unde se afla Newman. Volvo-ul, cu trei bărbați înăuntru, șoferul în față și un altul în spate, se opri, iar Craig deschise ușa din spate și se strecură pe locul liber.
Newman își scoase baticul și pălăria, le băgă în haină și așteptă pe marginea trotuarului. Craig Îl văzu imediat și îi spuse ceva șoferului. Volvo-ul porni încet spre locul unde stătea Newman. În același moment, apărură doi bărbați îmbrăcați în haine de piele neagră, cu căști pe cap, îndreptându-se spre mașina care se apropia. Unul din ei bătu în geamul din spate.
Craig, derutat, îi spuse șoferului să oprească. Era convins că, fără să primească ordin, două dintre Bombardierele de Piele sosiseră. Coborî geamul în timp ce Newman se apropie de el.
- Nu e o seară prea plăcută, Craig, îi strigă Newman.
- Nu pentru tine. Tu ești primul, mârâi Craig.
Se aplecă la podeaua mașinii și apucă o pușcă de vânătoare. Unul din cei doi bărbați îmbrăcați în haine de piele, Butler, scoase un pistol cu gaze lacrimogene și trase în interiorul vehiculului. În același moment, Nield, îmbrăcat la fel, trase cu pistolul lui, peste umărul lui Butler, în locurile din față ale mașinii.
Sufocându-se, șoferul intră în panică și apăsă pe accelerator, în timp ce unul dintre tramvaiele albastre din Zurich, cu o constituție de tanc, întorcea ca s-o ia în jos pe Bahnhofstrasse. Craig întrezări, printre lacrimile care-i curgeau șuvoi, silueta uriașă. Apucă mânerul de la ușă, o deschise larg, se aruncă pe carosabil, rostogolindu-se, astfel încât Umerii să primească șocul, așa cum fac parașutiștii la aterizare.
Volvo-ul își continuă cursa doar câteva secunde. Câteva secunde prea lungi. Intră în masivul tramvai. Forța impactului strivi literalmente mașina. Cei trei bărbați dinăuntru dispărură în masa de metal diformă. Pasagerii tramvaiului erau speriați, dar nu și răniți.
Craig se clătină pe picioare, amețit. Își reveni, fugi în direcția opusă și dispăru. Pe carosabil zăcea arma pe care urma s-o folosească Craig. Newman le făcu semn din cap, lui Butler și lui Nield. Aceștia fugiră prin scuar și cotiră pe strada laterală și liniștită pe care se plimbase Tweed mai devreme.
își scoaseră hainele de piele și le înfundară, împreună cu căștile, într-o cutie de gunoi. Îmbrăcați acum în costume, dispărură în Gotthard, prin ușa care ducea în barul Hummer. Newman era deja în holul de la Schweizerhof și se ducea spre lifturi.
- E un accident groaznic afară, îi spuse recepționerului care se îndrepta spre ușa de la intrare. Niște nerozi beți au intrat într-un tramvai... cel puțin, asta mi s-a spus.
Se duse direct în camera lui Tweed. Brazii, care era încă la bar, Îl auzise. Își țuguie buzele. Dacă Craig era amestecat în toată povestea asta, devenea o responsabilitate. Asta dacă mai era încă în viață.
- Am văzut, zise Tweed când Newman ajunse în camera lui. Deci războiul a început cu adevărat.
- Craig avea o pușcă de vânătoare...
- Știu. Am văzut și asta. Zăcea pe carosabil. Am refuzat oferta lui Brazii de a lucra cu el... În parteneriat. Nu pot fi decât douăzeci de minute de când Brazii a ieșit din această cameră, iar ei au încercat deja să te ucidă. Probabil că însuși Brazii a dat acest ordin. Nu e numai crud, e și brutal.
Vocea lui Tweed era mai aspră decât o auzise Newman vreodată.
- Ce parteneriat? întrebă el.
Tweed se așeză și îi povesti tot ce îi spusese Brazii.
- E ciudat, comentă Newman, care se așezase într-un alt fotoliu. Nu pot să nu recunosc că sunt de acord cu unele lucruri pe care le gândește. Doar cu unele dintre ele.
- Și eu la fel, încuviință Tweed, darn-a menționat un alt aspect al situației mondiale - deși sunt sigur că-l avea în cap. Dacă Rusia devine din nou o putere, va fi o barieră împotriva Chinei, care devine din ce în ce mai agresivă pe zi ce trece. Testele de la Lop Nor au fost încununate de succes, testele în care au lansat rachete intercontinentale cu o rază mai mare de opt mii de kilometri. Asta înseamnă că aceste rachete pot ajunge la Londra... sau pe coasta vestică a Statelor Unite. Brazii are logica de partea lui, poate gândi la nivel global, ceea ce puțini din slabii noștri politicieni pot face. Ceea ce mi se pare respingător sunt metodele lui. Ar putea să argumenteze că acesta e singurul fel de a duce la bun sfârșit o modificare necesară în echilibrul de putere al lumii.
- Noi ce facem acum?
- Îl eliminăm pe Brazii și toate lucrările lui...
Craig se întoarse pe Bahnhofstrasse luând-o pe străzi laterale și ieșind într-un loc aproape opus intrării în Baur-en-Viile. Intrând în holul de la recepție, o văzu pe Eve venind spre el.
- Craig, voiam să...
- Las-o baltă.
Craig continuă să meargă, aruncând o privire asupra tuturor vizitatorilor care stăteau și pălăvrăgeau la o cană cu ceai. Se duse la un bărbat slab, cu o față ca de mort și cu un bandaj care îi acoperea ceafa.
- Marco, vino sus cu mine. O să avem o ședință în sala de consiliu a lui Brazii... cu Luigi. Mișcă-te!
„încântător bărbat", își zise Eve după ce el o insultase.
Apoi ascultă cu atenție. Peste toate mormăielile stinse ale oaspeților hotelului răspândiți prin tot holul, auzi fiecare cuvânt pe care i-l spuse Craig lui Marco. Eve avea auzul ascuțit, dar Craig, încă furios, ridicase vocea mai mult decât intenționase. Îl urmări dispărând în lift, așteptă, apoi urcă și ea în unul liber.
Tocmai cotise pe lungul coridor care ducea spre camera ei, când se opri și se dădu înapoi câțiva pași. José intra în camera de zi a lui Brazii. Probabil că Craig și acoliții lui se duseseră deja în camera de consiliu.
Se duse înapoi în camera ei, dar lăsă ușa întredeschisă. Încă mai ținea în mână paharul cu votcă pe care tocmai Îl comandase de la bar când Îl întâlnise pe Craig care venea de pe stradă. Luă o înghițitură, stând în picioare aproape de ușă.
Câteva minute mai târziu, auzi o ușă închizându-se. Când se uită afară, Îl văzu pe José mergând în direcția opusă. Se hotărî să mai riște o dată. Luându-și stetoscopul din dulap, Îl vârî în geantă, ieși din cameră și se întoarse în camera de zi a lui Brazii. Deschise încet ușa, cu paharul de votcă pe jumătate băut în cealaltă mână. Camera era goală. Merse în vârful picioarelor până la ușile glisante, închise, de la camera de consiliu, își puse paharul pe un pervaz, scoase stetoscopul și ascultă. Craig vorbea pe un ton amenințător:
- Repet, numai pe Tweed să nu-l răniți. Dumnezeu știe de ce, darsunt instrucțiunile personale ale lui Brazii.
- Ai mai spus asta o dată, protestă vocea lui Marco.
- Tacă-ți fleanca! Ascultați. O mai spun o dată, ca să vă intre în capetele alea seci. Asculți, Luigi?
- Cu amândouă urechile.
- Nu faceți pe glumeții cu mine. Ascultați aici, fir-ați voi să fiți! Fiecare membru al echipei lui Tweed este o țintă de lichidat. Aici intră Paula Grey, Robert Newman, Philip Cardon și, posibil, Bill Franklin. Îl lăsăm pe Franklin în pace până ce avem confirmarea adevăratului său statut.
- Scuză-mă, zise Luigi, darei știu de Sion?
- Ajung și la asta. Am spus să ascultați. Mai sunt doi membri în banda lui Tweed, a căror identitate nu se cunoaște pe moment. Au apărut în Bahnhofplatz târziu, pe la prânz, îmbrăcați în costume de motocicliști din piele neagră. Și ei vor fi omorâți, când o să aflăm cine sunt. Până acum e ceva neclar?
- Ei știu de Sion? întrebă Luigi îngrijorat.
- Sunt sigur că nu. Chiar dacă știu, n-o să ajungă niciodată acolo. Nu ies din Zurich vii. Și cum garantăm noi asta? Punând un grup la
aeroportul Kloten, un altul la Hauptbahnhof, în caz că încearcă să plece cu trenul. Vor fi împușcați. Și să vă asigurați că sunt morți.
- Și dacă pleacă cu mașina din Zurich? insistă Luigi.
- În cazul acestei întâmplări neprevăzute, există echipe de motocicliști pregătite pe toate șoselele. Zurich-ul va fi sigilat. Craig tăcu. Și ca rezervă finală, tu ai echipe de motocicliști la Sion, Luigi?
- O echipă de elită așteaptă acolo...
Eve își strecură stetoscopul în geantă. Avu grijă să nu-și uite paharul cu băutură când se furișă afară din cameră și se întoarse în dormitorul ei. Încuie ușa și rămase sprijinită de ea, respirând greu de emoție.
„Așa, acum e mai mult decât suficient, își zise ea. Iar cei trei adjuncți de vârf ai lui Craig sunt Marco, expertul în aruncarea cuțitului, Luigi, care se pare că e șeful a ceea ce este la Sion, și Gustav, care face poc cu pistolul. Mă întreb de ce nu era și el acolo."
Gustav intră în barul de la Schweizerhof și Îl găsi pe Brazii uitându-se la ceas, cu o figură plictisită. Brazii își ridică privirea, Îl văzu pe Gustav și se încruntă.
„Chiar și bărbații se tem de fața mea, se gândi Gustav. Chiar și bărbații puternici."
Se duse imediat la Brazii, cerându-și scuze la nesfârșit că nu ajunsese mai devreme.
- José și-a scrântit glezna dreaptă și e cam complicat pentru el să conducă. Limuzina vă așteaptă afară.
- Atunci, să plecăm imediat. Și nu-mi deschide ușa. Nu-mi place agitația.
O oră mai târziu, operatorul sună în camera lui Newman.
- La telefon e un domn. N-a vrut să-și spună numele. A spus că-l cunoașteți foarte bine și că l-ați întâlnit ultima oară într-un loc numit Kimmeridge. L-am pus să-mi spună numele ăsta pe litere. Sper că l-am pronunțat corect.
- Da. Faceți-mi legătura.
- Domnul Newman?
Numai două cuvinte fură rostite la telefon, dar Newman recunoscu vocea lui Archie.
- Da, la telefon. Îmi pare bine să vă aud.
- Domnule Newman, știu unde sunteți. Vorbesc dintr-o cabină telefonică din apropiere. Pot să trec să vă văd?
- Bineînțeles, domnule Sullivan. Recepționerul vă va spune numărul camerei mele.
Archie închise. Era atât de deștept ca să-și dea seama că se va prezenta la recepție ca domnul Sullivan. Newman fu sigur că Tweed ar fi vrut să-l cunoască, dar se duse în prealabil la el în cameră, ca să se convingă de acest lucru.
Tweed rămase surprins să audă că Archie e în Zurich, dar fu întru totul de acord să-l vadă împreună cu Newman.
- În camera asta, zic eu, continuă el. E mai mare. Așa că mai bine l-ai anunța pe recepționer.
Newman Îl întâlni pe Archie la lift și nu spuse nimic până când ajunseră în camera lui Tweed. Tweed Îl întâmpină cu căldură, îi indică un fotoliu confortabil și Îl întrebă dacă nu vrea ceva de băut.
- Doar apă, vă rog.
Archie purta o haină groasă de blană pe care și-o scoase, o pălărie cu boruri și, ca de obicei, avea în colțul gurii chiștocul unei țigări stinse, pe jumătate fumate.
- Pot să vă întreb de unde știați că Bob e aici? întrebă Tweed amabil.
- Simplu. I-am telefonat Monicăi la Park Crescent. M-a verificat foarte conștiincioasă, apoi mi-a dat numărul acestui hotel. Domnilor, sunteți în foarte mare pericol.
- Ce fel de pericol? întrebă Tweed.
- Dumneavoastră trebuie să fiți cruțat. Brazii a ordonat să nu fiți rănit în nici un fel. Archie tăcu și își întoarse privirea spre Newman. Informatorul meu mi-a spus că Craig, cu consimțământul lui Brazii, le-a ordonat bandiților lui să-i elimine toți oamenii lui Tweed, inclusiv pe tine. Se uită din nou la Tweed. Au nume. Paula Grey, Robert Newman, Philip Cardon. Știu, de asemenea, că mai sunt doi oameni, dar încă nu au numele lor.
- înțeleg.
Tweed se ridică și își înfundă mâinile în buzunare, ca să nu se vadă că-și strânge și-și desface pumnii pentru a-și recăpăta stăpânirea de sine. Era într-o stare de furie cum de mult nu mai trăise. Ideea de a fi lăsat în viață, în timp ce echipa lui era spulberată, Îl umplea de venin. Făcu turul camerei de câteva ori, apoi se așeză lângă Archie.
- Cuvântul „a elimina" l-ați folosit dumneavoastră, sau știți sigur că e cuvântul folosit de Craig?
- Se pare că Craig a folosit exact acest cuvânt, replică Archie și sorbi o gură de apă din paharul pe care i-l dăduse Newman.
- înțeleg, zise din nou Tweed.
- Pericolul e grav, continuă Archie. Informatorul mi-a spus că vor fi echipe de ucigași care așteaptă la aeroport, la gara principală de peste drum, și altele care supraveghează drumurile și șoselele ce ies din Zurich.
- Ne-au încolțit cam strâns, remarcă Newman. Archie zâmbi, un zâmbet cald.
- Acum trebuie să plec.
- Cât îți datorez pentru cheltuielile și onorariul tău? întrebă Newman.
- Două mii de franci pentru cheltuieli. De data asta, nu vreau onorariu. Marler e întotdeauna foarte generos cu mine. Și de data asta, ținând cont de informațiile grave pe care le-am adus, sunt bucuros să vă fac un serviciu.
Newman își scoase portofelul, numără patru bancnote de o mie de franci și le puse pe o masă din fața lui Archie. Archie ridică două dintre ele și le lăsă pe celelalte.
- Nu mă face să mă simt prost. Ar trebui să plec acum.
- Hotelul s-ar putea să fie supravegheat, Îl avertiză Tweed. Se ridică, se duse la fereastră și își dădu seama că draperiile fuseseră trase. O să fie frig afară, Îl avertiză pentru a doua oară.
- Era întuneric și când am intrat prin bistrou, restaurantul acela mic, deschis pentru public, cu ușa care dă în stradă. Pe acolo am intrat, explică Archie. O să mă întorc tot pe-acolo, o să comand o ceașcă de cafea și o să aștept până o să plece vreun grup de fete. O să plec cu ele, întrebându-le în germană cum se ajunge la lac. Când am venit, am intrat
în bistrou, așa cum am mai spus, apoi în hol prin ușa care dă în hotel. Oricine ar supraveghea hotelul a văzut un bărbat care a intrat în cafenea și Îl va vedea pe același bărbat ieșind cu câteva fete. Sunt cât se poate de precaut.
- Vă mulțumesc pentru ajutor, spuse Tweed, ridicându-se și însoțindu-l până la ușă. Trebuie să aveți grijă de dumneavoastră. Animalele sălbatice au ieșit după pradă.
- Mulțumesc. Și nu uitați de Marchat, la Sion.
Newman Îl conduse pe Archie până în holul hotelului, dar fără să iasă din lift, iar când se întoarse Îl găsi pe Tweed plimbându-se din nou prin cameră.
- Se pare că suntem prinși în cursă, comentă Newman.
- Așa s-ar părea, replică Tweed.


30
În aceeași zi, ceva mai devreme, Philip prinsese un expres din Zurich spre Geneva. Ar fi vrut să treacă pe la vagonul restaurant, dar își dădu seama că nu-și poate lăsa valiza în compartimentul de clasa întâi. Trenul era liniștit, și, pe toată durata acestei călătorii care tăia Elveția în diagonală, avu compartimentul doar pentru el.
Începu să ningă tare la puțin timp după ce trenul ieși din Zurich. Privind căderea oblică a perdelei albe, aproape adormi. Se ridică, deschise fereastra și lăsă aerul de gheață să invadeze compartimentul preț de câteva momente, apoi o închise la loc.
După o oprire scurtă la Berna, expresul își continuă drumul și ninsoarea încetă. Mai târziu, când cerul se însenină și ieși soarele, avu o vedere panoramică în est. Era vizibil capătul vestic al masivului lanț Bernese Oberland care străjuia intrarea în Valais.
„Nu arată prea ospitalier", își zise.
Ajunse la Geneva, luă un taxi până la Hotel des Bergues și ceru o cameră cu vedere spre Rhone. Luă cina mai devreme și când ajunse în cameră deja se întunecase. Rămase la fereastră, uitându-se la Rhóne-ul pe care treceau sloiuri mici de gheață.
Își aminti schimbul de focuri la care luase parte împreună cu Paula în Orașul Vechi. Doamne, femeia asta avea curaj! Acum regretă că nu venise cu el. Tăcerea din cameră începu să-l calce pe nervi. Deschise radioul pentru puțină muzică. De la moartea soției sale, nu mai fusese în stare să suporte tăcerea dintr-o încăpere de unul singur.
Își potrivi ceasul de călătorie să sune devreme, făcu un duș, se îmbrăcă în pijama și se vârî în pat. Citi câteva pagini dintr-o carte, stinse veioza și, brusc, se simți încordat. Se gândea la Jean.
Stătuse în acest hotel cu răposata lui soție și la sosire fusese atent să nu i se dea aceeași cameră. Rămase nemișcat, întins pe spate. Camera aceasta avea un pat dublu. Camera în care stătuse cu Jean avusese și aceea un pat dublu. Devenise un automatism pentru Philip să aleagă partea dreaptă a patului, cum te uitai de la picioare. Jean dormise întotdeauna în cealaltă parte.
Îi veni în minte Eve. Realiză brusc că atunci când era singur se gândea adesea la Jean... de fapt, o făcea în fiecare zi, darla Eve se gândea rar, în ciuda perioadei de timp pe care o petrecuse împreună cu ea. Numai când era cu ea Îl ținea sub vraja ei. Știa că ea se apropia de el din ce în ce mai mult de fiecare dată când se întâlneau. Știa acum și că nu era pe aceeași lungime de undă cu ea.
înainte să adoarmă, se întoarse pe partea cealaltă. Pe una din fețe, perna era umedă. Alarma de la ceas Îl trezi brusc. Visase că era cu Jean, plimbându-se pe o stradă într-un oraș ciudat și flecărind ca două coțofene. Întotdeauna când aveau ceva de vorbit, o lungeau cât puteau de mult.
Se spălă, se rase și se îmbrăcă repede. Își duse paltonul și valiza jos, în restaurantul Pavillion. În hol, un bărbat gras, cu o mustață stufoasă, citea un ziar. Preț de o clipă, privirile li se întâlniră.
Philip se uitase în mersul trenurilor de cu seară, în timp ce-și lua cina. Ajunse în gara Cornavin cu câteva minute înainte ca expresul să plece. Când trenul intră încet în gară, Philip era în spatele unui stâlp de unde Îl putea vedea în toată lungimea lui. Pe plăcuțele de metal de pe vagoane erau înscrise destinațiile, cu stația finală Milano.
Nu mai era nimeni prin preajmă, cu excepția a doi lucrători, în uniformă, ai căilor ferate. Se uita și el la minutarul ceasului de pe peron. Trenurile elvețiene plecau întotdeauna exact la timp. Fugi spre expresul în care se pare că nu se mai suise nimeni și se urcă într-un vagon de clasa întâi. Ușile automate se închiseră în spatele lui și lungul expres internațional părăsi gara Cornavin.
Singura porțiune a trenului pe care Philip nu putuse s-o vadă era vagonul din față, din cauza unei cotituri pe care o făcea peronul. Nu-l surprinse faptul că era singurul pasager. La ora aceasta matinală, la începutul lunii martie, anticipase puțini călători.
În vagon, se așeză într-un loc pentru două persoane, cu fața la locomotivă și alte două locuri similare. Alesese partea stângă a trenului, pentru că pe partea cealaltă urma să fie lacul Geneva. Nu voia să-i revină amintirile călătoriei pe care o făcuse cu Jean, când priviseră amândoi panorama lacului și a munților Franței de pe malul îndepărtat.
Starea emoțională a lui Philip se schimbase. Era într-o dispoziție sufletească cât se poate de sumbră.
„Dumnezeu să-l ajute pe cel care-mi va sta în drum", își zise.
Ușa dintre vagoane se deschise și un bărbat păși agale spre el. Un bărbat gras, cu o mustață stufoasă și o față rumenă și sinceră. Bărbatul care stătuse în holul de la Hotel des Bergues cu o seară în urmă.
- Pot să mă așez aici, în fața dumneavoastră, domnule? întrebă grasul.
Vorbi în engleză; își ținea paltonul pe braț și era îmbrăcat cu un costum albastru și o cravată de un galben pal care parcă despica o cămașă albă, impecabilă. Rămase în picioare, așteptând răspunsul lui Philip.
La exterior, Philip era amabil... chiar zâmbi. Făcu un gest către locul din față.
- Vă rog luați loc.
În interior era tensionat și rece ca gheața. Dacă ăsta era începutul necazurilor, așa să fie. Îl va lăsa pe cel nou-venit inconștient.
- Sunteți foarte amabil, zise grasul, așezându-se. Până acum, se pare că noi suntem singurii doi pasageri din tren. Nu-mi place să călătoresc singur. Cartea mea de vizită, domnule.
Philip luă micul dreptunghi de carton. Când citi avu un șoc. Leon Vincenau. Inspector. Poliția Geneva.
- Mulțumesc, spuse el repede.
Zâmbi din nou și îi returnă grasului cartea de vizită. Vincenau dădu din mână.
- Vă rog s-o păstrați. S-ar putea să vreți să luați legătura cu mine.
- De ce aș vrea să iau legătura cu dumneavoastră? întrebă Philip în timp ce băga cartea de vizită în portofel.
Era și un număr de telefon pe ea.
- Deoarece călătoriți singur. Pentru că lumea - chiar și Elveția -s-a transformat într-o grădină zoologică periculoasă. Acum vreo două zile parcă, am strâns șase cadavre de pe stradă, după un schimb de focuri la Geneva.
- Atunci, am făcut bine c-am plecat din Geneva. Dacă îmi permiteți să întreb, e o călătorie de afaceri sau de plăcere?
- Nu sunt niciodată sigur. Un detectiv e de serviciu douăzeci și patru de ore pe zi.
- Călătoriți departe? întrebă Philip.
„Să-l ia naiba dacă are chef de glumă, se gândi el. Eu voi fi cel care pune întrebări."
- Capăt de linie. La Milano. Un oraș teribil. Dacă vrei să treci strada, răspunzi de viața ta. Ești pe verde și se face roșu când ești pe la trei sferturi de drum. O adevărată armată de motorizate se năpustește spre tine. Dacă nu te grăbești, dau peste tine. Dădu din mână. Þări diferite, maniere diferite. Vă deranjează dacă fumez o țigară?
- Fumați. Cred c-o să termin și eu una din cele câteva țigări pe care le fumez într-o zi...
Grasul scoase o cutie cu trabucuri, luă unul, îi reteză cu grijă capătul pe care Îl puse în scrumieră, apoi scăpără un chibrit ca să aprindă trabucul, plimbând bățul înainte și înapoi.
În următoarea oră, Philip, pe care peisajul de afară Îl intriga din ce în ce mai mult, speriindu-l aproape, nu zise nimic. Vincenau, învăluit în fumul trabucului pe care Îl fuma încet, nu zise nici el nimic. Philip bănuia că e vechea tehnică a poliției... folosirea tăcerii pentru a-l face pe suspect să înceapă să spună ceva.
După ce ieși din Montreaux, expresul intră în vastul și nesfârșitul defileu care era Valais-ul. Philip privea pe geam la o lume înghețată. Pe ambele părți, zona era împrejmuită de șiruri de munți înalți, colțuroși și mohorâți.
Munții, ale căror vârfuri se înălțau atât de mult deasupra expresului, încât uneori nu se mai vedeau, erau acoperiți cu zăpadă. La intervale
regulate, văi misterioase cu intrările străjuite de stânci imense dispăreau ascunse de pereți muntoși.
Din când în când, în perete se deschidea o spărtură îngustă, sinistră, o crevasă care adăpostea o cascadă din fibre solide de gheață. Văzu aflorimente imense de rocă peste care, la un moment dat, se revărsase apă. Acum, apa înghețase în stalactite ca niște pumnale, mai lungi de treizeci de metri. Erau atât de multe, încât se formau adevărate palisade de gheață.
Trecură prin Martigny, un orășel înghesuit sub o rocă uriașă care atârna amenințătoare deasupra lui, strălucind ca o oglindă imensă când o rază scurtă de soare străpunse pătura neagră și joasă de nori. Nu se vedea nici un semn de viață, iar străzile erau îngropate adânc sub zăpadă.
Philip se gândi că nu mai văzuse niciodată o asemenea pustietate, ca și cum această parte de lume se întorsese la sălbăticia erei glaciare. Știa că Vincenau îi urmărea reacțiile, ascuns de fum, și nu-și exterioriză emoțiile.
Calea ferată trecea prin mijlocul acestei văi care nu era acum decât o întindere mohorâtă de zăpadă. Ici-colo mai apărea și câte o urmă de viață. Din coșul unei case de piatră cocoțate pe o margine de stâncă, se ridica o dâră de fum ca să se piardă în norii de deasupra lor. Putea să fie mai rău în Siberia?
Vincenau scutură scrumul din trabuc, pe care Îl folosi apoi ca indicator.
- Vedeți lucrul acela ca un șarpe care urcă pe la jumătatea muntelui? E un trenuleț.
Philip privi cu neîncredere cele două vagoane minuscule ce păreau să atârne pe fața muntelui, în timp ce se târau mai sus și mai sus.
- Unde se duce? întrebă el.
- Se oprește chiar aproape de ghețar. Sunt acolo câteva sate care trebuie servite. În martie, e singurul lor mijloc de comunicație cu lumea exterioară. Trenul trebuie să aibă un mic plug pentru zăpadă atașat în față.
- E perfect dacă îți place viața liniștită, comentă Philip.
- Oamenii care supraviețuiesc aici sunt un soi dur, voinic. Problema e că toți tinerii au plecat, atrași de luminile orașului. Sunt sate sus, în munții ăștia, care sunt pustii, casele abandonate. Case vechi, de lemn, cu acoperiș de șindrilă. În afară de turism și de viile care apar mai târziu, când se face frumos, Valais-ul e pe moarte.
Vincenau vorbise mult și, încă o dată, Philip avu senzația că însoțitorul său, conducând conversația în franceză, îi studia reacțiile. Se uită la ceas, se ridică și își luă valiza din plasa pentru bagaje.
- Vă dați jos la Sion? întrebă Vincenau.
- Da.
- Uitați-vă pe geam.
Treceau mai încet pe lângă o gară mică. Pe peron se afla un grup de ceea ce păreau a fi tineri refugiați, așteptând un tren care să oprească. Unii aveau în mâini schiuri rupte. O fată era în cârje și avea piciorul drept înfășurat în bandaje. Toți arătau extrem de nefericiți. Vincenau oftă.
- Au căutat-o cu lumânarea.
- Făcând ce? întrebă Philip.
- Mergând la schi, când au fost avertizați că vremea e în schimbare și că pârtiile sunt înșelătoare.
Expresul încetini și mai mult și Philip văzu pe geam un aerodrom. Era destul de aproape de calea ferată, iar un plug stătea nemișcat la capătul unei piste ce tocmai fusese curățată.
- E chiar la ieșirea din Sion, zise Vincenau. Probabil că așteaptă un elicopter să aterizeze.
- Păi, mai bine m-aș duce la ieșire. Trenurile astea nu stau prea mult în stații.
- Un minut, la Sion, zise Vincenau.
Se ridică de pe scaun, ca să dea mâna cu Philip, după ce-și stinse trabucul. Stătu aproape de Philip, care observă că nasul cărnos al detectivului era străbătut de vinișoare roșii. Cu siguranță, detectivului elvețian îi plăcea vinul.
- Nu vă duceți în munți, spuse Vincenau foarte insistent.
- Mulțumesc pentru companie. Sper ca în Milano condițiile să fie mai bune.
Philip stătea chiar lângă ușa de ieșire când trenul se opri și ușile se deschiseră automat. Fu singurul pasager care coborî pe peron. Așteptă, nu văzu nici un funcționar al gării, nu văzu pe nimeni. Expresul o luă din loc, și Philip se uită după el cum dispare rapid. Se simți ca și cum ar fi pierdut și ultima legătură cu civilizația.
Vincenau nu mergea până la Milano. Se dădu jos la prima stație, Brig. Se duse în grabă la un telefon și formă numărul personal al lui Beck de la cartierul general al poliției din Zurich.
- Beck la telefon.
- Aici inspectorul Vincenau, domnule. Vorbesc din Brig, în Valais. L-am însoțit pe Philip Cardon, într-un expres de la Geneva. Nu mi-a spus cum Îl cheamă, dar se potrivea cu una din descrierile pe care mi le-ați dat. O să o repet...
Repetă descrierea, în timp ce Beck, în biroul său cu vedere spre Limmat, asculta cu atenție. Vorbi numai după ce Vincenau termină.
- Da. E Philip Cardon. Unde se ducea?
- S-a dat jos din tren la Sion.
- Cine mai era cu el?
- Nimeni. Era singur. De asta sunt sigur.
- Singur! O, Doamne...
După ce termină de vorbit cu Vincenau și după ce se înțeleseseră să ia următorul expres spre Geneva, Beck, care nu dormise toată noaptea, puse receptorul jos și rămase pe gânduri. Veștile Îl îngroziseră. Beck era omul deciziilor rapide. Sună la Schweizerhof, ceru să vorbească cu Tweed și îi spuse că vine la el.
În camera lui, Tweed îi spuse și lui Newman ce-i zisese Beck. Nici el nu dormise. Þinuse o întrunire cu Newman, Marler, Butler și Nield, pe problema părăsirii Zurich-ului în viață.
- Am un plan, sugerase Marler. Luăm un tren. Preferabil, un expres matinal, înainte ca navetiștii să invadeze gara. Eu voi conduce o echipă de protecție... deghizați în uniforme de funcționari ai gării.
- Cum o să pui mâna pe ele... Începu Newman, dar fu întrerupt de Tweed:
- Nu e bine. Vor fi și pasageri prin preajmă, iar dacă se ajunge la focuri de armă, ne putem trezi cu cadavre.
Orice plan era sugerat, până la urmă se ajungea la obiecțiile lui Tweed că vieți inocente vor fi în pericol. Pentru prima oară în viața lui, Tweed era făcut mat.
Erau încă toți în camera lui Tweed când Beck ciocăni la ușă, intră cu haina de blană plină de zăpadă, pe braț. Tipic pentru el, trecu direct la subiect:
- Tocmai am aflat că Philip Cardon a ajuns la Sion.
Explică pe scurt circumstanțele care, la ordinele lui, Îl duseseră pe inspectorul Vincenau la Hotel des Bergues.
- Acolo au stat Philip Cardon și Paula Grey în noaptea masacrului de la Geneva. Nu știu ce instinct m-a sfătuit să țin hotelul sub observație.
- Păi, cel puțin, Philip a ajuns acolo bine, zise Tweed.
- Ce dracu' e cu tine? explodă Beck. Un singur om împotriva trupelor pe care Brazii le-a adus din Franța și Germania!
- Se va descurca...
- Așa speri.
Nu era un răspuns care să-l facă pe Tweed să se simtă mai bine. Apoi îi explică lui Beck că erau prinși în Zurich ca într-o capcană... și de ce. Beck ascultă, apoi se așeză, încruntându-se.
- Cu asta nu mai sunt de acord, anunță el grav. Mai așteptați aici două ore. Luați un mic dejun ușor. După care mergeți la gara principală și luați primul expres.
- La ce te gândești? se interesă Tweed.
- O mulțime de polițiști în uniformă, plus oameni în civil, vor verifica identitatea fiecărei persoane în afara și din Hauptbahnhof. Vor fi percheziționați să nu aibă arme. Pentru că, din ce mi-ai spus tu, toți oamenii lui Brazii vor fi înarmați. O să aranjez cu mai multe secții de poliție să pregătească celule pentru ei. Zâmbi cu răutate. Domnul Brazii nu mai trage sfori cu bancherii aceia care făceau presiuni asupra mea.
- De ce nu? întrebă Tweed.
- Pentru că Brazii le-a promis profituri imense pentru anumite fonduri cu care l-au împrumutat. Acum, acești bărbați, așa-zis inteligenți, cred c-au fost trași pe sfoară. Ei știu că Brazii a transferat fonduri imense la Banca Zurcher Kredit din Sion. Fără îndoială, pentru a plăti armata de mercenari pe care a strâns-o acolo. Mercenarii sunt scumpi. Și chiar dacă ei nu s-ar fi răzgândit, eu tot aș fi dat drumul acestei operațiuni de curățenie.
- Ești un prieten bun, îi spuse Tweed.
- Sunt un polițist bun. Acum trebuie să mă întorc repede la cartierul general pentru a organiza operațiunea. O voi supraveghea personal.
În camera lui de zi de la Baur-en-Viile, Brazii îi dădea instrucțiuni secrete lui Gustav, unul dintre cei câțiva oameni în care avea încredere.
- Sunt sigur că se scurg informații din interiorul organizației noastre. Vreau ca informatorul să fie identificat și eliminat. Ai aparatura aceea de ascultare și înregistrare pe care poți s-o ascunzi oriunde. Folosește-o.
- Pentru început, aș vrea să instalez una în biroul lui José.
- José? Chiar crezi asta?
- Cel puțin, putem să verificăm. De asemenea, mai am un suspect în minte. Pot folosi și aici un aparat de ascultare. Am permisiunea de a verifica pe cine vreau?
- Bănuiesc că e singurul mod de a fi sigur. Cine e cel de-al doilea suspect?
- În această fază, n-aș vrea să-l deconspir.
Brazii se uită la el, mângâie câinele, pe Igor, care stătea în picioare lângă fotoliul lui, ca și cum ar fi încercat să simtă și cea mai mică nemulțumire a stăpânului său. Își arătă colții, liniștindu-se pe măsură ce stăpânul lui Îl mângâia.
Se auzi un ciocănit în ușă și Brazii strigă:
- Intră.
Apăru Marco îmbrăcat în palton, ținând în mână o lesă de câine.
- E timpul să mergi să faci o plimbare, Igor, zise Brazii.
Îi auzise pe unii posesori de câini spunând „plimbărică", dar el detesta cuvântul acesta și tot ce implica el. Pentru Brazii, Igor era un câine de pază, un câine de atac, dacă era necesar. Igor începu să se agite când
văzu lesa, se liniști când i se puse la gât și ieși din cameră smucindu-se când Marco închise ușa.
- E un animal aprig, remarcă Gustav. Simte când sunteți supărat.
- E doar un câine, zise Brazii tăios. Cum propui să închei această verificare secretă dacă descoperi vreun informator?
- Voi aduce caseta direct la dumneavoastră. Apoi veți putea asculta chiar dumneavoastră, la casetofonul personal, ce s-a spus acolo.
- Fă-o.
Îl studie pe bărbatul cu nasul coroiat, în timp ce acesta se ridica să plece. Gustav era, probabil, omul cel mai de încredere dintre toți cei pe care îi angajase. Chiar și decât Craig, care avea tendința de a o face lată. În acel moment, Craig intră în cameră chiar când Gustav, fără să se uite la el, pleca. Craig, ca de obicei, nu se ostenise să bată înainte să i se spună că poate să intre. Își înfundă trupul mătăhălos într-un fotoliu sculptat, care scârțâi sub greutatea lui.
- Totul e aranjat, șefu', raportă Craig. Și nimeni n-a ieșit din Schweizerhof. E supravegheat douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru.
- Deci, i-am prins. Eu plec din Zùrich. José È™i Gustav rămân deocamdată aici, ca să vadă cum evoluează situaÈ›ia. Mai poate rămâne o singură persoană care să-l asiste pe José.
- Cine?
- N-are importanță. Avionul meu a venit de la Belp la Kloten. Tu vii cu mine.
- Și Eve? întrebă Craig.
- Rămâne și ea aici. I-am spus.
- Unde mergem?
- La Sion, bineînțeles.


31
- Poliția. Bărbatul în haine civile își întinse insigna în fața individului cu înfățișare dură care se prefăcea că citește ziarul în Hauptbahn-hof. Actele vă rog, îi ceru detectivul. Durul se întunecă la față, apoi își vârî mâna în balonzaid. Mâna unui alt bărbat din spatele lui i-o apucă, i-o scoase ușor, apoi băgă cealaltă mână la buzunarul de la piept și scoase un Luger 7,65 mm din tocul de umăr. Du-l la dubă, ordonă primul detectiv.
Se auzi un clic când cel de-al doilea detectiv închise o cătușă la încheietura durului, iar pe cealaltă la încheietura lui și Îl luă de acolo.
Toate astea se întâmplau în gara principală. Detectivii lucrau câte doi și îi verificau chiar și pe membrii în uniformă ai personalului gării. Într-o oră, șeful detectivilor îi raportă lui Beck la telefon:
- La Hauptbahnhof, totul e în regulă. Mai rămânem, în caz că apar alte probleme...
La sediul central al poliției, Beck își puse paltonul, coborî scările în fugă și se duse, vioi, ocolind gheața, la Schweizerhof.
Tweed nu dormise nici el toată noaptea. Îl trimisese pe Marler, Butler și Nield înapoi la Gotthard să-și facă bagajele și să fie gata de plecare la gară, imediat ce le-ar fi telefonat el. Sosiseră la el în cameră separat și plecaseră la intervale de timp, pentru a induce în eroare pe oricine ar fi supravegheat hotelul. Până acum Tweed știa că identitatea lor era complet necunoscută bandei lui Craig. Newman vorbea cu Tweed când Beck bătu la ușă. Paltonul și-l ținea din nou pe braț, din nou plin de zăpadă.
- Tot mai ninge? se interesă Tweed, aruncând o privire la palton.
- Și prognoza zice că nu se va opri. Am venit ca să-mi mai dezmorțesc picioarele și să vă spun că gara e curată. Am arestat unsprezece oameni, toți înarmați cu diverse tunuri. Unde vă duceți?
- La Geneva.
- Pleacă un expres peste o oră. De câte bilete ai nevoie?
- De cinci, la clasa întâi. De ce?
- Þi le iau eu și ți le las într-un plic sigilat la recepționerul de noapte, jos. Þii legătura cu mine, da? Eu o să fiu în Zurich, la sediul central al poliției.
- O să-ți dau raportul dacă și când o să pot, de asta fii sigur. Beck se opri la ușă și zâmbi fără umor.
- încă o informație mică pe care ți-ar plăcea s-o știi. Brazii și-a chemat avionul de la Kloten la Belp. Pilotul a completat un plan de zbor pentru decolare chiar înainte să se facă lumină. Ghici cu ce destinație.
- Sion.
- Dați-i omului banii...
După ce Beck plecă, Newman începu din nou să vorbească. La fel ca Tweed, nu-și exterioriza nici un pic nervozitatea.
- Sunt surprins că Beck nu mi-a pus nici o întrebare despre mașina care s-a izbit de tramvai.
- Se gândește probabil că suntem destul de tensionați. Au curățat locul foarte repede. De la fereastra mea, am văzut mașini ale poliției sosind împreună cu o macara uriașă. Au fost foarte atenți când au agățat cârligul macaralei de ceea ce mai rămăsese din mașină. Apoi au luat-o de acolo, probabil ca s-o examineze.
- Nu-i invidiez pentru ce-au făcut... Înăuntru erau trei cadavre, remarcă Newman.
- Sperau, probabil, să găsească plăcuțele de înmatriculare, dar n-aș zice c-au avut mari șanse.
- Mai era și pușca de vânătoare pe care voia Craig s-o folosească. Are amprentele lui Craig pe ea. Craig n-avea mănuși.
- Iar va fi o mare dezamăgire. Am văzut un fraier de pieton ridicând arma și uitându-se bine la ea până să apară un polițist în uniformă și să i-o ia. Orice urmă de-a lui Craig a fost desființată.
- Păcat. Asta Îl lasă pe Craig neincriminat. Ãsta e mai mult decât un bătăuș de închiriat. E amoral și îi place ceea ce face, sunt sigur de asta. Mi-ar plăcea să mai dau ochii cu el.
- Poate c-o să mai dai, așa că ai grijă, Îl avertiză Tweed. Se uită la ceas. Va trebui să plecăm în curând, ca să prindem expresul acela. Cel mult încă o jumătate de oră. Va fi întuneric o vreme, așa că să sperăm că are vagon restaurant.
Brazii tocmai terminase un mic dejun matinal pe care i-l aduseseră cei de la serviciul la cameră, când se auzi un ciocănit în ușă. Strigă:
- Intră...
Gustav apăru în pragul ușii cu o cutie mică în mână.
- Ce-i aceea?
- Ideea mea deja a dat roade. Pot să pun caseta asta în casetofonul dumneavoastră ca s-o ascultăm?
În sinea lui, Brazii se încorda. Sperase ca Gustav să se înșele în bănuielile lui că în interiorul organizației exista un informator, un trădător. Întotdeauna își alesese oamenii cu grijă, verificându-i personal. Aprobă cu o înclinare a capului și ascultă, în timp ce Gustav porni micul aparat.
„Știi cine e?" Vocea lui Jose.
„Da. Mai ai informații pentru mine?" O altă voce, vorbind tot în engleză, cu un accent gutural pe care Brazii Îl bănui a fi fals.
„Brazii, împreună cu trei dintre oamenii lui de bază, Craig, Luigi și Marco, pleacă cu avionul de pe Kloten în dimineața asta, cu destinația Sion."Din nou inconfundabila voce a lui Jose, vorbind în șoaptă.
„Mulțumesc. Tot aș mai vrea să te plătesc în vreun fel." Cealaltă voce.
„Nu. Nu vreau nici o plată. Brazii e un om rău și violent. Te țin la
curent cu ce se mai întâmplă." încă o dată Jose.
Gustav derulă banda și se uită la șeful lui așezat la birou, cu privirea pierdută pe fereastră unde, printr-o despicătură din draperii, vedea cum ninge.
- Să mai pun o dată caseta? sugeră Gustav. Întotdeauna l-am bănuit pe José. Prea calm.
- Nu! Nu mai vreau să aud lucrul ăla nenorocit încă o dată. Cum ai reușit?
Gustav îi arătă un reportofon miniatural. La bază avea prinse patru ventuze.
- N-am făcut decât să-l plasez sub biroul lui, ca să-i înregistrez convorbirile telefonice.
- Foarte ingenios. Vocea lui Brazii exprima dezamăgire. O să-l chem pe José la mine după ce pleci tu. O să-l iau cu mine, cu avionul. Mai are rost să rămâi și tu aici?
- Elicopterul care urma să mă ducă la Sion mai e la Kloten?
- Da.
- Vă rog aranjați să mă aștepte. Mai e un suspect pe care vreau să-l verific.
- Numele?
- Aș prefera să nu-l menționez încă. La urma urmei, aș putea să mă înșel.
- Cum dorești.
Lui Gustav, reflectă el când adjunctul lui părăsi încăperea, îi plăcea să fie secretos, ceea ce, probabil, îi justifica caracterul demn de încredere. „Mă rog la Dumnezeu să nu mai fie vreun pește putred", se gândi el, în timp ce se forța să apese pe butonul interfonului ca să-l cheme pe José.
Urmă o altă ciocănitură la ușă și își impuse să nu-și arate sentimentele când intră José, darera Marco care Îl aducea pe Igor. Câinele făcu un salt înainte și se întinse pe podea, lângă Brazii.
- I-am dat să mănânce, explică Marco. Adoarme imediat.
- Mulțumesc, Marco. Aștept pe altcineva...
Neatent, încă influențat de ceea ce auzise pe bandă, Brazii luă o țigară din cutia de aur de pe birou. Fuma rar și numai în momente de tensiune. Strigă la cel care bătuse la ușă, și intră José. Acesta se apropie repede de birou, luă o brichetă de onix de pe el și-o întinse ca să aprindă țigara. Brazii se văzu nevoit să facă uz de toată stăpânirea de sine ca să
nu-i zboare bricheta din mână. Îl lăsă să-i aprindă țigara și se lăsă pe spate în fotoliu.
- José, m-așteaptă limuzina la Sion?
- Da, domnule. Am trimis un alt șofer cu ea, așa cum mi-ați spus dumneavoastră.
- Am decis că nu mă simt confortabil decât cu tine la volan. Așa că vii cu mine la Sion, cu avionul.
- Va fi plăcerea mea, domnule.
- Asta e tot.
Igor se ridicase când José îi aprinsese țigara lui Brazii și mârâise încet. „E fantastic, gândi Brazii, cum câinele mi-a simțit și cea mai ascunsă ură pentru José." Mângâie câinele.
- Igor, în curând va trebui să-ți câștigi cina. Să vedem dacă nu ți-ai uitat antrenamentul.
În camera lui, Tweed își verifică din nou ceasul, apoi se uită la Newman care ședea destul de relaxat într-un fotoliu. Lângă el se găseau valiza și un sac de pânză care se putea pune pe umăr.
- încă zece minute și-ar trebui să plecăm la gară, remarcă Tweed.
- Ar fi bine să n-ajungem acolo prea devreme, fu de acord Newman. Știu că Beck a făcut curat în Hauptbahnhof, dar nu se știe niciodată... ar fi putut să-i scape vreunul. Și avem biletele, adăugă el, scoțând plicul pe care Îl luase de la recepție.
Sună telefonul. Tweed își strânse buzele și ridică receptorul.
- Da? Cine e la telefon?
- Omul din Kimmeridge, zise Archie.
- Mai aveți noutăți?
- Da. Prietenul nostru foarte important și membrii de vârf ai echipei sale pleacă în dimineața asta. Vor călători cu avionul de pe Kloten până în Valais.
- Vă mulțumesc. Plecăm și noi de-aici în curând. Apreciez foarte mult faptul că mă țineți la curent cu ultimele știri.
Îi spuse și lui Newman ce-i comunicase Archie. Newman ridică din umeri.
- Știam deja lucrul ăsta. Ni l-a spus Beck.
- Dar asta arată cât de bine manevrează Archie informațiile de ultimă oră. E o figură.
De-abia termină de vorbit, când sună telefonul. Tweed își țuguie buzele. Să răspundă? Trebuia să plece imediat. Ridică receptorul.
- Monica la telefon. Mulțumesc cerului că te-am prins.
Vorbea repede, și Tweed ghici o mare neliniște sub aparentul calm al Monicăi.
- Ce s-a întâmplat? întrebă el. Dac-ai putea să fii concisă.
- Howard a intrat în panică, și-a ieșit din minți. E nevoie de cineva aici care să preia controlul.
- Ce a cauzat panica? întrebă Tweed, uitându-se din nou la ceas.
- Zvonurile care vin dintr-o sursă de știri internațională... zvonurile cum că o lovitură majoră e iminentă la Moscova.
- De unde vin zvonurile?
Primi răspunsul pe care se-aștepta cel mai puțin să-l primească.
- Asta-i ciudățenia. Eu sunt sigură că sunt răspândite în mod intenționat de vreo organizație centrală. Care nu e departe de Rusia. E undeva în Europa. Howard se vede cu prim-ministrul aproape la fiecare oră, băgându-l și pe el în priză cu panica lui. Treaba este foarte serioasă.
- Tu sugerezi, zise Tweed aspru, că situația e atât de gravă încât ar trebui să mă întorc imediat la Londra?
- Se-nvârt pe-aici ca niște bezmetici. Atmosfera se înrăutățește din ce în ce mai mult. Da, eu cred c-ar trebui să te întorci. Howard habar n-are că eu am dat telefonul ăsta.
- Unde e Howard acum? Pot să vorbesc cu el doar o clipă?
- Mi-e teamă că nu. E în Downing Street, așteptând să-l mai întărâte și mai mult pe primul-ministru.
- Monica, îți dai seama că tu vorbești acum de pe poziția mea. Mai e un lucru care nu e important, dar care pe mine mă interesează. Cu siguranță, tu ai verificat aceste zvonuri cu atenție. De unde au plecat?
- E greu de spus. Monica tăcu, apoi continuă repede: De la Zurich.
După ce îi spuse Monicăi că îi va telefona când va avea timp să ia o hotărâre, Tweed îi spuse lui Newman ce-i zisese ea.
- S-ar putea ca toate astea să vină dintr-o fabrică de zvonuri? Îl întrebă pe Newman. Tu, ca și corespondent străin, ai avut multe experiențe de genul ăsta.
- Da, s-ar putea și încă foarte ușor. Tot ce ai nevoie e o organizație de elită, un personal numeros și un creier ca cel al lui Brazii care să planifice totul. Apoi aranjezi să telefonezi persoanei potrivite de la posturile de radio cheie, de la televiziune și de la ziare. Cronometrezi totul cu grijă, în așa fel, încât să se dea mai multe telefoane în același timp - la Londra, Paris, Bonn, Madrid, Stockholm și Washington. În cel mai scurt timp o să înceapă să se verifice unii pe alții și-o să descopere aceleași zvonuri peste tot.
- Asta e prima fază a planului lui Brazii. Uneori, medita Tweed cu voce tare, cred că Brazii urăște America mai mult decât Rusia... asta pentru că l-au destituit din funcția de director în State. Americanii se sperie ușor... imaginează-ți panica de la Washington dacă Rusia ar redeveni agresivă peste noapte.
- Ce-ai de gând să faci în legătură cu Howard?
- Mă gândesc să-ți încredințez ție comanda echipei pe care o trimitem la Sion. Asta înseamnă că trebuie să mă întorc la Londra până nu mai strică Howard ceva.
- Atunci, eu sunt gata de plecare. Newman se ridică. O să caut stația de la sol care controlează satelitul acela, Potlogar Unu.
- Asta trebuie să fie arma de bază a lui Brazii cu care să semene haos. Știi, Bob, dacă nu aș detesta metodele violente ale lui Brazii, l-aș simpatiza pe ascuns pentru ceea ce încearcă să facă... să trezească Occidentul.
- E un ticălos care se folosește de ticăloși. Newman se uită la Tweed în timp ce-și punea pe umăr sacul de pânză. Voiam să te întreb un lucru. Nici lui Bill Franklin și nici lui Keith Kent nu le-ai spus niciodată de existența Nălucii.
- Probabil, mi-a scăpat...
- Oh, fii serios!
- Ei bine, am o puternică senzație că noi am întâlnit deja Năluca.


32
Pe peronul gării Sion, Philip privi expresul care Îl ducea pe inspectorul Leon Vincenau dispărând și i se făcu sete. Explora gara cea singuratică și, spre norocul lui, descoperi un restaurant. Intră și comandă o cafea în franceză fetei plăcute de la bar.
Simți brusc o oboseală și o nevoie disperată să vorbească cu cineva în Valais-ul ăsta mohorât. În afară de el, locul era pustiu. Îi zâmbi chelneriței. Ea începu imediat să vorbească:
- Sper că n-aveți de gând să vă suiți pe munte. Vremea se închide și deja a avut loc o tragedie.
- Ce tragedie? întrebă Philip.
- Doi englezi și o americancă s-au dus să schieze pe o pantă. Au fost avertizați că e periculos. Au murit toți într-o avalanșă, ieri.
- îmi pare rău să aud așa ceva... chiar dacă au fost avertizați.
- E ceva misterios la mijloc, așa am auzit. Americanca avea un glonț în spate. Poliția a transportat cadavrele la Geneva.
- Un glonț în spate? Adică a împușcat-o cineva? Unde s-a întâmplat tragedia?
- Vă aduc o hartă.
Se vedea că e fericită să vorbească cu cineva; plecă în grabă și se întoarse cu o hartă pe care o despături și o întinse pe masă. Puse degetul pe o zonă nordică a munților care se ridicau în spatele Sion-ului.
- S-a întâmplat lângă Col du Lemac, pe Kellerhorn. Acesta e numele muntelui și înseamnă Muntele Mistrețului Sălbatic... pentru că vârful seamănă cu capul unui mistreț sălbatic. Ca să ajungi acolo, trebuie să mergi cu mașina pe drumul ăsta periculos... Arătă pe hartă un drum
care, însemnat pe hârtia aceea, nu era mai mult decât un fir îngust, galben. Aici s-a construit noua stație meteorologică. S-a muncit la ea de ceva vreme.
- O stație meteo? O întreprindere de stat? întrebă Philip cu indiferență.
- A, nu! A construit-o un bărbat foarte bogat. Îl preocupă datele meteo, vrea să facă prognoza mai precisă. A fost construită repede, înainte să înceapă să ningă. Trebuie să-l fi costat o avere. A adus muncitori din afară și au muncit în trei schimburi, toată ziua și toată noaptea.
- Cum puteau să muncească noaptea?
- E deștept. A ridicat lămpi uriașe cu arc electric, așa că oamenii puteau munci cu ușurință și noaptea. Pe cei mai mulți dintre muncitori i-a adus din Balcani. Acuma s-au întors acasă cu buzunarele pline de bani.
- Și stația asta meteo e aproape de Kellerhorn?
- E construită pe Kellerhorn, aproape de vârf. O apără bine de vandali. Forțele lui de securitate patrulează zona zi și noapte.
- Locul unde s-a petrecut tragedia pe care tocmai mi-ai descris-o era aproape de stația asta?
- Da. Am auzit că poliția i-a făcut o vizită șefului securității, dar nici el, nici vreuna dintre gărzile lui nu i-au văzut pe schiori.
- Dacă ești așa de drăguță, arată-mi, te rog, pe hartă unde se află această stație meteo.
Chelnerița desenă o mică cruce sub cuvântul Kellerhorn. Se uită la Philip.
- Se pare că vă interesează. Puteți păstra harta. Mai am una.
- Mulțumesc. Fata împături harta și Philip o luă și o băgă în buzunar. Bănuiesc că n-ai de unde să știi cum Îl cheamă pe cel care a construit stația. Probabil, e foarte cunoscut pe-aici.
- Nimeni nu știe cum Îl cheamă. Vine cu un avion particular care aterizează pe aerodromul de la ieșirea din Sion. La avion Îl așteaptă o mașină mare, cu geamuri fumurii, ca să nu vezi înăuntru, și cu ea se duce sus, la vilă.
- La vilă? Și asta e în apropiere de stația meteo?
- A, nu. E în munți, de cealaltă parte a văii. A construit-o în timp ce lucrau la stația meteo. Vila a fost gata prima. E foarte departe, și are vedere spre ghețar. V-o pot arăta pe hartă.
Philip scoase din nou harta, o desfăcu și o întinse pe masă. Degetul chelneriței urmări un alt fir galben care reprezenta un drum cu zigzaguri dese, ca și drumul spre stația meteo. Fata marcă poziția vilei și a ghețarului de sub ea. Zona se numea Col de Roc.
- Vreți să vedeți vila? Va trebui să închiriați o mașină dotată cu lanțuri. Drumul e la fel de periculos ca și cel spre stație, darnu vă duceți acum.
- De ce?
- Pentru că am auzit că acest foarte important om trebuie să sosească pe aerodrom. Mi-a spus un prieten care Îl cunoaște pe controlor. E întotdeauna escortat de motocicliști.
- Știi cumva de unde pot închiria o mașină cu lanțuri? întrebă Philip. Aș putea să merg să văd vila după ce pleacă el.
- Stați o clipă. Am un ghid al străzilor din Sion... Dispăru din nou în fugă, dornică să-i facă pe plac acestui bărbat pe care Îl simpatizase de la început. Era atât de politicos și Valais-ul Îl interesa atât de mult! Se întoarse cu ghidul și îi arătă o cruce pe care o marcase deja. Firma asta vă va închiria mașina de care aveți nevoie. N-o să aveți nici o problemă. Au plecat toți turiștii. Din cauza vremii... iar cei câțiva care se poate să fi rămas au auzit despre tragedie.
- Și despre glonțul din spatele americancei?
- A, nu! Asta e secret. Poliția ne-a spus să nu pomenim despre glonț nimănui care vizitează Sion-ul. Chiar n-ar fi trebuit să vă spun, dar m-am luat cu vorba.
- Îți promit să nu vorbesc absolut nimic despre glonț. Ia te uită, am băut trei cafele cât am stat de vorbă. Cât îți datorez?
Ea îi spuse cât face. Îi zise că poate să păstreze și ghidul străzilor din Sion. Când Philip vru să-i dea un bacșiș generos, ea se încruntă.
- E prea mult. Și m-ați întrebat despre numele persoanei importante. V-am spus că nu-l știu, dartocmai mi-am amintit numele unui personaj foarte nepopular care a supravegheat construcția vilei și a stației.
- De ce era nepopular?
- Era un bărbat masiv, lipsit complet de maniere. Un englez... iertați-mă că spun asta. Sunteți englez, desigur. M-am gândit eu. Englezii sunt, de obicei, politicoși, dar omul ăsta era tare bădăran. Le vorbea oamenilor de parcă ar fi fost sclavi.
- Cum ÃŽl chema?
- Craig.
Philip ieși din restaurant năucit. Își aminti un lucru pe care i-l spusese Newman cândva, din experiența sa de corespondent de presă.
„Philip, când te afli într-un oraș nou și vrei să afli ceva, nu pune întrebări importante. Amestecă-te, pur și simplu, cu localnicii... Într-un bar, într-o cafenea. Fă-i să vorbească. Sunt mulți oameni singuri pe lumea asta care le spun străinilor tot felul de lucruri. Fii un ascultător bun. Dacă o asculți pe o femeie care te place, vei fi surprins de câte-ți poate spune uneori..."
Îi părea bine că-și scosese paltonul căptușit cu blană înainte să se așeze la masă, în restaurant. Pe peron Îl lovi aerul glacial. Se deschise o ușă și chelnerița fugi spre el.
- V-ați uitat mănușile. Puneți-le, neapărat! Se lasă ceața. Altfel, o să vă alegeți cu degerături.
- Mulțumesc. Ești foarte drăguță.
Fata fugi înapoi, în restaurant. Philip își dădu seama că-i îngheață mâinile. Se simți din nou uluit când se uită spre oraș. O ceață albă și deasă se lăsase peste Valais. Sion-ul se învăluise în nemișcare. În dreapta lui, așezat deasupra ceții, stătea ceva care semăna cu un vârf de munte. Cocoțat, probabil, la peste șaizeci de metri mai sus, se vedea ceva care arăta ca un vechi castel. Cât stătu el să privească, vălul de ceață se ridică și acoperi vârful, lăsând la vedere doar clădirea ca un castel, plutind parcă în aer.
Cu valiza în mână, se îndreptă spre ieșire unde aproape se opri, apoi își continuă drumul. Apăruseră trei motocicliști îmbrăcați în haine de piele neagră, cu vizoarele căștilor coborâte, care se îndreptau spre el provocatori.
- Vrei o fată? strigă unul dintre ei în franceză. Vino cu noi, atunci. O să te-ncălzească ea.
- Mi-e teamă că nu înțeleg ce spuneți, răspunse Philip în germană. Cei trei mocofani se dădură la o parte și-l lăsară să treacă pe lângă ei.
Același bărbat strigă în franceză în urma lui:
- Friț împuțit!
Philip nu luă în seamă insulta și ieși din gară. Începea să se vadă că Sion-ul colcăia de gărzile lui Craig.
Ceața se învolbura prin oraș, când apăru și el cu valiza în mână, căutând un hotel. O simți mângâindu-i obrajii, ca degetele de gheață ale unei fantome, o senzație pe care o găsi deosebit de neplăcută. Ici-colo, prin locurile unde se subția, Philip văzu clădirile.
Această parte a Sion-ului, care se dovedi mai târziu a reprezenta cea mai mare parte din oraș, nu era așa cum se așteptase el să fie. Locul caselor vechi era luat de blocuri moderne de beton pentru birouri, fațade de magazine, toate moderne și plictisitoare. Ieșise din gară direct în Avenue de la Gare și văzu repede hotelul Touring, o construcție de beton alb.
Nu mai ezită. Hotelul era aproape de gară, iar ceața se îndesea din ce în ce mai mult. În timp ce recepționerul îi lua datele din pașaport, își aruncă privirea în barul cu tejghea circulară de lemn, cu tavan de lemn, cu scaune de lemn la bar, cu scaune și mese de lemn. „Au mult lemn în Elveția", se gândi el.
Odată ajuns în camera lui, își despachetă valiza parțial, lăsând lenjeria, ca să nu se vadă micul arsenal. Scoase și două pene de cauciuc pe care le împinse sub ușă, o șmecherie pe care o învățase de la Marler.
„Hotelurile au întotdeauna oameni care au cheile originale", îi amintise Marler.
Philip își pusese paltonul pe umeraș, dar își scoase și jacheta groasă, tip sport. Cei de la hotel erau de părere că oaspeților trebuie să le fie cald, iar în cameră era aproape sufocant. Ar fi vrut să coboare și să mai mănânce un mic dejun, dar Îl răpuse brusc un val de oboseală; plătea acum o noapte neliniștită la Hotel des Bergues și constanta alertă în care se afla de când se luminase de ziuă... inclusiv faptul că nu se putuse relaxa deloc în prezența inspectorului Vincenau.
Își aruncă bocancii din picioare, se trânti pe pat și începu să studieze harta zonei pe care i-o dăduse chelnerița. Clipind, se forță să se uite mai bine la cele două drumuri. Începu să vorbească încet, de unul singur. „Nu e nici o problemă atâta timp cât știi că faci ce trebuie, se gândi el. Drumul spre Col du Lemac și Kellerhorn, unde se află așa-zisa stație meteo, e o adevărată nenorocire. Prea multe zigzaguri... ceea ce înseamnă curbe ale dracului de strânse, probabil străjuite într-o parte de pasul spre eternitate."
Căscă, trase de câteva ori aer, adânc, în piept și își mută atenția la drumul care ducea la vila pe care și-o construise Brazii.
„Nici ăsta n-arată mai bine. Dacă chelnerița n-a greșit când a marcat crucea asta, vila atârnă chiar deasupra ghețarului. Și mare parte din drumul până acolo e construit tot deasupra ghețarului. Excelent..."
Căscă din nou, își scoase Walther-ul din toc, ca să nu-l incomodeze, și-l vârî sub pernă. Apoi adormi repede, cu harta desfăcută pe el.
Când Paula se sui în expresul de Geneva, în Zurich, alese un compartiment gol de la coada trenului. De acolo, putea să vadă orice călător care s-ar fi suit în tren după ea. Nu mai apăru nici unul până când trenul plecă din gară.
Știind că expresul nu mai oprea nicăieri până la Berna, cam după o oră se ridică și băgă un ac mic în partea valizei de pe plasa pentru bagaje. Astfel, avea să-și dea seama, la întoarcere, dacă se atinsese cineva de valiză.
Apoi o luă încet de-a lungul trenului, aruncând câte o privire în fiecare compartiment. Trenul era aproape gol. Cam pe la jumătatea trenului, se uită într-un compartiment și aproape se opri, dar își forță picioarele să continue să meargă.
Aparent dormind într-un colț al compartimentului în care nu mai era nimeni altcineva, se afla Keith Kent. Pe locul de lângă el se odihnea o valiză, aproape de el, atingându-l... ca și cum ar fi simțit nevoia să fie sigur că nimeni n-o va examina în timp ce el doarme.
Trecând pe lângă alte compartimente, văzu că mai sunt și alți călători în tren. Un palton împăturit pe un loc, genți în plasele pentru bagaje, cărți lăsate pe locuri. I-ar fi plăcut să vadă ce citesc, dar riscul ca posesorul cărții să se întoarcă era prea mare.
Ajunse la vagonul restaurant și se opri. Văzu prin geamul ușii că era aproape plin. Chelnerii serveau masa. Se hotărî să se întoarcă în compartimentul ei - ar fi fost prea bătător la ochi să traverseze vagonul restaurant.
Ajunsă în compartiment, se așeză pe locul ei și își reaminti să se uite pe geam la fiecare din cele câteva opriri ale trenului până la Geneva. Prezența lui Kent în tren o nedumerea. Ca el să n-o vadă, trebuia să se dea jos din tren ultima, în cazul în care mergea și el până la Geneva... după ce-l va fi văzut de la fereastra ei că a coborât.
Sosind, în cele din urmă, la Cornavin, Îl privi pe Kent dându-se jos din tren, cu o valiză în mână. Își puse repede paltonul și mănușile și se grăbi să coboare și ea, cu propria valiză în mână. În fața gării, îi spuse unui șofer de taxi s-o ducă la un mic hotel de lângă Cornavin, unde mai stătuse o dată.
Nu se gândi nici o clipă că Philip putea petrece aceeași noapte la Hotel des Bergues. După cină, împrumută un mers al trenurilor de la recepție și se uită la expresul de Milano de a doua zi, de dimineață, care oprea la Sion.
Nu realiză nici de această dată că alesese următorul expres după cel în care planificase Philip să se suie. Se dezbrăcă, făcu un duș și se afundă în pat unde adormi de îndată. Dimineața se trezi brusc și își aminti visul pe care Îl avusese. Năluca, o siluetă neclară, o urmărea. Ea fugea, el aproape o prinsese, când se trezi.
Mîncă un mic dejun englezesc1, fără să uite sfatul lui Newman.
„Când ești în misiune, mănânci într-o fugă. Mănâncă oriunde ai ocazia... pentru că nu știi niciodată unde și când va mai fi o altă masă..."
1 Mic dejun substanțial, constând în ouă, șuncă, pâine prăjită și cereale, (n.tr.)
Se întoarse la Cornavin cu taxiul când expresul intră în gară și se sui în el. Tocmai se făcea comodă în compartimetul gol de clasa întâi, când cineva alerga pe lângă tren, ca să urce. Keith Kent.
Când, mai târziu, expresul intră în Valais, Paula avu aceeași reacție ca și Philip. Se uită pe geam cu o senzație din ce în ce mai acută de fascinație și groază.
Se simțea ca și cum ar fi intrat într-un iad alb. Văzu munții acoperiți cu zăpadă ivindu-se lângă tren când trecu prin Martigny, văile, cascadele înghețate, câmpia îngropată în zăpadă, străjuită de munți mari în ambele părți și lipsită de viață.
„Va trebui să-mi mai cumpăr câteva pulovere la Sion", se gândi ea.
își adusese cu ea un trenci îmblănit, cu glugă, pe care și-o putea trage pe cap, dar când deschise pentru o clipă fereastra, compartimentul bine încălzit se răci ca gheața în câteva secunde. Trânti geamul, închizându-l la loc.
Se uita pe fereastră și încerca să pună la punct un plan de a-l localiza pe Philip. Acum era sigură că el luase un expres mai de dimineață. La datorie, Philip se scula foarte de dimineață. Apoi îi veni o idee.
Era preocupată de cum se va da jos din tren la Sion, în cazul în care cobora și Kent. Oprirea nu era decât de un minut. La difuzorul din compartiment, vocea unui bărbat o anunță că se apropiau de Sion. Se ridică, văzu pe fereastră aerodromul, apoi totul fu înghițit de o ceață albă, deasă ca bumbacul.
„Încântător, gândi ea. Tocmai de ce aveam nevoie. Nu cred..."
Când ușa automată se deschise, la capătul vagonului, Paula coborî pe peron și se opri. Mult mai încolo, Kent coborâse deja și se grăbea spre ieșire.
„Asta înseamnă să ai un pic de noroc, își zise ea. Acum, am nevoie de o listă cu hotelurile din locul ăsta."
Văzu restaurantul, intră, se așeză după ce-și scoase paltonul și-i comandă o cafea aceleiași chelnerițe care Îl servise pe Philip mai devreme.
- Aveți cumva, vă rog, o listă a hotelurilor din Sion? întrebă ea.
- Vă pot da o broșură.
Chelnerița dispăru în fugă, se întoarse cu o broșură, i-o dădu Paulei și plecă. Îi prefera pe bărbați ca clienți, mai ales dacă erau singuri. După părerea ei, femeile puteau fi drăguțe, dar puteau fi și foarte incomode.
Paula studie broșura în timp ce-și bău cafeaua. Conținea un ghid al străzilor, o hartă a împrejurimilor, o listă cu hotelurile, însemnate fiecare cu câte o literă care era reprodusă pe hartă. Numără hotelurile.
„O, Doamne, gândi ea. Douăzeci și două. Așa că termină-ți cafeaua și să mergem. Fir-ar să fie de ceață."
Ieși din gară cu valiza în mână și găsi un hotel nu departe de gară. Avea deja un scenariu în cap când intră și îi spuse recepționerului:
- Îl caut pe un prieten, Philip Cardon. Se află într-unul din hotelurile din Sion, dar nu știu care. Problema e că mama lui e foarte grav bolnavă la Londra și trebuie să-i spun și lui. Stă cumva aici? Philip Cardon. Să vă spun pe litere?
- Mă tem că aici nu stă nimeni cu acest nume.
Se târî mai departe prin ceața care îi îngheța fața, deși își trăsese gluga mult pe ochi. Găsi Sion-ul posomorât, iar clădirile plictisitoare. Poate din cauză că nu se mai vedea nimeni prin preajmă, iar ceața crea o atmosferă apăsătoare.
Intră într-un hotel mai mic. La recepție stătea un bărbat. Purta o vestă ponosită, deschisă peste burtă, și o cămașă neîncheiată la gât, care avea nevoie să fie dusă la spălătorie. Avea părul gras, la fel și pielea. Paula își recită povestea.
- Nu mă prosti pe mine. Se uită pofticios la ea. Þi-ai pierdut prietenul, nu-i așa? Să-ți zic dacă-i aici? Registrele hotelurilor sunt confidențiale, așa că asta e.
Cu o figură imobilă, Paula scoase o bancnotă de zece franci din poșetă și o ținu între degete. Ochii lui mici străluciră. Paulei îi trecu prin minte c-o să-și lingă buzele. El întinse o mână, înșfacă bancnota și o făcu să dispară într-o clipită.
- În regulă. Nu-i aici. Îți arăt registrul...
- Să nu-i cheltui pe toți deodată, i-o trânti ea și ieși.
Tot cu valiza în mână, se plimbă alene în josul străzii, când auzi o motocicletă apropiindu-se. Bărbatul de pe motocicletă, îmbrăcat în haine de piele neagră, opri lângă ea.
- Tocmai ai venit? o întrebă el în franceză cu o voce dogită. Cu afaceri sau în vacanță?
- Tocmai plecam.
El mai zise ceva, dar ea nu-l mai auzi și acesta dispăru pe motocicleta lui în ceață. „Locul ăsta începe să mă scoată din sărite", se gândi ea când văzu un magazin de haine. Intră și nu-i trebui mult ca să-și cumpere două pulovere pe gât, unul alb și unul albastru pal.
„În curând o să le port pe amândouă în același timp", își zise. Apoi plecă mai departe, verificând hotel după hotel.
Deodată văzu unul pe care uitase să-l însemne pe hartă. Hotelul Touring. Trase adânc aer în piept, intră și se duse la recepție.
- Paula!
Se întoarse. Philip tocmai coborâse în hol. Fugi spre ea. Ea dădu drumul valizei și pungii în care avea puloverele. Philip o luă în brațe.
- Doamne, cât mă bucur că te văd!
- Poți s-o spui și pentru mine. Asta e al zecelea hotel, își ascunse capul la pieptul lui și izbucni în lacrimi.
Philip îi duse valiza Paulei sus, în camera ei, după ce se semnă în registru. Se pregătea s-o lase singură, când ea Îl opri.
- Nu pleca. Nu-mi ia decât câteva minute să despachetez, așa că așază-te acolo.
- Ești frântă de oboseală, ai nevoie de odihnă.
- Am nevoie de un coniac tare la bar...
El o privi fix. Vocea Paulei se schimbase, redevenise puternică, normală. O privi neîncrezător, în timp ce ea despacheta repede. Se opri după ce-și aranjă toate hainele.
- Da, zise ea, știu unde să le-ascund.
- Ce să ascunzi?
- Echipamentul de călătorie oarecum mortal; m-a aprovizionat Marler.
- înțeleg. Pe-al meu l-am ascuns sub lenjerie, în valiza pe care am lăsat-o deschisă și la vedere. Oricine va răscoli prin camera mea va căuta o ascunzătoare obscură.
- Bună idee. Bănuiesc că n-ai avut timp să descoperi ceva interesant.
- Vei fi surprinsă.
- Atunci, surprinde-mă.
Philip îi spuse ce aflase de la chelnerița din restaurantul gării. În timp ce el vorbea, ea își scoase micul arsenal și puse totul în punga pe care i-o dăduseră la magazinul de haine. Apoi puse ambele pulovere groase, cu grijă, la loc și așeză punga pe un scăunel, lângă pat. Se mișca repede, dar eficient, însă totul îi luă câteva minute până ce se declară satisfăcută. Cam atunci termină și Philip de povestit. Paula se rezemă de pat și își încrucișă mâinile pe piept.
- Deci ideea ta e să așteptăm până când se ridică ceața, înainte să explorăm Col du Lemac, Kellerhorn-ul și această extrem de suspectă stație meteo?
- Da. Putem să închiriem un vehicul cu lanțuri dintr-un loc pe unde-am trecut eu înainte să vin aici.
- Mergem acum acolo. Ea își îmbrăcă paltonul peste hanorac. Pe dedesubt mai avea o bluză și sub bluză două veste, plus pantaloni. Arată-mi harta și ruta.
Philip scoase harta, o întinse pe pat și îi arătă ruta, urmărind-o cu degetul. Ea se aplecă peste hartă, memoră detaliile, apoi se ridică.
- Hai s-o luăm din loc, Philip.
- Ar fi mai bine dac-am închiria vehiculul mai târziu.
- În cazul ăsta, nu putem să plecăm acum spre Kellerhorn.
- De ce nu? Ceața...
- Ceața ne-ar acoperi plecarea din Sion. Cine și-ar închipui că ne aventurăm pe Kellerhorn pe o vreme ca asta? Dacă Brazii - pentru că, din câte mi-ai spus, sunt sigură că e Brazii - ajunge aici cu avionul mai târziu, azi, acțiunea ar putea începe destul de devreme.
- S-ar putea să ai dreptate, spuse el, ridicându-se și punându-și paltonul și fularul pe care și le luase când plecase din cameră ca să iasă la o plimbare.
- S-ar putea să nu am dreptate. Nu e decât un singur mod de a afla.
- Ce ți-ai băgat în geantă?
- Ouă de paști... În caz că ne întâlnim cu persoane mai puțin prietenoase.
- Ce faci cu coniacul?
- Nu se bea când conduci. Nu-mi mai trebuie. Și îmi pare rău că m-am făcut de râs la sosire.
- A fost o reacție normală. Ceea ce mă uimește este metamorfoza ta de când am ajuns în cameră.
- Bateria de rezervă. Mă întreb cum se descurcă Tweed și ceilalți în Zurich, medita ea cu voce tare când ieșeau din cameră.


Fără să ia în seamă protestele lui Newman, Tweed ieși singur din Schweizerhof în toiul nopții. Nu mai ningea și, în drum spre sediul central al poliției după o lungă conversație telefonică cu Beck, privi prin scuar. Newman se dusese la toaletă și nu auzise telefonul.
Era o noapte aspră, dar aerul Îl răcori. Într-un colț, văzu un bărbat care stătea, fără să facă nimic, și care îi aruncă o privire. Tweed îi făcu cu mâna. Din reflex, bărbatul își ridică și el mâna pe jumătate ca să-i răspundă la salut, apoi o coborî repede.
„Nebunii naibii, își spuse Tweed. Amatori."
Beck Îl aștepta în camera lui, cu draperiile trase peste fereastra de unde se vedea râul Limmat. Tweed își scoase paltonul, în timp ce Beck termina de vorbit la telefon.
- A mers, spuse el după ce așeză receptorul în furcă. Prietenul meu, inspectorul Vincenau, se mișcă cu viteza fulgerului. A instalat deja trupe paramilitare pe aeroportul din Geneva. Oamenii erau îmbrăcați în salopetele tehnicienilor de întreținere când s-au apropiat de cel de-al doilea avion pe care Îl folosește Brazii, cel cu numele lui lipit pe tot fuzelajul. Avionul alb așteaptă la Kloten.
- Am avut noroc că tu știai de cel de-al doilea avion care aștepta la Geneva, comentă Tweed. Acum e și el la Kloten?
- Da, cred că Brazii Îl lăsase la Geneva, să aștepte, în cazul în care ar fi avut nevoie să fugă cu el.
- Există vreo șansă ca Brazii să audă despre ceea ce s-a întâmplat cu cel de-al doilea avion al său?
- Nici o șansă. Vincenau se pricepe de minune la operațiunile de acoperire. Echipajul avionului a fost arestat și dus într-un loc secret de unde nu poate lua legătura cu nimeni.
- Aș face bine să-l sun pe Jim Corcoran, șeful securității de la Heathrow, ca să-l pun în temă. Pot să folosesc telefonul tău?
- Ãla-i cel mai sigur...
Beck zâmbi amuzat, privindu-l pe Tweed cum formează numărul lui Corcoran din memorie. Așa cum sperase și Tweed, Corcoran era în biroul său. Alt om care lucra peste noapte. Tweed vorbi repede:
- O să-l ai ascuns și pregătit pentru mai târziu? încheie el. Corcoran Îl asigură că o să se ocupe personal de această chestiune.
Tweed puse receptorul jos, iar Beck deschise interfonul, ca să-l cheme la el pe un anumit Joinvin.
- E foarte inteligent. Dacă ți-l dau ca escortă, n-o să te vadă nimeni la Kloten. Îi prezentă un bărbat înalt, bine făcut, care arăta de parcă ar fi fost majordom la o familie simandicoasă. Joinvin știe deja ce are de făcut. Am vorbit cu el după telefonul tău... așa cifrat cum a fost, te-am înțeles.
- Atunci, ce mai aștept? întrebă Tweed, ridicându-se.
- Bon voyage, spuse Beck.
Trei ore mai târziu, un bărbat pe nume Tweed, cu ochelari cu ramă de baga la ochi și cu fața acoperită aproape în întregime de un fular, sosi la Kloten. Mașina de poliție în care călătorea era escortată de motocicliști și circula cu sirena urlând și cu girofarul în funcțiune. Nici o altă sosire n-ar fi putut fi mai publică.
însoțit de un Joinvin îmbrăcat în uniformă de poliție, bărbatul merse direct la poarta de plecare, fără să mai treacă pe la controlul pașapoartelor și pe la vamă. Joinvin stătu cu el în timp ce ceilalți pasageri ai primului zbor spre Londra se uitau la ei plini de curiozitate. Vreun VIP, fără îndoială.
Joinvin Îl însoți până la scara avionului, când fu chemată clasa de afaceri. Biletul lui fusese cumpărat cu mult mai devreme de un bărbat în haine civile. Când intră în aeroport, un bărbat slab și alb la față observă spectacolul, apoi se duse în grabă la un telefon.
- Tweed tocmai se suie în avionul de Londra, îi raportă el lui Brazii. Sunt nervoși ca niște pisoi... are o escortă de polițiști. Tot tacâmul.
- Mulțumesc.
În camera lui de la Baur-en-Viile, Brazii se lăsă pe spate și le zâmbi, lui Luigi și lui Jose.
- Vești bune. Tweed se întoarce la Londra. Așa că ducă-se învârtindu-se din ograda mea o dată pentru totdeauna. Își ridică privirea când intră Eve, fără să bată, ca de obicei. N-ai somn?
- Se întâmplă prea multe. Ce se întâmplă? întrebă ea obraznică, trântindu-se într-un fotoliu din fața biroului lui.
- Tweed a plecat. S-a suit de curând în primul avion spre Heathrow. A spus la revedere Zurich-ului și Elveției.
- Și ceilalți? întrebă ea în mod subtil. Newman, Paula Grey și Philip Cardon? Ca să nu mai spun de cei doi pe care nu i-ați identificat.
- Nu suntem siguri, îi replică Jose. Trupele noastre din gara principală au fost ridicate de oamenii lui Beck. A fost o razie, căutau droguri. O situație cât se poate de nefericită. I-au luat pe-ai noștri, pentru că i-au găsit înarmați.
- Ghinion, comentă Eve fără entuziasm.
- Eve, i se adresă Brazii, te las pe tine șefă aici până mă întorc eu. Mă întorc la Zurich pentru o scurtă vizită. Când plecăm, poți să vii cu mine.
- Unde să plecăm?
- O să afli după ce o să mă hotărăsc, darm-am hotărât să plec puțin mai târziu. Mai întâi, vreau să iau micul dejun.
- Eu de cine mă ocup? întrebă ea.
- Ești agresivă.
- Ba nu sunt. Dar, dacă sunt șefă, vreau să știu cine sunt oamenii mei. Mi s-a părut o întrebare limpede, continuă ea în maniera ei obișnuită, plină de forță.
- Karl, Gunnar și Francois. Vreau să supraveghezi atât Schweizer-hof-ul, cât și Gotthard-ul.
- Acum, când s-ar putea să nu mai fie nimeni în ele?
- Vreau să fiu sigur pe pariurile mele.
- Călătorie plăcută în Xanadu1.
Ieși din cameră ca un vârtej, dar închise ușa încet după ea și se întoarse în camera ei.
- Razie după droguri! Aiurea! zise ea tare în spatele ușii închise.
își aprinse o țigară, își turnă un pahar mare cu votcă și se așeză ca să se gândească. Apoi Îl sună pe Brazii pe firul intern.
- Eve la telefon. Ce faci cu Igor?
- O să vină cu mine.
- Voiam să verific.
„Ei bine, ăsta e un punct câștigat, hotărî ea. Nu trebuie să mai am grijă și de câinele ăla blestemat." Rămase din nou pe gânduri. Philip
Un loc idilic, exotic sau luxos (n.tr.).
Cardon, împreună cu care petrecuse câtva timp, nu ocupa nici un loc printre gândurile ei. Deci Brazii se întoarce la Zurich... asta înseamnă că Bob Newman n-o să fie cu mult în urma lui.
Philip conducea prin ceață, cu Paula pe scaunul din dreapta. Avea cu el un sac de pânză care se putea pune pe umăr. Paula îi indica drumul cu harta pe genunchi, dându-i instrucțiuni când să vireze.
- De ce nu te-ai dus să-l vezi pe Anton Marchat când ai ajuns? Îl chestionă ea. Archie spunea că e foarte important, și tu aveai adresa.
- L-am lăsat deoparte intenționat. O să încercăm să-l găsim mai târziu... după ce se întunecă. Sunt prea mulți motocicliști care dau târcoale... dau târcoale...
- Genevezii le spun Bombardierele de Piele, remarcă ea.
- Bine. Sunt prea multe Bombardiere de Piele pe șosea. După ce se întunecă, o să avem mai multe șanse să nu mai dăm de ei. Trebuie să-l protejăm pe Marchat cât de mult putem.
Lăsară Sion-ul în urmă și începură ascensiunea sinuoasă spre Kellerhorn. Brusc, ieșiră din ceață, lăsând-o sub ei ca un văl alb, ca o mare pe care plutea, ciudată, construcția care semăna cu un castel. Apoi începură cu adevărat să urce, iar drumul deveni atât de îngust, încât cu greu ar fi trecut două mașini, în siguranță, una pe lângă cealaltă.
Roțile mașinii făceau față ferm porțiunilor de gheață de pe șosea, spre ușurarea nerostită a lui Philip. În partea lui, un abis abrupt cobora până în valea îndepărtată. În partea Paulei, peretele muntelui urca abrupt pe verticală. Paula era atât de aproape de el, încât simțea că o sufocă, dar își aminti că era mai bine decât să se uite în jos, în abis, fără nici o barieră care să-i mențină pe drumul ăsta diabolic.
Un risc în plus era felul cum se unduia șoseaua după curbele periculoase. Philip aștepta tot timpul să întâlnească ceva coborând pe drum, dar până acum nu dăduse de nimic. Panta devenea din ce în ce mai înclinată. Își concentra întreaga atenție la condus.
Paula nu mai trebuia să-l ghideze și se uită peste el la valea care se vedea în depărtare. Ieșise soarele, ceața se dizolvase, iar minusculul Sion semăna cu o hartă rutieră. Erau foarte sus acum, și Philip trebuia să rotească volanul, ca să treacă de fiecare curbă strânsă. După ce apăruse
soarele, putea și el să urmărească suprafața drumului. Zăpada se topea, scoțând la vedere gheața pe care o ascundea sub ea. Ajunse la o grotă mare, în peretele de stâncă, și intră în ea.
- Mulțumesc lui Dumnezeu, zise Paula. E timpul să ne odihnim. De ce să nu trec eu la volan?
- încă nu. I-am prins gustul. Hai să ne dăm jos. Am chef de una dintre rarele mele țigări.
- Poți să-mi dai și mie una, zise ea, ieșind din mașină și dezmorțindu-și picioarele.
- Tu nu fumezi.
- Doar ocazional. Am fumat când am fost la pension, ca să țin pasul cu celelalte fete. Luă țigara pe care i-o oferi el, se înclină, ca el să i-o poată aprinde, trase cu grijă un fum și își desfăcu brațele. Ce priveliște spectaculoasă... Tăcu. Unde te duci?
- Mă uit doar, îi strigă el peste umăr.
- Ai lăsat motorul mergând.
- Vrei să rămânem în pană aici, sus?
Philip se dusese în fundul marii grote, unde găsi o deschizătură îngustă în stâncă. Trecu prin ea și descoperi o vale strâmtă șerpuind prin munte. Cascada din interiorul grotei era înghețată și strălucea în lumina soarelui. La intervale dese, din gheață ieșeau roci de pe care se topea zăpada. Philip arătă cu degetul în sus.
- Iată vârful Kellerhorn-ului. Și iată așa-zisa stație meteo.
Paula rămase fascinată și privi peste râpă. Nu departe, deasupra locului unde se aflau ei, se înghesuiau unele în altele câteva clădiri din beton alb, cu un etaj. O pădure de antene se ridica pe acoperișul plat al uneia dintre clădiri, care înconjura o structură conică, asemeni unui turn, redută ce se ridica în mijlocul lor.
Philip scosese binoclul de mare putere pe care i-l dăduse Marler și studia clădirile, când, deodată, înțepeni. Apăsă binoclul mai tare pe ochi.
- Vezi ce se întâmplă cu turnul acela? întrebă el. Se ridică, iar din el iese un fel de tijă. Tija e flexibilă, se învârte și se înclină în diverse unghiuri.
- O văd. Ce poate fi?
- Tija revine la poziția inițială, verticală, îi relată Philip. Acum dispare la loc în turn. Dacă asta e o stație meteo, mătușa mea e un hering.
- Nu știam că ai ca mătușă un hering, comentă Paula, ca să mai atenueze tensiunea.
Philip puse binoclul înapoi în buzunar. Își ridică privirea deasupra râpei.
- Știi ceva? Cu încălțăminte adecvată, ai putea să te cațeri în râpa aceea și să te apropii de clădiri fără să te vadă nimeni.
- Cred că am fost reperați de un paznic de sus.
- Eu n-am văzut nimic. Probabil, e imaginația ta.
Se strecură repede înapoi în grotă, după Paula. Ea se întoarse la mașină și se sui pe locul pasagerului. De îndată ce Philip trecu la volan, îi spuse:
- Eu tot mai cred că ne-a văzut un paznic.
- Imagin...
- Dacă mai zici imaginație, îți ard una.
- Nu când conduc. Zâmbi. Mergem mai sus. Bagă mâna în buzunarul meu dinspre tine... o să găsești un aparat de fotografiat, unul micuț. Când o să avem o imagine mai bună a locului, fă poze. Aparatul lucrează repede. Faci o poză, apeși pe butonul de sus... și gata. Mecanismul derulează filmul automat, așa că în următoarea clipă poți să faci alta. Folosește tot filmul.
- O să fac tot posibilul.
Paulei i se păru că Philip conduce mai repede. Nu era periculos, dar, după ce văzuse obiectivul, el se aprinsese. Drumul avea turnante fără vizibilitate, iar Philip conducea suficient de repede ca s-o facă pe Paula să se agațe de mânerul din dreapta ei. Urcau, și urcau, și urcau. „Nici un semn că Philip ar trece printr-o criză emoțională", se gândea ea. Tweed știa ce face.
începuse să se întrebe când o să ajungă în vârf, când Philip ocoli un alt afloriment, încetini și trase mașina pe un mic platou, unde opri la adăpostul unei creste ca un tanc, desprinse din munte. Stația meteo era la mai puțin de jumătate de kilometru depărtare.
Paula se uita prin dispozitivul de vizare al aparatului și făcea poză după poză. Philip își scoase din nou binoclul, Îl focaliză pe clădiri și Îl ridică ușor până ce avu în obiectiv enormul vârf.
- După cum ți-am spus, poți să-ți dai seama de ce i se spune Kellerhorn, îi spuse Paula care făcea poze în continuare.
- Sigur că-mi dau seama.
Vârful avea forma unui gigantic cap de mistreț. Arăta incredibil de sinistru, acoperit cu un strat de gheață și zăpadă care se topea. Ceea ce Îl interesa pe Philip era panta oblică ce cobora abrupt de pe vârf spre stația meteo. Bolovani enormi și roci argiloase străpungeau zăpada, ca niște boturi de rechini. Panta nu prezenta deloc siguranță. Văzu și râpa pe care o observaseră sub grota din stâncă urcând în continuarea pantei.
- Uită-te la casele acelea vechi și ciudate din interiorul perimetrului, comentă Paula. Parc-ar fi un sat vechi.
Philip focaliză imaginea pe case. Construite, de mult, din lemn, casele aveau toate obloanele închise. Acoperișurile de șindrilă păreau reînnoite. „Foarte curios", gândi el.
- Gardul ăla de sârmă care înconjoară tot calabalâcul ăsta are, probabil, peste trei metri, spuse el, examinându-l prin binoclu. Deasupra are un fir de alarmă prevăzut la intervale cu senzori. Ai crede că păzesc Fort Knox.
- Nu mai am film, Îl informă Paula. Să sperăm că mai avem timp.
- Nu se vede nici un paznic, îi spuse el.
- Asta mă îngrijorează.
Începură să coboare. Soarele dispăruse, mascat de o armată de nori negri ce se strângeau cu rapiditate dispre vest. Paula deschisese fermoarul genții. Se apropiau de grota aceea mare din stâncă, unde se opriseră când urcaseră spre vârf.
Curba pe care trebuia s-o ia Philip până să ajungă acolo era una dintre cele mai sălbatice și mai înspăimântătoare de pe tot drumul acela de munte. Philip văzu gheață și încetini cât putu de mult. Sub ei, Sionul, toată câmpia, totul dispăruse. Continuă să meargă cu viteză redusă, mașina târându-se ca un melc spre grotă.
- Fii atent! strigă Paula.
Cu ambele mâini pe volan, Philip nu putea să reacționeze. Aruncă o privire în stânga lui și văzu trei Bombardiere de Piele în grotă. Unul avea un pistol-mitralieră în mână, pe care Îl ridică pregătindu-se să tragă. Paula aruncă grenada pe care o scosese din geantă. Grenada ateriză aproape la picioarele celor trei.
Urmă o explozie înfiorătoare. Toți cei trei bărbați se răsuciră în aer, se izbiră de peretele de stâncă și rămaseră nemișcați, întinși pe jos. Philip își dădu seama că transpira. Se uită la Paula înainte să se dea jos.
- Ai bănuit ceva.
- Da. Nu se vedea nici un paznic. Când am fost aici mai devreme, tu ai spus că râpa poate fi escaladată. Așa că m-am gândit la posibilitatea coborârii ei... iar ăsta e un loc ideal pentru o ambuscadă.
- Trebuie să scap de cadavrele alea. Vor fi o dovadă moartă când vor fi descoperite. Și nu mă joc cu cuvintele.
- N-am chef de glumă. Poate mai trăiesc...
- Mă îndoiesc. În grota aceea închisă - cu pereți stâncoși - schijele de grenadă sunt ucigătoare.
- Te rog să verifici.
- Bine.
Verifică frânele, o lăsă pe Paula singură și intră în grotă. Le verifică pulsurile celor trei bărbați. La doi dintre ei, carotida era imobilă. Cel de-al treilea mai avea un puls slab. Dacă și-ar reveni, ar povesti ce s-a întâmplat. Apucă primul cadavru de picioare, Îl trase până în spatele mașinii, la marginea prăpastiei, și se uită în jos. Un abis fără fund, care cobora, probabil, sute de metri. Rostogoli cadavrul în abis. Acesta se învârti în aer și dispăru.
Se întoarse să ia al doilea cadavru, de care se descotorosi la fel ca de primul. Paula se uita în altă parte. Apoi Îl luă și pe bărbatul care mai respira, Îl târî până la marginea prăpastiei și îi dădu drumul să cadă.
- Așa cum am crezut, minți el când se urcă la volan. Toți erau morți.
- Atunci ai făcut ce trebuia să faci.
Nu se mai auzi nici un cuvânt pe tot drumul până în Sion.
Avionul Lear, cu fuzelajul acoperit aproape în întregime de numele lui Brazii scris cu majuscule, survola Franța și urma în curând să treacă marea înainte să aterizeze pe Heathrow.
Tweed își petrecu mare parte din timp pălăvrăgind cu pilotul și cu copilotul, în cabina lor. Descoperise că amândoi zburaseră cândva cu Swiss Air Force. Operatorul radio se învârti în scaun ca să vorbească cu Tweed pentru a cincea oară. Vorbi în engleză din respect pentru gazda lui.
- Se formează o adevărată furtună de rapoarte. Se petrece ceva ciudat la Moscova. Se zvonește că președintele a demisionat din motive de sănătate. Se zvonește că un anumit general Marov aduce divizii armate în oraș. Se zvonește că frontierele Rusiei au fost închise.
- Seamănă destul de mult cu ceea ce mă așteptam, replică Tweed.
- Avem un mesaj personal de la șeful poliției, Arthur Beck, pentru dumneavoastră. Nu l-am înțeles prima oară și i-am rugat să-l mai repete o dată. Beck spune că originea zvonurilor e la Zurich.
- Iarăși e așa cum m-am așteptat. Mulțumesc.
Avionul cobora cu repeziciune. Pilotul se întoarse către Tweed.
- Vom ateriza în scurt timp, domnule.
- Vă sunt foarte recunoscător. Știți că acest avion și echipajul său trebuie să fie la dispoziția mea după ce aterizăm?
- Da, domnule. Sperați să zburați din nou în curând?
- Cât se poate de curând. Acum mă voi întoarce la locul meu.
Cel care se cufundă în fotoliul luxos și își legă centura de siguranță era un Tweed foarte satisfăcut. Avea să sosească la Londra cu trei ore înainte de primul zbor planificat.

Beck era furios. Stătea în cabinetul său, holbându-se la foile de hârtie pe care le scosese din teleimprimator, cu rapoarte ale agențiilor internaționale de știri. Moscova... Moscova... Moscova... Își ridică privirea și se uită la Joinvin, care tocmai intrase în încăpere. Flutură maldărul de hârtii.
- Știm că toate astea vin din zvonurile pe care Brazii le răspândește de aici... din Zurich. Ai aflat de unde?
- Nu, domnule. Mașinile radar sunt pe teren și încearcă să detecteze sursa transmisiilor radio, dar avem o problemă.
- Știu că avem o problemă. Detectarea sursei.
- Ceea ce voiam să spun, domnule, e faptul că se pare că Brazii folosește un fel de vehicule care ne bruiază mașinile radar.
- Folosește și echipament de bruiere! Hai să recunoaștem... omul ăsta e un geniu în organizare. Cum îi dăm de cap?
- Am găsit o mașină despre care știm că folosește aparatură de bruiere, lângă lacul de la marginea Bahnhofstrasse. Problema e că nu avem autorizație să controlăm un vehicul particular. Eu am o idee.
- Care?
- O să fac o listă cu oamenii care s-au plâns că radiourile lor au fost interferate. O să le iau numele din cartea de telefon.
- Dă-i drumul. Știi, Joinvin, o să mă mai gândesc dacă o să te promovez sau nu.
- Asta e tot ce faceți, spuse Joinvin într-o dispoziție bună. Vă gândiți la asta.
Interfonul bâzâi, Beck răspunse, ascultă, apoi apăsă un buton ca să-l închidă. Se uită la Joinvin.
- Strălucită ideea aceea a ta. Uit-o. Transmisiile radio au încetat. Omul ăsta se joacă cu mine... e întotdeauna cu un pas înainte în jocul ăsta. Acum am aflat, de la șeful securității de pe Kloten, că pilotul avionului personal al lui Brazii a completat un nou plan de zbor...
pleacă la Sion în dimineața asta, mai târziu. Întotdeauna cu un pas înaintea mea, repetă el.
- Nu întotdeauna, îi aminti Joinvin. El nu știe că Tweed e deja la Londra.
Eve, îmbrăcată complet, intră în cabinetul lui José, lividă la față. Întotdeauna se înțelesese bine cu José, care acum ridică privirea, zâmbi, apoi se încruntă.
- Ce s-a întâmplat?
- N-am putut să dorm, așa că m-am dus să mă plimb. Ce se întâmplă? O iau pe o stradă laterală din Bahnhofstrasse și doi tineri americani mă întreabă de o adresă. Apoi încearcă să mă atace.
- Doar n-au...
- Nu. L-am izbit pe unul din mocofani cu călcâiul în fluierul piciorului. A urlat și mi-a dat drumul. M-am întors și i-am ars celuilalt un genunchi în burtă. Au șters-o al naibii de repede, darsimt că am nevoie de protecție.
- Nu o armă.
José descuie un sertar, scoase un tub cu o duză în vârf și i-l întinse.
- Asta e fixativ, zise ea, citind ce scrie pe tub. Dacă aș fi știut, aș fi putut să-mi cumpăr și eu unul de la magazin.
- Nu, n-ai fi putut. Și nu apăsa pe buton. Tubul acesta conține gaz Mace. Ce scrie acolo e un camuflaj. Gazul ăsta e ilegal.
- Pot să omor pe cineva cu el?
- Nu, darpoți să-l paralizezi pentru o vreme. Þine-l la tine în geantă tot timpul.
- Mulțumesc, José. Știi că eu sunt șefă cât timp sunteți voi la Sion? Mă întreb dacă printre cei de care mă voi ocupa se numără și Gustav, care, de asemenea, rămâne în Zurich.
- Eu n-aș încerca să-i dau ordine lui Gustav. E un om urât... și nu numai când te uiți la el.
- Am să iau sfatul tău în considerare. Ezită. Am ieșit să mă plimb cam acum o oră. Am văzut mulți bărbați care lucrează pentru Brazii, intrând într-o clădire de pe Bahnhofstrasse. Se grăbeau. Ce făceau acolo la ora asta, noaptea?
- N-ar trebui să-ți spun, ezită José. O să-ți spun, totuși. Se ocupau cu ceea ce Brazii numește schimb radio, contactau oameni din toată lumea. Nu știu de ce.
- Pare o nebunie. Mai bine m-aș întoarce în pat și-aș încerca să dorm puțin. Mulțumesc încă o dată pentru tub.
Newman și echipa lui erau în expresul de noapte spre Geneva. Se îmbarcaseră separat în trenul aproape gol. Newman stătea singur în colțul unui compartiment de clasa întâi. Știa că Marler patrulează pe coridor din când în când, făcând de pază. Newman părea că doarme, dar se trezi imediat ce Marler intră în compartiment.
- Totul e liniștit, raportă el. Ce facem când ajungem în gara Cornavin?
- Mâncăm la bufet - la mese separate. Apoi ne urcăm în expresul de Milano. Sunt numai câteva opriri până la Sion.
- Și când ajungem acolo?
- Verificăm toate hotelurile până dăm de Paula și de Philip. Nu-mi place că sunt singuri în zona aceea. O să fie plin de ticăloșii lui Brazii.
- Și după ce-i găsim pe Paula și pe Philip... presupunând că-i găsim? întrebă Marler.
- încercăm să localizăm stația de la sol care controlează satelitul ce înconjoară pământul pe deasupra capetelor noastre. După ce o s-o găsim - pentru că o vom găsi, spuse Newman categoric - vom distruge lucrul ăsta blestemat.
- S-ar putea să întâmpinăm o mică opoziție care nu va fi de acord cu asta.
- Atunci, vom distruge opoziția. Newman se uită pe geam. Ajungem la Cornavin peste un minut.
Monica își ridică ochii umflați de pe biroul ei și rămase uimită când Tweed intră în cabinet.
- Asta e magie, zise ea. Am primit un mesaj de la Beck prin care mă anunță că iei primul avion din Zurich. Ai ajuns cu trei ore mai devreme...
- Uneori, e nevoie de puțină magie... Îi prinde pe oameni pe picior greșit. Cei de față se exclud, nota bene. Își scoase fularul și paltonul și dădu drumul genții lângă birou. Unde e Howard?
- Tocmai s-a întors din Downing Street.
- De câte ori a fost la Sfânta Sfintelor?
- De trei ori în ultimele douăzeci și patru de ore.
- Prea multe vizite. Nu face altceva decât să-l alerteze pe primul-ministru. Va trebui să mă duc eu însumi pe nemaipomenita Downing Street, să-i calmez.
- Ați auzit de zvonurile astea? Vin din toată lumea... inclusiv din Tokyo.
- Da. Tweed nu era dispus să treacă lucrurile cu vederea. Își ridică privirea de la birou când intră Howard, ca o vijelie. Þi-ai pierdut timpul la palavre cu primul-ministru?
Howard, de obicei îmbrăcat imaculat, arăta acum de parcă și-ar fi bătut joc un croitor de el. Haina costumului său elegant era șifonată, dunga de la pantaloni era încă acolo, dar asta era tot. Cravata stătea strâmb și se deschisese la nasturii de la guler ai cămășii. Tweed, în schimb, parcă era coborât dintr-o revistă de modă.
- Slavă Domnului că te-ai întors... Nu mă așteptam să te văd așa... de curând, zise Howard aproape bâlbâit. Nu știi ce se întâmplă.
- De fapt, știu.
- În Downing Street e ca la nebuni. Washington-ul a căpiat. Parisul se învârte în jurul cozii...
- Calmează-te, zise Tweed încet. Și, te rog, stai jos. Parc-ai fi un dansator de tangou îndopat cu cocaină.
Howard se prăbuși în cel mai mare fotoliu din încăpere, lăsându-și mâinile să atârne peste brațele acestuia, și se holbă la Tweed cu o privire sticloasă, continuând să vorbească:
- E la nivel global. E peste tot. Lumea a înnebunit.
- Așa că hai să nu înnebunim și noi cu ea, zise Tweed cu aceeași voce calmă. Ești terminat, extenuat. Mă duc să-l văd pe primul-ministru, să-l lămuresc cum stau lucrurile.
- Să fii atent.
- Ba nu, n-o să fiu. O să fiu grosolan... grosolan ca instrumentul acela notoriu de care vorbește poliția când e ucis cineva.
- Ah, dragul meu, o să torni gaz pe foc.
- Exact. O să iau și o canistră cu benzină cu mine.
- Ce fac ceilalți? întrebă Howard pe un ton degajat.
- Credeam că n-o să mai întrebi. Sunt oamenii tăi. Newman era cât pe-aci să fie ucis, dar acum e bine. Paula și Philip au fost antrenați într-un schimb de focuri în Geneva. Rezultatul a fost șase cadavre... din fericire, nu și ale lor. Ticăloșii implicați în ambele cazuri îi aparțin lui Leopold Brazii.
- Brazii? repetă Howard cu o voce uluită.
- Da, Brazii... seamănă cu Brazilia, dar nu e vorba de țară. Bărbatul drăguț pentru care Casa Albă, Downing Street-ul și Elysee-ul organizează dineuri cu șampanie ca să-l distreze. Acel Brazii.
- Ești încredințat de lucrul ăsta? se smiorcăi Howard.
- Nu, nu sunt încredințat, sunt sigur. O știu chiar din gura lupului. Lupul, în cazul de față, fiind Brazii. Ia-ți patul pliant în cabinet, aruncă câteva pături pe el, bagă-te și tu acolo și culcă-te. O să vină Monica să te acopere.
- Nu e nevoie. Howard făcu un efort ca să se ridice. Fac cum zici tu. Cum stau lucrurile pe frontul din Europa?
- Nu cred că vrei să știi. Cineva are - și va avea grijă - de ele. E timpul de culcare, Howard...
Monica se uită la Tweed de îndată ce rămaseră singuri.
- Să-l acopăr, auzi!
- Am crezut că asta o să te dea gata, îi spuse Tweed răutăcios. Acum încearcă să-l prinzi la telefon pe secretarul personal al prim-ministrului. Vorbește cu el. Spune-i c-o să ajung în Downing Street în treizeci de minute de acum, ca să vorbesc cu prim-ministrul. Dacă protestează în vreun fel, nu mă mai duc. Acum sau niciodată.
- E cam dur, zise ea, întinzându-se după telefon.
- Mă simt destul de dur.
În cabinetul său din Geneva, unde se întorsese mai devreme din Zurich, Bill Franklin ridică receptorul. Era Lebrun, omul lui care supraveghea gara Cornavin.
- Da, ce e? întrebă Franklin amabil.
- Expresul de Zurich a sosit acum cinci minute. Unul dintre pasagerii care au coborât era Robert Newman. S-a dus la bufet și acum își ia micul dejun. Alt punct care m-a intrigat: alți trei bărbați au coborât din expres și au intrat în bufet unul câte unul, pe rând. E devreme și, în mod normal, la ora asta sunt foarte puțini clienți în bufet. Eu cred că s-ar putea să fie împreună.
- Ce fel de oameni sunt ceilalți trei?
- Nu mi-ar plăcea să am de-a face cu nici unul din ei, replică Lebrun. Sunt foarte sigur că așteaptă să urce în expresul de Milano nu peste mult timp. Cam în jumătate de oră.
- Lebrun, ce te face să crezi asta? Mi se pare că te cam hazardezi cu presupunerile.
- Nu chiar așa de mult. M-am plimbat și eu prin bufet, și Newman studia un mers al trenurilor... deschis la pagina cu trenurile spre Milano.
- Te-a lăsat să vezi la ce se uita? întrebă Franklin sceptic.
- Păi, eu nu m-am oprit decât o clipă la masa lui.
- O clipă pe care Newman a observat-o. Intenționat te-a lăsat să vezi pagina la care se uita el. Eu trebuie s-o iau din loc. Ia-mi două bilete pentru Milano... unul pentru clasa întâi, altul pentru clasa a doua. Aștepți pe peron și-mi dai biletele când ajung acolo. Urc eu însumi în expresul de Milano. Ai face bine să te duci chiar acum la
agenția de bilete...
Franklin rămase pe gânduri câteva momente după ce convorbirea luă sfârșit. Milano? Se îndoia. Tocmai descoperise că Leopold Brazii are o vilă în munți, undeva pe lângă Sion. „Aș face bine să mă duc să văd ce se întâmplă în partea aceea de lume", își zise, ridicându-se și scoțând, dintr-un dulap, o valiză gata făcută.
Lui Newman nu-i păsă câtuși de puțin cine altcineva se mai suia în expres. Putea să afle trimițându-l pe Marler într-o patrulare de-a lungul trenului de îndată ce va fi plecat din Geneva. Așadar, în timp ce oamenii lui intrau în alte compartimente, el nu-l văzu pe Bill Franklin care, cu o valiză în mână și îmbrăcat într-un trenci, se suia în tren undeva, aproape de capăt, darFranklin Îl văzu dispărând într-un vagon de la mijloc.
Cu cinsprezece secunde înainte ca trenul să părăsească gara Cornavin, un alt pasager se urcă într-unul din ultimele vagoane. Cu o bască neagră pe cap și ochelari cu lentile simple, își alese un loc într-un colț și își lăsă geanta pe locul de lângă el, în compartimentul de altfel gol. Archie era de nerecunoscut. Renunțase până și la chiștocul de țigară, fumat pe jumătate.
Mult mai devreme, în timpul nopții, stătuse în Zurich, în Hauptbahnhof, când armata de detectivi ai lui Beck invadase gara. Detectivul care îi verificase identitatea nu văzuse nici un motiv să fie suspicios față de omulețul blajin.
Archie își dăduse imediat seama de ce câteva personaje dubioase sunt arestate. Se grăbise să se întoarcă la micul său hotel din apropiere, folosit în cea mai mare parte de comis-voiajori, își achitase nota de plată, își luase geanta și se întorsese la gara principală. Acolo își reluase pânda.
Archie putea să aștepte la nesfârșit, fără să-și piardă răbdarea sau să obosească. În cele din urmă, insistența îi fusese răsplătită când Îl văzuse pe Newman luând primul expres spre Geneva. Atunci luase și el același tren și dormise tot drumul, trezindu-se la puțin timp înainte de a junge în Cornavin. Acum luase alt tren.
„Anton Marchat, se gândi el, stând în colțul său. Sunt sigur că uită de Marchat. O să mă duc eu să-l văd, când trenul ajunge la Sion..."
Marler nu începuse încă să patruleze prin expres ca să vadă cine mai e în el, când Newman, singur în compartiment, auzi ușa deschizându-se. Își strecură mâna dreaptă în haină, apucă Smith & Wesson-ul și se uită în sus.
- Nu e cazul să te alarmezi, Bob.
Bill Franklin zâmbea când intră în compartiment și închise ușa. Își aruncă bagajul pe un loc și se așeză în fața lui Newman. Își împături cu grijă trenciul și-l puse peste bagaj.
- Sper că nu te deranjez. Te-aprinzi repede cu arma.
Deranjat pe moment de faptul că Franklin își dăduse seama de ce făcea, Newman își aminti că tovarășul său de călătorie fusese în armată.
- Nu se știe niciodată, răspunse el.
- Nu se știe niciodată, încuviință Franklin. Te deranjează dacă îmi aprind un trabuc?
- Dă-i drumul. Credeam că ai simțit mirosul de fum, tocmai mi-am stins țigara.
- L-am simțit, darașa e frumos, să ceri voie, spuse Franklin, zâmbind.
Newman auzise că Franklin dădea gata femeile. Putea acum să înțeleagă motivul succeselor sale amoroase. Franklin avea un fel degajat de a fi, era curtenitor și zâmbea mult.
- Cum de-ai știut că sunt în trenul ăsta? întrebă el dintr-odată.
- Am o bună echipă de detectivi. Am avut un om care supraveghea aeroportul, unul la Annemasse, o gară liniștită la frontiera sudică a Genevei cu Franța. Chiar în locul pe unde Brazii putea să-și aducă mercenarii... și pe-acolo i-a adus. Și un al treilea om care supraveghea Cornavin. El te-a localizat.
- Așa că te-ai decis să vii și tu la o plimbare? se interesă Newman, urmărind îndeaproape reacția lui Franklin.
- Nu. Am decis că ai nevoie de toate întăririle pe care le poți primi. Nu cred că știi ce te-așteaptă în Valais.
- Ce mă așteaptă?
- Cel puțin patruzeci dintre criminalii profesioniști ai lui Brazii au trecut prin Geneva și s-au suit într-un tren spre est. Se opri ca să reteze capătul trabucului, apoi trecu un chibrit înainte și înapoi ca să-l aprindă, spre marea lui satisfacție. Și, cu siguranță, ne-au scăpat câțiva.
- Deci ai venit să mă sprijini?
Franklin își luă valiza și o puse pe locul de lângă Newman. O descuie, îi deschise capacul, dând la iveală o jachetă îndoită cu grijă. Aruncă o privire pe coridor, apoi ridică jacheta. Pe o pereche de pijamale stătea cuibărit un pistol-mitralieră, un Heckler & Koch MP5 de 9 mm.
- Tu nu crezi în lucrurile făcute pe jumătate, comentă Newman, în timp ce Franklin puse repede jacheta înapoi și închise valiza.
Trase adânc din trabuc.
- Nu, nu cred în lucrurile făcute pe jumătate. Trebuie să știi că bebelușul ăsta trage șase sute cincizeci de cartușe pe minut. Am o mulțime de încărcătoare de rezervă.
- Eu aș zice că ești pesimist, zise Newman, zâmbind.
- Eu aș zice că sunt realist. Ne apropiem de un mare câmp de luptă. Știi că Brazii are o vilă sus, la Col de Roc, de unde se vede ghețarul? Chiar deasupra Sion-ului.
- Nu, nu știam.
- A proiectat-o singur. E echipată cu un transmițător radio de mare putere. Da, Bob, asta ne-așteaptă. Un mare câmp de luptă.


35
Tweed se întoarse în Park Crescent la două ore după ce plecase la Downing Street. Intră în cabinetul său, își scoase paltonul și Îl așeză pe un umeraș după ce își puse mănușile pe birou. Monica Îl privi cu o nerăbdare crescândă, sigură că el se chinuia. Apoi îi văzu expresia melancolică și își dădu seama că se gândea la ceva. Se așeză la biroul lui, cu aceeași înfățișare preocupată.
- Vrei niște cafea? îndrăzni ea.
- Da, te rog. Tăcu. După ce îți povestesc ce s-a întâmplat.
- Primul-ministru e încă buimăcit, bănui ea.
- Nu, acum nu mai e. Am vorbit cu el cât de sincer am putut, și m-a ascultat. Când am terminat, se calmase. Acum poate chiar să ia o hotărâre.
- Și a luat?
- Da. A fost de acord cu câteva propuneri pe care le-am făcut. În primul rând, a alertat Forța de Reacție Rapidă ca să fie gata, să zboare în Europa. Apoi i-a telefonat cancelarului german și i-a spus să aibă aerodromurile pregătite, ca să-i primească pe oamenii ăștia când aterizează.
- I-a spus... I-a spus cancelarului german?
- Parcă așa am zis. De fapt, cancelarul chiar s-a bucurat că cineva ia o hotărâre. De asemenea, i-am sugerat prim-ministrului să refuze orice telefon de la Casa Albă, i-am propus ca președintele să fie informat că primul-ministru nu e disponibil și că toate telefoanele să fie preluate de secretarul său personal.
- ÃŽn ce scop?
- Să împiedic ca nebunia de la Washington să se răspândească. La Casa Albă e cea mai mare panică din câte s-au văzut. În esență, am potolit spiritele.
- N-ai pus gaz pe foc, așa cum i-ai spus lui Howard?
- Asta a fost doar ca să-i închid gura. Cum se mai descurcă Reginald cu calculatoarele lui jucărie?
- E sus, cu echipa. Sunt înnebuniți.
- Așa ar trebui să fie. Dau o fugă până sus și îi liniștesc. Dacă e gata cafeaua până mă întorc, o să-ți fiu foarte recunoscător...
Tweed o luă în sus, pe scări. Ușa de la camera computerelor era deschisă și luminile pâlpâiau. Intră să-l caute pe Reginald, tipul cu părul lung care se întrecea cu munca, pe care Îl găsi cu ochii fixați în computerul principal. Ceilalți doi asistenți ai săi păreau la fel de hipnotizați de echipamentul lor.
- Ați ajuns undeva? întrebă Tweed.
- Eu aș zice că da. Ochii bulbucați ai lui Reginald străluciră când se întoarse să se uite la Tweed. Problema e că nu putem face față cantității de date pe care o primim.
- Date? Prostiile cu care ați fost îndopați? Până acum nu s-a întâmplat nimic important.
- Greșiți, domnule. Uitați-vă pe ecran. Se raportează mișcări vaste de trupe care converg spre Moscova din toate direcțiile.
- Sateliții confirmă acest lucru? Ei ar trebui să vadă aceste mișcări.
- Păi, până acum nu le-au confirmat.
- Asta nu te intrigă? întrebă Tweed binevoitor.
- Comunicațiile moderne sunt o treabă complicată, spuse Reginald, vrând să-și dea importanță.
- Nu mi-ai răspuns la întrebare.
- Primim rapoarte din toată lumea...
- Eu am întrebat dacă sateliții confirmă aceste rapoarte.
- Păi, Washington-ul s-ar putea să țină pentru ei ceea ce primesc din sursa aceea.
- De ce-ar face-o? întrebă Tweed.
- Habar n-am.
- Atunci, o să-ți spun eu. Pentru că sateliții n-au reperat ceea ce spun rapoartele acelea alarmante. Nu le-au reperat, pentru că ele nu au loc. Nu încă.
- Asta ce vrea să însemne, domnule?
- Voi vedeți-vă de treabă. În curând s-ar putea să fiți copleșiți de vești cutremurătoare.
înainte ca Reginald să-l întrebe ce voia să spună, Tweed plecă și se întoarse în cabinetul său. Monica îi turnă cafea dintr-un ibric mare și adăugă lapte. Tweed se așeză și bău o ceașcă plină, fără s-o lase de la gură. Monica i-o umplu din nou.
- O să trag un pui de somn în fotoliul ăsta, spuse Tweed după ce bău și cea de-a doua ceașcă.
De-abia închise ochii, că sună telefonul. Îi ținu închiși până ce Monica răspunse.
- Iartă-mă, e Beck la telefon...
- Salut, Arthur. Am ajuns în timp-record. Echipajul tău aerian e superb. Stau și mă așteaptă la Heathrow pentru când o să vreau să decolez din nou.
- Bine. Îți mai dau vești. Brazii și-a amânat plecarea cu avionul de pe Kloten. Se joacă de-a șoarecele cu pisica.
- Ceea ce el nu știe e că eu sunt pisica și el e șoarecele. Dacă mai suni și eu nu sunt aici, vorbește cu Monica. Ea va ști cum să ia legătura cu mine. Cum e vremea la Zurich?
- O întrebare tipic englezească. Ninge, nu prea tare. Ãsta a fost motivul pilotului lui Brazii pentru care și-a schimbat planul de zbor.
- Dar ar fi putut să decoleze?
- Șeful securității de pe Kloten mi-a spus c-ar fi putut s-o facă în siguranță.
- Asta înseamnă că Brazii lucrează la un orar. Mulțumesc că mă ții la curent. Și aș aprecia dacă ai continua s-o faci...
- Deci, ce mai aștepți? întrebă Monica după ce ascultă toată convorbirea și puse receptorul ei jos.
- Marea lovitură a lui Brazii. Problema e că nu știu ce formă va lua această lovitură, daro să știm când o să se întâmple.
Tweed închise din nou ochii și, după ce-și lărgi cravata și își desfăcu gulerul, adormi.
În Zurich, Brazii Îl chemase pe Craig în camera lui de zi. Igor, așezat lângă el, se ridică și rânji, arătându-și dinții când vizitatorul intră în cameră...
- Stai jos, Craig. Toți cei care vin cu avionul sunt gata de plecare?
- Da, de câteva ore.
- E timpul să mergem. Brazii se uită la ceas. Zborul va fi scurt, așa că o să ajung la vilă la timp. Vreau să iei legătura cu controlorul de zbor de la aeroportul din Sion, ca să aibă pista pregătită pentru aterizare.
- Mașinile ne așteaptă să ne ducă direct pe Kloten, raportă Craig, plin de sine.
- Sper din tot sufletul să fie gata.
- Cine o să aibă grijă de Igor în avion? întrebă Craig, aruncându-i dulăului o privire lipsită de entuziasm. Jose?
- Nu. Tu o să ai grijă de el. Îi place să-și odihnească labele din față pe genunchii cuiva când zboară cu avionul. Genunchii tăi îi vor servi de minune.
- Ai spus c-o să ajungi la vilă la timp. La timp pentru ce?
- Ca să trimit primul semnal laboratorului de peste vale.
- Un semnal pentru ce? continuă Craig să bombăne.
- O să afli când o să-l trimit, nu-i așa? Brazii zâmbi larg. Acum, gata, du-te la ceilalți și plecați împreună la aeroport. Și trimite-o pe Eve, am o vorbă cu ea.
- Probabil că doarme.
- Atunci, scoal-o.
Eve era încă trează; bea și fuma, când Craig bătu cu putere la ușa ei.
- Nu poți să bați mai încet? întrebă ea după ce deschise și văzu cine e la ușă.
- Nu. Șeful vrea să te vadă. Chiar în clipa asta. Așa că ia-o la picior.
- Știi, Craig, ai cel mai încântător fel de a te exprima.
Remarca ei rămase fără răspuns. Craig tropăia deja pe coridor, ca să le spună celorlalți că pleacă. Eve se uită în oglindă să vadă cum arată, își netezi, cu o perie, părul negru și Îl dădu pe spate.
Apoi merse încet pe coridor, intră în camera lui Brazii fără să bată, închise ușa, se duse direct la scaunul din fața biroului, se așeză și își încrucișă picioarele frumoase. N-o grăbea nimeni.
- Categoric, știi să te miști, zise Brazii sarcastic.
- Unde e cățelușul?
- Craig o să-l ducă imediat la aeroport. Tu te înțelegi destul de bine cu Robert Newman, așa e?
- Da, sigur, minți ea. De ce? Vrei să mă dau bine pe lângă el?
- Mă întreb de ce se dau bărbații în vânt după tine așa de ușor.
- Bărbații sunt împinși de dorință spre femeile frumoase. În cazul meu, probabil e personalitatea mea irezistibilă, spuse ea cinică.
- Dacă zici tu. Brazii se uită din nou la ceas. Într-o clipă trebuie să plec.
- De ce m-ai întrebat de Newman?
- Ajung și la asta. La momentul potrivit, o să mă întorc la Zurich. Niște afaceri neterminate pe care trebuie să le duc la bun sfârșit. E posibil ca Newman să vină după mine aici. Dacă mai e în viață. În acest caz, vei putea să-ți practici magia neagră pe el. Aș vrea să știu unde e Tweed. Ai putea să te ocupi de asta, nu-i așa?
- N-ar trebui să fie imposibil. M-am descurcat și cu bancherii aceia cu care mi-ai cerut să fac cunoștință. Se aplecă în față. Cei care au fost uciși de o creatură necunoscută. La urma urmei... Se lăsă înapoi pe spate. Philip Cardon salivează după mine la ora asta.
- Rămâne și Gustav aici, să-ți ridice moralul, zise Brazii, ridicându-se și îmbrăcându-și paltonul albastru-închis care stătuse împăturit pe un scaun de lângă el. O să-ți țină companie.
- Mă pot lipsi de-o așa companie.
- E un tip chiar simpatic... când ajungi să-l cunoști, zise Brazii, zâmbind și luându-și valiza de jos.
- N-am nici o intenție să ajung să-l cunosc. Omul ăsta, zise ea printre dinți, e o jigodie. Drum bun.
- Fii sigură că o să fie cât se poate de bun.
- Cred că Sion-ul arată mai bine în ceață, zise Paula în timp ce se depărtau de parcarea de lângă hotelul Touring, unde Philip lăsase mașina. Ar putea fi orice orășel modern. O, Doamne, iar vin.
Două Bombardiere de Piele își făcuseră apariția pe motociclete și veneau încet spre ei. Nu mai era nimeni prin preajmă. Philip își strecură mâna în geaca de piele maro și apucă Walther-ul.
- Mergi, nu te opri. Nu te uita la ei. Suntem doi îndrăgostiți în vacanță.
O cuprinse cu mâna stângă peste mijloc, se opri și o sărută pe obraz. După ce începură din nou să meargă, unul din motocicliști le strigă ceva murdar în franceză.
- Atâta îi duce mintea, comentă Philip. Mergi, nu te opri. Motocicliștii trecură de ei și o luară în jos pe stradă, îndreptându-se spre gară. Paula rezistă tentației de a se uita în urmă.
- Mi-e foame, spuse ea. Bănuiesc că e prea devreme pentru masa de prânz.
- Nu și la restaurantul pe lângă care am trecut în capătul străzii. Așa că o să stăm și noi la masă, ca să ne tihnească mâncarea. Dacă vei fi foarte politicoasă cu mine, o să-ți iau, pentru început, coniacul pe care l-ai vrut la hotel înainte să plecăm pe munte.
- Parcă a fost acum un veac. Da, domnule, cred că v-aș fi foarte recunoscătoare pentru un coniac. Așa e destul de politicos?
- Merge...
Comandară felul preferat de mâncare al lui Tweed, escalop Zurichoise, o masă substanțială, și mâncară câte două porții. Restaurantul era mic și curat, cu fețe de masă albe și apretate, iar ei erau singurii clienți. În timpul mesei, încercară să stabilească ce aveau să facă în continuare.
- Am putea să explorăm Col de Roc, unde își are Brazii vila, pe muntele de cealaltă parte a văii, sugeră Paula.
- Am putea, dar ne-am cam forța norocul.
- Cum adică? Eu cred că e o idee bună. Acum am prins gustul condusului pe drumurile de munte.
- Ne-am forța norocul, insistă Philip. Pe hartă, drumul spre vila lui arată cel puțin la fel de înfiorător ca și cel spre Kellerhorn.
- Mai ai și alte obiecții? întrebă ea, iritată.
Problema era, și Philip o știa, că, după ce savura o masă bună, Paula se aprindea din nou, plină de energie, și o apuca dorul de ducă. Nu-i plăcea s-o dezumfle prea tare.
- Eu nu am obiecții, eu mă îngrijorez. Mulțumită acțiunii tale prompte, am scăpat cu viață la grotă. Sunt sigur că vila lui Brazii va fi la fel de bine păzită.
- Deci, vom proceda cu grijă, spuse ea și zâmbi.
- Bine, mă predau.
Zâmbi larg și își ridică ambele mâini în aer. Paula se încruntă și se aplecă peste masă.
- În luarea acestei hotărâri, ai și tu un cuvânt la fel de important de spus, Philip. Mi se pare că am cam sărit calul. Ce am face dacă am rămâne în Sion?
- Am aștepta să se întunece și ne-am duce să-l vedem pe Marchat. Ai observat partea veche a orașului? Adunată sub stânca aceea imensă, în vârful căreia se află o clădire veche?
- Nu, n-am văzut-o.
- Acolo sunt casele vechi. Adevăratul Sion. Eu le-am văzut. Sunt construite din lemn, cu obloane la ferestre și acoperișuri de șindrilă. Exact ca și casele din jurul falsei stații meteo.
- Chiar crezi că nu e o stație adevărată?
- Sunt sigur că nu e o stație adevărată. Poți să ai oameni de pază în jurul unei stații meteo, dar nu și indivizi dotați cu pistoale-mitralieră care să alerge după vizitatorii nepoftiți ca să-i omoare. Asta e stația de la sol.
- Am putea să mergem cu mașina până sus, pe Col de Roc, să ne întoarcem la timp și să-l vizităm și pe Marchat, încercă ea.
- Bine. Hai să facem cum zici tu. Dar, înainte de toate, eu mai vreau o cafea.
Philip n-o mai spuse, dar după părerea lui era o încercare periculoasă. În afară de faptul că se vor trezi coborând un diabolic drum de munte după lăsarea întunericului. Nu putea să scape de o premoniție: explorarea zonei Col de Roc va fi un dezastru.
- Mă duc până la toaletă, îi spuse Newman lui Franklin.
Îl văzuse pe Marler trecând pe lângă compartimentul lor, aruncând o privire înăuntru și trecând mai departe, spre locomotivă. În mai puțin de jumătate de oră trebuia să ajungă la Sion.
Îl găsi pe Marler stând singur într-un compartiment de clasa întâi și fumând o țigară lungă.
- Era Bill Franklin, nu-i așa? întrebă Marler înainte ca Newman să poată spune ceva. Îmi aduc aminte de el din cabinetul lui Tweed, când n-am vrut să-i spun cum mă cheamă.
- Era Bill Franklin, aprobă Newman, așezându-se în fața lui Marler. Îi explică pe scurt cum ajunsese Franklin să fie în tren și că avea cu el un pistol-mitralieră, Heckler & Koch.
- Chiar așa? remarcă Marler. Cu el poate curăța un întreg detașament de Bombardiere de Piele dintr-o singură rafală.
- Unde sunt Butler și Nield?
- M-am gândit la un plan pentru când o să ajungem în Sion... o să ți-l explic...
După ce termină de explicat planul, aruncă o privire pe fereastră și văzu un aerodrom cu o pistă curățată complet de zăpadă.
- Aș face bine să mă întorc. Spune-le lui Butler și lui Nield ce au de făcut. Repede. Ai văzut aerodromul? Bun. Trebuie să plec... intrăm în Sion.


36
Avionul fără nici un însemn pe fuzelaj era acum în aer; plecase din Zurich cu câtva timp în urmă. Brazii stătea în confortabilul său fotoliu pivotant, cu privirea fixată pe ecranul luminos de deasupra intrării cabinei echipajului.
Distanța pe care o parcurseseră până acum, distanța pe care o mai aveau de făcut până la Sion, timpul prezent, timpul aproximativ până la sosirea pe aerodromul din Sion, totul era afișat în cifre exacte. Brazii se uita destul de des la ecran și, din când în când, se învârtea în fotoliu, ca să se uite la locul din spate.
Acolo stătea Craig, cu Igor întins lângă el și odihnindu-și labele din față pe genunchii lui. Pe Brazii Îl amuză disconfortul evident al lui Craig. Dulăul îi văzu privirea, făcu o mișcare să vină spre el, dar Brazii ridică un deget de avertisment. Igor se liniști.
- Un singur lucru mă neliniștește, îi spuse Brazii lui Craig. Nu ne-am ocupat încă de Anton Marchat. Este veriga slabă.
- Nu mai este. Am făcut anumite aranjamente. Anton Marchat n-o să se mai afle mult timp printre cei vii.
- Ești cu adevărat foarte eficient.
- îmi fac meseria. Am, inclusiv, grijă de acest pudel.
- Nu te-aș sfătui să-l tratezi ca pe un pudel.
- Una în nas cu țeava unei arme și-ar alerga mâncând pământul și scheunând.
- Dacă ai mai fi viu, ca să-l auzi scheunând. Oricine te-ar auzi ar crede că nu-ți place Igor.
- Nu-mi place.
Brazii se întoarse din nou, ca să se uite la ecranul luminos. În spatele lui, Craig rânjea de unul singur. Brazii nu știa totul. Înainte de plecarea din Zurich, Craig vorbise la telefon cu Năluca. Brazii ar fi fost furios dacă ar fi știut ce făcuse. Brazii nu avea încredere în ajutorul de închiriat.
- Craig la telefon, se prezentase el când dăduse telefon.
- Mai ai vreun comision pentru mine? întrebase vocea cea pițigăiată.
- Două ținte de data asta. Primul, un bărbat pe nume Anton Marchat. Marchat, repetase el. Locuiește, probabil, în Sion, dar nu sunt sigur.
- Locuiește sigur în Sion. Consideră treaba ca și făcută. Și cea de-a doua țintă?
- Un bărbat pe nume Archie. Nu-i cunosc al doilea nume, dardin sursa mea de zvonuri, am auzit că e o pacoste periculoasă. Mai multe nu pot să-ți spun.
- Nici n-am nevoie să-mi spui mai multe. Îl știu pe Archie.
- Da?
Craig nu fusese în stare să nu-și trădeze emoția din glas.
- Și pe asta consider-o făcută.
- Mă bazez pe tine.
- Trebuie să-mi mențin reputația, replicase calm vocea pițigăiată.
- Asta așa e. Mă grăbesc...
- Nu te grăbi prea tare. Ca de obicei, aștept ca onorariul să-mi fie plătit în bani gheață, în contul meu. Nu vei uita, nu-i așa, domnule Craig? Dacă uiți, să știi că sunt cunoscut că fac uneori treaba și gratis... când clienții mei omit să-și plătească datoriile, concluzionă Năluca.
La bordul avionului, Craig refăcuse satisfăcut conversația în minte. Doar că de data asta nu mai transpiră, așa cum o făcuse la ultimul comentariu al Nălucii.
Keith Kent, îmbrăcat într-un costum scump, intră în Banca Zurcher Kredit din Sion. Călătorise în același tren cu Newman și coborâse aproape în ultimul moment.
Așa cum procedase și la Zurich, Kent își plimbă privirea de-a lungul ghișeelor din spatele gratiilor, cântărindu-i pe cei trei casieri. Unul dintre ei avea o înfățișare pompoasă, tipul care se dezumfla repede. Kent se duse la el.
- Trebuie să depun o sumă de bani în contul curent al domnului Leopold Brazii. Aceasta e sucursala în care se află contul?
- Nu dezvăluim niciodată informații referitoare la clienții noștri, Îl informă casierul plin de sine.
- Nu, bineînțeles că nu. Nu am banii la mine, dar pot să fac rost de ei într-o oră.
- înțeleg, domnule, replică casierul, fără să înțeleagă nimic.
- Domnul Brazii m-a rugat în mod special să fac plata în contul lui curent. Tranzacția e urgentă.
- înțeleg, domnule.
- Eu nu cred că înțelegi, spuse Kent într-o manieră cât se poate de agresivă. Pot să știu numele dumitale?
- Pentru ce vă trebuie numele meu? Domnule, adăugă puțin mai târziu.
- Ca să-i raportez domnului Brazii lipsa de cooperare de care m-am izbit.
- întotdeauna dorim să cooperăm cu clienții noștri, spuse casierul, de data aceasta începând să dea semne de nervozitate.
- Dar dumneata nu cooperezi deloc. Nu-ți face griji, continuă el în franceză. Știu să te descriu.
- Mă puneți într-o situație foarte dificilă, domnule.
- N-ai idee de cât de dificilă o să devină. Vorbesc de un transfer de un milion de franci elvețieni.
- În contul domnului Brazii? Casierul părea foarte preocupat.
- Am spus în contul său principal.
- Da, desigur, așa ați spus, domnule. Un milion de franci, cred că asta e suma pe care ați menționat-o.
- Așa e.
- Pot să vă spun că așteptăm cu nerăbdare revenirea dumneavoastră cu transferul?
Casierul zâmbea.
- E vorba de contul principal. Îmi pierd răbdarea repede.
Kent se întoarse, ca și cum ar fi vrut să părăsească banca definitiv. Casierul aproape că intră în panică și Îl strigă printre gratii:
- Domnule! Domnule! Contul principal al persoanei pe care ați numit-o este în această bancă. Ați vrea să-mi spuneți numele dumneavoastră?
- Când mă întorc. Există o dată-limită când această afacere trebuie încheiată.
Kent ieși din bancă și își ridică gulerul hainei, strângându-l în jurul gâtului. Acum avea informația de care avea nevoie.
Căuta un loc unde să mănânce, când apăru Newman cu o valiză în mână și un sac de pânză pe umăr.
În Park Crescent sună telefonul. Tweed fie dormea, fie nu era pregătit să fie deranjat. Răspunse Monica.
- Beck la telefon, Monica. Pot să vorbesc cu Tweed?
- Nu e în cabinet. Nu știu unde a plecat. Pot să vă ajut?
- Da. E urgent. I-am urmărit avionul lui Brazii spre Sion, pe radar. Spune-i lui Tweed că Brazii va ateriza în cel mult cincisprezece minute. Este o cale foarte periculoasă... prea mulți munți.
- Poate o să nimerească și el într-unul, zise Monica bine dispusă.
- Ești plină de idei constructive, dareu tare mă tem că dracul are grijă de adepții lui.
- Atunci, probabil că vorbim despre aceeași persoană. O să-l anunț pe Tweed de îndată ce iese la suprafață.
Forma tolănită în fotoliul din spatele biroului deschise un ochi și clipi spre ea.
- Tweed a ieșit la suprafață. Oricum, pentru o clipă. Despre ce-a fost vorba?
Monica îi spuse, repetând cuvând cu cuvânt ce-i zisese Beck.
- Atunci nu mai avem mult, spuse Tweed.
Tweed îi făcu cu ochiul din nou, apoi îi închise pe amândoi și adormi pentru a doua oară.
Întrucât Newman era un bun organizator, Îl trimisese din vreme pe Marler la o agenție de voiaj, cât mai erau în Zurich, ca să facă rost de toate broșurile existente despre Sion.
În timpul scurtei conversații pe care o avusese cu Marler în tren, Newman îi dăduse ordine foarte detaliate, cu ajutorul ghidului străzilor din Sion și cu lista hotelurilor. Marler transmisese ordinele subordonaților săi.
Așa că, în momentul în care trenul opri la Sion, Marler, Butler și Nield Îl părăsiră în grabă, dar nu la timp ca să-l vadă pe Keith Kent, care coborâse scările în viteză și se îndrepta spre oraș.
După ce se întorsese în compartiment, Newman îi spusese lui Franklin că avea treburi urgente de rezolvat. Franklin, soldatul de altădată, înțelesese imediat.
- Ascultă, îi spusese el lui Newman care își strângea bagajul, ce-ar fi să ne întâlnim diseară, să bem ceva? Eu stau la Hotel de la Matze. E imediat cum ieși de pe Rue de Lausanne.
- Îți dau un telefon în prealabil, replicase Newman, înainte să iasă din compartiment.
Newman hotărâse să stea la hotelul Elite, pentru că se afla chiar la ieșirea de pe Avenue de la Gare și simțea instinctiv nevoia să stea aproape de gară. Butler și Nield stăteau într-un hotel mic din apropiere, în timp ce Marler, care se descurca de unul singur, primise instrucțiuni să stea la cel mai înalt hotel, să-și ia o cameră la ultimul etaj... cu vedere spre vest, astfel încât să vadă zona aerodromului. Prima lui grijă era să-i raporteze lui Newman orice avion care ateriza acolo. Fiecare știa unde stăteau ceilalți.
Părăsind trenul înaintea lui Franklin, Newman coborî scările în goană. Ca și Franklin, care venea imediat în spatele lui, nici el nu-l văzu pe ultimul pasager care se dădu jos de undeva, de la coada expresului. Oricum, nu avea șanse să-l recunoască. Deghizarea lui Archie era foarte eficientă.
- Ce naiba faci în fundul ăsta de lume? întrebă Newman.
Reuși să-și ascundă uimirea de a-l întâlni pe Keith Kent ieșind de pe o stradă laterală în Avenue de la Gare.
- Mi se pare că ești un pic agresiv, replică Kent cu un zâmbet.
- Nu mi-ai răspuns la întrebare, rosti Newman pe un ton aspru.
- Mai fac rost de niște informații pe care Tweed le va aprecia foarte mult, zise Kent, refuzând să se lase intimidat de neobișnuita atitudine a lui Newman.
- Păi, atunci poate nu te deranjează să-mi spui și mie despre ce e vorba.
- De vreme ce suntem de aceeași parte a baricadei - asta în caz c-ai uitat - am vrut să fiu sigur de locul în care se află acum contul principal al lui Brazii. Știi, și-l tot plimbă. Sau, adăugă el malițios, poate nu știai.
- Nu, nu știam, zise Newman mai liniștit.
Newman nu făcuse altceva decât să-i testeze nervii lui Kent, să vadă cum face față violentului său atac verbal. Știa de la Tweed că pe Kent Îl interesează armele, că de obicei se antrenează pe un poligon de tragere. Era un trăgător de mâna întâi... nu atât de bun ca Marler, pe Marler nu-l întrecea nimeni. Dar, în situația actuală, nu era imposibil să fie prins într-un schimb de focuri și să-l aibă pe Kent de partea lui. Ajunse la concluzia că nu mai are de ce să-și facă griji.
- Ei bine, acuma știi. Kent zâmbi, adaptându-se modului brusc în care își schimba Newman dispoziția. Dacă iei legătura cu Tweed, poți să-i spui că Brazii are contul principal aici, în Sion. La Banca Zurcher Kredit. Unde stai? Nu cred că ești într-o călătorie de o zi.
- La Elite.
- Cunosc locul. În cazul în care mai aflu ceva, pot să te contactez. Noroc la vânătoare...
Newman se plimba în sus, pe Avenue de la Gare, preocupat de amintirea unei remarci pe care o făcuse Tweed la Schweizerhof.
Am o puternică senzație că noi am întâlnit deja Năluca și o cunoaștem.
Acum descoperise că atât Keith Kent, cât și Bill Franklin sunt în Sion. Nu și-l putea închipui pe nici unul în rolul de asasin profesionist. Ce motive ar avea?
Apoi își aminti că Bill Franklin cheltuiește o avere ca să-și facă multele prietene fericite. Iar Kent avea gusturi foarte extravagante. Pentru unul care dădea de urma banilor, era ciudat cum îi treceau banii
prin mâini, ca apa. Auzi o mașină care venea în jos, pe drumul ce ducea la gară și își ridică privirea.
La volan era Philip, iar lângă el, Paula făcea semne disperate cu mâna. Mașina opri chiar lângă bordură, Paula sări jos și o luă la fugă spre el.


37
Aeronava Lear pierdea rapid din înălțime. Era o zi superbă, cu un soare strălucitor, și, de la fereastra lui, Brazii își văzu stația de la sol undeva, sub Kellerhorn. Zâmbi satisfăcut. Atâtea cercetări, atâtea luni ca să obțină capital prin orice mijloace pentru a o construi. Acum era pe punctul de a reuși.
Cu puțin timp înainte de a pleca din Zurich, îi telefonase lui Ivan Marov la Moscova și îi confirmase orarul vital la care lucrau amândoi. Din fericire, Marov vorbea o engleză perfectă, deși accentul american se simțea. Pe vremuri, Marov fusese un atașat, nebăgat în seamă, la Ambasada Sovietică din Washington.
Brazii se învârti în fotoliul său. În cele din urmă, Craig reușise să-i prindă hamul lui Igor, înainte de aterizare. Lui Igor nu-i plăcea hamul și numai comenzile tăioase ale lui Brazii Îl ajutaseră pe Craig să ducă la bun sfârșit această sarcină nedorită.
- Excelent! îi spuse lui Craig. În curând o să facem din tine un bun dresor de câini.
- Nu și al acestui animal, mârâi Craig.
Continuând să-și învârtă fotoliul, Brazii se distra pe socoteala grasului Luigi, care mâncase prea multe paste făinoase. La decolarea de pe Kloten, abia reușise să-și prindă centura la ultima gaură, spre deosebire de Marco cel slab și alb la față, care și-o încheiase și se așezase confortabil în locul lui.
- Suntem gata de aterizare, domnule, Îl anunță pilotul prin difuzor.
Brazii își întoarse din nou fotoliul, ca să se poată uita pe geam. De la acea înălțime, putea să vadă foarte bine lungul bloc alb, vila sa, și ghețarul de sub ea, în cealaltă parte a văii.
Se uită la ceas, având mai multă încredere în ora pe care o arăta el decât cea afișată pe ecranul luminos. Da, mai avea ceva timp până la trimiterea primului semnal către stația de la sol. Probabil mai mult de o oră... dacă punea la socoteală și diabolicul drum pe care trebuia să-l străbată prin munți.
Aruncă o privire spre locul unde stătea José, în celălalt capăt al intervalului central. Bărbatul cu pielea fină adormise repede. Expresia lui Brazii deveni fioroasă... Își aminti de trădarea lui, de înregistrarea adusă de Gustav, pe care o ascultase, înregistrarea care dovedea fără nici o urmă de îndoială că José dăduse cuiva informații despre el. Deja știa cum va rezolva această problemă, chiar înainte de a ajunge la vilă.
De la fereastra înaltă a camerei sale de hotel, Marler urmări avionul aterizând, prin binoclul său de mare putere. O limuzină cu geamuri fumurii aștepta aproape de locul unde se opri aeronava. Îl văzu pe José alergând la mașină ca să i-o aducă lui Brazii, așezându-se la volan. Se decise să mai aștepte înainte să-i dea raportul lui Newman, la hotelul Elite. Cinci minute mai târziu, după ce încercă să pornească limuzina, José se dădu jos și își desfăcu brațele într-un gest de frustrare. Apărură câțiva bărbați în salopete și începură să se agite în jurul motorului. Marler puse mâna pe telefon.
- Castorul Negru a aterizat. Se pare că plecarea e puțin întârziată, limuzina nu pornește. Mecanicii se uită la motor.
- În cazul ăsta, mai câștigi și tu timp. Suie-te în mașina ta și așteaptă dincolo de Rhóne, la punctul stabilit.
- Am plecat.
Avenue de la Gare se animase frenetic după ce Newman se întâlnise cu Paula și Philip. Newman îi întrebase de unde își procuraseră vehiculul. Se urcaseră toți trei în mașină și se opriseră la Elite, ca să ia numărul de telefon de la salonul auto. Imediat ce ajunseseră la Elite, Newman îi telefonase lui Marler, îi dăduse numărul și îi spusese să sune el la compania aceea și să-i trimită o mașină cu lanțuri pe roți, să spună că, în cazul în care comanda îi era onorată într-un sfert de oră, va plăti cu banii jos.
Vehiculul sosise la hotelul unde stătea Marler în zece minute. Marler plătise, adăugând și un bacșiș generos, apoi îi confirmase lui Newman că mașina sosise.
Între timp, Newman îi luase pe Paula și pe Philip în apartamentul lui și îi ascultase, fără să-i întrerupă, zece minute, timp în care aceștia îi povestiseră aventurile prin care trecuseră când vizitaseră stația de la sol de pe Kellerhorn. Se uita când la unul, când la celălalt cum își iau vorba din gură ca să-l pună la curent. Philip insistase ca Paula să explice ce se întâmplase când fuseseră la un pas de a fi uciși la grota din stâncă, pe drumul de întoarcere. În timp ce ei vorbeau, Newman își arunca din când în când câte o privire pe harta pe care Paula o întinsese pe pat.
- Sunt cu adevărat uluit, spuse el când ei terminară, uluit de ceea ce ați făcut. M-am gândit că asta va fi marea noastră problemă - să localizăm stația de la sol - și voi ați găsit-o cât eu eram pe drum.
- Nu puteam doar să ne învârtim pe-aici și să ne plictisim, zise Paula, ca o englezoaică adevărată, privindu-și unghiile.
- Arăți bine, zise Newman, aruncându-i o privire.
- A fost un exercițiu bun. Excitant uneori, dar nu vreau să-mi pierd vremea meditând la partea aceea.
- Deci, ce facem în continuare? întrebă Philip.
- Sunt sigur că Brazii, după ce aterizează, o să meargă cu mașina sus, la vilă. Se pare că acela e punctul de control. Sunt uimit că l-ați descoperit și pe acela.
- Ei bine, sublinie Philip, totul a plecat de la chelnerița aceea din restaurantul gării unde m-am oprit să beau o cafea.
- Da, zise Newman, dar tu i-ai vorbit și - ceea ce e și mai important - ai lăsat-o pe ea să-ți vorbească. Acum, când sosesc Butler și Nield, voi schița planul de acțiune pentru mâine. Cel puțin, zâmbi el trist, sper să fie, până la urmă, un plan de acțiune.
- De ce nu atacăm stația de la sol astăzi? sugeră Paula.
- Pentru că, explică Newman, faptul că voi doi ați ajuns până acolo înseamnă că dușmanul va fi în alertă. Mâine dimineață vor fi mai relaxați. Atunci o să-i lovim cu tot ce avem.
- Ce face Marler acum? întrebă Philip.
- O să urmărească limuzina lui Brazii - când o s-o facă să meargă -până sus, la vilă. Marler e tipul de om care poate provoca o mulțime de stricăciuni.
- N-ar trebui să aibă niște întăriri? întrebă Philip.
- Nu. Funcționează mult mai eficient de unul singur. Apropo, în expresul cu care am venit era și Bill Franklin. Mi-a făcut o scurtă vizită în compartiment.
- E o companie foarte plăcută, spuse Paula.
- încă ceva, continuă Newman, Keith Kent e și el în oraș. L-am întâlnit întâmplător chiar înainte să veniți voi. Interesant, nu-i așa?
- Dacă rămânem în Sion în seara asta, zise Philip cu o voce hotărâtă, Paula și cu mine putem să-l vizităm pe evazivul Anton Marchat. După ce se întunecă.
- Bună idee, încuviință Newman.
- La ce te-ai referit când ai spus interesant? întrebă Paula. După ce ai menționat că Bill Franklin și Kent sunt aici?
- Ei bine, m-am gândit că, atunci când bietul Ben, barmanul de la Ursul Negru, a fost ucis, atât Franklin, cât și Kent erau în zonă. După modul în care a murit Ben, știm că a fost mâna Nălucii.


Eve, simțindu-se abandonată în camera ei de la Baur-en-Viile, hotărî să se ducă să-l vadă pe Gustav. Acum era timpul să arate dacă era sau nu șefa tuturor celorlalți oameni ai lui Brazii care rămăseseră aici.
Ajunse într-un loc unde coridorul făcea o cotitură și auzi o ușă închizându-se. Trase cu ochiul după colț și Îl văzu pe Gustav, îmbrăcat cu mult mai elegant decât de obicei, îndepărtându-se tiptil, până ce dispăru după colțul care ducea la scări.
„Mă mir!" își zise. Știa că Gustav are o anumită pasiune pentru doamnele stranii pe care le puteai întâlni pe stradă, în diverse zone ale Zurich-ului. Puse mâna pe clanță, încercând ușa. O găsi deschisă. „Grăbit să plece la ale lui", se gândi ea cu dispreț.
Deschise ușa și fu izbită de un miros greu de ulei de păr ieftin. Acesta îi confirma suspiciunile. Deci n-avea să se întoarcă prea repede. Aruncă o privire prin dezordinea din cameră, era pe punctul de a ieși, când văzu o legătură de chei, aproape pierdută prin faldurile unei perne de pe o canapea.
„Și-a uitat cheile!"
Era o șansă prea bună ca s-o rateze. Luă cheile și verifică să nu fie cumva cheile de la mașină printre ele. Nici o cheie de mașină. Nimic care să-l facă să se întoarcă pe neașteptate.
Se duse la un dulap de oțel, în care se păstrează dosarele, pe care Îl observase mai devreme și pe care Gustav Îl ținea întotdeauna încuiat. Cât ai clipi, găsi cheia principală cu care deschise toate sertarele. Sertarul de sus era plin cu dosare, hârtii cu facturi, note de plată.
Deschise al doilea sertar. Fiecare dosar de aici avea înscris pe cotor ce conține. Începu să răsfoiască printre ele și se opri pe unul pe care scria Savanți.
Cuvântul îi aminti ceva. Un articol din Herald Tribune. Câteva rânduri, ascunse undeva, pe o pagină din interior. Cu titlul Misterul savanților dispăruți. Începu să studieze paginile din interiorul dolofanului dosar. Fiecare era rezervată câte unui savant. O mulțime de date personale, genul de date pe care fusese nevoită să le studieze și ea, înainte să ajungă să-l cunoască pe unul dintre bancherii recomandați de Brazii.
ED REYNOLDS Vârstă: 45.
Stare civilă: Căsătorit, numele soției, Samantha. Copii: Fără.
Slăbiciuni: Samantha, o alcoolică. Naționalitate: American. Salariu:
400 000 $. Adresa (acasă)... Cunoștințe:
Sabotajul comunicațiilor.
Sabotaj?
Cuvântul o făcu pe Eve să se oprească. Dacă era plătit cu atâția bani, trebuia să fie unul dintre cei mai buni. Își scoase carnețelul pe care Îl avea întotdeauna cu ea, în geantă, și mâzgăli datele despre Reynolds.
Verifică apoi și alte foi. Irina Krivitsky. Specialitatea ei era controlul laser al sateliților, orice-ar fi însemnat asta. Continuă să noteze, aproape ilizibil, mai multe detalii. Examină apoi și alte foi, mai notă câteva nume, care, oricum, nu-i spuneau nimic.
„Ai face bine să ieși dracului de aici, își zise. Ai destule informații, și Gustav s-ar putea să se întoarcă mai devreme."
Avu grijă să lase dosarele așa cum le găsise. Apoi închise dulapul și puse legătura de chei acolo de unde o luase. Deschise ușa și auzi pași apropiindu-se. Îngheță de groază. Dacă ar fi închis ușa, zgomotul s-ar fi auzit. Un chelner cu o tavă cu mâncare în mână trecu pe lângă ușa întredeschisă a camerei lui Gustav, fără măcar să se uite într-acolo. Eve se întoarse în camera ei.
Încuie ușa, desfăcu un compartiment secret din geanta ei și scoase de acolo o tăietură de ziar îndoită, care începuse să se îngălbenească. Își turnă un pahar cu votcă, își aprinse o țigară, se tolăni pe canapea și citi din nou tăietura de ziar pe care o scosese din coșul de hârtii al lui Brazii, în cabinetul său din Berna. Trăsese cu urechea la ce vorbea el și se strecurase în cabinet după ce el plecase de-acolo. Bucata de ziar fusese mototolită înainte să fie aruncată la coș. Textul care urma titlului scris cu litere mici era scurt.
Circulă zvonuri ciudate, cum ar fi acelea că savanți de marcă își abandonează slujbele pentru întreprinderi particulare. Pentru plăți mai mari, se angajează la unele organizații internaționale din străinătate. Printre cei menționați se află strălucitul Ed Reynolds, Irina Krivitsky (din Rusia)...
Pe listă mai erau și alte nume, fiecare cu foaia lui în dosarul pe care Îl examinase Eve. Împături cu grijă tăietura din ziar și o puse la loc, în buzunarul secret.
- ÃŽntoarce-te la Zurich, domnule Bob Newman, zise ea cu voce tare.
După ce limuzina fu reparată pe aerodrom, Brazii Îl luă pe José pe neașteptate.
- O să conduc eu. Simt nevoia de acțiune, după ce am stat închis în avionul ăla.
- Sunteți sigur, domnule?
- Pune-l pe Igor în spate, apoi treci pe locul pasagerului, în față.
- Mi se pare că nu-mi fac meseria, domnule.
- Fă așa cum îți spun eu. Hai să-i dăm drumul. Brazii se uită din nou la ceas. Vom ajunge la vilă la timp, în ciuda întârzierii, așa că n-am de gând să gonesc până sus, dacă asta te stresează.
- Nu sunt stresat, domnule.
José spunea adevărul. Brazii era un șofer excelent. O dată, în America, participase la un raliu auto pe Coasta de Vest. Câștigase și fusese proclamat Campionul Anului.
- Igor o să fie chiar fericit de unul singur în spate, continuă Brazii când ieși de pe aerodrom. Îi place să se uite pe geam. Apropo, cred că e timpul să ne gândim să-ți dăm mai mulți bani. O să discutăm problema asta după ce ajungem la vilă...
Brazii urca pe un drum abrupt care semăna mult cu cel pe care Îl parcurseseră Philip și Paula în călătoria lor spre Kellerhorn. Pe partea lui Brazii, peretele de stâncă se ridica vertical la zeci de metri deasupra lor. Pe partea lui José se deschidea un abis nesfârșit, iar șoseaua nu era protejată de nici o barieră.
Drumul cotea și se învârtea, pe măsură ce urca mai sus și mai sus, iar suprafața îi era acoperită cu zăpadă bine bătătorită. Brazii o observă și, într-un fel, se simți ușurat... știa că sub zăpadă e gheață.
- Un elicopter, observă José. Nu e unul dintre aparatele meteo ale elvețienilor.
- Nu, José. Probabil l-ai văzut pe aerodrom; a mai rămas unul acolo, m cel de sus e Marco. Va ajunge înaintea noastră la vilă, ca să se asigure că totul e pregătit.
- Nu mi-ați spus de asta, replică José.
- Nu-ți spun totul, zise Brazii și chicoti.
- Acum stă în aer. Mă întreb de ce?
- În mod evident, ne urmărește cum urcăm pe munte.
La bordul elicopterului, Marco, așezat lângă pilot, nu-l urmărea pe Brazii cum urcă muntele. Ceea ce-i atrăsese atenția fusese o mașină care urca după Brazii, la câțiva zeci de metri în spate. Jos, în mașină, Marler văzu și el elicopterul oprit în aer și își dădu imediat seama de ce nu-și continuă drumul.
- Ei bine, zise el cu voce tare, am fost reperat. Asta înseamnă că o să fiu așteptat de un comitet de primire. Cred că mă descurc cu un astfel de comitet.
De îndată ce elicopterul dispăru, Marler încetini și puse frână după ce ieși din curbă. Desfăcu fermoarul sacului de pânză care se odihnea pe scaunul de lângă el, scoase câteva obiecte și le vârî în buzunarele hainei trei sferturi, căptușite cu blană. Apoi își continuă drumul dificil în susul muntelui, întorcând tot timpul de volan, ca să mai ia o curbă.
- José, zise Brazii după ce ajunseră undeva, destul de sus, cred că suntem urmăriți.
Era o minciună. Brazii habar n-avea că Marler vine după el. José se uită în spate și negă, cu o mișcare a capului.
- Cred că vă înșelați. M-am uitat tot timpul în oglinda laterală și nu am văzut nimic.
- Spune-i instinct, zise Brazii voios. Știi bifurcația aceea la care trebuie să ajungem în curând... cea care duce direct pe un platou?
- Mi-o amintesc bine. E o priveliște foarte bună de acolo.
- Da, cel puțin, pentru o anumită distanță. Cred că o să facem o oprire acolo. Avem timp. Acolo o să poți să verifici dacă mă înșel. Mă înșel eu des? întrebă el plin de vervă.
- Nu, aproape întotdeauna aveți dreptate.
- Nu cred că-mi plac frazele de genul „aproape întotdeauna", dar o să trec cu vederea.
José se uită la șeful lui. Brazii părea să fie într-o dispoziție cât se poate de umoristică. Hotărî că trebuie să fie din cauză că urma să ajungă în curând la vilă, unde ceva - habar n-avea ce-ar putea fi - avea să se întâmple.
Ajunseră la bifurcație, o crestătură destul de adâncă în peretele de stâncă. De-acolo, Brazii ieși de pe drumul de munte și intră pe un drumeag abrupt, cu doar câțiva centimetri mai larg decât mașina. Drumeagul urca până la un platou arid, acoperit cu zăpadă. Brazii traversă platoul și făcu o întoarcere în U, cam la cincizeci de metri de locul unde se termina râpa pe care urcase. Se uită la José.
- Acum, du-te și stai pe ieșitura aceea de stâncă și uită-te înapoi, cât de mult poți. Rămâi acolo, până te chem înapoi. Dacă vezi o altă mașină, ridici mâna dreaptă și fugi până unde începe râpa. Te iau eu de-acolo. Apoi o să coborâm până aproape de șosea și o să așteptăm. Acolo e locul ideal pentru o ambuscadă. Avem un pistol-mitralieră în spate, pe podea, sub pătura de călătorie.
- Iau eu arma cu mine, sugeră José. I-aș putea omorî pe cei din mașină.
- Nu, n-ai putea să-i omori. Dacă ei ajung în dreptul ieșiturii pe care stai, n-o să-i mai vezi. Fă așa cum îți spun eu, José.
Brazii așteptă până când José se îndepărtă de mașină înainte să-i dea lui Igor o comandă scurtă, de un singur cuvânt. Dulăul sări pe locul din față, pe care stătuse José mai devreme. Începu să se agite când Brazii deschise torpedoul, scoase de acolo o mănușă neagră și și-o puse pe mâna dreaptă.
Îl antrenase pe Igor la o școală de dresaj din Germania. Îi spusese patronului școlii că există un joc pe care lui îi plăcea să-l joace... apoi îi dăduse detalii. Stătea, apoi își punea mănușa ca să-l întărâte pe Igor -folosise manechine din papier mâche1 de mărimea unui om.
José ajunsese chiar la marginea aflorimentului sau a proeminenței de stâncă ce acoperea porțiunea de șosea de sub el. Se uită, preț de o clipă, în fundul nevăzut al prăpastiei care se prăvălea mai mult de trei sute de
1 Pastă de hârtie turnată (n.tr.).
metri în jos, apoi își îndreptă atenția spre porțiunea de șosea pe care putea s-o vadă.
în mașină, Brazii arătă spre José cu unul dintre degetele mâinii sale înmănușate și se aplecă să deschidă ușa de la locul pasagerului. În mintea sa se derula înregistrarea telefonului trădător al lui José, pe care i-o pusese Gustav. Un informator, un trădător...
Igor ieși din mașină. Se îndrepta cu viteză crescândă spre locul unde stătea José, fără să facă vreun zgomot prin zăpadă. Apropiindu-se de bărbatul care stătea cu spatele la mașină, Igor făcu un salt în aer, lovi puternic spatele descoperit, apoi ateriză pe burtă pe platou, așa cum era antrenat să facă după ce lovea o țintă.
José, cocoțat pe margine, își pierdu echilibrul, ridică mâinile când plonja în spațiu, trecând pe lângă drumul de munte doar la câțiva centimetri; corpul i se rostogoli în aer, iar urletul lui de groază își găsi ecou în eternitate. Apoi, Valais-ul își regăsi liniștea; o liniște de rău augur.


38
Igor stătu lângă stăpânul său, pe scaunul din față, restul drumului care mai era de făcut până la vilă. Știa că își interpretase „șmecheria" bine.
Brazii conduse ultimii metri de urcuș și ieși pe un platou larg. În imediata apropiere, în spatele unui mare post de observație din beton care păzea împrejurimile, se ridica vila albă, aproape de marginea platoului. Imediat sub ea se întindea ghețarul, care se topea acum din cauza soarelui ce strălucea slab deasupra lui.
- De ce nu e nimeni în postul de observație? se întrebă Brazii cu voce tare. Oamenii ăștia trebuie zgâlțâiți un pic.
Elicopterul care Îl adusese pe Marco se odihnea pe patinele sale în interiorul unui perimetru încercuit cu un gard de sârmă înalt de trei metri și jumătate. Gardul protector era destul de aproape de vilă. Pe acoperișul orizontal era o adevărată pădure de antene.
Brazii intră pe poarta pe care i-o deschise Marco, opri și coborî din limuzină, urmat de Igor. Urcă în fugă scările spre larga terasă din fața vilei. În aerul proaspăt de munte, se simți mai bine decât oricând. Marco deschise ușa grea de la intrare, căptușită în interior cu oțel.
- Marco, unde dracu' sunt toți? Nu era nimeni în postul de observație.
- Când am ajuns, am aflat că aici nu se află decât menajera, Elvira. Gărzile au înțeles greșit mesajul pe care l-ați trimis când eram în avion.
- Au înțeles greșit! Am spus să meargă o parte din gărzi la laborator, să întărească paza.
- Știu, domnule, încuviință Marco pe un ton calm, dar probabil că mesajul a fost deformat. Au crezut că dumneavoastră ați spus ca toate gărzile să meargă la Kellerhorn.
- Dacă ar fi avut vreun pic de bun-simț, și-ar fi dat seama că eu n-aș trimite niciodată un astfel de mesaj. Asta înseamnă că numai tu ești aici... În afară de Elvira?
- Da, domnule, mă tem că așa este.
- Știi, comentă Brazii, uitându-se în spate, ar fi trebuit să ridicăm gardul ăsta mai încolo, mai departe de vilă. Acum nu se mai poate face nimic.
- E o mică problemă, Îl informă Marco, urmându-l într-o sală cu pardoseală de marmură. Mai bine s-o aflați acum.
- Bine, dă-i drumul. Trebuie să mă duc la transmițător ca să trimit primul semnal în următoarele treizeci de minute. Nu, în mai puțin de treizeci de minute, spuse el, uitându-se la ceas. Satelitul va fi pe orbită deasupra Germaniei.
- Ați fost urmărit pe munte, spuse Marco repede, așteptându-se la o răbufnire.
- Ești sigur? întrebă Brazii liniștit.
- Da, o mașină cu un singur om.
- Un singur om? Dumnezeule, Marco, dar asta n-ar trebui să fie o problemă pentru tine.
- O, nici n-o să fie, zise Marco sigur pe sine, darm-am gândit c-ar fi bine să știți și dumneavoastră. S-ar putea să auziți zgomote pe-afară.
- Scapă de el, asta e tot. Asigură-te că n-o să mai coboare muntele cu mașina. Sunt o mulțime de locuri unde poți ascunde un cadavru cu ușurință. Ghețarul, de exemplu.
- M-am gândit și eu la asta.
- Trebuie să mă duc la transmițător!
Se opri când o femeie scundă și foarte grasă, cu o față negricioasă, apăru în holul de la intrare. Femeia făcu o plecăciune.
- îmi pare bine să vă văd, domnule. Ce-ați dori să mâncați?
- Trebuie să mă duc la transmițător.
Se duse repede la una dintre cele câteva uși de pe hol, scoase niște chei, alese două dintre ele și deschise o ușă grea, cu două yale, dublată cu oțel, când se trezi cu Marco după el.
- Acum ce mai e?
- Vă deranjează dacă Elvira îi dă pilotului elicopterului să mănânce înainte să luați dumneavoastră masa?
- Să-l îndoape până nu mai poate.
Descuie ușa și intră într-o cameră imensă, cu o fereastră mare din geam blindat. O priveliște superbă cu îndepărtatul vârf Kellerhorn se vedea de pe fereastră... și sub vârf, clădirile de unde Luigi urma să trimită primul semnal către satelit. De aici vedea și mulțimea de case în care stăteau savanții împreună cu soțiile sau cu prietenele lor.
„Primul semnal va semăna panică în lume, își zise el, darnu va fi nimic în comparație cu ce se va întâmpla după cel de-al doilea semnal, pe care Îl voi trimite mâine sau poimâine."
Brazii nu se simțise niciodată mai încrezător decât acum, așezat în scaunul lui moale de secretariat, în fața transmițătorului, își puse căștile, își scoase ceasul, ca să poată cronometra totul perfect, și își ținu mâinile suspendate în aer, deasupra clapelor.
Când plecase de pe aerodrom cu José, Îl văzuse în oglinda retrovizoare pe grasul Luigi urcându-se în celălalt elicopter, cu care urma să ajungă pe Kellerhorn. Sistemul condus de Luigi va funcționa perfect. De îndată ce avea să primească semnalul trimis de el, Luigi va pune în funcțiune turnul mobil ca să dea de urma satelitului, Îl va bloca pe poziție cu pilonul direcțional flexibil, apoi va apăsa pe buton.
Când limba mare a ceasului ajunse în poziția corectă, începu să transmită mesajul. Tot iadul era pe punctul de a se dezlănțui.


- Ce ți-a spus profesorul Grogarty când i-ai dat telefon? întrebă Monica.
Tweed zâmbi încruntat. Se trezise mai devreme, se dusese la baie, făcuse un duș și își pusese haine curate. Când se întorsese, îi ceruse Monicăi să încerce să ia legătura cu Grogarty.
- Studiază din nou fotografiile acelea... cele pe care i le-ai trimis prin curier a doua oară. Fotografiile făcute în secret în Guyana Franceză, chiar înainte de lansarea satelitului, când era cu toate mățăraiele afară.
- Acum, că a mai meditat la ele, a început să-și facă griji?
- Ai pus punctul pe i, spuse Tweed. E convins pe deplin că este vorba de un sistem extrem de sofisticat, proiectat pentru sabotarea comunicațiilor mondiale. Încă n-a stabilit în întregime cum a fost făcut, darinsistă că undeva există o stație la sol care controlează întregul sistem.
- Dac-ar suna Newman, zise Monica pe un ton meditativ.
- O va face la timpul potrivit. Ce-i asta...?
Când se întorsese de la baie, lăsase ușa deschisă, ca să se mai aerisească. Dintr-odată, un sunet îngrozitor de pătrunzător umplu încăperea. Și mai rău, era însoțit de lumini care străluceau orbitor cu intermitență. Tweed își dădu seama că fenomenul venea de la etajul superior și de jos. Monica își acoperi urechile cu mâinile, cu o expresie de agonie pe figură.
Tweed sări în sus, fugi la biroul Paulei unde știa că ține ea pungi de polietilenă în care are dopuri pentru urechi. Le folosea atunci când se afla aproape de locul unde ateriza un elicopter mare. Luă una dintre pungi, o rupse, văzu ochelarii fumurii ai Paulei și îi luă și pe aceia.
Se duse repede la Monica și îi puse o pereche de ochelari negri la ochi. Când ea își deschise ochii, Tweed arătă cu degetul spre dopuri, apoi spre propriile-i urechi. Monica își înfundă urechile, la fel făcând și Tweed. Își luă perechea lui de ochelari fumurii dintr-un sertar, și-i puse la ochi și ieși în fugă pe palier. Se uită în jos, pe scări și Îl văzu pe Howard, abia trezit din somn, poticnindu-se pe hol.
- Howard! răcni el. Intră în cabinet, închide ușa și stai acolo. Mișcă-te naibii odată...
Șocat de violența ordinelor, Howard se supuse și dispăru în cabinetul său, trântind ușa.
- George! strigă Tweed, cu toată puterea, la fostul soldat care stătea de pază la ușa de la intrare. Fugi în sala de așteptare. Închide ușa și stai acolo până vin eu jos.
George, cu o față uimită, intră în sala de așteptare, clătinându-se, și închise ușa.
Tweed trase adânc aer în piept și își potrivi dopurile în urechi. Sunetul acela sfredelitor, de mulți decibeli îi răsuna în cap. Făcu un efort să
urce scările în fugă. Ușa de la camera comunicațiilor era deschisă. Iar se lucrase până târziu. Se lucrase.
îngrozit, Tweed intră în încăperea spațioasă. Monitoarele computerelor o luaseră razna. Nu mai erau verzi, afișau cu o rapiditate fulgerătoare o varietate incredibilă de culori strălucitoare și orbitoare. Culorile păreau că dispar o fracțiune de secundă, ca apoi să erupă din nou din monitoare.
Sunetul violent emis de monitoare varia în intesitate, izbucniri asurzitoare pe care le auzea clar, în ciuda dopurilor din urechi, darceea ce-l îngrozi cel mai tare fu starea celor trei oameni care lucraseră aici. Reginald era căzut pe spate în scaunul lui, cu capul atârnându-i într-o parte. Tweed îi verifică pulsul. Nimic.
își impuse să lupte cu sentimentul de confuzie care amenința să pună stăpânire pe el. Ceilalți doi zăceau în dezordine pe podea, lângă scaunele lor. Le verifică și lor pulsul: nimic.
Se uită prin cameră, căutând cablul principal. Asumându-și un mare risc, își încleștă mâna pe el și Îl smulse din mufă. Monitoarele muriră repede, lăsând locul unor ecrane fără viață. Zgomotul diabolic muri treptat, crescând și scăzând în intensitate. Tweed își scoase dopurile din urechi și fu izbit de liniștea profundă din jurul lui, își dădu jos ochelarii fumurii. Ieși din cameră, fugi la parter și deschise ușa cabinetului său.
Monica, foarte șocată, tocmai își scosese un dop. Când Îl văzu pe Tweed fără ochelari, îi dădu și ea jos.
- Ce s-a întâmplat? murmură ea.
- îmi închipui că telefonul nu funcționează.
Tweed ridică receptorul și fu surprins să audă tonul normal. Îi întinse receptorul Monicăi.
- Cheamă urgent o ambulanță. Trei oameni inconștienți, este posibil să fie morți.
Ieși din cabinet în timp ce Monica începu să formeze numărul de telefon, înnebunită. Nu prea spera să se mai poată face ceva pentru ei, nici chiar de către paramedici, dar în medicină nu se știe niciodată. Coborî în goană la parter și deschise ușa sălii de așteptare.
- Ce-a fost asta, domnule? întrebă George. Începutul celui de-al Treilea Război Mondial?
- Nu chiar atât de rău. Poți să te întorci la pupitrul tău.
Tweed fugi la cabinetul lui Howard și deschise ușa. Șeful său se uita pe fereastră. Se întoarse cu o expresie uimită.
- Ce se întâmplă? șopti el.
- Brazii a început. Asta a fost doar prima fază. Trebuie să-l oprim înainte s-o lanseze pe a doua. Pari descompus. Du-te acasă și te culcă. Preiau eu conducerea...
Plecă, înainte ca Howard să poată replica, dar Îl simți că nu va protesta. Se întoarse în fugă la etaj, deschise ușa încăperii în care lucra schimbul de noapte. Din fericire, aici nu erau computere, sau vreun alt subansamblu de acest fel. Patru oameni se uitară la el, de parcă atunci ar fi ieșit dintr-un vis. Faptul că ușa lor fusese închisă îi salvase de la o experiență asurzitoare.
- Ce-a fost asta, domnule? întrebă cel mai în vârstă dintre ei. Am deschis ușa și apoi am închis-o la loc.
- Ați făcut un lucru al naibii de bun. Sunteți teferi... toți?
- Da, domnule.
- Atunci, continuați cu ceea ce vă ocupați înainte să înceapă toată povestea asta. N-o să se mai întâmple. Am redus la tăcere echipamentul din camera computerelor. Nu vă duceți acolo.
În drum spre cabinetul său, în fugă pe scări, Tweed Îl strigă pe paznic:
- George, paramedicii trebuie să sosească în orice moment. Arată-le unde e camera computerelor, apoi întoarce-te la postul tău. Spune-le unde mă găsesc.
Se întoarse în cabinetul său și închise ușa. Monica vorbea la telefon, îi făcu semne disperate să ridice și el telefonul.
- Vin paramedicii. Vorbesc cu un tip de la MoD. Manders. E groaznic de speriat.
- Bună, Manders. Tweed la telefon.
- S-a întâmplat o catastrofă. Toate computerele noastre sunt la pământ. Operatorii sunt morți. Am avut lumini violente, intermitente și...
- Știu despre ce e vorba, Îl întrerupse Tweed. Noi am pățit la fel. Știu ce e.
- Știi?!
- Da. Tweed fu autoritar. Așa că las-o în seama mea.
- GCHQ e scoasă din funcțiune. Acolo sunt mai multe cadavre. Un membru al personalului mi-a telefonat din afara clădirii.
- Am spus că știu ce e. Repet, las-o în seama mea. Trebuie să închid. La revedere.
GCHQ. Asta era stația-cheie de comunicații din Cheltenham. Oamenii de-acolo ascultau semnale și conversații telefonice din toată lumea. Până și americanii apreciau munca celor de-aici.
- Am uitat ceva.
Tweed sări în sus, fugi la ușă și o deschise la timp ca să vadă jos echipa de paramedici condusă de George, urcând la etaj. Îl opri pe primul paramedic.
- Trebuie să știți ceva. Pe podea e un cablu scos din priză. Așa că aveți grijă.
- Mulțumim, domnule.
Paramedicul le strigă peste umăr celorlalți, care o luaseră repede în sus, pe scări, apoi dispărură în camera computerelor.
Tweed se întoarse în cabinetul său și închise ușa. Se uită la Monica.
- Ar fi bine dacă l-ai prinde la telefon pe Cord Dillon, la Langley. Tweed știa că directorul adjunct al CIA lucra tot timpul și că rareori nu era în cabinetul său. Monica se întinse după telefon, când acesta începu să sune. Monica ridică receptorul, ascultă, spuse:
- E aici...
...și se uită fix la Tweed.
- Cord Dillon ... la telefon.
- Bună, Cord, tocmai voiam să te contactez, reuși Tweed să-i spună.
- Tweed, la Washington e o panică totală. Casa Albă a înnebunit cu totul. Toate computerele noastre au fost sabotate... avem mulți morți în clădire, adăugă Dillon calm.
- Am fost și noi supuși aceluiași atac. E Brazii. Leopold Brazii. Te-am avertizat să nu ai încredere în el. Aceasta este faza întâi a unei operațiuni globale care depinde de Potlogar Unu.
- Faza întâi, ai zis. Vrei să spui că anticipezi o a doua fază în curând? întrebă Dillon cu aceeași voce lipsită de expresie.
- Nu o anticipez, Cord. O aștept. Nu-ți face griji. Știu ce se întâmplă. Oamenii mei sunt în Europa și îi vânează dispozitivul principal.
- Spune-le să-l ucidă pe ticălos.
- Cred că s-ar putea să aibă aceeași idee. Totul e sub control.
- Pentagonul e imobilizat. Sunt multe cadavre acolo. Eu trebuie să mă duc să mă întâlnesc cu președintele. Pe actualul președinte nu-l știi. Predecesorul său te admira. Deci, ce să-i spun? Tweed spune că situația e sub control? Să nu vă faceți griji? O să zică: cine naiba e Tweed?
- Atunci, pune tu o vorbă bună pentru mine, sugeră Tweed amabil.
- Bănuiesc că atâta pot să fac. Îți rămân dator câteva servicii. Să mă mai suni.
Tweed sugeră cât de bine-venită ar fi o cafea în timp ce punea receptorul jos. Monica se duse repede într-un colț unde se găsea filtrul. Tweed bău două cești una după alta. Atunci sună din nou telefonul.
Monica răspunse, apoi fața i se lumină ca și cum ar fi vorbit cu un iubit de mult pierdut. De-abia reuși să-l strige pe Tweed:
- Bob Newman la telefon...
- îmi pare bine să te-aud, Bob, spuse Tweed. De unde suni?
- De la o cabină telefonică de pe stradă. Dintr-un loc numit Sion, în Valais. Am localizat stația de la sol... de fapt, Paula și Philip, care au ajuns mai devreme, au dat de urma ei. Au avut parte de ceva acțiune.
- Sunt teferi amândoi?
- În cea mai perfectă formă. Paula e plină de vervă. Să-ți dau detalii. Tweed ascultă. Newman era în stare, mai bine decât oricine, să comprime o situație complexă în cât mai puține cuvinte cu putință. Tweed bănui că totul se datora practicii și experienței sale de corespondent de presă.
- Deci, concluzionă Newman, cel mai devreme pentru lansarea unui atac la stația de la sol e ziua de mâine. Treaba e ca și făcută. Dacă vrei să iei legătura cu mine, sunt la hotelul Elite. Numărul de telefon...
- Poți să lași pe cineva acolo cu care să pot vorbi în absența ta?
- Nu. Tonul lui Newman fu dur. Am nevoie de toată echipa pentru treaba pe care o avem de făcut.
- Am înțeles. Tweed trase adânc aer în piept. Bob, e esențial ca stația de la sol să fie distrusă, chiar dacă asta înseamnă să fiți pregătiți pentru ce-i mai rău.
- Mesajul e clar...
Monica, auzind totul, Îl fixă îngrozită pe Tweed cum pune receptorul jos. Își mușcă buza, apoi spuse:
- Niciodată, de când lucrez cu tine, nu te-am auzit dând un asemenea ordin.
- Ce crezi că jucăm... scrabble? izbucni Tweed.
- îmi pare rău.
- Atunci, fă-mi legătura cu prim-ministrul. Nu, Îl sun chiar eu. Îl ignoră pe secretarul personal care răspunse la telefon și care încercă să scoată de la el motivul pentru care voia să-l vadă pe primul-ministru. Am spus că vreau să vorbesc cu prim-ministrul. Dă-mi-l la telefon sau îți pui slujba în joc.
- Poftim, domnule?
- Am spus că-ți pui slujba în joc, mormăi Tweed.
- ÃŽntr-un minut.
În mai puțin de un minut, primul-ministru fu pe fir.
- Tweed aici, domnule prim-ministru... Da, știu ce s-a întâmplat. În cincisprezece minute sunt în Downing Street. Sper să mă primiți de îndată ce ajung acolo.
Închise telefonul înainte să mai primească vreun răspuns. Se ridică de la birou și își puse paltonul.
- Să chem pe cineva să te ducă cu mașina până acolo? întrebă Monica.
- Sunt perfect capabil să merg singur cu mașina. Și-o să fiu mai rapid.
Tweed se întoarse două ore mai târziu și intră în cabinet cu un pas vioi. Își agăță paltonul în cuier și se așeză la birou.
- Mai vrei puțină cafea? întrebă Monica într-o doară.
- Monica, puțină cafea ar fi excelentă. Și cred că circumstanțele cer două cești, te rog.
- Cum te-ai înțeles cu prim-ministrul? întrebă ea în timp ce-i turna cafeaua în ceașcă.
- Ceea ce s-a întâmplat l-a zguduit până în temelii. Așa cum m-așteptam, era exact în acea dispoziție în care să mă asculte fără să mă întrerupă sau să mă contrazică. Cafeaua e foarte bună. Mulțumesc.
- A luat vreo hotărâre?
- Între noi fie vorba, eu am fost cel care a luat hotărâri pentru el... riscul de a părea dictatorial. Forța de Reacție Rapidă va fi desfășurată pe aerodromurile strategice din Germania. Primele avioane decolează
astă-seară.
- Deci cancelarul german a rămas pe poziție?
- La început, nu, spuse Tweed îndârjit. După ultima mea vizită în Downing Street, și-a consultat cabinetul din Bonn. Sufletele slabe și-au exprimat îngrijorarea. Voiau să consulte NATO. I-am spus prim-ministrului să sune Bonn-ul din nou.
- Ce s-a întâmplat?
- În timp ce vorbea prim-ministrul, ascultam și eu la un alt telefon. Practic, l-am supravegheat pe prim-ministru de aproape, dictându-i conversația prin note pe care i le scriam repede pe un carnețel și i le împingeam sub nas. Comunicațiile principale din Germania au fost distruse, și există multe cadavre. Cred că ăsta a fost factorul care l-a convins pe cancelar. A fost de acord să primească Forța de Reacție Rapidă... a mers până-ntr-acolo, încât i-a mulțumit prim-ministrului pentru cooperare. Când am plecat din Downing Street, prim-ministrul arăta extenuat.
- Nu mă surprinde... dacă l-ai supravegheat de aproape, comentă Monica pe un ton acru.
- Acum, încearcă să-l prinzi pe Newman la numărul acela pe care mi l-a dat.
În timp ce Monica încerca să obțină legătura, Tweed stătea cu mâinile în poală. Apoi, fără să-și găsească astâmpăr, se ridică și își turnă o a treia ceașcă de cafea din filtru. Băuse deja jumătate, când Monica îi făcu semne.
- Bob? Se opri. Operator, legătura e foarte proastă. Așteptă... fie ca operatorul să-i răspundă, fie să audă acel sunet de închidere al unui alt telefon. Nu auzi nimic. Suntem singuri, continuă el. Te-am sunat numai ca să-ți spun că o să vin cu avionul la Sion cât de curând. Cu bunăvoința domnului Brazii, deși el nu știe că i-am împrumutat unul din avioane. Cel care are Brazii, scris mare, pe tot fuzelajul.
- Nu-ți pot recomanda așa ceva. Zona e periculoasă, Îl avertiză Newman.
- Þi-am cerut eu să-mi recomanzi ceva? Trebuie să-ți aduc aminte că eu mă ocup de această operațiune? Eu doar îți spun, ca nu cumva să dobori vreun avion cu numele lui Brazii pe el.
- O să încerc să evit să se întâmple așa ceva, spuse Newman, care își recăpătase simțul umorului.
Nici nu puse bine receptorul jos, că Tweed o rugă din nou ceva pe Monica:
- Te rog, sună-l pe Jill Corcoran, șeful securității de la Heathrow. Spune-i să anunțe echipajul aeronavei că voi zbura în curând la Sion. Spune-i lui Jim că o să-i dau de știre doar cu o oră înainte ca avionul să fie în aer - și eu la bordul lui.
- N-o să-i placă. N-are prea mult timp.
- Tu spune-i așa. Până acum probabil că a auzit veștile că Brazii lovește în comunicațiile mondiale. Asta o să-l facă să-și dea toată silința.
- Altceva? întrebă Monica. Înainte să dau telefonul ăsta?
- Da, în caz că uit. Mai târziu, sună-l pe Arthur Beck la Zurich și spune-i ce o să fac, darasta după ce m-am suit în avion.
- Nici lui nu cred c-o să-i placă.
- Nu fac treaba asta ca să ajung celebru. O fac ca să-l distrug pe Brazii.


39
Marler, care urmărise limuzina lui Brazii sus, pe munte, frână când ajunse pe platou, văzu gardul, vila, acoperișul ei împodobit cu antene, limuzina goală parcată la baza unui șir de trepte. Era complet descoperit, nu avea unde să se ascundă și habar n-avea de câți paznici dispunea Brazii.
Văzu un drumeag îngust coborând de la capătul platoului, lăsă frâna și intră pe drumeag... aici nu mai putea fi văzut din vilă. Coborî pe drumul acela, când se opri brusc. Drumeagul se termina... Într-o margine abruptă ce cobora în ghețar.
„Ar fi trebuit să-mi aduc pușca Armalite", se gândi el.
Ieși din mașină și se apropie prudent de margine. Peisajul care se desfășura sub el era una dintre cele mai spectaculoase priveliști pe care le văzuse vreodată. Marea transparentă de gheață sclipea în lumina soarelui, refractând culori diferite.
Se încruntă, clipi, închise ochii, apoi îi deschise din nou. Da, nu se înșelase... ghețarul se mișca. Foarte încet, ca un animal incredibil, vânându-și prada. Gheața se desfăcu, scoțând la iveală crevase parcă fără fund. Totul îi aminti de un cimitir al dinozaurilor... pentru că ghețarul era la fel de străvechi ca și animalele preistorice care nu mai hoinăreau pe pământ.
Era ceva sinistru, predestinat, în mișcarea lui aproape imperceptibilă, implacabilă. Hipnotizat, reuși să-și dezlipească ochii de pe acest fenomen al naturii celei puternice. Cu sacul de pânză pe umăr, începu să urce pe marginea drumeagului. În dreapta lui, o pantă troienită cobora pieziș din vârful platoului. Trebuia să găsească o cale să se apropie de vilă, fără să fie văzut. Se hotărâse deja că trebuie să distrugă antenele de pe vilă, pe care el le considera cheia comunicațiilor lui Brazii cu lumea exterioară. În vilă nu era, probabil, nici un telefon... nici chiar inginerii elvețieni nu se înghesuiau să monteze fire telefonice în creierul munților, iar radiotelefoanele puteau fi interceptate. Se opri brusc. Apăruse o siluetă.
Marler era aproape de primul semn de vegetație pe care Îl văzuse. Un copac fosilizat, fără nici o frunză, întortocheat și noduros, cu trunchiul gros aplecat într-o parte, cu cele câteva crengi îndreptate spre cer ca într-o rugă. Se duse până în fața trunchiului, apoi se uită în sus.
Marco, cu soarele în față, purta ochelari negri, și își înfofolise trupul slab într-o haină de blană. Marler se holbă la el. Ceva îi pâlpâi undeva, în memorie. Reeperbahn, celebrul cartier din Hamburg. Ajunsese într-o seară acolo. În fața unui club, văzuse imaginea unui aruncător de cuțite. Plătise intrarea și se alăturase publicului dinăuntru.
Aruncătorul de cuțite distra publicul aruncând cuțite în siluete umane pictate pe cearșafuri. Fiecare cuțit se înfipsese în pieptul siluetei... iar siluetele în care arunca apăreau fără nici un avertisment și din toate direcțiile. Aruncătorul de cuțite era Marco, omul care acum stătea și se uita la el.
Fața cea albă rânji, un rânjet aducător de moarte. Marco își desfăcu haina, sub care se vedea o centură ce îi înconjura mijlocul, având în ea cel puțin o duzină de cuțite cu lamă lată. Își ridică mâinile, le făcu pâlnie și strigă în franceză:
- N-ar fi trebuit să vii, prietene. Fă-ți rugăciunile.
Într-o clipă scoase un cuțit, Îl ridică deasupra capului și Îl azvârli în aerul înghețat. Marler, rămas în fața copacului, se feri. Auzi o șuierătură și se uită spre copac. Dacă ar fi rămas acolo, cuțitul s-ar fi înfipt chiar în pieptul lui.
Marler recunoscu că Marco avea avantajul tactic... era mai sus. Trebuia să facă ceva. Era mult prea departe ca să tragă cu Walther-ul. Marler se strecură în spatele copacului, nemaifiind o țintă ușoară.
Așa cum sperase, Marco începu să coboare, apropiindu-se într-o parte, ca să poată vedea în spatele copacului. Nu era încă suficient de aproape pentru Walther. Trebuia să-l încurajeze pe Marco să-și folosească toată colecția de cuțite.
Se uită repede pe după copac și se trase înapoi aproape instantaneu. Imediat urmă o șuierătură. Cuțitul era vârât în trunchi, în locul unde fusese capul lui Marler. Marler bănui că Marco se va aștepta ca el să apară în partea cealaltă a copacului. Scoase capul în aceeași parte.
încercând să-și mențină echilibrul pe pantă, Marco fu nevoit să arunce în altă direcție. Cel de-al treilea cuțit se înfipse în locul în care își scosese Marler capul. Mult prea aproape ca Marler să se simtă în siguranță. Apoi se făcu liniște. Marler era sigur că Marco încerca o tactică nouă. Băgă mâna în sacul de pânză și scoase primul obiect pe care Îl apucă. Riscase, scoțându-și mănușa. Marco avea mănuși în ambele mâini.
Marler ieși din ascunzătoare și fugi pe marginea drumeagului. Avusese dreptate. Aruncătorul de cuțite coborâse în fugă panta, ca să-l poată ținti din spatele copacului. Luat prin surprindere de mișcarea bruscă a inamicului său, Marco, aproape de marginea pantei, ridică o mână în care avea alt cuțit. Marler aruncă petarda. Aceasta ateriză la picioarele lui Marco.
Marco nu mai aruncă niciodată cuțitul. Ridică mâinile în sus, scăpă cuțitul, clătinându-se pe picioare. Marler Îl privi răsucindu-se în aer și prăvălindu-se spre ghețar. Căderea nu fu de la mare înălțime, și Marco, fără să-și piardă de tot cunoștința, încercă să se ridice în picioare pe gheață. Își pierdu echilibrul pentru a doua oară. Marler Îl privi pe aruncătorul de cuțite alunecând într-o crevasă și dispărând. Gheața începu să se închidă deasupra lui.
Urcând panta în grabă, Marler se uită în sus și își dădu seama că, de la vilă, se văzuse ultimul duel mortal. N-avea ce face. Trebuia să se miște repede.
Din vilă, Brazii observase încercarea lui Marco de a se descotorosi de intrus, văzuse sfârșitul înfiorător al lui Marco... dispariția lui în crevasă. În camera transmițătorului, Brazii se duse repede la ușă, o deschise și strigă:
- Elvira, avem un intrus. Marco e mort. Intrusul se apropie de vilă. Ocupă-te tu de el.
- Eu nu ies din vilă. E gata masa.
- Ai fost antrenată să folosești un pistol-mitralieră, urlă Brazii.
- Ați spus că Marco e mort. Omul care e în stare să-l omoare pe Marco e bun. Eu nu ies din vilă, spuse grăsana încăpățânată. E gata masa.
- Atunci, pune nenorocirea aceea pe sobă și ține-o caldă, țipă Brazii la ea.
Trebuia să ia legătura cu Luigi ca să-i trimită, cu elicopterul, câțiva paznici de pe Kellerhorn. Avea un pilot, un localnic pe care Îl angajase deoarece cunoștea zona. Se întoarse în fugă în camera transmițătorului, închise ușa și compuse în minte mesajul pe care urma să-l trimită.
- Marco e mort, repeta Elvira ca o litanie, întorcându-se la bucătărie cu mersul ei legănat.
Cu riscul de a mai apărea și alți paznici, Marler urcă panta în fugă, apoi se opri. Nici un semn de nicăieri. Cât se poate de ciudat. O luă din nou la fugă până când ajunse la câțiva metri de gard.
Băgă din nou mâna în sac și scoase de acolo ceva protejat cu foarte mare grijă. Tot drumul, în mașină, se temuse să nu dea peste vreo porțiune stâncoasă care să zguduie vehiculul. Avusese noroc, drumul fusese liniștit în întregime. Acum era foarte fericit să scape de ceea ce ținea în mâna înmănușată.
Se opri o clipă, aproximând distanța. Gardul nu fusese construit prea departe de vilă. Își ridică brațul drept, Îl duse în spate, peste umăr și aruncă batonul de dinamită cu toată puterea.
Dinamita zbură prin aer, ateriză exact în locul în care fusese trimisă și explodă cu zgomot în mijlocul rețelei de antene. Totul fu distrus, fragmente de metal zburau prin aer, bucăți mari se rostogoleau unele peste altele. Acoperișul vilei era acum acoperit de grămezi de bucăți metalice distruse, distorsionate, deformate. Marler se întoarse și fugi la mașină.
Așezat în fața transmițătorului, Brazii fu zguduit de impactul exploziei, începură să cadă bucăți din tavan, dar acoperișul rămase întreg.
Fusese construit din beton armat ca să reziste la greutatea zăpezii și a gheții din timpul iernii.
Strângând din buze, Brazii, cu căștile pe urechi, încercă să trimită mesajul. Nimic. Transmițătorul era mort. Acum nu mai avea nici un mijloc de comunicare cu Luigi. Înjurând, se duse la bucătăria care servea și ca sală de mese.
Masa era pusă și, când intră el, Elvira aducea un platou aburind cu paste făinoase și carne tocată. Femeia se uită la el. Brazii se așeză la masă și se uită la pilotul care citea o revistă într-un colț al încăperii.
- Ai destul carburant? întrebă el.
- Rezervorul este plin, răspunse pilotul. Până aici a fost un zbor scurt.
- Atunci, după ce mănânc, poți să mă duci până la clădirile de pe Kellerhorn?
- Sigur, foarte simplu, darar fi mai sigur dacă am ateriza acolo înainte să se întunece.
- Mâncați! ordonă Elvira. Stomacul trebuie hrănit. Am auzit un bubuit, spuse ea calmă.
- Nu-ți face griji din pricina bubuitului.
- Marco e mort, spuse ea.
- Pentru numele lui Dumnezeu, n-o mai spune încă o dată, strigă Brazii, trântindu-și tacâmurile pe masă.
Marler coborî muntele mai fericit decât Îl urcase. Era mai mult decât fericit că scăpase de dinamită. Și își făcuse treaba. Ceea ce însemna că Brazii nu mai putea să-și cheme mercenarii și nu avea nici o șansă să se întâlnească cu ei în timpul coborârii.
Era încă nedumerit de faptul că nu mai apăruseră și alți paznici, dar Marler nu-și pierdea niciodată timpul și nu-și irosea energia cu mistere pe care nu le putea rezolva. Acum trebuia să ajungă în Sion înainte să se înnopteze, deși valea de sub prăpastie era înghițită de ceață.
Ajunse jos oftând ușurat și intră în Sion. Își parcă mașina și parcurse restul drumului până la hotelul Elite pe jos, ca să-i dea raportul lui Newman asupra zilei sale de muncă.
- Excelente vești, comentă Newman în camera lui. Marler dăduse raportul, ascultat și de Paula, și de Philip.
- Fiți atenți, îi avertiză Marler, sunt sigur că Brazii e acum pe Kellerhorn. Chiar când am ajuns în vale am auzit - apoi am văzut - un elicopter zburând dinspre vilă spre Kellerhorn. Când am ajuns acolo, în fața vilei, pe heliport era un elicopter.
- Presupunem, deci, că Brazii a preluat controlul stației de la sol. Gata să pornească ceva mai îngrozitor. Să ne rugăm să fie acolo când o să atacăm noi mâine.
- A fost destul de îngrozitor până acum, interveni Paula. Am ascultat la radio. Toate programele normale ale BBC din World Service au fost suspendate. Transmit în continuare știri despre sisteme de comunicații distruse în toată lumea. Ca să nu mai vorbim despre oamenii care au fost uciși. În câteva cazuri, chiar oameni de afaceri care aveau în casă computere legate la marile sisteme informaționale.
- Plus, adăugă Philip, cele mai alarmante zvonuri vin de la Moscova. Orașul e încercuit de trupe care înaintează... divizii de șoc. Se presupune că un anume general Ivan Marov a dat o proclamație prin care a închis frontierele Rusiei de la Vladivostok, în Pacific, până la Bielorusia, în vest. Neoficial, președintele e bolnav, a fost dus la o clinică.
- Tactici de teroare pentru descurajarea Occidentului, comentă Newman. Dar, de fapt, totul se reduce la un duel între doi oameni... Tweed împotriva lui Brazii.
- Aveți un plan de distrugere a stației de la sol? întrebă Marler. Dacă aveți, ar trebui să știu și eu detalii.
- Bineînțeles că avem un plan, Îl asigură Newman, un plan pus la punct în detaliu, pe baza unor observații făcute de Philip când a fost pe Kellerhorn cu Paula. Au muncit la el împreună. Eu l-am aprobat. O să-ți dau detalii după ce pleacă Paula cu Philip.
- Bob, spuse Paula autoritară, când ai dormit tu ultima oară?
- Nu-mi aduc aminte.
- Mă gândeam eu că nu-ți aduci aminte. Imediat după ce plecăm noi, trage un pui de somn. Poți să-i spui planul lui Marler după ce te scoli. Marler poate să stea de pază cât ești tu în comă, ceea ce - după fața ta -cred că se va întâmpla cum pui capul pe pernă.
- Unde sunt Butler și Nield? întrebă Marler.
- Umblă pe străzi, răspunse Newman. Îmbrăcați amândoi în costume din piele neagră, cu căști, călare pe motociclete Fireblade, ca niște Bombardiere de Piele. Caută semne ale opoziției. Butler stă cu ochii și pe aerodrom.
- Îl puteam împușca, îi reproșă Marler.
- Ne-am gândit la asta. Și Pete, și Harry au cruci roșii vopsite pe căști, în față și în spate.
- Unde se duc Paula și Philip? insistă Marler, căruia îi plăcea întotdeauna să aibă o imagine completă.
Paula își scosese Browning-ul de 32 mm și Îl verifica. Philip își examina Walther-ul, scoțându-i încărcătorul și împingându-l la loc, înainte să-l pună în tocul de la șold.
- Se duc să încerce să găsească un bărbat pe nume Anton Marchat, îi spuse Newman.
- Ultima oară a fost văzut la Devastoke Cottage, în Dorset, își aminti Marler.
- Când Îl găsiți, continuă Newman, întrebați-l dacă știe ceva despre Kellerhorn, despre stația de la sol.
- O să facem tot ce putem, zise Philip, ridicându-se și luând-o și pe Paula. Mergem pe jos până acolo.
Străzile din Sion erau pustii și tăcute după căderea întunericului. Philip, care studiase planul străzilor, făcea pe ghidul pentru amândoi. Paula își dădu seama că se îndreaptă spre stânca enormă cu clădirea cea veche construită în vârful ei, care domina orașul.
- Cum te înțelegi cu Eve, Philip? întrebă Paula. Sau nu vrei încă să vorbești despre asta? N-ai văzut-o cam de multișor.
- Am hotărât că nu e potrivită pentru mine. E o mincinoasă desăvârșită. Mi-am dat seama de lucrul ăsta chiar și atunci când mă simțeam bine lângă ea. O parte a creierului meu pare să funcționeze, în ciuda durerii provocate de moartea lui Jean. Știu acum că sentimentele mele pentru Eve sunt o pasiune oarbă și periculoasă.
- Deci, vrei să scapi de ea?
- Se poate spune și-așa. Philip râse trist. Cred că femeile sunt mai realiste decât bărbații când e vorba de alte femei. Și mai nemiloase în aprecierile pe care le fac. Asta în cazul în care au ceva minte în cap, iar tu ești dotată din plin cu așa ceva.
- Știu că nu m-am exprimat prea drăguț. Se opri. Philip, suntem urmăriți.
- Știu. O luară după un colț. Repede! Stai în ușa aceea. Și să nu te miști! Să nu scoți o vorbă...
Se înghesuiră amândoi sub o poartă asemănătoare unui alcov. Philip își scoase Walther-ul. Paula avea deja Browning-ul în mână. Așteptară, încercând să prindă orice zgomot de pași care se apropie.
Paulei i se păru totul ciudat. Strada laterală pe care se aflau era neagră ca smoala. Cel mai apropiat felinar era departe de ei. Liniștea copleșitoare o apăsa ca o pătură grea. Continuară să aștepte fără să miște nici un mușchi... două figurine de ceară.
După cinci minute, Philip îi spuse Paulei în șoaptă să rămână pe loc. Păși încet pe stradă și se uită după colț. Nimeni. Nimic. Nici un sunet. Se întoarse la Paula.
- Nu cred c-a fost imaginația noastră, dar, oricine a fost, a plecat. Hai să mergem. S-ar putea să avem o revelație... când o să stăm de vorbă cu domnul Marchat, cel atât de evaziv.


40
- Știi, spuse Philip când se apropiau de marea stâncă, ar trebui să-l recunoaștem, fără probleme, pe Marchat.
- Are o figură foarte neobișnuită, încuviință Paula.
Studiaseră amândoi fotografiile lui Anton Marchat în camera lui Newman, înainte să vină Marler. Complet ras, pielea era netedă, fără nici un rid. Pe fața rotundă, ochii erau partea cea mai fascinantă. Apărați de pleoape grele, te fixau din fotografie cu o privire plină de secrete. O față blajină, fără cea mai mică urmă de zâmbet, cu o notă de fermitate la nivelul obrajilor. Părul fusese pieptănat lins și arăta de parcă ar fi fost pictat pe cap.
- Ce-i asta? șopti Paula, apucându-l pe Philip de braț.
Locul în care se aflau, ascunși sub stânca masivă care se încovoia deasupra lor, îndemna la șoapte. Așa cum o făcuse tot timpul, la intervale regulate, Philip se uită brusc în spate și își vârî mâna în sacul de pe umăr.
- Să nu te sperii, rosti el printre dinți.
Se întoarse și aruncă obiectul pe care Îl ținea în mână spre locul unde văzuse o umbră încovoiată. Petarda ateriză și umbra dispăru în spatele unui zid. Urmă explozia. Liniștea cea stranie fu spartă de oribila bubuitură. Philip rămase nemișcat cu Walther-ul în mână.
- Ai înnebunit? șopti Paula. Puteai să ucizi un trecător.
- Sunt sigur că am văzut umbra unui bărbat care ne urmărea. Acum n-o să mai țină morțiș s-o facă. Nu uita că Newman crede că Năluca e în Sion. Nu vreau să-l conducem noi la Marchat.
- Bănuiesc că știi ce faci.
- Bine-nțeles că știu ce fac. Suntem aproape de strada pe care locuiește Marchat...
Când plecaseră de la hotel, norii acoperiseră luna, iar acum Paula se obișnuise cu întunericul. Se uită înainte. În fața lor se ivise o colonie mică de case vechi, și Paula își dădu seama cum arătase odată Sion-ul.
Ghemuite sub stânca impozantă de deasupra lor, casele construite din lemn erau aproape băgate unele în altele, aveau cel mult două etaje și acoperișuri înclinate, de șindrilă. Una dintre ele era cocoțată pe o bucată de stâncă și ajungeai la ea pe câteva scări de lemn. Toate ferestrele aveau obloane și toate obloanele erau închise. Ici, colo, printre obloane, mai scăpa câte o rază de lumină, dar Paula era sigură că unele case erau goale. Constituiau o lume - un secol - foarte îndepărtată de modernul Sion.
- Care e? șopti Paula.
- Sunt numerotate.
Philip lumină scurt cu o lanternă-stilou un pătrat de lemn în care era cioplit, destul de vizibil, numărul casei.
- Marchat locuiește la numărul 14. Aceea trebuie să fie, retrasă mai în spate, băgată între alte două case.
Aprinse și stinse repede lanterna.
- Asta e. Trage aer în piept. Spune o rugăciune mică. Suntem departe de Devastoke Cottage.
Paulei i se strânse inima când nu văzu nici o lumină în locul unde se întâlneau obloanele. Philip ridică ciocănelul de lemn care semăna cu capul unui animal, ciocăni încet de câteva ori și așteptă.
Li se părea că așteaptă de o veșnicie, iar Paula, ridicându-și privirea, ar fi putut să jure că stânca imensă de deasupra lor se apleca încet din ce în ce mai mult. Apoi se auzi sunetul unei chei învârtindu-se într-o broască și ușa grea de lemn se deschise câțiva centimetri. Pe dinăuntru, un lanț cu verigi uriașe ținea ușa, ca să nu poată intra nimeni. Se auzi vocea unei femei vorbind în franceză:
- Cine e?
- Am venit tocmai din Dorset, Anglia, ca să-l vedem pe domnul Marchat, spuse Paula, crezând că are mai multe șanse să convingă o altă femeie să-i deschidă ușa în toiul nopții.
- Cred că ați greșit adresa. Nu e nimeni aici cu acest nume.
- Eu sunt Paula Grey. Sunt cu un prieten, domnul Philip Cardon. Suntem englezi. Prietenul meu a văzut cum a ars Sterndale Manor împreună cu bătrânul general și cu fiul său, Richard. Soțul dumneavoastră a scăpat de la moarte doar pentru că se afla într-un bar din Wareham.
Urmă o pauză. N-o puteau vedea pe femeie, pentru că înăuntru nu era nici o lumină. Paula simți că mai era cineva lângă femeie.
- Toate astea nu-mi spun nimic, rosti femeia, în cele din urmă.
„O, Dumnezeule, se gândi Paula. Am greșit presupunând că e soția lui?" Continuă:
- Omul responsabil pentru incendiul de la conac e Leopold Brazii. Are și el o casă lângă Sterndale Manor. Se numește Grenville Grange. Din nou liniște. Paula era disperată. Am venit să-l avertizăm pe domnul Marchat că omul care l-a omorât pe Partridge, crezând că-l ucide pe domnul Marchat, e în Sion. I se spune Năluca.
- Lasă-i să intre, Karin, se auzi vocea unui bărbat.
Paula răsuflă ușurată când Karin scoase lanțul cel uriaș, deschise ușa și le spuse să intre. Pășiră încet în întuneric, pipăind cu picioarele trepte invizibile, dar nu era nici o treaptă. Ușa fu închisă, se aprinse o lumină, un felinar suspendat cu un lanț în mijlocul micii încăperi. Karin încuie ușa și puse lanțul.
Philip clipi, orbit de lumină. Într-un fotoliu-leagăn stătea un bărbat mic, cu fața asemănătoare celei din fotografia pe care o studiaseră. Era îmbrăcat cu o jachetă verde, pantaloni groși, maro-închis și o cămașă albă, curată, deschisă și descoperind un gât puternic. Se uită la ei cu ochii mijiți, apoi îi deschise larg. Avea o voce caldă.
- Vă rog luați loc. Scaunele acelea două sunt foarte confortabile. Karin, adu-le oaspeților noștri niște vin, te rog. Vinurile din Valais sunt foarte bune, îi spuse Paulei.
- Poate că doriți să vedeți vreo dovadă a identității noastre, spuse Philip, scoțându-și legitimația de la SIS.
Marchat dădu legitimația deoparte. Zâmbi încet.
- Am auzit tot ce-ați spus. Informațiile dumneavoastră sunt mai convingătoare decât orice legitimație... lucrurile astea pot fi ușor falsificate. Cu ani în urmă, am scos bani buni pe legitimații falsificate... făcute de mine.
Philip ar mai fi așteptat, dar Paula începuse să vorbească, așa că el își roti privirea prin cameră. Totul era făcut din lemn. O masă pregătită pentru micul dejun. Karin era o soție foarte meticuloasă. Scaunele solide aveau încrustații în lemn. Podeaua, acoperită ici și colo cu covorașe frumos colorate, era din scânduri de lemn. Se simți de parcă ar fi fost transportat înapoi în timp, pe la începutul secolului, darcamera era confortabilă... În mijlocul încăperii trona o sobă veche din care se revărsa o căldură plăcută; fumul ieșea printr-un burlan vertical, care dispărea printr-o gaură în tavanul de lemn.
- Nu cred c-ați auzit, dar în lume e dezastru... Începu Paula.
- Mă scuzați că vă întrerup, dar am auzit. Marchat arătă spre un radio de lemn, de tipul celor foarte la modă prin anii treizeci. O întrerupere a comunicațiilor. E mâna lui Brazii?
- E opera lui Brazii, confirmă Paula, darce e mai rău de-abia urmează... dacă nu reușim să distrugem stația de la sol pe care și-a construit-o pe Kellerhorn. Știți ceva despre ceea ce el numește stație meteo?
- Am văzut-o. Dar, mai întâi, beau în sănătatea dumneavoastră. Ridică un pahar, demodat, de vin. Paula Îl ridică pe al ei, la fel Philip și Karin care, după ce servise băuturile, se așezase lângă soțul ei. Karin e soția mea de mulți ani, spuse Marchat, punându-și paharul jos. L-am întâlnit pe generalul Sterndale întâmplător, mi-a zis că par a fi un bun muncitor și mi-a oferit o slujbă la conacul său. Mă plătea foarte bine, cu bani gheață. O să ne prindă bine la bătrânețe. Iar stația meteo e ceva mult mai sinistru. Brazii are savanți renumiți din toată lumea, care lucrează pentru el. Îl plătește pe fiecare cu câte o avere.
- Sunt aici de bună voie? întrebă Philip, continuând să vorbească în franceză.
- A, da. Câștigă mai mulți bani într-o lună decât ar câștiga într-un an în țările de unde i-a adus Brazii. A fost deștept. Le-a spus că le va aranja locuințe luxoase, pentru ei și pentru soțiile sau prietenele lor, ca
........ să se simtă bine. Clădirile principale sunt înconjurate de un gard; acolo a fost un sat abandonat...
- Abandonat? întrebă Paula.
- O, da. Sus, în munți, mai sunt câteva astfel de locuri. Tinerii nu sunt dispuși să îndure o viață grea, ca aceasta. Părăsesc Valais-ul și se duc în Montreux sau Geneva, unde găsesc slujbe bine plătite. Valais-ul e pe moarte.
- îmi pare rău, v-am întrerupt, spuse Paula.
- Da, complexul a fost construit de arhitecți italieni care au transformat casele acelea, în aparență nefolosite, în adevărate palate în miniatură. Din când în când, soțiile sunt invitate, împreună cu soții lor, la o cină într-una din camerele private ale unuia dintre marile hoteluri de pe lacul Geneva.
- Ceea ce ne preocupă, interveni Philip, este cum să distrugem această falsă stație meteo, de unde își folosește Brazii sistemul de anihilare a comunicațiilor mondiale. Când am fost acolo azi-dimineață împreună cu Paula, am observat că panta de deasupra clădirilor pare cam instabilă.
- E foarte instabilă. Într-o bună zi, dacă e deranjată, o să vină la vale. Acela va fi sfârșitul planului diabolic al lui Brazii. Arhitecții italieni pe care i-a angajat i-au spus că e perfect sigură. Voiau să proiecteze ei locul. În final, Brazii le-a venit de hac.
- Cum adică? întrebă Paula.
- Proiectul este terminat, Brazii îi suie într-un autobuz cu aer condiționat ca să-i ducă la gară. Le dă câteva sticle de vin bun. Autobuzul pleacă. Pe la jumătatea drumului Îl lasă frânele și ajunge în fundul unei prăpăstii. Nimeni nu poate să spună nimic despre ce au construit ei.
- Pot să vă întreb de unde știți aceste lucruri? se interesă Paula.
- Pentru că, pe vremea aceea, locuiam aici. Chiar imediat după așa-zisul accident al autobuzului, l-am întâlnit pe generalul Sterndale și am plecat în Anglia. Înainte îmi luam un rucsac în spinare, cu un sac de dormit și mâncare, și-o luam la picior pe munte.
- Urcați muntele pe jos?
Paula era uimită. Nu putu să nu se uite la picioarele subțiri ale lui Marchat care i se vedeau prin pantaloni.
- Mergeam încet. M-am împrietenit cu unul dintre muncitori, un bărbat din Slovenia care vorbea franceza. El mi-a spus ce se întâmplă acolo. M-am dus sus, îmbrăcat ca un muncitor, și paznicii nu m-au observat. Erau prea mulți muncitori.
- Cred că v-am răpit prea mult timp, spuse Paula. Informațiile pe care ni le-ați dat sunt foarte prețioase.
- Folosiți-le să-l distrugeți pe acest om, mârâi Marchat.
- Vă mulțumim pentru vin. Paula se întoarse către Karin, care, zveltă și calmă, îi ascultase. Într-adevăr, a fost foarte bun.
- Eu l-am făcut, recunoscu Karin și se îmbujoră de plăcere. Marchat întinse o mână noduroasă, apucă afectuos încheietura mâinii soției sale și o strânse.
- încă ceva înainte să plecăm, îi avertiză Philip, ridicându-se. Sub nici o formă, nu lăsați pe nimeni străin în casă... orice v-ar spune. Þineți ușa închisă. Îi susținu privirea lui Marchat. Știm că Năluca e în oraș...
Întorși în camera de la Élite, Newman le ascultă raportul vizitei la Anton și Karin Marchat.
- Se pare că sunt un cuplu drăguț, spuse el când terminară. Și, fără să-și dea seama, Marchat a confirmat că planul nostru va funcționa. Să vină dimineața mai repede.
- Bob, zise Philip pe un ton serios și aplecându-se în față în scaunul său, cred că ar trebui să le asigurăm paza. Butler - sau Nield - ar fi ideal.
- Nu pot să fac asta. Cu părere de rău, replică Newman ferm. Și așa o să fim puțini când o să atacăm. Am nevoie de toți oamenii. Îmi pare rău, dar asta e. Prioritatea numărul unu e distrugerea acelei stații de la sol.
- Pe mine mă îngrijorează siguranța lor, insistă Philip.
- Eu sunt de acord cu el, interveni Paula.
- Atunci, va trebui să vă calmați amândoi, le spuse Newman dur. Acum e timpul să luăm hotărâri importante. Tocmai am luat una.
Se opri și sări de pe scaun la auzul unui semnal ciudat, ciocănit în ușă. Deși Îl recunoscuse, descuie ușa cu Smith & Wesson-ul în mână; întredeschise ușa câțiva centimetri, apoi o deschise larg. Intrară Butler și Nield, cu căștile în mână, îmbrăcați din cap până în picioare în costume din piele neagră. Paula observă crucile roșii pictate pe căștile lor.
- Cafea? le oferi Newman în timp ce încuia ușa. E caldă, a fost adusă pentru Philip și Paula acum zece minute; chiar mai devreme.
- Pentru mine, tare și neagră ca păcatul, zise Butler. N-am dat de nici un păcătos pe stradă. De nici un Bombardier de Piele.
- Și nici doamnele de noapte, din nefericire, spuse Nield, pe un ton glumeț.
- Rușine, Îl tachină Paula.
Newman, serios, așteptă până ce Butler și Nield își băură cafeaua, iar Paula le umplu din nou ceștile. După câteva minute petrecute în camera caldă, amândoi bărbații arătau mai vioi.
- După ce vă beți cafeaua - și nu vă grăbiți - credeți că mai faceți față unei alte patrulări prin Sion? De data asta, pe jos. Verificați toate barurile sau alte locuri pe unde se mai poate bea, inclusiv hotelurile.
- Exact ceea ce-mi doream, glumi Nield, o plimbare pe afară, la știu și eu câte grade sub zero. Exercițiul va fi bine-venit.
- Ce căutăm? întrebă Butler, care întotdeauna voia să fie mai concis.
- Pe Bill Franklin și pe Keith Kent. Sunt și ei pe undeva, prin Sion. Aș vrea să știu sigur unde anume. Nu vă apropiați de nici unul din ei; când îi găsiți, îmi dați telefon și îmi spuneți locul. Un nume, un loc și atât.
- Ar fi bine s-o pornim la drum, spuse Butler hotărât.
- întotdeauna mi-a plăcut la nebunie, spuse Nield sec, entuziasmul lui Harry. Eh, bine. Dacă e să înghețăm, atunci să înghețăm.
- Să vă întoarceți într-o oră, le ordonă Newman care îi conduse până la ușă. Trebuie să dormiți, pentru mâine...
- Nu înțeleg ce speri să rezolvi cu asta, spuse Paula după ce rămaseră singuri.
- Dacă au puțin noroc și Îl localizează pe unul din ei, sau mult noroc și dau de amândoi, Îl sun pe Beck la Zurich. Îl întreb dacă poate lua legătura cu șeful poliției locale, ca să ceară supravegherea acestor doi oameni de către polițiști în haine civile. Newman se uită la Paula. Mai mult de-atât nu pot să fac.
- Dar cum vrei să-i recunoască pe Franklin sau pe Kent? întrebă Paula.
- Probabil ești obosită. Atât Butler, cât și Nield sunt profesioniști. Le-am dat două nume. Aleg un hotel. Intră cu o poveste scornită, că-și caută doi prieteni cu numele astea. Dacă una din ținte e în bar, vor cere să le fie arătată, apoi vor spune că trebuie să meargă la toaletă, se strecoară afară și mă sună. Asta e numai una dintre variantele pe care le-aș folosi dacă i-aș urmări eu.
- Probabil sunt obosită, încuviință Paula.
Newman dădu drumul la radio, mai comandă cafea și sandviciuri prin serviciul la cameră. În timp ce mânca și bea, ascultă ultimele rapoarte despre întreruperea comunicațiilor în altă parte a lumii.
Philip și Paula, așezați pe canapea, discutau încet între ei. Exact după o oră, Butler și Nield se întoarseră.
- Cum a mers? întrebă Newman.
- N-a mers, spuse Nield. Nu cred că există vreun bar în Sion pe care să nu-l fi vizitat, plus un mare număr de hoteluri. Nici urmă de Franklin, nici urmă de Kent.
- Ați făcut tot ce-ați putut, spuse Newman. Scoteți-vă echipamentul ăsta și faceți-vă comozi când vă întoarceți. O să mai comand mâncare și cafea pentru voi.
- Cred că eu mă duc să mă culc, spuse Paula, ridicându-se când plecară cei doi bărbați. Sunt frântă de oboseală. Ne vedem mâine dimineață.
Se duse în camera ei, făcu un efort și intră sub duș, apoi se aruncă în pat, stinse lumina și începu să se gândească. Era supărată că Butler și Nield nu putuseră să dea de urma nici unuia din cei doi. Se gândea la familia Marchat și se îngrijora din ce în ce mai mult. „Dacă ar fi Tweed aici", fu ultimul ei gând înainte să adoarmă.


41
Tweed se uită la ceas, luând în considerare ora Elveției. Paramedicii plecaseră, luându-și trista încărcătură. Șeful echipei de paramedici se opri în trecere pe la Tweed.
- îmi pare rău, domnule. Nici o veste bună. Toți cei trei oameni din camera calculatoarelor sunt morți.
- M-am gândit eu că sunt morți, spuse Tweed încet.
- Nu pot să înțeleg ce s-a întâmplat cu ei. Ne va spune autopsia.
- Pot să vă spun eu. Un șoc. Cauzat de presiunea unor sunete și a unor imagini insuportabile. Organismele lor nu au făcut față acestei presiuni. Nu ați auzit știrile la radio?
- Sunt prea ocupat ca să mai ascult și știri.
- O să auziți. Nu vă mai rețin. Vă mulțumesc că ați venit atât de repede. De îndată ce rămase singur cu Monica, îi spuse: încearcă și prinde-l pe Newman la telefon. Þine-mi pumnii să mai fie la Elite.
- E Bob la telefon, strigă ea triumfătoare câteva minute mai târziu.
- Tweed. O să formulez fraza cu multă atenție, spuse el, știind că discuția lor trece prin centrala hotelului. Îți aduci aminte cu ce te antrenai împreună cu Philip când ați fost ultima oară la Send?
-Da.
- Când e ora zero pentru petrecere?
- Mâine dimineață, în zori. Cel puțin, atunci plecăm noi de aici.
- Aduc unul cu mine în avion. Cu multe chestii din acelea care se bagă în el.
- Cadoul acesta ar fi perfect pentru petrecere, zise Newman cu regret, daro să ajungi prea târziu.
- Ba nu. Să mă aștepte o mașină la aerodrom.
- O să ajungi prea târziu, insistă Newman.
- Nu și dacă zbor în noaptea asta.
- Nu poți să faci așa ceva, protestă Newman. Aerodromul e mic. Doar aterizările de zi sunt sigure.
- Atunci, o să-l informez pe Beck. O să facă el aranjamente. Trebuie să facă asta pentru mine.
- Trebuie să te sfătuiesc să nu faci o asemenea nebunie, spuse Newman foarte hotărât.
- Iar eu trebuie să-ți aduc aminte cine se ocupă de această operațiune. Eu sunt șeful. Așa că te rog frumos să ai mijlocul de transport gata să ia cadoul. Bănuiesc că asta poți să faci, nu?
- AÈ™ putea...
- Deci o vei face. Beck o să-ți spună când ajung. Somn ușor. Închise telefonul, înainte ca Newman să poată protesta. Monica își
împreună mâinile în poală și spuse:
- Nu i-a prea plăcut ideea unei aterizări nocturne pe aerodromul din Sion, nu-i așa?
- Newman e, uneori, prea precaut, replică Tweed cu blândețe.
- Și are dreptate, spuse ea.
- Aș vrea ca avionul care mă așteaptă să decoleze de pe Heathrow pe la ora trei. Aș ajunge la Sion pe la patru și jumătate sau la cinci și jumătate, ora locală.
- O să fie întuneric ca-n iad, strigă Monica disperată.
- Uiți ceva. Zbor cu piloți elvețieni. Își cunosc spațiul aerian mai bine decât orice alt pilot. Mă va ajuta și luna.
- Poate n-o să te-ajute. Luna e adesea ascunsă de nori.
- N-o să fie ascunsă de nori. Eu sunt norocos. Acum ai multe de făcut. Începu să numere pe degete. În primul rând, sună-l pe Jim Corcoran la Heathrow și spune-i că vreau să zbor la Sion. Roagă-l să anunțe echipajul. Cadoul pentru Newman e jos, am dat ordin să fie adus de la Send. E într-un jeep, împachetat cu grijă, păzit de George și de oamenii care l-au adus. Să fie trimis la Heathrow, pentru a fi urcat în avion. Numai oamenii care l-au adus au voie să umble cu el.
- Sper că nu e o bombă atomică, spuse Monica, jumătate în glumă, jumătate în serios.
- Bineînțeles că nu e o bombă atomică. Deși poate avea un efect similar. Verifică dacă echipajul e de acord să decolăm la ora trei. Avertizează-l pe Corcoran că la bordul avioului trebuie pusă o încărcătură delicată, că e pe drum spre aeroport, spune-i să avertizeze la rândul lui echipajul că această încărcătură e perfect sigură, că e vorba de arme care nu sunt încărcate.
- Asta e tot?
- Nicidecum. Pune-l pe Corcoran să te anunțe când avionul e în aer, după care, sună-l tu pe Beck. Spune-i că eu sunt în avion și că o să aterizez la Sion la timpul stabilit. Roagă-l să înștiințeze aerodromul să fie gata, ca să primească avionul după ce pilotul ia legătura cu turnul de control. În primul rând, nu-l suna pe Beck decât după ce decolez, zici c-ai uitat.
- Beck o să explodeze.
- Poate, dar o să facă tot ce-i stă în putință.
- Mie nu-mi sună a bine.
- Nimic nu e sigur în lumea asta. La un moment dat, ne aflăm toți pe marginea unei prăpăstii.
Tweed plecă în toiul nopții din Park Crescent și se duse acasă la profesorul Grogarty, în Harley Street. Îi telefonase mai devreme lui Grogarty ca să vadă dacă îi poate face o scurtă vizită. Răspunsul lui Grogarty fusese tipic.
- Bine-nțeles. Unde credeai că sunt la ora asta? Credeai că dorm? Sunt sigur că știi deja că eu - ca și tine - lucrez cel mai bine când restul lumii doarme...
Grogarty îi deschise lui Tweed, având, încă o dată, pince-nez-ul așezat într-o rână pe nas. „Of, Doamne, își zise Tweed, iar n-o să știu la care ochi să mă uit."
- Hai să-ți dau un coniac, spuse Grogarty jovial, conducându-și oaspetele la un fotoliu confortabil. Da, știu că bei foarte rar, dar unul mic... Nu-mi place să beau de unul singur.
- Dacă insiști.
- Insist, domnule!
Tweed se uită prin camera mare, bine pusă la punct, în timp ce Grogarty turna de băut. Pe un bufet clasic văzu un microscop ciudat, foarte turtit și cu o mulțime de lentile. Grogarty îi surprinse privirea.
- Da, cu ăsta am examinat fotografiile acelea din Guyana Franceză. Eu l-am proiectat. Mare parte din echipamentul cu care lucrez e născocit de mine... nu obțin niciodată ceea ce am nevoie de la fabricanți. Oamenii ăștia îmi tot spun că ce vreau eu e, teoretic, imposibil.
- Și asta te ambiționează... să le dovedești că n-au dreptate.
- Exact. În sănătatea dumneavoastră, domnule. Ia zi, ce pot să fac pentru tine de data asta?
- De data asta, n-o să stau prea mult, dacă tot a venit vorba. La ora trei trebuie să plec undeva cu avionul.
- Tu întotdeauna pleci cu avionul undeva. La trei? Nu știam că sunt zboruri la ora asta.
- Am inventat eu unul.
- Ai vrea tu.
Grogarty, un bărbat înalt, rămăsese în picioare și își ținea umerii încovoiați. Tweed se holbă la el într-un mod ciudat, atât de ciudat, încât gazda sa reacționă.
- Am un coÈ™ pe nas?
- Scuză-mă, mă gândeam la ceva. N-are importanță. Acum... Tweed îi descrise foarte concis - dar cu multă însuflețire - ceea ce se întâmplase în camera calculatoarelor din Park Crescent. Sfârși prin a-i spune gazdei sale că cei trei operatori au murit. Asta e ceea ce s-a întâmplat, dar voiam și părerea ta. E logică toată povestea asta?
- Cât se poate de logică. Grogarty se așezase într-un fotoliu, în fața lui Tweed. În zilele noastre, imaginile TV - și sunetul - transmise prin sateliții care se învârt în jurul Pământului sunt o pacoste pentru noi, un adevărat blestem. Savanții au devenit discipoli ai diavolului. Nu le pasă ce se întâmplă, atâta timp cât își pot face un renume inventând tot felul de mașinării infernale. Telefoane mobile... ca să nu mai avem nici un fel de intimitate, calculatoarele personale care pot fi operate de
acasă etcetera etcetera, darcare este rezultatul acestui așa-zis progres științific? Distanțele s-au micșorat atât de mult, încât toată lumea a devenit vecină cu toată lumea. Presiunea a crescut asupra minții omenești... care, și-așa, îndură atâtea. Eu sunt om de știință, dar știu că lumea asta ar fi un loc mai sigur dacă majoritatea oamenilor"de știință de primă mână ar fi împușcați.
- Venind de la tine, acesta e un gând foarte original, remarcă Tweed.
- Un gând pe care cred că l-am avut dintotdeauna. Problema cea mare e asta... savanții sunt atât de dornici să ajungă celebri în domeniul lor de activitate, încât nu stau niciodată să se gândească înainte la consecințele a ceea ce intenționează să inventeze. Sunt, pur și simplu, amorali.
- Un gând profund.
- încă ceva: mulți dintre ei au impresia că sunt regii Pământului. Că vor schimba viitorul. Eu sunt de modă veche, cred că guvernele sunt cele care trebuie să ne scoată din pericol.
- Ai pleda în favoarea controlului științei? îi sugeră Tweed.
- Am și făcut-o, domnule! De multe ori. La seminarii secrete, cărora nu li s-a făcut nici un pic de reclamă. Am spus mai devreme că toată lumea a devenit vecină cu toată lumea. Unde în viața privată, apar cel mai adesea problemele? Peste gard... la vecin. Acum, savanții ăștia afurisiți creează o lume în care națiunile se vor arunca una la gâtul celeilalte. Bănuiesc că omul care se află în spatele celor întâmplate în Park Crescent - și peste tot, în lume - are intenția să distrugă toată știința modernă. În special, comunicațiile, cele care apropie atât de mult pe toată lumea. Beau în cinstea lui.
Grogarty își ridică paharul, bău câteva înghițituri de coniac și-i zâmbi oaspetelui său.
- Nu pari șocat.
- Nu sunt șocat.
- Deci, așa cum am explicat - doar pe scurt - ceea ce se întâmplă acum e perfect posibil, dacă luăm în considerare progresul ucigaș al științei. Și am foarte mare grijă când folosesc cuvântul ăsta. La nivel mental, ei distrug civilizația noastră, ne reduc la simplul rol de servitori
ai unor mașini infernale. Și mai cred că tu ești hotărât să te opui acestei amenințări teribile.
- Fac și eu ce pot, spuse Tweed, ridicându-se să plece.
- Atunci, treaba e ca și făcută.


Brazii se simți ușurat când elicopterul ateriza în interiorul perimetrului îngrădit, unde se afla complexul de pe Kellerhorn. Convocă imediat o întrevedere cu Luigi în cabinetul aranjat prețios al subordonatului său. Pereții erau decorați cu tapiserii ciudate și cu postere vechi. Scaunele, aranjate în jurul unei mese rotunde din sticlă solidă, erau rigide, moderne și deloc confortabile.
Craig intrase în încăpere, își fâțâia trupul mătăhălos într-o parte și-ntr-alta, încercând să-și găsească o poziție confortabilă. Renunță și se aplecă peste masă, rezemându-și coatele groase de sticlă.
- Felicitări, Luigi, fu prima remarcă a lui Brazii. Ai făcut o treabă splendidă. Se uită la Craig. Ai ascultat știrile?
- Am stat cu urechea lipită de radio. Haos peste tot. Așa cum ne-am așteptat. Ce urmează?
- Voi trimite eu însumi al doilea semnal mâine, cel care va zdrobi complet moralul Occidentului. Asta va permite altor evenimente să aibă loc, în alte locuri. După care vom evacua această așezare... după ce vom distruge echipamentul.
- Ce facem cu savanții noștri plictisitori și soțiile lor morocănoase? vru Craig să știe.
- Asta e treaba ta. După ce trimit semnalul, întrerupi sistemul de aer condiționat care alimentează casele în care locuiesc și muncesc.
- Să-l întrerup? Craig ridică o sprânceană groasă. Cabanele alea vechi au fost construite etanș, astea au fost ordinele tale, așa încât nici un strop din aerul de afară să nu ajungă înăuntru. Le tai aerul condiționat și în jumătate de oră sunt morți.
- Asta e ideea, spuse Brazii încet. Ca să zic o vorbă mare, morții nu spun povești.
- Așa e, fu de acord Craig. Mâine, să-mi spui doar când s-o fac.
- Oamenii de știință sunt blestemul umanității, gândi Brazii cu voce tare. Ne duc din ce în ce mai repede spre un viitor la care eu nu doresc
să mă gândesc. Cu echipa condusă de Ed Reynold am organizat distrugerea sistemului mondial de comunicații pe care l-au creat ei. Și au fost fericiți s-o facă... pentru bani și ca să-și demonstreze lor înșiși că se poate face așa ceva. Aici, în acest fost sat părăsit, am strâns elita mondială a savanților. Îi eliminăm și dăm știința înapoi cu câțiva am buni. Zâmbi răutăcios. Se poate spune că sunt un binefăcător al umanității... deși asta e numai o parte a unui plan global mai mare.
- Unde e José? întrebă Luigi.
- L-am lăsat la vilă. Trebuia să mai rămână cineva acolo cu Elvira. Acesta e un aspect care mă privește pe mine.
- Să începem să ne strângem lucrurile, gata de plecare? întrebă Luigi.
- Sigur. Luigi, tu du oamenii la Milano. Imediat ce ați ajuns în Italia, să se împrăștie pe la casele lor... sau prin hoteluri. Fiecare pe cont propriu. Luați mai multe trenuri, ca să plecați în număr mic. Așa n-o să atrageți atenția asupra voastră.
- Și eu? întrebă Craig.
- Tu iei expresul de Geneva. Stai la un hotel de lux câteva zile. Relaxează-te... ai fost foarte stresat în ultimul timp. După o săptămână, întoarce-te la Grenville Grange; eu o să te aștept acolo. Dorset-ul o să fie o adevărată ușurare după atâția munți.
- Poți s-o mai spui o dată, zise Craig, aproape emoționat.
- N-am intenția să mă repet. Brazii zâmbi sec. Eu o să mă întorc la Zurich ca să-mi golesc cabinetul și să distrug toate hârtiile.
- Și Gustav? întrebă Luigi. Și Eve?
- Pe ei i-am lăsat la Zurich. Când o să ajung acolo, o să le dau instrucțiuni.
- Parcă asta ar fi tot, comentă Craig. S-a-ntâmplat ceva ciudat azi, mai devreme. Trei oameni de-ai noștri au dispărut. Ultima oară au fost văzuți coborând într-o râpă. Nu se știe de ce.
- Poate au căzut într-o prăpastie, spuse Brazii.


42
Avionul în care se aflau Tweed și prețioasa încărcătură survola Franța. Tweed stătea relaxat în scaunul său, amintindu-și ultima discuție pe care o avusese cu Cord Dillon de la CIA, care îi telefonase chiar când pleca de la Park Crescent.
- Submarinul acela suspect pe care m-ai rugat să-l urmăresc, cel despre care credeai că trimisese un semnal unui conac din Dorset - a sosit la Murmansk, singurul port degajat de ghețuri pe care rușii Îl au în vest la ora actuală.
- Deci era un submarin rusesc, replicase Tweed.
- Sigur că era rusesc. Ultimul tip de submarin nuclear silențios. Cele care te îngrijorează pe tine. Se mișcă precum o torpilă.
- De unde l-ai urmărit? întrebase Tweed.
- De la baza noastră aeriană de lângă Keflavik, în Islanda. Crezând că nu e observat, a navigat destul de mult la suprafață, îi raportase Dillon. Așa că avem poze cu el.
- Când ai spus că a trimis semnale unui conac din Dorset, Îl corectase Tweed, el primea semnale pe care, cred eu, le confirma. Philip Cardon, unul dintre cei mai buni oameni ai mei, s-a întâmplat să fie chiar acolo, pe coastă, sus pe faleză și a văzut luminile care pâlpâiau dinspre Grenville Grange. E conacul lui Brazii. Probabil că unul din oamenii lui aștepta înăuntru ca să ia legătura cu submarinul, la o oră stabilită.
- Brazii, din nou, spusese Dillon aspru.
- Da. Urmărirea submarinului e un lucru foarte important. Avem, astfel, o legătură directă între Brazii și generalul Marov. Am auzit că acum Marov controlează întregul aparat militar.
- General? întrebase Dillon.
- Da. A fost foarte discret din punctul ăsta de vedere. Mulțumesc pentru telefon... trebuie să închid.
Tweed sfârșise discuția.
La bordul avionului, Tweed se minuna din nou de rolul pe care Îl juca norocul în viața unui om. Philip avusese, pur și simplu, noroc să se afle pe faleză cu Eve Warner când avusese loc schimbul de semnale. Philip îi spusese lui Tweed, accentuând că s-ar fi putut să i se pară. Când rămăsese singur, Tweed nu luase în considerare îndoielile lui Philip, amintindu-și alte dăți când Philip avusese dreptate.
În timp ce avionul străbătea noaptea luminată de lună, Tweed își întoarse gândurile la situația din Sion. În mintea lui, încercă să se pună în locul lui Brazii. Îi veni o idee care putea fi cheia viitorului asalt, dar nu știa dacă să intervină sau nu în planurile lui Newman.
- Aterizăm în curând, domnule. Tweed reveni în prezent și observă prezența copilotului în apropierea lui. Îi mulțumi. Încă ceva, continuă copilotul, ca să ne menținem pe ruta corectă pentru aterizare, va trebui să trecem foarte aproape de vârfurile masivului Bernese Oberland. Să nu vă speriați de ce veți vedea pe fereastră.
- Ar fi trebuit să-mi aduc aparatul de fotografiat, glumi Tweed.
În mai puțin de un minut, copilotul se întoarse și îi întinse lui Tweed un aparat mic cu bliț. Îi arătă cum funcționează. Tweed ascultă răbdător, deși modelul îi era cunoscut. Copilotul se întoarse repede în cabina echipajului.
Avionul începu să se încline și să coboare descriind o curbă. Pe geam Tweed văzu piscurile înzăpezite, care păreau doar la câțiva centimetri de fuzelaj. Văzu un vârf crestat care i se păru că seamănă cu un cuțit uriaș. Duse aparatul la ochi și făcu câteva fotografii.
Apoi apăru Valais-ul, partea netedă a Valais-ului, atât de aproape, încât pilotul se văzu nevoit să coboare într-un unghi foarte înclinat. În afară de lună, pilotul văzu și o porțiune luminată care îi indica drumul corect pe aerodrom. Tweed își aminti de filmele despre război, pe care
le văzuse la televizor. Acesta era momentul tensionat... Înainte ca roțile să atingă, în siguranță, pământul. Se uită pe geam, încercând să prindă cât mai mult din peisajul de afară. Erau aproape jos. Nici urmă de pistă.
Pilotul elvețian ateriza atât de încet, de parcă roțile ar fi sărutat betonul. De îndată ce avionul se opri, ușa de ieșire se deschise și Tweed fu însoțit la scara mobilă care fusese adusă până la aparat. Newman Îl aștepta jos, cu mâinile în șold.
- Avem unde să ascundem avionul ăsta, ca să nu existe riscul de a-l vedea Brazii? Îl întrebă Tweed pe Newman care Îl conduse într-un bufet.
- Ia nu mai face atâta pe șeful. Newman își puse mâinile pe umerii lui Tweed... era atât de fericit să-l vadă. Ne-am gândit și la asta. Nield și Butler sunt deja la bord, scot încărcătura de arme. Și, înainte să întrebi tu, avem cu ce să-l transportăm de aici imediat.
- Bun, spuse Tweed, plimbându-se dintr-o parte într-alta a bufetului bine încălzit, ca să-și dezmorțească picioarele.
- Și, continuă Newman cu un zâmbet, avionul va fi apoi parcat într-un mic hangar, ale cărui uși vor fi închise și încuiate. Totul a fost gândit - și aranjat - de Beck, care ține tot timpul legătura cu controlorul aerodromului. Acum stai jos și bea-ți cafeaua.
- Tu nu trebuie să pleci?
- Iar o iei de la început. Încă două ore va mai fi întuneric. Cafeaua de aici e bună, nu-i așa?
- Aproape la fel de bună ca cea a Monicăi, spuse Tweed care se așezase la o masă împreună cu Newman. E cât se poate de bine-venită. Ce mai face Paula?
- Ultima oară când am văzut-o urla la mine. Voia să vină să te întâmpine. Practic, a trebuit să-i trag o mamă de bătaie ca s-o fac să stea în pat. Are nevoie de somn. E bine.
- Și Philip, și ceilalți?
- Toată lumea e bine. Inclusiv Marler, care n-a dormit atâta de când Îl știu. A avut o zi foarte obositoare. Nu mă întreba de ce.
- Bob... Tweed se opri, complet stăpân pe sine. Am o idee și vreau să-mi spui ce părere ai despre ea. Înainte însă, subliniez că tu ești la comanda acestei operațiuni. Dacă nu-ți place ideea mea, care nu e decât o sugestie, o arunci la coșul de gunoi.
- Dă-i drumul.
- Am încercat să mă pun în situația lui Brazii, fără să uit ce s-a întâmplat. Cred că e în al doisprezecelea cer. Realizarea lui îi conferă o stare aproape extatică. Sunt sigur că, pentru viitorul apropiat, a pus la cale ceva mult mai grav. Poate chiar pentru azi. Bob, nu cred că se așteaptă la un atac împotriva stației de la sol în starea în care e el acum.
- Ce observație uluitoare, spuse Newman gânditor.
- Așa stând lucrurile, continuă Tweed, nu-și va pune armata de mercenari în stare de alarmă. Deci, noi avem nevoie de un singur lucru... un atac masiv de cinci minute care să pice din senin, după care, fugim.
- Dumnezeule, cred c-ai lovit în plin.
- E doar o sugestie, Îl avertiză Tweed.
- Dar e una care-mi place. Îmi place mult de tot. Newman se ridică, își puse paltonul și mănușa stângă. Cu mâna dreaptă dădu noroc cu Tweed. A meritat să vii aici, chiar și numai pentru ideea asta. Trebuie să mă duc înapoi și să finalizez planul de bătaie. Aștepți aici? Bine. După ușa aceea, e o baie mică, toaletă și chiuvetă. De când am anunțat că vii, s-a făcut lună. Și înainte mie mi s-a părut în regulă. Ne mai vedem...
Paula se trezi... avusese un coșmar. Năluca, un cocoșat fără față, o strângea de gât pe Karin Marchat cu mâinile lui imense care apăsau mai tare și mai tare. Paula Îl lovi în cap, pe la spate cu mânerul Browning-ului ei, dar părea să nu aibă nici un efect. Karin începuse să bolborosească oribil. Paula Îl lovi din nou, cu toată puterea, încă o dată și încă o dată. Apoi se trezi.
- De ce dracu' nu l-am împușcat? spuse ea tare.
- Ce-a fost asta?
Newman o scutura încet ca s-o trezească. După ce o avertiză, aprinse veioza de la capul patului. Ea se holbă la el și oftă ușurată.
- Nu-ți face griji din pricina mea. Am avut un coșmar.
- Atunci, bine că te-am trezit.
- Nu m-ai trezit tu, Îl repezi ea. Eu singură m-am trezit. Se ridică în capul oaselor, în pat, și își puse halatul. E timpul să mergem?
- Nu, scuză-mă că ți-am deranjat somnul. A intervenit o schimbare în plan. Trebuie să-i anunț pe toți. Mai târziu n-o să mai fie timp... trebuie să pornim devreme. Am fost nevoit să scol pe toată lumea. Și tu n-aveai ușa încuiată.
- îmi pare rău. Am fost foarte obosită. La tine în cameră?
- E prea repede de-acum în cinci minute?
- Nu dacă mă dau jos din pat acum...
Paula putea să se îmbrace foarte repede. După ce își spălă fața cu apă rece, își puse jambiere, două bluze de piele, două pulovere, haina îmblănită, își luă poșeta de umăr în care avea Browning-ul și se duse în camera lui Newman. Deschise ușa, intră și văzu că toată lumea era acolo.
- Te-am trezit ultima, explică Newman, să te mai las să dormi puțin. Paula se uită în cameră. Butler și Nield, complet echipați, ședeau în fotolii. Marler își adoptase poziția obișnuită, se rezemase de un perete și fuma o țigară lungă.
- Nu ne-am văzut de mult, spuse ea, uitându-se la Marler.
- Am dormit somnul drepților.
- Să mă înveți și pe mine cum se doarme, cândva, când ai timp. Se așeză. Unde e Philip?
- Pe el l-am sculat primul, îi spuse Newman. S-a dus să facă o scurtă vizită familiei Marchat. Trebuie să-i întrebe ceva extrem de important, care mi-a trecut mie prin minte.
- Mă duc cu el, spuse ea, sărind în sus.
- Stai jos! îi ordonă Newman. A plecat mai de mult. O să se întoarcă în curând.
- Nu-mi place chestia asta, îi spuse ea lui Newman pe un ton tăios. Ar putea să ducă Năluca la ei.
- Chiar atât de puțină încredere ai în Philip? întrebă Newman ironic.
- îmi pare rău, încă nu m-am trezit de tot. Imediat o să fiu compos mentis1. Văzu expresia de pe fața lui Newman. Bine, dă-i drumul. O să înregistrez orice ai fi replanificat tu.
1 Stăpân pe facultățile mentale (în latină, în text) (n.tr.).
Newman explică tehnica noului plan. Paula ascultă cu atenție. După ce el termină, Paula întrebă:
- Care e arma cea nouă?
- Harry, spuse Newman, întorcându-se spre Butler, arată-i Paulei arma pe care ne-a adus-o Tweed.
- Tweed e aici? aproape că strigă Paula, apoi coborî vocea. Păi, Bob, unde e?
- Așteaptă la aerodrom. Stă acolo ca să preia el telefoanele lui Beck.
- Aș vrea să văd și eu arma asta care pare atât de importantă pentru noul plan. Sunt de acord că e sclipitor.
- Nu e planul meu, o informă Newman. Tweed s-a gândit la el în avion, când venea încoace. Harry, arată-i și ei.
Butler se duse în spatele unei canapele, ridică ceva și apăru cu un lansator de rachete, pe care Îl sprijini pe umăr. Paula se uită la gura țevii largă, pe care Harry o ținea îndreptată direct spre ea. Se gândi că seamănă cu un tun în miniatură.
- Nu te speria, îi strigă Harry, nu e încărcat.
- Mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta, spuse ea și zâmbi.
- Iată cu ce-l încărcăm și ce aruncă la mare distanță. Se aplecă din nou în spatele canapelei, lăsă lansatorul pe podea și apăru cu un obuz sinistru. Face o gălăgie teribilă, continuă Harry. Newman o să-l folosească. Noi, restul, o să fim pentru protecție. Tweed a adus obuze de rezervă.
- Cineva trebuie s-o facă, spuse Newman. Dacă nu, am încurcat-o cu toții.
- Eu cred c-o să meargă, spuse Paula, care era întotdeauna optimistă. Se auzi un ciocănit cifrat la ușă. Newman o descuie, se uită afară, Îl
lăsă înăuntru pe Philip care își scoase haina de blană de îndată ce intră în cameră. În cameră era foarte cald acum.
- Tot nu ninge încă, raportă el, dare un frig de-ți îngheață sufletul. În schimb, luna luminează puternic.
- Cum te-ai descurcat? întrebă îngrijorat Newman.
- Când mi-au recunoscut vocea, au vrut să mă lase înăuntru, dar le-am spus să nu scoată lanțul. Nu se culcaseră, erau încă îmbrăcați complet. Bănuiesc că ceea ce le-am spus eu și Paula le-a dat mult de vorbit.
- Treci la subiect, Îl îndemnă Newman.
- E bine. Anton mi-a spus că nu mai sunt săteni pe Kellerhorn. Acum câțiva ani, a avut loc o alunecare de teren și chiar bătrânii au fugit și nu s-au mai întors niciodată. Tinerii au plecat după o viață mai bună, așa cum ne-a explicat Marchat.
- Nu prea pricep, spuse Paula.
- Bob era îngrijorat, explică Philip. Îngrijorat că, dacă ar mai fi sate populate pe munte, s-ar putea întâmpla o catastrofă. Elvețieni inocenți.
Newman spuse hotărât:
- O să-i explic noul plan lui Philip. Noroc că avem jeep-ul ăla.
- De unde naiba ați făcut rost de un jeep la ora asta? întrebă Paula.
- Mai devreme, Butler și Nield s-au dus la garajul care închiriază mașini și s-au sprijinit în sonerie. Proprietarul locuiește deasupra magazinului, îi spuse Newman. N-a fost prea încântat, cred eu, până ce Nield nu i-a arătat un pumn de bancnote elvețiene. După aceea ar fi putut cumpăra toată marfa din magazin. Ne-a dat trei mașini. Un jeep e de rezervă... În cazul în care unul din celelalte este scos din acțiune.
- Eu nu mă mai întorc în pat, se hotărî Paula, acum, că m-am sculat și m-am îmbrăcat, așa rămân. Oricum, nici nu știu dacă aș mai apuca să dorm ceva până la răsăritul soarelui.
își scoase haina.
- Stau și eu cu tine, se oferi voluntar Philip, după ce termină Bob cu mine. Mai avem de mâncare și pot să mă duc până jos să-l conving pe omul de noapte să mai facă niște cafea... dacă trebuie, îi arăt și Walther-ul.
- Sper că glumești, spuse Paula. Sigur că glumești.
- Stau și eu, zise Marler. Cine are chef de un pocher? Cu condiția să jucăm pe bani mulți...


43
Un asalt de cinci minute. Într-una dintre mașinile care plecaseră la prima oră, Paula se trezi repetându-și în minte aceste cuvinte. Așa cum se întâmplase și când ajunseseră Paula și Philip prima oară în oraș, o ceață deasă coborâse peste Sion. Li se lipea dezgustător pe față, înăbușea orice sunet... parcă ieșeau dintr-un oraș fantomă.
Philip și Paula deschideau drumul, în mașina lor. Newman fusese de acord, de vreme ce ei cunoșteau drumul. După ei, călare pe motociclete Fireblade, veneau Butler și Nield, îmbrăcați în haine de piele neagră, cu căști pe cap. Urma să treacă ei în fruntea convoiului când începeau să urce.
- Trebuie să-i zăpăcim puțin dacă ne văd venind, decisese Newman. În caz că suntem reperați prea repede, două Bombardiere de Piele vor crea confuzie în rândurile opoziției.
În spatele motocicliștilor, Newman conducea jeep-ul în care avea lansatorul de rachete și obuzele de rezervă. Alesese jeep-ul pentru că era ușor să sară din el.
Asigurând spatele, Marler venea singur în cea de-a treia mașină. La fel ca Philip, Butler și Nield, avea și el un sac de pânză cu o bandă de pus pe umăr. Conduceau toți cu faza mică, dar nu mai întâlniră nici o altă mașină, nici un alt suflet pe stradă.
Lăsară Sion-ul în urmă și, când apăru drumul de pe munte, se opriră. Butler și Nield trecură în avangardă, iar Newman trecu în spatele lor.
- O să fie ceață, comentă Philip.
- E tocmai ce ne trebuie ca să ne acoperim plecarea, Îl asigură Paula.
- Nu conduci tu, îi aminti el.
- Trec la volan oricând, ripostă ea.
- Mai stau eu pe-aici o vreme.
Ieșiră brusc deasupra păturii de ceață și Paula fu surprinsă să constate cât de sus urcaseră. Deasupra lor, pe cerul azuriu nu se vedea nici un nor. Se uită în urmă și se gândi că uriașa stâncă de lângă locuința lui Marchat, plutind parcă deasupra ceții, semăna cu o stampă japoneză.
- înaintăm bine, rosti Philip, luând o altă curbă îngrozitoare. Zăpada e bătătorită, așa că putem să mergem mai repede.
- Newman parcă zboară. Problema e că îi are pe Butler și pe Nield în față. Pune-i pe ăștia doi pe motociclete și-or să încerce să depășească viteza sunetului.
Se trezi pe neașteptate cu un sentiment straniu... treceau pe lângă grota din stâncă, unde paraseră ambuscada celor trei bărbați. „Nu te gândi la asta, își zise. Concentrează-te asupra pericolelor din față."
În urma lor, Marler fluiera o melodie încet. Așteptase și el jos când Newman preluase comanda, cu cei doi motocicliști în față. Era impresionat de felul cum lua Newman curbele, ținând cont că nu avea experiența pe care o căpătase el când urcase la vilă cu o zi în urmă.
Butler și Nield se avântaseră în sus, pe munte, încurajați de carosabilul tare, urmați îndeaproape de Newman. Stația de la sol trebuia lovită înainte să se trezească paznicii. Se bazau pe peretele muntos care amortiza zgomotul făcut de convoiul lor năvalnic.
- Mamă, exclamă Philip, da' se duc!
- Uită-te și la noi, îi răspunse Paula.
încetase să se mai uite în jos, în prăpastie. Voia să fie dură ca o stâncă, din punct de vedere nervos - dură ca stânca peretelui pe lângă care treceau atât de aproape - la începerea bătăliei decisive. Își scoase Browning-ul și-i verifică starea de funcționare.
-Ea doua oară când faci lucrul ăsta, glumi Philip.
- îmi găsesc și eu ceva de lucru.
- Știu. În ceea ce mă privește, de-abia aștept să ajungem acolo și să terminăm odată cu toată povestea asta.
- E valabil și pentru mine. Bob mă îngrijorează.
- De ce? întrebă Philip ușor surprins. Poate să-și ducă singur de grijă.
- Știu și eu asta, dar, când vor vedea ce vrea să lovească, Îl vor face ținta principală... dușmanii.
- De aceea am fost și noi incluși în plan... ca să-i putem asigura spatele. Ne-a arătat, mai ții minte? Cu cele două cutiuțe, sarea și piperul, noi și dușmanii.
- Pe fața de masă totul părea în regulă. Teorie.
- Totul va merge conform planului, insistă Philip.
- Faimoasele cuvinte de final.
- Fii și tu optimistă, ca mine, îi spuse Philip.
- Păcat că nu poți să te vezi. Arăți la fel de sumbru ca unul din munții ăștia.
- Sunt atent la condus. Ceea ce mi se pare o idee foarte sănătoasă, nu crezi? În această situație...
Curba care urmă era foarte periculoasă și începea să urce foarte abrupt. Intenționat o ținea de vorbă, ca să nu-i dea timp să se gândească la ce îi aștepta. La un moment dat, apropiindu-se de platoul pe care era situată stația de la sol, provocă chiar o mică ceartă.
- Conduci foarte bine, Philip îi spuse ea.
- Faimoasele cuvinte de final! glumi el.
- Aproape am ajuns, nu-i așa?
- Suntem foarte aproape. Mai bine ți-ai mai verifica o dată Brow-ning-ul, o înțepă el.
- Știu de ce spui asta. Dar, dacă suntem foarte aproape, cred că o să-ți urmez sfatul, chiar dacă m-ai luat peste picior.
își scoase Browning-ul din poșeta de umăr, Îl puse pe genunchi cu țeava îndreptată departe de Philip, simțind tensiunea crescând în ea când marele cap de mistreț al Kellerhorn-ului apăru la orizont.


Brazii se afla în clădirea principală a stației de la sol și avu o presimțire legată de ceea ce îi aștepta. Dormise puțin... Îi plăcea să se mândrească cu nelimitata lui energie.
- Eu sunt întotdeauna primul în picioare... Înainte să se trezească ceilalți, le spusese multora. De aceea sunt înaintea restului lumii. În timp ce alții dorm liniștiți, eu muncesc.
Mai erau încă două ore până când hotărâse să trimită cel de-al doilea semnal, cel major. Își luase micul dejun singur și acum se uita pe fereastra mare din sticlă armată, de unde vedea împrejurimile și înălțimile înconjurătoare. Spațioasa încăpere servea de sediu central, sufragerie și dormitor. Printr-o ușă se ajungea într-o cameră mai mare de unde se controla turnul mobil de deasupra, sofisticatul sistem radar cu ajutorul căruia se putea intra în legătură cu satelitul.
Muncise aproape toată noaptea, și se luminase de mult când se hotărî să tragă draperiile... se holbă neîncrezător la convoiul de autovehicule care înainta spre stație. Preț de câteva minute prețioase fu derutat de motocicliști, luându-i drept Bombardiere de Piele, apoi declanșă alarma. De ce naiba nu pusese o pază serioasă în jurul perimetrului pe timpul nopții? își blestemă această scăpare. Apăsă pe butonul interfonului și urlă în el:
- Craig! Suntem atacați...
Butler și Nield, departe unul de celălalt, ca să nu fie o țintă ușoară, luară ultimul colț și se îndreptară spre stația de la sol. Newman înainta cu jeep-ul chiar la mijlocul distanței dintre ei doi și continua să se apropie de stație.
- Se duce prea aproape, zise Paula.
- E hotărât ca primul obuz să aterizeze acolo unde trebuie, îi spuse Philip.
Urmând ordinele lui Newman, Philip făcu o întoarcere în U, cu botul spre drumul pe care veniseră, gata pentru o retragere rapidă. Marler își aduse mașina aproape de a lor, făcu și el o întoarcere în U, puse frâna și lăsă motorul să meargă. Philip lăsă și el motorul mergând, înainte să se dea jos după Paula.
Paula alerga deja pe zăpada bine bătătorită, cu Browning-ul în mână, gata să tragă în orice moment. Își ridică automatul când lângă porți apărură în fugă paznici, răspândindu-se și venind spre ei. Bărbați
îmbrăcați în haine de piele neagră, ca Butler și Nield, siluete sinistre pe albul zăpezii.
Deasupra lor, departe, pe fundalul stației, se ridica uriașul vârf al masivului Kellerhorn, iar sub el, ajungând chiar în spatele stației, cobora o pantă înzăpezită, străpunsă, la intervale regulate, de stânci.
De data asta, Marler își adusese pușca Armalite. Stătea în câmp deschis, mult în stânga lui Newman, aproape de Nield, cu arma sub braț. Un Bombardier de Piele, cu un pistol-mitralieră în mână, apăru în fugă și se pregăti să tragă. Marler Îl luă în cătare, apăsă pe trăgaci și își văzu ținta prăvălindu-se la pământ și rămânând nemișcată. Aceasta fu prima împușcătură. Se declanșă un adevărat război... trăgeau paznicii care se revărsau prin porțile deschise, încercând să se apropie de Newman.
Butler și Nield își băgară amândoi mâinile în sacii lor de pânză, scoaseră grenade și le aruncară în paznicii cei mai apropiați. Apoi aruncară altele și altele. Paznicii cădeau ca popicele, nu apucau să ajungă prea aproape de atacatorii lor, ca să-și folosească armele.
Craig ieși în fugă pe poartă, cu un pistol-mitralieră în mână, ferindu-se și croindu-și drum prin ploaia de gloanțe. Þinta lui era Newman care, nemișcat ca o statuie, ochea cu grijă un punct de pe pantă, undeva la mijlocul distanței dintre vârf și stație. Craig reușise, cumva, să scape de gloanțele care zburau prin zăpadă și se pregătea să tragă. Ridică pistolul-mitralieră.
- Newman, nu mai ai timp să-ți spui rugăciunile. Ești terminat. Pentru totdeauna...
În ciuda zgomotului, Newman îi auzi clar vocea plină de ură. Pentru o fracțiune de secundă revăzu bătaia de la Ursul Negru, în Wareham, când Îl umilise pe Craig; probabil, Craig se gândea la același lucru.
Toată lumea părea ocupată, respingând valul de paznici care continuau să apară. Fața mare a lui Craig se lăți într-un rânjet veninos, își ținea degetul încordat pe trăgaci.
Se mai auziră câteva împușcături într-o liniște scurtă... se schimbau încărcătoarele. Una și încă una. Craig se clătină pe picioare, cu o figură pe care uimirea era nedisimulată. Se apropie, poticnindu-se, de
Newman. Alte câteva gloanțe Îl loviră. Scăpă pistolul-mitralieră, ridică mâinile și se prăbuși. Alte gloanțe intrară în corpul lui întins la pământ.
Marler se uită spre Newman și o văzu pe Paula ținând strâns Browning-ul în ambele mâini și descărcându-și toate cele opt gloanțe în Craig. Pe fața ei nu se putea citi nimic. Băgă un încărcător nou și își căută o altă țintă.
Þinând lansatorul de rachete apăsat pe umăr, Newman apăsă pe trăgaci. Obuzul vâjâi în aer și descrise un arc mare de cerc. Ateriză exact unde sperase Newman. Explodă pe panta cea instabilă la care se referise Marchat. Bucăți mari de zăpadă și de stâncă zburară prin aer. Apoi împușcăturile fură acoperite de un zgomot cumplit, ca bubuitul unei cascade gigantice. Panta începea s-o ia la vale.
- Evacuarea! urlă Newman cu toată puterea.
Paula observă că paletele elicei aparatului de pe heliportul din incinta perimetrului începură să se miște, învârtindu-se din ce în ce mai repede. Brazii ieși în fugă din clădire și se urcă în elicopter, lângă pilot. Paletele nu se mai vedeau... se transformaseră într-o pată învolburată. Aparatul începu să se ridice.
- Brazii scapă, îi strigă Paula lui Newman.
- Evacuarea! tună Newman din nou.
Alergară toți la mașini. În fugă, Philip aruncă o grenadă sub jeep. Acesta explodă, rezervorul de benzină se sparse, jeep-ul izbucni în flăcări. N-avea rost să le lase gărzilor ceva cu care puteau să-i urmărească. Butler și Nield își distruseseră mai devreme motocicletele, când se dăduseră jos de pe ele și, cu patul pistolului, le scosese din funcțiune o parte esențială.
Newman urcă la volanul uneia din mașini. Paula observă că Butler se clatină pe picioare, Îl ajută să se suie în spatele mașinii lui Newman, apoi urcă și ea. Newman demară imediat.
Marler preluase volanul celeilalte mașini. Philip trecu în față, lângă el, și în spate se sui Nield. Îl urmară pe Newman care începuse deja să coboare, conducând ca un nebun.
Un bubuit amenințător, ca un tunet, o făcu pe Paula să se uite în urmă. Spectacolul era copleșitor. Muntele se prăbușea în valuri de zăpadă și stânci care se zdrobeau de gardul ce înconjura stația, se revărsau asurzitoare peste clădiri, înghițind căsuțele de lemn în care stăteau savanții. Paula n-avea de unde să știe că Craig le închisese mai devreme aerul condiționat.
Stația dispăru, casele de lemn fură spulberate, distruse de valul a cărui viteză creștea din ce în ce mai mult. Newman aruncă o privire scurtă în oglinda retrovizoare și spectacolul din spate Îl îngrozi.
- Am reușit! strigă Paula.
- Acum trebuie să supraviețuim, îi avertiză Newman. Nu poți să te iei la întrecere cu o avalanșă.
Newman își aminti cuvintele instructorului de schi de la St Moritz. Acestea nu-l făcură să se simtă mai bine când începu coborârea pe drumul acela înspăimântător. Știa că nu putea să coboare cu aceeași viteză cu care urcase. Observase că avalanșa se împărțise în două mari fluvii de zăpadă și roci care înghițeau totul în calea lor. Primul, cel mai mare, virase și ieșise de pe drum. Cel de-al doilea, mai mic, însă nu mai puțin periculos, Îl îngrijora pe Newman. Se îndrepta chiar spre marginea platoului și, într-un anumit punct, urma să se năpustească peste șosea.
La următoarea curbă Îl văzu pe Marler în spatele lui, păstrând distanța pe care o considera ca fiind necesară. Newman își dădu seama că, în spate, Paula vorbea cu Butler, cu gura lipită de urechea acestuia, apoi începu să-i desfacă geaca de piele. De-abia atunci realiză că Butler era rănit.
își înfrâna dorința de a merge mai repede. Nu putea să strige ca s-o întrebe pe Paula cât era de rănit Butler. Urletul implacabil al avalanșei era asurzitor. La o curbă, încetini câteva secunde și se uită în spate. Paula își scosese trusa de prim ajutor din poșeta ei de umăr.
„Mergi, continuă să mergi, își spuse. Poți să te și rogi puțin."
Paula îi deschisese geaca lui Butler, găurită în locul pe unde intrase glonțul. Cămașa îi era pătată cu sânge. Paula avea o sarcină delicată... trebuia să taie o bucată din cămașă în timp ce mașina se legăna dintr-o parte într-alta. Reuși și fu surprinsă - și ușurată - să descopere că Butler mai avea pe dedesubt doar o vestă de lână, îmbibată cu sânge. Îi spuse să stea cât se poate de nemișcat, apoi tăie și o bucată din vestă. Văzu glonțul înfipt în carne.
- O să te doară, Îl avertiză ea, urlându-i în ureche. Trebuie să am grijă să nu se infecteze. Acum...
Îi trată rana. Butler rămase nemișcat.
- Doare? întrebă ea.
- Numai când râd.
„Dumnezeule, gândi ea, domnul Harry Butler e un dur." Îi puse niște feșe, Îl bandajă și îi aranjă hainele. Când își
ridică privirea, se cutremură.


Mâinile lui Newman se încleștaseră instinctiv pe volan. Deasupra drumului îngust pe care coborau, atârna o stâncă uriașă. Peste ea, se revărsa o cascadă nesfârșită de roci imense, zăpadă și argilă. În acel moment, se prăvăli cu totul în prăpastia care se deschidea în partea stângă a drumului.
„E imaginația mea?" se întrebă Newman. Stânca păru să se încline încet sub greutatea celui de-al doilea val care se năpusti asupra ei. Cascada cobora încă cincizeci de metri sub ei, ca o perdea perfect întinsă. Newman văzu porțiuni de gheață în stratul de zăpadă care acoperea șoseaua. Rezistă încă o dată unui impuls aproape copleșitor de a mări viteza periculos de mult. Ochii nu i se mai dezlipiră de stânca uriașă de care se apropiau din ce în ce mai mult.
Zgomotul asurzitor crescu în intensitate. Cel puțin, dintr-un anumit punct de vedere, Paula se simțea ușurată. Se ocupase de rana lui Butler. Acum era, oricum, imposibil ca Harry să audă ce spunea ea. Stătea transfigurată, cu privirea pierdută la cascada de bolovani de care se apropiau. Butler îi dădu un ghiont.
Paula se uită la el. Harry zâmbea și ridică degetul mare ca s-o asigure că era bine. Ea se forță să zâmbească, Îl strânse de braț, apoi se uită din nou în față. Aducându-și aminte că Marler, în spatele lui, trebuia și el să treacă pe sub cascadă, Newman apăsă încet pe accelerator. Simți vehiculul derapând și îndreptându-se spre prăpastie, Îl lăsă să-și urmeze cursul, apoi întoarse încet de volan. La câțiva centimetri de marginea drumului, mașina răspunse la comenzi și se întoarse pe făgașul normal. Acum treceau pe sub cascadă. Zgomotul aproape le sparse timpanele. Trecură.
Paula se uită repede în spate. Îi văzu fața lui Marler și parcă niciodată nu fusese atât de încruntată. El îi făcu semn din cap, trecu pe sub cascadă și îi zâmbi. Paula continuă să privească în urmă și văzu stânca cedând... o bucată mare de stâncă ateriză pe șosea, urmată de un torent de stânci, zăpadă și argilă care blocară drumul. Oftă ușurată și se așeză înapoi pe locul ei. Zgomotul înfiorător începea să se audă mai încet. Butler se aplecă spre ea.
- La fix, nu?
În dreapta, Newman văzu elicopterul cu care fugea Brazii coborând spre aerodromul din Sion. Se întrebă ce făcea Tweed, cum avea să reacționeze.


44
Tweed trecuse prin una dintre cele mai agonizante experiențe din întreaga lui carieră. Stătea în fața bufetului, într-un frig aspru, asistând la evenimentele dezastruoase de pe Kellerhorn, privindu-le printr-un binoclu.
„Cel puțin, dacă aș fi fost sus, cu ei", își repeta el la nesfârșit.
Nu putuse să recunoască pe nimeni, dar văzuse muntele prăbușindu-se și avalanșa pe care o provocase. Își dădu seama că lansatorul de rachete al lui Newman provocase totul. Se felicită pentru ideea de a fi adus arma, dar începu să se teamă pentru oamenii lui.
Veghea lui fusese întreruptă doar de telefoanele lui Beck.
- Cum merge treaba, Tweed?
- Stația de la sol a fost distrusă. O avalanșă imensă.
- Una naturală, bineînțeles, replicase Beck imediat. Avem avalanșe tot timpul în perioada asta a anului. În Valais au fost deja câteva mai mici.
- Asta de aici e un monstru.
- înțeleg. Tweed, pilotul lui Brazii a comunicat prin radio un plan de zbor, un plan de zbor pentru avionul care o să plece în curând spre Zurich.
- Mai bine Îl las să plece.
- Așa să și faci, Îl îndemnase Beck. O să-i urmărim toate mișcările, douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru...
Acesta fusese cel de-al treilea telefon. Apoi Tweed ieșise din nou afară, cu binoclul. Chiar și fără binoclu, vedea un imens nor, ca de praf, ridicându-se de pe Kellerhorn. Apoi văzu elicopterul. Se hotărî să stea ascuns când va ateriza. Brazii fugea de acolo, lăsându-i pe oamenii lui să înfrunte furtuna. „Și ce furtună", se gândi Tweed, apoi văzu mașinile coborând pe drumul de munte.
Cu teamă, reglă binoclul pe cele două mașini. Avu impresia că-l vede pe Newman la volanul primei mașini și pe Marler conducând-o pe cea de-a doua, imediat în spatele lui. Apoi, îngrozit, văzu avalanșa care se revărsa în prăpastie și cele două vehicule apropiindu-se de ea.
Þinu binoclul nemișcat, aproape lipit de ochi. Număra câți oameni sunt în mașini. Șase. Oftă ușurat. Avu impresia că o vede pe Paula în spatele primei mașini. Apoi ușurarea i se transformă într-o neliniște aproape cronică. Se apropiau de cascada aceea îngrozitoare.
Simți o dorință irezistibilă de a nu se mai uita, dar continuă să privească prin binoclu. Îi văzu trecând pe sub cascadă, văzu apoi stânca prăbușindu-se, își dădu seama că dacă s-ar fi întâmplat cu câteva secunde mai devreme ar fi azvârlit ambele mașini în prăpastie.
- Iisuse! spuse el cu voce tare.
Puțini oameni Îl auziseră pe Tweed înjurând. Nu-l auzise însă nimeni folosind un limbaj profanator.
Lăsă binoclul jos. Brațele și încheieturile Îl dureau din cauza încordării. Elicopterul se apropie. Oamenii lui erau acum în siguranță. Mai aveau doar de coborât ce mai rămăsese din drumul de munte. Era timpul să se ascundă. Intră în bufet, unde era de serviciu o elvețiancă drăguță.
- Mi-ar prinde bine niște cafea, spuse el. Foarte tare. Te rog.
- Păreți extenuat, spuse ea în franceză, limba în care i se adresase el. Să pun și o picătură de coniac în cafea?
- Da, cred că ai face tare bine. După aceea, o să mă duc să stau în camera pregătită pentru mine. O să aterizeze un elicopter. Nu știi că sunt aici.
- Dar nu sunteți aici, spuse ea și îi zâmbi fermecător, întinzându-i ceașca de cafea și farfurioara.
Ajuns în cameră, Tweed încuie ușa, se lăsă pe canapea și sorbi din cafea. I se întâmpla rar să bea alcool, dar acum îi simți căldura reconfortantă, răspândindu-se din stomac în tot corpul. Se ridică, trase perdelele, ca să nu se vadă nimic din afară, și se așeză din nou pe canapea.
Câteva minute mai târziu, auzi elicopterul aterizând. „Bine că nu am o armă, se gândea el. Aș ieși și l-aș împușca pe porc."
Mai luă câteva guri din cafeaua cu coniac și se întrebă de ce îi era atât de cald. Era încă îmbrăcat cu paltonul. Și-l scoase și se așeză din nou. De afară se auzi vuietul unui motor de avion. „Lui Brazii nu-i place să piardă timp, își zise el. Bănuiesc că de-aceea a ajuns unde e. Ei, n-o să mai stea mult acolo sus, în vârful piramidei; am și eu ceva de spus la capitolul ăsta." Telefonul din cameră sună. Acoperi receptorul cu mâna ca să atenueze zgomotul.
- Tweed? Din nou Beck.
- La telefon. Elicopterul în care era Brazii a aterizat. Aud că a pornit motoarele avionului.
- O să fie urmărit pe radar până ajunge în Zurich. Am trimis oameni la Kloten, ca să-l urmărească oriunde s-ar duce în orașul ăsta.
- Ai de gând să-l arestezi?
- Pentru ce? N-am nici o probă.
- Bineînțeles. Voiam doar să fiu sigur.
- De fapt, eu te-am sunat să-ți spun că inspectorul Leon Vincenau ajunge în scurt timp acolo, cu un expres care vine de la Geneva. E de înălțime medie și gras. O să-ți arate o legitimație. I-am dat instrucțiuni să stea la dispoziția ta. Crede că a călătorit de curând cu unul dintre oamenii tăi de la Geneva, într-un expres de dimineață.
- Cu Philip Cardon.
- Mai vorbim. Îți mulțumesc pentru tot ce faci...
Tweed puse receptorul jos, surprins că Beck îi mulțumise. Apoi se gândi că Beck Îl considera pe Brazii dușman... dar, datorită poziției sale oficiale, Beck n-ar fi reușit niciodată să facă ceea ce realizaseră oamenii lui Tweed.
Auzind motoarele avionului ambalându-se, Tweed riscă și trase puțin perdeaua într-o parte și se uită afară prin crăpătură. Aparatul alb se afla chiar la marginea pistei și se pregătea de decolare. Igor urcă scara încântat și dispăru înăuntru, urmat de Brazii.
Urmă o pauză, probabil până ce Brazii se așeză, apoi scara mobilă fu îndepărtată. Zgomotul motoarelor se amplifică la maximum, avionul parcurse pista în viteză, se ridică și se îndreptă spre cerul albastru și senin.
Tweed Îl urmări cu privirea cum zboară spre vârfurile muntoase și i se păru că o face la o altitudine periculos de joasă. Continuă să se uite după avion... sperând vag că o să se izbească de unul dintre vârfurile acelea înspăimântătoare. Trecu de ele și nu se mai văzu.
- Ei bine, cel puțin știu unde te duci, prietene.
Mai târziu, Tweed auzi cele două mașini apropiindu-se și ieși să-și întâmpine oamenii. Un omuleț corpolent, îmbrăcat într-un costum albastru, alergă spre el.
- Domnul Tweed? Sunt inspectorul Leon Vincenau, din Geneva. Am primit ordin de la șeful meu, Arthur Beck, să stau la dispoziția dumneavoastră.
- Mulțumesc. Scuzați-mă, au venit oamenii mei.
Paula coborî din mașina ei, fugi spre Tweed și Îl luă în brațe. El o îmbrățișă.
- Doamne, cât mă bucur că te văd! spuse ea, dându-se înapoi. Harry Butler are un glonț în umăr. L-am tratat și l-am pansat cum am putut mai bine...
- Mă iertați. Vincenau o auzise. Aveți un om rănit? Cu un glonț în el? Atunci trebuie să-l ducem repede la spitalul din Sion. Aranjez eu totul. Trebuie să dau un telefon.
- Du-mă la Harry. Tweed făcu ochii mari. Uite, încearcă să coboare singur.
Paula alergă la mașina din care Butler se străduia să se dea jos. Newman, care ieșise din mașină numai după ce-i spusese să rămână pe loc, se întoarse și el și fugi într-acolo. Paula ajunse prima, urmată îndeaproape de Tweed și de Newman.
- Nebun prost, Îl admonestă ea pe Harry.
- Așa am fost, așa voi fi, spuse el, zâmbind strâmb.
Tweed Îl luă de un braț, Paula Îl apucă de celălalt și Îl duseră spre bufet. Butler le tot spunea că nu era nevoie să-l ajute, dar ei nu-l băgară în seamă. După ce Îl așezară pe o canapea într-una din camere, Butler făcu o grimasă, apoi se uită la ei.
- Atâta agitație de pomană. Toată lumea o să creadă că am fost împușcat.
Vincenau închise telefonul și îi spuse lui Tweed că ambulanța era pe drum. Paula îi anunță că se duce cu Harry. Tweed Îl sună pe Beck și îi comunică ce se întâmplase. Beck ceru să vorbească cu Vincenau după ce aveau să termine de discutat.
- O să-ți dau numele spitalului din Sion la care va fi dus. O să-l sun pe administratorul-șef, să-i spun că, dacă Butler poate să se suie în avion după tratament, o să trimit o ambulanță la Kloten, care să-l ducă de urgență la o clinică de aici. Dă-mi-l pe Leon, dacă ești drăguț...
În timp ce așteptau ambulanța, Tweed studie fețele oamenilor săi. La toți văzu semne de încordare... mai puțin la Marler care se rezemase de un perete și fuma o țigară lungă. Marler era indestructibil. Văzu, mulțumit, că Butler adormise.
- Care e următoarea mișcare? întrebă Newman, cu fața trasă de oboseală.
- Rămânem aici să vă odihniți, răspunse Tweed hotărât.
- Brazii a plecat...
- Știu. Lasă-l în pace. Cel puțin, pentru moment. Beck o să-l urmărească. În prezent, Brazii e în drum spre Zurich.
- Poate să-l aresteze?
- Nu. Și eu l-am întrebat pe Beck același lucru. N-are nici o probă.
- Nici o probă! repetă Newman.
Așezat pe un scaun, rememora ceea ce văzuse pe câmpul de bătaie, în munți. Oameni zăcând în zăpadă, fără viață sau doar arătând astfel. Unii întinși în poziții patetice, de parcă ar fi dormit. Mercenari, fără îndoială, oameni care trăiau de pe urma armelor, dar zăceau toți acolo, pentru totdeauna, fără îndoială, din cauza unui om pe nume Brazii, care, probabil, acum savura o cafea în scaunul lui confortabil, la bordul luxosului său avion. Sosi ambulanța, și Paula Îl însoți pe Butler, care încă protesta, la spitalul din Sion. Newman băuse deja câteva cafele tari și se simțea mult mai omenește.
începu să-i dea lui Tweed un raport concis asupra celor întâmplate. Tweed Îl asculta și se uita la el, încercând să descopere semne de oboseală. La un moment dat, se întoarse intenționat spre Nield, ca să-l roage să intre în detalii. Nield înțelese imediat că Tweed credea că Newman vorbise destul, așa că termină el povestea. După ce termină, își netezi mustața elegantă, trecându-și degetul mic peste ea.
- Deci stația de la sol e distrusă complet? întrebă Tweed.
- Complet scoasă din funcțiune, spuse Marler, intervenind pentru prima oară în discuție. Strivită sub atâtea tone de rocă, încât nu cred că elvețienii o să se ostenească vreodată s-o dezgroape.
- Și cabanele pe care le ocupau savanții?
- La fel. Din aceleași motive.
- Asta nu te deranjează? Gândul la toți acei savanți de elită care au pierit împreună cu soțiile lor?
- Nu prea, răspunse Marler. La urma urmelor, ei au creat sistemul care a cauzat haosul ăsta mondial... și știau ce fac. Sunt sigur că au fost plătiți regește ca să lucreze pentru Brazii. Lumea ar putea fi un loc mai liniștit fără ei.
- Un interesant punct de vedere, medita Tweed.
- Mă bucur că mai stăm prin Sion, spuse Newman, ridicându-se și punându-și paltonul.
- Unde te duci? întrebă Tweed pe un ton răstit.
- La hotelul Élite, să dorm puțin. A fost propunerea ta. Trebuie să fiu în formă la noapte. Cred c-ar trebui să stăm toți la Elite. Acolo o să stai și tu într-o cameră decentă, Tweed. Arăți un pic cam dezumflat, dacă nu te superi s-o spun.
- Ba mă supăr! Tweed bătu în retragere. Eu am stat și mi-am tocit fundul, iar voi erați pe Kellerhorn.
- îngrijorându-te de moarte cât te-ai uitat prin binoclul ăla de lângă tine. Și, vorbind de somn... când ai dormit ultima oară? Fața lui Tweed deveni inexpresivă. Își dădu seama că nici el nu poate să răspundă la această întrebare. M-am gândit eu că nu știi, spuse Newman, citindu-i răspunsul pe față. Îți recomand o masă bună de îndată ce ne întoarcem... dacă mai reziști. După care, direct în pat, domnule Tweed.
- Și aveam ciudata idee că eu conduc toată expediția asta, zise Tweed pe un ton lamentabil.
- Toți ne facem iluzii, comentă Marler impasibil.
- Mai vrea cineva să facă comentarii pe marginea sănătății mele? întrebă Tweed, uitându-se în jur.
- Da, zise Philip, care până atunci tăcuse. Arăți groaznic.
- Parc-ai fi Paula, îi replică Tweed.
- Eu mă duc la Elite, spuse Newman complet restabilit. Îl iau pe Philip și pe Nield cu mine. Marler te poate aduce mai târziu, după ce te mai odihnești aici puțin. Chiar că arăți groaznic!
- Bob! strigă Tweed când Philip, care își pusese paltonul, deschise ușa și dispăru. Newman se opri în pragul ușii deschise. De ce ai spus mai devreme, continuă Tweed, că trebuie să fii în formă la noapte.
- Pentru că Năluca e în Sion. Vreau să-l omor înainte să mai omoare el pe altcineva...
Tweed clipi, încercând să-și țină ochii deschiși. Se ridică și fugi la ușă.
- Bob, strigă el. Eu știu cine e Năluca.
Cuvintele lui se pierdură; Philip, la volan, porni motorul, iar Newman se afundă în scaunul de lângă el.


45
Întunericul se lăsase peste Sion când Philip, trezit de ceasul deșteptător, își impuse să se scoale, se duse la baie, împleticindu-se pe picioare, deschise robinetul de apă rece și își băgă fața, mâinile și brațele sub jetul de apă. Camera i se păru tăcută în timp ce se îmbrăcă, repede, pentru frigul de afară. Nu-i plăcea liniștea când era singur... Îi aducea aminte de Jean.
Se decise că n-are rost să dea drumul la radio... prietenul lui în astfel de momente. Ieși din cameră, coborî la parter și se pomeni afară, în noaptea siberiană. Se ducea la familia Marchat... simțea că, cel puțin, atâta putea să facă, să le spună ce s-a întâmplat. La urma urmei, informațiile pe care i le dăduseră ei ajutaseră la succesul operațiunii de pe Kellerhorn.
Noaptea i se păru mai răcoroasă decât cea în care fusese la familia Marchat împreună cu Paula. Din când în când, se oprea brusc și se uita în spate, încercând să pătrundă cu privirea tunelul întunecos al străzii pe care mergea, temându-se să nu conducă Năluca la alte două posibile victime. Nu văzu nimic, nu auzi nimic. Tăcerea grea a unei nopți fără vânt i se părea apăsătoare. Luna era ascunsă după nori.
Zgomotul pașilor săi era înghițit de zăpada bătătorită și tare ca piatra; în cele din urmă, dădu colțul de unde ajungea la colonia de case vechi. Își ținea Walther-ul în mână, o precauțiune pe care și-o luase de când ieșise din Elite și pornise la drum.
Ca și data trecută, nu se vedea nici o lumină la vechea casă unde locuiau cei doi Marchat, casa lor situată mai în spate și încadrată de alte două case. Nici măcar prin crăpăturile obloanelor nu se strecura vreo rază de lumină. Uitându-se pentru ultima oară în urmă, Philip merse pe lângă zidul altei case până la ușa grea de la intrare a familiei Marchat. Acolo se opri.
Ușa era întredeschisă. Fără lanț. Ochii lui Philip se obișnuiseră deja cu întunericul. Frigul îi pătrunsese de mult pe sub palton, dar acum Îl simțea până în oase. Doar că nu mai era frigul, ci groaza.
Deschise ușa încet, de frică să nu scârțâie. Ușa se deschise fără nici un zgomot. Karin Marchat avea grijă să ungă bine balamalele. Păși înăuntru, cu o lanternă în mână, și ciuli urechile, încercând să prindă suflul respirației altei ființe. Nici un alt sunet, doar cel al respirației sale înăbușite.
Chircindu-se la pământ, pentru a nu fi o țintă prea mare, aprinse lanterna. Fasciculul de lumină Îl descoperi pe Anton Marchat, întins lângă balansoarul lui preferat, cu gâtul răsucit într-un unghi grotesc, cu ochii pierduți, fixând eternitatea. Philip înjură murdar, deși n-o făcea aproape niciodată. Înaintă în cameră.
Ușa care, bănuia el, dădea în bucătărie era deschisă. Întuneric total. Se apropie cu grijă, văzu că nu are de ce să se împiedice și stinse lanterna care Îl transforma într-o țintă perfectă. Ajunse la ușa deschisă și își încordă din nou atenția, pentru a auzi dacă mai e cineva în casa aceea. Nu auzi nimic.
Rămase în pragul ușii și aprinse lanterna. Aproape că o scăpă din mână. Partea de sus a corpului lui Karin era prăbușită pe bufet; capul, scufundat, în chiuveta plină cu apă, era răsucit într-o poziție ciudată, făcând ca unghiul în care era rupt gâtul să pară și mai grotesc.
Ca și cum ar fi asistat la crimă, Philip văzu ce se întâmplase. Karin fugise în bucătărie, urlând, urmărită de Nălucă după ce Îl omorâse deja pe Anton. Urletul ei Îl deranjase; dăduse drumul la ambele robinete, chiuveta se umpluse repede, apoi îi vârâse capul sub apă, ca s-o facă să tacă. Probabil că era înecată pe jumătate când își terminase treaba ticăloasă și îi rupsese gâtul. Toată pardoseala de gresie era acoperită de apă.
Philip părăsi acea casă a morții și se întoarse în fugă la Elite, ca să-i povestească lui Newman.
Newman se trezise dintr-un somn adânc, se spălase, se îmbrăcase, se pieptănase, când sună telefonul.
- Da, cine e?
- Sunt sigur că-mi recunoști vocea.
Era Archie. Vocea lui caldă și calmă, ca de obicei. Aproape șoptită.
- Da, îți recunosc vocea.
- Mă duc sus, pe stânca din spatele casei lui Marchat. Până sus nu e decât o singură potecă. Pornește chiar din spatele casei. Năluca e în oraș. O s-o atrag sus, pe stâncă. De data asta, poți să pui mâna pe ea -nu poate să coboare decât pe un singur drum - pe potecă...
- Archie!
În disperarea lui, Newman îi pronunță numele. Veni tonul.
Se pregătea să-și ia paltonul, când bătu cineva la ușă. În ciuda grabei și neliniștii de a pleca imediat, Newman descuie ușa cu pistolul în mână, o întredeschise câțiva centimetri, apoi o dădu de perete. Philip, palid ca un mort, intră în cameră și închise ușa.
- Vin de la familia Marchat. Voiam să le spun ce s-a întâmplat, să le mulțumesc pentru ajutor.
- Trebuie să plec...
- Anton și Karin Marchat sunt morți, au gâturile rupte. Pe Karin aproape c-a înecat-o într-o chiuvetă plină cu apă înainte să-i rupă gâtul...
- M-a sunat Archie. Newman își punea paltonul și își lua mănușile. Se duce sus, pe stânca aceea imensă din spatele casei lor. Năluca e încă acolo. Archie face pe momeala. M-am dus...
- Vin cu tine.
O luară la fugă prin noapte. Fugeau unul lângă altul, ca doi alergători de maraton pe ultima sută de metri. Străzile erau tot pustii, dar acum era explicabil, era miezul nopții. Nu ningea, dar pământul era acoperit de zăpada bine bătătorită, așa că nu dădură de nici o porțiune de gheață pe care să cadă. Luna strălucea puternic.
Undeva, în fața lor, apărură contururile imensei mase de piatră. Philip o luă înainte, cunoscând drumul spre casa lui Marchat. Se duse în spatele casei, se orientă repede și găsi o potecă îngustă și abruptă, protejată într-o parte de un zid de piatră. Se opriră să-și tragă răsuflarea și Newman zise:
- Philip, așteaptă aici. Dacă Năluca mă dă gata pe mine, n-are pe unde să coboare decât pe aici. Când apare, Îl ucizi...
- Mai bine aÈ™ veni cu tine...
- Cine comandă aici? i-o reteză Newman. Ãsta a fost un ordin. Philip strânse din dinți, se uită după Newman care începuse să urce pe potecă, cu mișcări repezi și silențioase, cu Smith & Wesson-ul în mână. Îl pierdu din vedere când dispăru după o cotitură, undeva mai sus, apoi se retrase în umbra caselor și își scoase Walther-ul din toc.
Pentru că nu putea să vadă - sau să audă - ce se întâmpla sus, Philip nu-și găsea locul. Nu-și dezlipi nici o clipă ochii de pe potecă, făcând plimbări scurte dintr-o parte într-alta. Fu pe punctul de a nesocoti ordinul lui Newman și a se duce sus, dar toată pregătirea lui îi aducea aminte că te supui ordinelor superiorului tău.
Newman, mulțumit că luna îi lumina drumul, își continuă urcușul pe poteca pe care mai apăreau, ici, colo, porțiuni de gheață și pietre ascuțite din zăpadă. În dreapta lui se deschidea panorama acoperișurilor înzăpezite ale Sion-ului, un oraș mort la ora aceea din noapte. O privi o singură dată, apoi se concentra asupra urcușului, nerăbdător să ajungă în vârf și gândindu-se la micuțul Archie, aflat la mila unei mașini profesioniste de ucis.
Puțin mai sus de locul unde ajunsese Newman, Archie își ridică gulerul paltonului, apărându-se de frigul înghețat. Stătea în umbra Capelei, o clădire veche, o ruină în lumina lunii. Cu mâna stângă își potrivi chiștocul în colțul gurii. Veșnica lui țigară pe jumătate fumată îi dădea un anumit confort.
Archie era chiar în capătul potecii și în fața lui, la câțiva metri mai încolo, zidul de piatră se prăbușise într-un loc, lăsând o gaură mare în el. Își mișcă degetele de la picioare, ca să-și repună circulația în mișcare.
O umbră care așteptase țâșni pe neașteptate și fără zgomot din spatele lui. Archie îi conștientiza prezența când se trezi cu gâtul în menghina unui braț puternic. Se simți tras în spate.
- Ai vorbit cam mult, îi spuse o voce pițigăiată în engleză. Acum n-o să mai vorbești niciodată.
Mâna stângă a lui Archie bâjbâi în buzunarul de la palton după micul pistol automat, pe care Îl presă pe brațul care Îl strângea de gât, chiar sub cot. Apăsă pe trăgaci. Strânsoarea slăbi, urmă un geamăt de durere, apoi brațul căzu într-o parte.
Archie apucă automatul cu ambele mâini și ținti spre stomacul siluetei care stătea dreaptă în fața lui. Cei doi bărbați se uitară unul la celălalt timp de câteva secunde tensionate.
- Nu poți să mă împuști din nou, zise Bill Franklin cu vocea lui normală.
- Ba pot să golesc tot încărcătorul în stomacul tău, fără să stau prea mult pe gânduri, spuse Archie. Acum, întoarce-te cu spatele la mine sau trag din nou. Pe fața lui Franklin se amestecară teama și neîncrederea. Se întoarse și rămase cu spatele la Archie. Fă câțiva pași în spate, ca să nu mai stăm atât de aproape, zise Archie, trăgându-se într-o parte.
Franklin făcu câțiva pași, așa cum i se ordonase, forțându-se să-și miște brațul drept, flexându-și degetele mâinii drepte, așteptând momentul potrivit ca să se arunce asupra lui Archie și să-i dea la o parte arma.
În acel moment, apăru în fugă Newman. Se opri buimac la vederea scenei care se derula în fața lui și rămase nemișcat, ca să nu-i distragă atenția lui Archie. Nu se mai simțise niciodată atât de luat prin surprindere.
- Am spus să mergi, ordonă Archie. Să știi că o să apăs pe trăgaci până rămân fără gloanțe, dacă nu faci ce-ți spun.
Era ceva în tonul liniștit al lui Archie care Îl sperie pe Franklin. Observă că automatul îndreptat spre stomacul său era neclintit în mâinile lui Archie, că nu tremura deloc. Newman Îl privi fascinat pe Franklin cum se supune ordinului.
Următorul pas pe care Îl făcu fu în gol, în spațiul de deasupra prăpastiei. Urlă, căzu și se agăță cu ambele mâini de marginea potecii, pipăind cu disperare micile pietre care ieșeau de sub zăpadă.
- Ajută-mă! țipă el. Pentru numele lui Dumnezeu, ai milă.
- Depinde, dacă-mi spui adevărul sau nu, spuse Archie. Mai întâi, tu ești Năluca?
- Da! Craig mă plătește cu o groază de bani.
- Ca să-l omori, printre alte victime, continuă Archie, pe Ben, barmanul, în Bowling Green din Wareham?
- Da! Da! țipă Franklin disperat.
- Rico Sava din Geneva a fost altă victimă?
- Da! Nu mai pot să mă țin...
- Și Anton și Karin Marchat aici, în Sion, continuă Archie fără milă.
- Da! Da! Da...
Mâna dreaptă a lui Franklin alunecă de pe piatra de care se ținea. Rămase agățat în mâna stângă, iar picăturile de sudoare care îi acopereau fața se transformau, aproape instantaneu, în bobițe de gheață. Reuși să se prindă din nou și cu dreapta.
- E timpul să plec, spuse Archie.
- Nu poți să mă lași aici! urlă Franklin. Nu pot să mă mai țin.
- Oamenii aceia pe care i-ai ucis cu bestialitate erau prietenii mei, îi replică Archie.
începu să coboare pe potecă, urmat de Newman. Pentru o vreme, își continuară drumul în tăcere. Newman nu găsea nimic de spus... era încă uluit de cele întâmplate. Cine s-ar fi gândit? Archie! Dintre toți oamenii.
- Trebuie să fi căzut deja, spuse Newman când ajunseră jos. Philip stătea în partea cealaltă a drumului, în lumina lunii, și se uita în sus. I se alăturară și priviră spre vârf. O siluetă minusculă mai atârna încă acolo, suspendată deasupra prăpastiei presărate din loc în loc cu aflorimente de bolovani imenși. Nici unul nu mai vorbi după ce Newman îi spuse lui Philip:
- E Năluca acolo, sus. Ghici cine e. Bill Franklin...
În secunda imediat următoare, silueta atârnată la marginea prăpastiei începu să cadă. Franklin plonjă în gol, lovi un afloriment cu o forță care Îl făcu pe Newman să se tragă în spate, fu aruncat într-o parte, se răsuci în aer și ateriză pe zăpadă, cu un sunet neplăcut, la aproape o sută de metri de locul unde stătuseră.
- De ce nu l-ai terminat acolo, sus? întrebă Newman.
- Nu sunt un sadic, replică Archie, nici pe departe, dar i-a făcut pe mulți să sufere, pe prietenii și rudele tuturor acelor oameni pe care i-a ucis. Eu cred în crimă și pedeapsă.


46
- Cum Dumnezeu ai știut că Năluca e Bill Franklin? Îl întrebă Newman pe Tweed. Parcă te-am auzit strigându-mi ceva când am plecat de pe aerodrom.
Era a doua azi, spre seară; se întorceau la aerodrom: Newman conducea, lângă el stătea Tweed, iar în spate erau Paula și Butler. Butler insistase să fie scos din spitalul din Sion, nesocotind cuvântul doctorului.
- Hazardul, explică Tweed. Eram în Harley Street, la profesorul Grogarty, un bărbat înalt, bine făcut. La un moment dat, s-a cocoșat, apoi a revenit la poziția inițială. Asta mi-a amintit că Keith Kent e de înălțime medie, așa cum arăta Grogarty când s-a cocoșat. Când profesorul stătea drept, era de înălțimea lui Bill Franklin. Știm, din descrieri, că Năluca stă cocoșată. Astfel ascundea faptul că e înalt. Simplu.
- Simplu, strigă din spate Paula, dar tu ți-ai dat seama de lucrul ăsta - spre deosebire de mulți alții care n-au fost în stare - și ai tras concluzia corectă. Nu reușesc să-mi revin... Bill a fost Năluca. Părea un tip foarte de treabă.
- Așa spun toți despre mulți criminali după ce sunt înlăturați, îi aminti Tweed.
Ziua fusese plină. Lui Butler i se scosese glonțul la spital. Doctorul spusese că fusese o rană adâncă, dar că avusese noroc. Butler îi înșirase o poveste despre cum își verifica Walther-ul, cum nu-și dăduse seama că e încărcat și se împușcase din greșeală. Paula îi explicase doctorului că Arthur Beck, șeful Poliției Federale, era un prieten de-al lor și asta Îl satisfăcuse. În afară de faptul că Beck aranjase să fie așteptați de o ambulanță, la coborârea din avion pe aeroportul din Zurich.
Tweed vorbise la telefon de la hotelul Elite, unde se mutase, și de unde Îl sunase pe Beck. Așa aflase că Brazii stătea tot la Baur-en-Viile, pe Bahnhofstrasse. Tweed era hotărât să ajungă în Zurich, înainte ca Brazii să părăsească orașul.
Tot Sion-ul vorbea despre avalanșa de pe Kellerhorn.
înainte ca Tweed să plece de pe aeroport, asistase la o a doua avalanșă care coborâse, vuind, din vârf. Cel de-al doilea val de zăpadă și de argilă îngropase, fără îndoială, trupurile oamenilor lui Brazii. Scrutase muntele prin binoclu, dar nu mai văzuse nici o urmă din dezastrul de pe Kellerhorn. Nu spera să mai descopere cineva, vreodată, cadavrele.
- N-am nevoie de ambulanță când ajungem în Zurich, strigă Butler. Mă simt mai în formă decât oricând.
- Ba o să mergi în ambulanță, îi spuse Paula cu severitate. Eu o să vin cu tine. Nu putem să riscăm să faci vreo infecție. Așa că las-o mai moale.
- Faci pe șefa, mârâi Butler.
- Știu, răspunse Paula și începu să râdă.
În spatele lor, la o distanță nu prea mare, venea Marler la volanul altei mașini, însoțit de Philip și de Nield. Aveau cu ei sacii de pânză cu armamentul care le mai rămăsese. Când coborâseră, în ziua precedentă, de pe munte, Newman oprise pentru puțin timp la trecerea pe lângă o despicătură îngustă în munte. Luase lansatorul de rachete, se strecurase prin crăpătura aceea și, în măruntaiele muntelui, dăduse peste o gaură în podeaua de piatră. Dăduse drumul lansatorului și așteptase să-l audă atingând fundul... nimic; știa că alesese ascunzătoarea perfectă.
Mai era încă lumină când ajunseră la aerodrom. Tweed Îl anunțase pe controlor că sosesc și Îl rugase să spună echipajului să fie gata de plecare. Paula Îl luă pe Butler de braț, ca să-l ajute să urce scara mobilă. Singurul comentariu pe care Îl făcuse Harry fusese amabil:
- Și eu care credeam că nu-ți pasă...
Avionul decolă la câteva minute după ce se instalară toți la bord, începu să urce și se îndreptă spre munți. Paula, așezată pe un scaun la geam, se uită în jos, spre Kellerhorn, dorindu-și să nu-l mai vadă niciodată. Apoi se întunecă. Tweed le atrase atenția celorlalți:
- Beck știe că venim. O să ne aștepte două mașini neînmatriculate, care o să ne ducă la Schweizerhof. O să ajungem la timp pentru cină.
După ce avionul lui alb aterizase la Zurich, Brazii se dusese la o bancă de pe Bahnhofstrasse. Spre disperarea lui, văzu că banca tocmai închisese. Înăuntru se aflau beneficiile obținute din vânzarea secretă a unora dintre obligațiunile la purtător pe care le poseda. Considerabila sumă de bani în care fuseseră convertite acestea era acum singura lui sursă de venit.
Furios, îi ordonase șoferului să-l ducă la Baur-en-Ville. Asta însemna că trebuia să rămână peste noapte în oraș. Nu era planul pe care și-l dorise... nu voia altceva decât să se întoarcă în Dorset, să plece cât mai repede din Elveția.
Intră în holul hotelului și o văzu pe Eve care ședea într-un fotoliu și citea o revistă de modă. Era îmbrăcată într-un costum alb din două piese pe care tocmai cheltuise o avere.
- Ai călătorit bine? îi strigă ea.
Brazii trecu pe lângă ea, ca și cum nu i-ar fi băgat în seamă existența. Dispăru într-un lift. Eve aruncă revista cât colo.
- Diavol spurcat, murmură ea. Du-te și te-mpușcă.
Ca să-i treacă supărarea, își aprinse o țigară de la cea pe care tocmai o fumase, se ridică și intră agale în bar. Se cocoță pe un scaun, comandă o votcă mare, o dădu pe gât și comandă alta. Se uită în ochii mai multor bărbați care o priveau cu interes. Le reținea privirea atât cât să-i facă să creadă că ar fi interesată, apoi dădea din cap disprețuitoare și se uita în altă parte.
Petrecu în bar câteva ore, bând votcă, dar rămase perfect trează, de parcă n-ar fi băut decât apă. Apoi se hotărî să facă o plimbare mai lungă. Se gândea la Newman. Acum, că Brazii se întorsese, era sigură că Newman și Tweed vor apărea și ei în curând. Newman era ținta ei. Nu se mai gândise la Philip de când Brazii plecase la Sion.
Îi era ciudă că, din cauza frigului, trebuia să-și pună paltonul, pe care Îl cărase după ea în bar. I-ar fi plăcut să defileze pe Bahnhofstrasse în noul ei costum, uitându-se la bărbați cum își ling buzele la vederea ei.
Merse înspre Bahnhofplatz și sprehotelul Schweizerhof. Intră în hol și se duse la recepție, foarte stăpână pe sine.
- Am o întâlnire cu domnul Robert Newman când sosește, minți ea.
- E așteptat să vină dintr-o clipă într-alta.
Recepționerul tăcu, întrebându-se dacă nu cumva comisese o indiscreție. Îl înlocuia pe recepționerul permanent și încă nu-și dăduse seama cum stăteau lucrurile. Femeia aceasta frumoasă, care Îl abordase cu aerul ei arogant, îi dăduse impresia că stă în hotel, și, de altfel, aceasta fusese și intenția lui Eve.
„Bărbații pot fi prostiți la orice oră", se gândi ea în timp ce cobora scările spre bistrou, restaurantul unde se ajungea direct din holul hotelului.
Mișcarea ei îi confirmă recepționerului bănuiala că femeia ar fi un oaspete al hotelului și-l făcu să se simtă mai bine. Nu s-ar mai fi simțit atât de ușurat dacă ar fi văzut-o pe Eve ieșind imediat din Bistro, pe ușa care dădea în stradă.
Coborî pe o scară rulantă în Shopville, complexul comercial de sub piață. Fără să acorde importanță magazinelor - prefera Bahnhofstrasse, unde prețurile erau astronomice - urcă la suprafață cu o scară din celălalt capăt al complexului și ieși în gara mare. Rămase în incinta gării, în capul scărilor. Din acel loc, putea să vadă pe oricine ar fi intrat în Schweizerhof.
Era atât de concentrată asupra senzației pe care i-o dădea noul costum pe sub palton, încât nu-i trecu prin minte că putea fi urmărită din Baur-en-Viile. Din cealaltă parte a scuarului, stând în cadrul unei uși, Gustav aștepta răbdător, fără să-și dezlipească ochii de pe Eve.
Tweed și Newman, cu valizele în mână, urmați de Philip, se dădură jos din mașina neînmatriculată care îi adusese de pe aeroportul Kloten și dispărură în Schweizerhof. Precaut, Tweed aranjase ca Marler și Nield să stea la Gotthard, un hotel din apropiere.
Pe aeroport i se acordase prioritate lui Butler care, aflat în grija lui Paula, fusese scos primul din avion, urcat în ambulanța care Îl aștepta și dus repede la spital, unde fusese examinat de îndată.
Doctorul, care se aștepta la ceva mult mai serios, fusese surprins. Îl tratase pe Butler și îi schimbase bandajul. Apoi stătu de vorbă cu Paula pe coridorul din fața rezervei unde Butler făcea tărăboi:
- Nu am găsit nici o infecție, domnișoară Grey, doctorul din Sion a făcut o treabă bună. Pacientul e o persoană foarte rebelă. Ce s-ar întâmpla dacă i-aș da drumul acum?
- L-aș duce la un hotel și l-aș pune în pat să se odihnească.
- Sincer, ceea ce îi trebuie acum e un somn bun.
- O să am grijă să doarmă bine, răspunse Paula pe un ton hotărât.
- Domnul Beck v-a pus la dispoziție o mașină de poliție neînmatriculată, cu care să plecați de aici când vă dau eu liber. Văd că domnului Butler nu-i place nimic medical. Cred că ar trebui să-l duceți la un hotel.
Așa se făcu că Eve, care traversase scuarul până la mijloc și stătea acum cocoțată pe un refugiu pietonal, apucă să vadă o mașină oprind în fața hotelului, din care ieși un bărbat cu o înfățișare dură, ținut bine de braț de Paula.
Paula își aruncă din întâmplare o privire prin scuar și o văzu pe Eve holbându-se la ei. Privirile li se întâlniră pentru câteva secunde. A Paulei nu spunea nimic, dar Eve avea numai venin în ochi. Nu-i plăcea de Paula și rânji de una singură. „Deci ăsta e prietenul ei, gândi ea, și s-a prins de brațul lui ca o lipitoare."
Paula intră cu Butler în hotel și îi spuse recepționerului că prietenul ei a căzut și Îl întrebă dacă putea să-l ducă imediat în cameră. Ea va veni imediat cu pașaportul și va semna în registru. Recepționerul acceptă fără să stea pe gânduri și îi dădu cheia unei camere bune de la etajul întâi.
Paula, îngrijorată, Îl duse pe Butler în camera lui și așteptă în baie în timp ce el se dezbrăcă și trecu în pijamalele pe care le despachetase din valiza cărată de ea. Vederea atât de neașteptată a lui Eve o îngrijora și o umplea de furie. Să-i spună lui Philip? În ciuda celor spuse de el ultima dată, Paula știa că există femei care n-au altceva de făcut decât să pocnească din degete și bărbații vin la ele, în fugă.
După ce se întinse în pat și îi dădu Paulei pașaportul, Butler adormi imediat. Paula telefonă la recepție, ceru și primi numărul de la camera ei și asigurarea că femeia de serviciu o va aștepta în fața camerei, cu cheia.
Despachetă repede, coborî la recepție, completă și semnă registrul și se duse în camera lui Tweed. Stăteau toți trei în fotolii... Tweed, Newman și Philip. Paula trase aer în piept, se întoarse spre Philip și se așeză recunoscătoare, picior peste picior.
- Philip, am văzut-o pe Eve învârtindu-se prin piață.
- Las-o să se învârtă, din partea mea, până amețește. Nu mai vreau s-o văd niciodată pe femeia aceea. Niciodată.
- Curios că se învârte pe lângă hotelul acesta, spuse Tweed, suspicios ca întotdeauna.
- Bănuiesc că stă cu Brazii, remarcă Paula.
- Să-i fie de bine, spuse Philip. Fac un cuplu drăguț.
Eve traversă scuarul până în față la Schweizerhof, cântărind în minte dacă să se ducă să întrebe de Newman sau nu. Nu, mai bine să-i dea telefon, fără să uite ce avea de gând să-l întrebe.
Se întoarse repede la cabina telefonică de pe Bahnhofstrasse, pe care o mai folosise și înainte. Deschise un carnețel, căută numărul de la Schweizerhof, Îl formă și ceru cu domnul Robert Newman.
Urmă o pauză. Newman tocmai se întorcea în camera lui și, când intră, auzi telefonul sunând. Încuie ușa și alergă la telefon.
- Da, cine e?
- Bob, sunt eu, Eve. Mi-a fost dor de tine.
- Bine. Ce vrei?
- Nu fi rău. Noi doi am putea să ne înțelegem bine.
- Nu cred. Legătura e cam proastă.
- Nu ești deloc drăguț cu mine.
- Treci la subiect.
- O să trec. Vocea i se aspri. Ce-ai zice de știrea carierei tale? Ceva atât de senzațional, încât vei face vâlvă în toată lumea.
- Dă-i drumul, dacă trebuie.
- Eu pot să-ți dau adevărata poveste a lui Leopold Brazii. Am probe cu care s-o demonstrez. Cum i-a sedus pe douăzeci dintre cei mai mari savanți ai lumii ca să lucreze pentru el.
- Chiar așa? întrebă Newman cu o voce plictisită.
- Ascultă-mă, mârâi ea. Am note pe care le-am luat din dosarele lui secrete, cu detaliile cele mai intime referitoare la savanții dispăruți. Mai târziu, am reușit să fotocopiez și pagini întregi din dosarele acelea. Ed Reynolds, Irina Krivitsky și alții. Mă asculți?
-Vag.
- Vreau o sută de mii de lire pentru informație.
- Nici nu vrei prea mult, nu?
- Poți să-ți vinzi povestea, ca fiind a ta. Te mai îmbogățești o dată. Eu ți-o ofer ieftin cu o sută de mii de lire. Alții ar plăti mult mai mult.
- Du-te la alții.
- Ai face cea mai grozavă treabă cu un subiect ca ăsta. Þi-am citit și eu câte ceva din ce-ai scris. Și, în afară de cele o sută de mii, vreau și cinci la sută din profitul total.
- Mă faci să-mi lase gura apă, spuse el cinic.
- După ce te mai gândești, o să ajungi la cuvintele mele. Eu stau la Baur-en-Ville. Dă-te drept Cross când mă suni.
- Domnul Double-Cross1?
Newman puse receptorul jos. Simți o repulsie totală.
Double-cross = „a trage pe sfoară", „a păcăli", „a înșela" (n.tr.)


47
Ève se năpusti afară din cabina telefonică È™i se întoarse în fugă la Baur-en-Ville. Se duse direct în bar. Avea nevoie de o votcă mare.
Gustav o urmărise din fața unui magazin de pe partea cealaltă a străzii. De îndată ce fu ascunsă de un tramvai, Gustav traversă în fugă și se duse la cabina telefonică. O femeie cu o înfățișare morocănoasă întinsese mâna să deschidă ușa cabinei. Gustav o dădu la o parte și nu-i luă în seamă injuriile, prefăcându-se că se uită după un număr de telefon.
După ce femeia plecă, Gustav detașă aparatul miniaturial de înregistrare pe care Îl ascunsese acolo, trăgând tare de ventuzele care Îl ținuseră lipit. Gustav sperase că, dacă Eve va mai da vreun telefon, o va face din cabina telefonică pe care o mai folosise.
Nu mai pierdu timpul și se întoarse imediat în camera sa de la hotel. Ajuns înăuntru, încuie ușa, scoase caseta, o puse în casetofon și ascultă conversația cu un interes crescând. N-o plăcuse niciodată pe Eve.
Ieși pe coridor și se îndrepta spre camera lui Brazii, când șeful lui Îl prinse din urmă. Gustav se trase înapoi când Eve ieși din camera ei. Se înviorase și acum se ducea la bar.
- Unde e José? întrebă ea.
- José s-a hotărât să-și ia o vacanță, îi spuse Brazii vesel. Cred că s-a dus acasă.
- Eu sunt la bar dacă ai nevoie de mine, spuse ea.
- Unde altundeva? replică Brazii și mai vesel.
își descuia ușa de la cameră, când Gustav veni în spatele lui și îi spuse că ar vrea să stea de vorbă cu el.
- E important? întrebă Brazii.
- Cred că ar trebui să judecați singur.
- Of, bine. Mai bine să intrăm, darnu mă ții mult.
Brazii se așeză la biroul lui, sperând ca Gustav să plece repede. Voia să asculte ultimele buletine de știri... În special dacă se aflase ceva referitor la situația din Moscova.
- Vreau să vă pun o casetă, spuse Gustav.
Brazii se încruntă, dădu din cap aprobator și se lăsă pe spate în timp ce Gustav introducea banda în casetofonul de pe biroul său. Apoi apăsă pe butonul de pornire. Nimic nu se schimbă în expresia lui Brazii, ascultând banda. Brazii avea o stăpânire de sine de invidiat. Când banda se termină, Gustav se uită la șeful lui, așteptând.
- Am mai văzut-o intrând în cabina aceea telefonică, explică el. Așa că, gândindu-mă că s-ar putea să se mai folosească de ea, am pus unul dintre dispozitivele mele de înregistrare înăuntru. Același pe care l-am pus și sub biroul lui Jose.
- Lasă-mi banda.
- Nu vreți să...
- Vreau să te duci și să-ți vezi de treaba ta.
Așteptă până ce Gustav plecă, se ridică, încuie ușa și se întoarse la birou. Gustav derulase banda înainte să plece. Brazii apăsă pe butonul de pornire și ascultă din nou.
... știrea carierei tale...
pot să-ți dau adevărata poveste a lui Leopold Brazii...
... am reușit să fotocopiez pagini întregi din dosarele acelea...
... o sută de mii de lire pentru informație...
Când banda se termină, Brazii o derulă, scoase caseta și o băgă în buzunar. Se așeză din nou la birou, cu o figură încruntată.
„Am avut încredere în ea, gândi el. Am plătit-o regește, dar n-a fost de ajuns. Altă trădare în rândul oamenilor mei. E mânată de lăcomie. Nu e loială decât propriei și hidoasei sale persoane."
Brazii rămase multă vreme holbându-se la peretele din fața lui, derulându-și în minte ceea ce ascultase pe bandă. Își reveni, cu o tresărire, și deschise radioul.
Acum nu mai putea să trimită al doilea semnal... care ar fi distrus toate comunicațiile mondiale, darfăcuse destule pentru a-i da lui Marov ocazia să preia controlul. Rusia era din nou o mare putere, o amenințare care va trezi Occidentul.
Newman rămase o vreme în camera lui. Notă repede esențialul conversației sale cu Eve Warner. Apoi se spălă bine, se pieptănă și se duse în camera lui Tweed.
Tweed asculta buletinul de știri al BBC-ului, World Service, care difuza din ce în ce mai multe rapoarte. Paula stătea pe un scaun lângă Philip, ascultând și ei. Tweed închise radioul când Philip îi deschise ușa lui Newman.
- Brazii și-a atins multe puncte din planul său, îi spuse Tweed lui Newman. E ciudat, dar încă mă trezesc aprobând multe dintre ideile netrebnicului ăstuia. Sunt sigur că Brazii intenționa să trimită și un al doilea semnal - probabil s-o facă chiar el, de vreme ce se afla la stația de la sol - dar l-ați oprit, distrugând stația. Ceea ce e o adevărată binecuvântare.
- De ce? întrebă Newman.
- Unul dintre agenții noștri a reușit să ajungă în Rusia, înainte ca Marov să închidă granițele. A încercat să mă sune din Frankfurt și a vorbit cu Monica în lipsa mea. Există zvonuri că rușii masează trupe la granița lor cu Ucraina. Sunt sigur că Marov - cu ajutorul considerabilei populații ruse din Ucraina - vrea să ocupe această țară. Atunci, am avea de a face cu o mare criză mondială.
- Pentru că Ucraina are o graniță întinsă cu Polonia, sugeră Newman.
- Exact, încuviință Tweed. Armata rusească ar amenința Europa de Vest. Oamenii uită că rușii au încă mult armament pe care l-au strâns în timpul Războiului Rece. E absolut clar că s-a dat o proclamație, prin care toate magazinele particulare sunt transformate în proprietăți de stat. S-a reintrodus rația la pâine. Probabil că rușilor
nu le place să stea la coadă, dar vor ști că pâinea pe care o cumpără zilnic e la un preț controlat.
- Asta înseamnă comunism, obiectă Newman.
- Ba nu e comunism. Marov e foarte deștept. Se folosește de ideile comuniste care au garantat rezerve de hrană... dar declarația a fost făcută în Numele Tuturor Rușilor. Președintele cel suferind a semnat-o, iar Marov a contrasemnat-o. Deci acum știm cine e, de fapt, la conducere.
- Dar economia lor e încă la pământ, obiectă din nou Newman.
- Nu chiar. A fost când Gorbaciov s-a jucat de-a economia de piață... și mafia a preluat puterea. S-a mai anunțat că statul preia toate fabricile... inclusiv pe cele de armament. Cu granițele închise bine, economia se va stabiliza. Tweed schimbă subiectul. Þi-a luat cam mult să faci o baie.
Newman se uită la Philip, apoi le relată lunga conversație telefonică cu Eve. Philip explodă.
- Vedeți! Acum își arată adevărata față. Ar face orice ca să mai pună mâna pe niște bani.
- Cred că o să încerce să mai ia legătura cu mine, comentă Newman. Dacă o va face, o s-o ascult din nou și n-am să-i spun nimic.
- În timp ce voi vă distrați, spuse Tweed cu un umor prefăcut, eu am primit un telefon de la Monica. Howard iar se învârte în jurul cozii. Iau un taxi și mă duc până la Beck, la sediul central al poliției. Am nevoie de un telefon sigur ca să vorbesc cu primul-ministru.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Paula nerăbdătoare.
- Howard l-a deranjat pe primul-ministru, evident. Eu l-am calmat, i-am sugerat crearea unei a doua Forțe de Reacție Rapidă și trimiterea acesteia în Germania. Apoi să reintroducă obligativitatea serviciului militar. Și să facă anunțul în Camera Comunelor înainte să informeze Casa Albă. Am spus că Marea Britanie va aprecia o mână de fier la conducere. Cu asta l-am dat gata.
- Și Brazii? întrebă Philip.
- O, o să-l terminăm și pe el, într-un fel sau altul.


48
Gustav ieși din camera lui de la Baur-en-Ville și se întâlni cu Eve, care tocmai se întorcea după o lungă ședere la bar. Fața lui urâtă avu o tentativă de zâmbet, cel puțin așa își imagină el că ar arăta un zâmbet, dar nu reuși să afișeze decât un rânjet chinuit.
- Șeful nu e prea mulțumit de tine, spuse el.
- A, da? Ciudat. Credeam că e invers. Că nu e deloc mulțumit de tine. De unde știi că nu e mulțumit de mine? Am impresia că minți.
Eve tăcu, așteptând. Îl provocase, ca să-l facă să-i dea mai multe informații. Era o tactică pe care o folosea adesea. Gustav rânji din nou.
- Mi-a spus o păsărică.
- Și cum o cheamă pe păsărică?
- Þi-ar plăcea să știi? Trebuie să plec.
Atmosfera deveni tensionată. Eve era hotărâtă să-l facă să vorbească.
- Văd că iar te-ai îmbrăcat frumos să ieși la plimbare prin oraș. Iar cauți vreo femeie destul de ieftină și care să se potrivească cu tine?
- Mă duc să supraveghez Schweizerhof-ul, se trădă el, înfuriat. Șeful crede că Tweed și lingăii lui s-au întors în oraș.
- Nu te-ai prins ce vrea de la tine, de fapt? i-o trânti ea, în timp ce mintea îi lucra cu rapiditate, hotărâtă să se răzbune pe ticălosul ăsta care o insulta. Își coborî vocea. Șeful vrea ca tu să-l omori pe Tweed. Gândește-te la bonusul gras pe care ți l-ar da dacă ai putea să rezolvi treaba asta.
Gustav, un bun expert în luptele de stradă - un și mai bun expert în atacurile armate - era, destul de îngust la minte, după cum își dăduse și ea seama. Se holbă la ea.
- Crezi că asta vrea el, de fapt?
- Sigur că asta vrea, idiotule. Clocotea încă de furie, dar avea grijă să n-o arate. El dă adesea instrucțiuni într-o manieră foarte sugestivă... gândindu-se că ai destulă minte ca să-ți dai seama ce vrea de la tine.
- înțeleg.
Gustav descuie din nou ușa de la camera sa și intră, lăsând-o pe Eve afară, urmărindu-l prin ușa deschisă. Descuie un sertar din care scoase un Luger de 7,65 mm, băgă arma într-un buzunar adânc al paltonului, ieși din cameră și încuie ușa. Îi aruncă o privire pofticioasă.
- Nu crezi că sunt în stare s-o fac, nu?
- La naiba, sigur că nu ești în stare, replică ea, întărâtându-l. Privindu-l dispărând după un colț, Eve se gândi că poate mersese prea departe. Fugi în camera ei, își puse o haină de cașmir, ieși, încuie ușa și străbătu coridorul în fugă, apucând să-l mai vadă pe Gustav dispărând în stradă.
Eve știa că, în izbucnirea ei de furie, luase în calcul faptul că Tweed va fi bine păzit și, în cazul în care Gustav ar încerca să-l asasineze, va fi împușcat. Acum încerca să găsească o soluție ca nimic din toate astea să nu se întâmple. Brazii îi spusese cât de mult Îl admiră pe Tweed, chiar dacă era liderul opoziției.
Ajunse în hol, ieși în fugă în stradă, chiar la timp pentru a vedea silueta lui Gustav, înveșmântată în negru, mergând cu pas grăbit pe Bahnhofstrasse. Se luă după el.
- I-am promis prim-ministrului că-l sun cam pe la ora asta, spuse Tweed, uitându-se la ceas în dormitorul său. Asta înseamnă o plimbare vioaie până la sediul central al poliției, unde pot găsi un telefon sigur.
- Ia un taxi, ca data trecută, îi sugeră Newman. Afară e întuneric, iar Brazii ți-o coace.
- Sunt sigur că nu se gândește el la așa ceva. Noi ne-am înțeles foarte bine și aici e toată ironia situației. În plus, mi-ar prinde bine o gură de aer curat.
- Atunci, venim cu tine, spuse Paula, punându-și paltonul și trecându-și cureaua poșetei peste umăr.
- De acord, spuse Newman plin de vervă. Mi-ar prinde bine și mie o gură de aer rece ca gheața.
Coborâră cu liftul. Tweed, încadrat de cei doi însoțitori, se îndreptă spre ieșire, coborî treptele de la intrare, după ce ușile automate se deschiseră, și se pierdu în noaptea fulgerată de luminile mașinilor care treceau în viteză pe lângă hotel.
Gustav, îmbrăcat cu paltonul lui negru, se plimba hotărât, cu pasul greoi, pe stradă. Inteligența lui limitată nu-l ajuta prea mult ca să analizeze ceea ce îi spusese Eve. Sau de ce o femeie pe care o ignorase sau o tratase cu dispreț i-ar face lui o favoare.
Se concentră pe ceea ce avea de făcut. După ce Îl va împușca pe Tweed, se va duce în Shopville, va traversa scuarul pe dedesubt și va ieși în gara principală. Acolo va intra într-o toaletă publică, va șterge cu grijă amprentele de pe armă, apoi se va plimba pe lângă râul Limmat unde se va opri pe pod, își va pune mâinile înmănușate pe balustradă și va arunca arma în apă.
Gustav era unul dintre acei criminali care se fereau cel mai tare de poliție. Apăreau de nicăieri, își împușcau țintele și dispăreau pe un drum pe care Îl planificaseră dinainte. Rar erau prinși. Gustav își ucisese prima victimă când avea optsprezece ani - împușcase un bărbat în Soho1, apoi se evaporase. Îl instruise un bătrân, îi arătase cum să scoată seria unei arme și insistase că trebuie să cunoască foarte bine zona unde va ucide pe cineva.
- Dacă te înhață poliția, după ce-ai scăpat de armă, nu spui nimic, îi băgase bătrânul în cap. Și dacă te țin ore întregi cu luminile alea în ochi și ți se face sete, le spui că vorbești dacă îți dau ceva de băut. Dai tot paharul pe gât, le zici „mulțumesc" și atât. Dacă insistă, le mai zici „păi, am vorbit... v-am spus mulțumesc..."
În urma lui, Eve se străduia să-l ajungă, darnu știa ce să-i spună. Cel mai mult se temea să nu fie prea nervos și să-și folosească arma împotriva ei. Era într-una din periodicele ei stări de nesiguranță. Pornise o treabă pe care nu mai știa cum s-o oprească.
Gustav ajunse în colțul scuarului, lângă hotelul Schweizerhof, după ce traversă strada. Se opri într-un loc de unde putea să vadă ieșirea și studie traficul. Nu era prea mare aglomerație la ora aceea, doar, din când în când, câte un autocamion mare, care trecea pe lângă gară, ocolind-o și continuându-și drumul peste podul care traversa Limmaț-ul. Își ținea mâna dreaptă în buzunarul paltonului, strângând cu putere mânerul Luger-ului. De data asta, nu putea să dea greș, dacă era destul de norocos ca Tweed să iasă din hotel. Gustav avea multă răbdare, putea să aștepte mult timp până îi apărea ținta. Ceea ce nu știa era că, pe partea cealaltă a străzii, era un alt bărbat care avea și mai multă răbdare.
Pășind pe trotuarul din fața Schweizerhof-ului, Newman, Tweed și Paula se opriră, ca să se obișnuiască cu frigul aspru. Din poziția în care se afla Gustav, Paula Îl proteja pe Tweed. Acesta așteptă.
Apăru camionul condus de un șofer obosit și făcu ocolul scuarului, trecând pe lângă gară. Șoferul se afla la volan de prea multe ore, peste limita permisă. Newman, Tweed și Paula porniră spre sediul central al poliției. Gustav își ridică Luger-ul și ținti drept spre Tweed. Se auziră trei împușcături atât de rapide, încât parcă ar fi fost una singură.
Gustav se clătină pe picioare cu trei gloanțe în spate și căzu de pe marginea trotuarului în fața camionului. Prea târziu, chiar și pentru frâna pusă de șofer. Imensul vehicul trecu peste corpul întins pe șosea, strivindu-l.
- Continuă să mergi, spuse Newman repede. Uită-te vizavi. Marler își puse arma cu care trăsese înapoi în buzunar, veni lângă ei și îi însoți până la poliție. Tweed nu spuse nimic până ce cotiră pe o stradă laterală. Auziră sunetul îndepărtat al unei sirene de poliție care se apropia de scuar.
- Mulțumesc, Marler, spuse Tweed încet. De unde ai știut?
- M-am gândit că mai bine mi-aș face datoria, stând de pază la intrarea hotelului. L-am observat pe tipu' ăla care stătea, pur și simplu, fără să facă nimic, dând din picioare de parcă i-ar fi fost frig, dar fără să se miște. M-am hotărât să nu-l scap din ochi.
- Spuneai că Brazii te admiră, rosti nervos Newman.
- Am văzut-o pe Eve la capătul lui Bahnhofstrasse, spuse Paula. A șters-o destul de repede când a văzut ce s-a întâmplat. Nu m-aș da în lături să spun că drăcoaica asta a pus la cale atacul ăsta.
Mintea lui Eve o luase razna în timp ce se grăbea să se întoarcă la Baur-en-Ville. Se băgase într-o încurcătură mare și o știa. Trebuia să fie prima care să-l informeze pe Brazii despre cele întâmplate. Intră în Baur-en-Ville, luă liftul și se grăbi spre camera ei, inventând în tot acest timp o poveste pentru Brazii.
Ajunsă în cameră, își turnă un pahar mare de votcă, își aprinse o țigară și se gândi. Ca să-și mai dea curaj, își schimbă haina și își puse un trenci lung, cu revere largi. Mai devreme, când se întorsese de la lac, pe Bahnhofstrasse, din cauza lungimii, trenciul se înfășurase în jurul ei la o rafală de vânt. Stinse țigara, trase aer în piept, se îndreptă alene spre camera lui Brazii și, de data asta, bătu la ușă.
- Intră.
Brazii, așezat la biroul lui, zâmbi larg când văzu cine e. Eve închise ușa și veni spre el, când Brazii remarcă:
- îmi place trenciul ăsta. Ești foarte elegantă, draga mea.
- Ultima mea achiziție. Trebuie să-ți povestesc ceva îngrozitor.
- Mai întâi, scoate-ți trenciul. E cald aici. Stai jos, fă-te comodă. Bănuiesc că ți-ar prinde bine ceva de băut.
- Ar fi foarte plăcut.
Eve așteptă până ce el turnă votcă în două pahare... pentru ea o porție mai mare. Brazii se întoarse la scaunul din spatele biroului, ridică paharul și zâmbi din nou.
- Noroc! Acum, liniștește-te și spune-mi despre ce e vorba.
- Gustav e mort, izbucni ea. E îngrozitor. A încercat să-l împuște pe Tweed, dar l-a împușcat altcineva mai înainte. A fost groaznic. Gustav a căzut în fața unui camion care tocmai trecea pe-acolo.
- Așa că, probabil, zise Brazii după ce sorbi din băutură, poliției nu-i va fi ușor să-l recunoască. În orice caz, după cum știi și tu, oamenii care lucrează pentru mine nu au niciodată acte de identitate asupra lor când sunt în misiune. Mă întreb de ce a încercat să-l omoare pe Tweed.
- Când a ieșit, era beat. Am trecut pe lângă el pe coridor și mirosea a băutură. Nu știam ce are de gând să facă, așa că mi-am pus paltonul și l-am urmărit pe Bahnhofstrasse.
- Spui că Gustav era beat?
- Și încă bine, aș putea spune, darnu ca să se clatine. Pe stradă mergea chiar drept. După aceea, când Tweed a ieșit din hotel cu Newman și cu Paula Grey, a încercat să-l împuște pe Tweed.
- Din fericire, se pare că Tweed avea pe cineva postat în afara hotelului și acel cineva era înarmat. Le-am dat drumul, lui Francois și celuilalt paznic, pe care l-am lăsat aici, după ce i-am plătit bine. Așa că, pentru plecarea de mâine, nu mai suntem decât eu și cu tine.
- Plecare? Unde? întrebă Eve, privindu-l peste marginea paharului.
- În Dorset. Grenville Grange. Mai e un bancher pe care vreau să-l îmbunezi pentru mine.
- Nu mai e nici o bancă mare - sau oameni importanți, oricum - în regiunea aceea adormită.
- O, ba da. Mai e unul. Care vine și stă la ferma lui de la țară în weekenduri. E despărțit de soție, așa că va fi interesat de o companie feminină.
- Nu și în dormitor, Îl avertiză ea.
- Bineînțeles că nu. Þi-am cerut eu vreodată să mergi atât de departe? Sunt mai flexibili când speră. Vom zbura până acolo cu avionul, vom ateriza pe aeroportul internațional Bournemouth și am aranjat deja să ne aștepte acolo o mașină.
- Se pare că te-ai gândit la toate.
- Crede-mă că m-am gândit. Acum, hai să mergem jos și să luăm o lungă și plăcută cină. Zâmbi din nou. Mi-ar prinde și mie bine o companie plăcută. Poți să-ți faci valiza mâine. Eu trebuie să mai trec pe la o bancă.


49
Înainte ca Paula și Newman să intre în sediul poliției, Tweed le atrase atenția să nu spună nimic despre atacul asupra sa.
- I-ar putea face viața grea lui Beck... va trebui să investigheze circumstanțele în care a fost ucis cel care voia să tragă, indiferent cine l-a trimis. Asta te va implica pe tine, Marler. Vreau ca plecarea noastră din Zurich să nu fie amânată în nici un fel când pleacă Brazii... și sunt sigur că va pleca în curând.
Marler se oferise să rămână afară, de pază.
- Nu putem spune cât de disperat este Brazii. S-ar putea să-și fi schimbat părerea despre tine, Tweed. Știu că ăsta e sediul central al poliției, dar patru oameni cu pistoale-mitralieră ar putea năvăli aici și ar intra cu ușurință.
- Să nu stai până îngheți, îi spuse Tweed. Noi o să ne grăbim cât putem.
Beck sări de la biroul lui, întâmpinându-i călduros. Îi spuse ofițerului care îi adusese sus, la el, să comande cafea și prăjituri pentru toată lumea.
- Produsele de cofetărie vor fi de la Spriingli, spuse el, după ce ofițerul ieși din încăpere.
- O să mă fac cât un porc, îi spuse Paula.
- De-aceea le-am și comandat, îi replică el, zâmbind. Am vești. Brazii ne joacă feste, sunt sigur. Vrea să ne inducă în eroare.
- De data asta, ce fel de feste? întrebă Tweed.
- Pilotul avionului care așteaptă pe Kloten a completat trei planuri de zbor provizorii. Unul pentru o decolare la ora unsprezece. Unul pentru ora treisprezece. Al treilea pentru cincisprezece. Toate trei provizorii.
- Asta ca să mă inducă în eroare, spuse Tweed. Cu ce destinații?
- Toate trei pentru aceeași destinație. Aeroportul internațional Bournemouth.
- Deci se întoarce de unde a plecat. Grenville Grange, în Dorset. Interesant. Ne ducem după el.
- Bănuiam eu că așa o să faci, spuse Beck cu un zâmbet strâmb. Nu te dai niciodată bătut. Apropo, după ce ai aterizat cu avionul lui Brazii într-o zonă mai retrasă, i-am cerut controlorului de zbor să nu țină avionul la vedere, ci undeva, ascuns, în aceeași zonă. Așa că aparatul te așteaptă, cu plinul făcut. Un echipaj elvețian va fi gata de decolare când vei vrea. Vor fi, probabil, aceiași oameni care te-au dus la Sion. Își petrec noaptea dormind.
O polițistă în uniformă intră cu o tavă cu cafea și prăjituri. Paula se întinse după un amestec exotic, cu multă ciocolată și frișcă.
- Grozav, anunță ea. Ce ofertă generoasă! O să mai vreau una.
- De aceea sunt aici... ca să fie consumate, spuse Beck amuzat.
- Ce-aș vrea eu să facem, spuse Tweed, e să fim toți în avion pe la ora zece a.m. Astfel o să fim gata să decolăm de îndată ce pleacă Brazii... indiferent de care dintre cele trei planuri se folosește.
- Asta se va aranja, spuse Beck. În cazul ăsta, o să trimit două mașini neînmatriculate ale poliției să vă ia de la Schweizerhof la ora nouă fără un sfert. Dacă Brazii alege planul de ora unsprezece, voi o să fiți deja la bordul celuilalt avion.
- Serviciul și organizarea ta sunt, într-adevăr, remarcabile, spuse Tweed. Îți mulțumesc pentru tot ajutorul pe care mi l-ai dat.
- O să-mi povestești, te rog, și mie ce s-a întâmplat, în cele din urmă, cu domnul Brazii. Dumnezeu știe dacă a reușit sau nu să întoarcă lumea cu fundu-n sus. După ce s-a auzit de decizia de la Londra, armata elvețiană a fost pusă în stare de mobilizare parțială.
În timp ce Tweed îi telefona prim-ministrului, Beck puse câteva din prăjiturile care îi plăcuseră Paulei într-un șervețel și i le oferi, înclinându-se.
- O să-ți trimit ciocolată Spriingli, o cutie mare. Pentru o doamnă curajoasă.
- Mulțumesc. Întotdeauna ai fost drăguț cu mine.
Beck o îmbrățișă, apoi plecară și Îl găsiră pe Marler discutând cu polițista cea frumoasă, care le servise cafeaua și prăjiturile.
- îmi pare rău, spuse Tweed, bătându-l pe umăr, te cheamă datoria.
Marler reacționă aproape instinctiv și o luă înaintea lor, prin noapte, oprindu-se să-și arunce o privire după spațiul pavat din fața clădirii, făcându-le apoi semn să vină după el.
- Mâine ar trebui să vedem câteva acțiuni interesante, remarcă Tweed pe drumul de întoarcere la Schweizerhof.
- Am avut destule și pe ziua de azi, i-o întoarse Newman.
În timpul unei cine nesfârșite, Eve conversase cu Brazii, acordându-i doar jumătate din atenția ei. Cu cealaltă jumătate încerca să găsească o modalitate de a-l contacta pe Newman, înainte să părăsească Zurich-ul. Era convinsă că Newman făcea pe durul, voia să se lase greu.
Imaginea lui Gustav, strivit sub roțile camionului, nu mai făcea parte din gândurile ei. Nu-i trecuse nici o clipă prin minte că ea era responsabilă pentru moartea lui îngrozitoare.
Spre disperarea ei bine mascată, Brazii prelungi cina cu mult după miezul nopții. Urcară împreună pe scări și, ajuns în dreptul apartamentului său, Brazii deschise ușa și i-l arătă pe Igor care dormea pe o canapea, învelit cu o pătură.
- I-am dat să mănânce înainte să coborâm noi la masă, îi spuse el. Lui Eve nu-i păsa nici cât negru sub unghie dacă lui Igor i se dăduse, sau nu de mâncare. Spuse „noapte bună" și se duse în camera ei. Închise ușa, o încuie, își aprinse o nouă țigară de la cea pe care o fuma, își turnă votcă într-un pahar mare și începu să se dezbrace.
Din punct de vedere psihologic, era prea târziu să-l sune pe Newman. Așa că dimineață, când Brazii se va duce la bancă, ea va suna din nou la Schweizerhof. Sună telefonul. Alergă să răspundă, fiind sigură că o sună Newman. În schimb, era Brazii.
- Să te scoli devreme mâine, să fii gata pentru micul dejun la ora opt. Mâncăm împreună.
- Am înțeles.
Trânti receptorul. Sperase să doarmă bine. Ajunse la concluzia că n-are rost să se mai dezbrace. Aruncă perna, de care, oricum, nu avea nevoie, pe podea, stinse țigara, se băgă în pat, stinse lumina și adormi repede. Conștiința n-o ținuse niciodată trează pe Eve Warner.
A doua zi, de dimineață, Îl însoți pe Brazii la micul dejun. Brazii comandă un mic dejun englezesc și prelungi masa cât mai mult, în timp ce Eve încerca să-și ascundă nerăbdarea. Brazii era într-o dispoziție foarte bună, pălăvrăgea încontinuu cu ea, comandând cafea după cafea.
Ea fuma țigară de la țigară, ascunzându-și nervozitatea, întrebându-se când naiba avea Brazii de gând să plece la bancă. Era aproape ora nouă când el se ridică de la masă, avertizând-o să fie gata de plecare imediat ce el se va întoarce.
- Cât timp lipsești? întrebă ea cu indiferență.
- Cât stă cucul pe ouă? îi replică el amabil.
- Ei, cât stă? insistă ea.
- O să știi când o să mă întorc și o să-ți bat la ușă, nu-i așa?
Furioasă, se duse la ea în cameră și lăsă ușa întredeschisă câțiva centimetri. După ce Îl auzi pe Brazii încuindu-și ușa, așteptă câteva secunde, își scoase capul și se uită pe coridor, la timp să-l vadă dispărând după colț, același colț după care dispăruse Gustav în ultima sa plimbare fatală, dargândul acesta nu-i trecu prin cap.
Hotărâse că va risca și îi va telefona lui Newman din camera ei. Brazii s-ar fi putut întoarce mai repede decât se aștepta ea. Să meargă pe jos până la cabina telefonică de pe Bahnhofstrasse ar fi pus-o într-o situație dificilă. Formă numărul de la Schweizerhof din memorie.
- Vă rog faceți-mi legătura cu domnul Robert Newman. Așteaptă telefonul meu.
- Mă tem că domnul Newman nu mai stă la noi.
- Faceți-mi legătura cu recepționerul, atunci.
- Recepția.
- înțeleg că domnul Newman a plecat de la dumneavoastră. E adevărat?
- Da, madame.
- S-a întâmplat ceva și trebuie neapărat să-i dau de știre. Unde s-a dus?
- N-am nici cea mai vagă idee, madame.
- A luat trenul, avionul sau a plecat cu mașina?
- Sincer, nu știu nimic.
- Dar știa că trebuie să sun. Probabil că a lăsat o adresă unde poate fi găsit. Uitați-vă în registru.
- Nu a lăsat nici o adresă. Tonul recepționerului începu să se răcească. Nu vă pot ajuta.
- Ești inutil! țipă ea la el și întrerupse convorbirea.
Se apucă, furioasă, să-și facă bagajul, îndesând haine scumpe unele peste altele în valiză, îndesând înăuntru marginile care rămăseseră, atârnând, pe afară. O să le calce cei de la spălătorie. Și-ar face bine să iasă perfect, altfel or să audă de ea.
- Dracu' să te ia, Bob Newman, murmură ea. Păi, în cazul ăsta, prețul a crescut la o sută cincizeci de mii de lire.
Singurele lucruri cu care umblă cu atenție fură paginile pe care le fotocopiase, din dosarele din cabinetul lui Gustav. Pe acestea le împături cu grijă, băgându-le într-un buzunar al genții, din care scosese în prealabil tubul de Mace de la José. La sfârșit, puse tubul la loc și își închise poșeta de umăr, trăgându-i fermoarul. Avea în ea o avere... cu toate foile acelea.
După ce încuie valiza, se așeză picior peste picior, bătând ușor cu unul din picioare, în timp ce se uita pe altă revistă de modă, hotărându-se ce să mai cumpere. Prețurile n-o interesau niciodată.
La bordul avionului de pe Kloten, Tweed ședea răbdător și citea un volum broșat. Își cumpărase o colecție de astfel de volume de la Shopville. Newman stătea vizavi de el, pe rândul celălalt, citind ultimele știri.
Marov izolase Rusia. Nici o navă nu avea voie să părăsească cele două porturi degajate de ghețuri... Murmansk, în vest, Vladivostok, pe coasta Pacificului. O nouă organizație a poliției secrete, numită MOVAK, patrula pe străzile Moscovei și ale altor orașe mari, arestând mafioții. Parlamentul fusese dizolvat, „în așteptarea noilor alegeri". Nu fusese stabilită nici o dată când acestea urmau să aibă loc.
În spatele lui, Butler, așezat în cel mai confortabil scaun, ocupat în mod normal de Brazii, când acesta se afla la bordul avionului, adormise repede. Pete Nield, care nu-l scăpa din ochi, citea și el un ziar. Paula, așezată în fața lui Tweed, era adâncită în volumul ei broșat. Mai avea unul de rezervă în poală. Paula citea repede. În dreptul ei, pe rândul lui Newman, stătea Philip. Îi aruncă o privire, Îl văzu uitându-se în gol, puse cartea jos și se duse la el.
- Te gândești la Eve? Sau n-ar trebui să întreb? rosti ea încet.
- O, Doamne, nu! Adică, nu mă deranjează că întrebi, răspunse el repede. Mă gândeam la Jean. Am mai trecut o singură dată prin Valais, când ne întorceam amândoi dintr-o vacanță la Verona. Ne-am
simțit extraordinar. Jean iubea Verona... atât de veche... Am fost prin amfiteatru... păstrat, de altfel, perfect. Am făcut o excursie de o zi la Veneția... Jean era de părere că o zi la Veneția era suficient, cu toată magia acestui oraș. Eu am fost de acord cu ea. Ne-am întors cu un expres din Milano. Era ceață când am trecut prin Valais, așa că n-am văzut mare lucru. Voiam să ne petrecem ultimele zile la Geneva. Am băut kir royales la Les Armures. A fost o seară superbă... deși nu mă aștept ca tu să ți-o amintești cu plăcere, după câte ni s-au întâmplat acolo.
- O amintire plăcută.
- Da.
Philip înghiți în sec, își întoarse privirea și spuse că se duce la toaletă.
Marler apăru din cabina echipajului. Neobosit, ca întotdeauna, se plimbase pe interval, în sus și-n jos, fumând o țigară lungă și sporovăind cu echipajul. Își continuă patrularea pe interval, apoi se întoarse în cabina echipajului.
Reveni însă repede și se opri lângă Tweed.
- Pilotul tocmai mi-a spus că a venit Brazii, însoțit de o femeie. S-au suit în avionul lor. Se așteaptă să decoleze la ora unsprezece. Cu aceeași destinație... Bournemouth.
- Cum trece timpul...
Tweed se uită la ceas, surprins să vadă că e aproape unsprezece dimineața. Își închise cartea și văzu că Newman auzise ce-i spusese Marler.
- Plecăm, zise Newman. Ultima fază, bănuiesc, a unei lungi saga.
- Trebuie să mai așteptăm, până suntem siguri că turnul de control ne lasă să decolăm la puțin timp după Brazii, le aminti Tweed. Aeroportul e aglomerat în zilele astea, chiar dacă e martie.
- Sunt de acord cu tine, spuse Newman. O să fie destul de complicat. Trebuie să aterizăm pe Bournemouth după ce pleacă el spre Grenville Grange.., darnu prea curând.
- De fapt, sublinie Paula, avionul nostru va trebui să aterizeze doar când Brazii e suficient de departe, ca să nu vadă aterizând un aparat cu numele lui pe tot fuzelajul.
- Ai dreptate, spuse Newman. O să fie un război al nervilor.


50
În absența lui José, Brazii ținea lesa lui Igor când acesta urcă în avion, țopăind pe scară. Lui Igor îi plăcea la nebunie să zboare. Se așeză în scaunul lui preferat și începu să se uite pe geam, în timp ce Brazii îi lega lesa de brațul scaunului.
Se întoarse după valiză și se întâlni cu Eve, îmbrăcată în trenciul ei lung, cărându-și singură valiza. Eve își aruncă valiza cât colo, se duse și se așeză în spatele scaunului pivotant al lui Brazii. După ce acesta fu ocupat de Brazii, ușa exterioară se închise și scara mobilă fu dată la o parte. Zgomotul motoarelor se transformă, din torsul monoton de încălzire, în vuietul asurzitor dinainte de decolare. Brazii se roti cu scaunul, ca să stea cu fața la ea, și se uită la ceas.
- Splendid! O să decolăm exact la unsprezece.
- Excelent. Þi-ai luat banii de la bancă?
- Cine a zis că e vorba de bani? Bătu ușor în micul diplomat pe care Îl ținea în poală. Documente importante, minți el.
Avea în diplomat un milion de franci elvețieni în bancnote mari, câștigul rezultat din vânzarea obligațiunilor.
„Nu te cred", gândi ea, aprinzându-și o țigară și făcând un rotocol de fum. Îl desfăcu, băgându-și un deget prin el. Apăru stewardul.
- Eu vreau o votcă mare, strigă ea.
- Nu e puțin cam devreme? sugeră Brazii.
- Nu e niciodată prea devreme.
Avionul se desprinse de pistă, începu să prindă înălțime, lăsă în spate pâlcurile de brazi care încercuiau partea aceea de aeroport, trecu prin nori și ieși deasupra lor, în lumina strălucitoare a soarelui.
- Odată și-odată, spuse Eve, tot o să ai probleme cu Igor. Nu ai voie să-l scoți din Anglia, așa cum o faci. Igor ar trebui să stea șase luni în carantină.
- O, Îl pun în coșul lui special înainte să aterizăm. Compartimentul de sus e plin cu cutii de ciocolată elvețiană, în cazul în care e deschis la vamă, ceea ce nu se va întâmpla. Pe aeroportul din Bournemouth se știe cine sunt și faptul că sunt prieten cu primul-ministru.
- Unde dracu' e votca mea? Ar trebui să-l schimbi pe stewardul ăsta, să iei pe cineva care știe să-și facă meseria.
De abia termină de vorbit, că apăru stewardul cu un pahar mare de votcă, echivalentul a trei porții normale. Eve se lumină toată, trase o tavă și puse paharul în scobitura pentru pahare.
- Cel puțin, n-ai uitat că vreau una mare, spuse ea fără amabilitate.
- O alta va fi gata îndată ce madame va dori.
Stewardul îi cunoștea gusturile. Nu înțelegea cum poate să consume atâta băutură tare, și totuși să coboare din avion trează. Îi zâmbi, dar Eve nu-l luă în seamă. „Să nu-i răsfeți pe cei ce lucrează pentru tine", ăsta era mottoul ei... cei răsfățați se pretează la familiarisme cu superiorii lor.
Își aranjase cu grijă trenciul, pentru că era întotdeauna mândră de ultimele achiziții. Coborând pe Bahnhofstrasse, după ce-l cumpărase, cu pași mari și cu mâinile în buzunare, se simțise ca un general la comanda trupelor sale.
- Când aterizăm, o să ne aștepte o mașină, o informă Brazii. O să mergem direct la Grenville Grange.
- Sper că i-ai anunțat pe servitori să curețe locul înainte să ajungem noi acolo, îi spuse ea.
- Am dat un telefon. Să sperăm că au înțeles bine data.
- Ei bine, dacă n-au făcut-o ei, eu n-o fac. N-am fost angajată să fac treburi casnice.
- Asta ar însemna să-ți irosești talentele în alte direcții, spuse Brazii, zâmbind.
- Ãsta a fost un compliment? întrebă ea, privindu-l, cu prudență, peste pahar.
Băuse deja trei sferturi din conținutul paharului și se gândea că ar fi timpul ca stewardul să apară din nou.
- Bineînțeles. Zâmbetul lui Brazii se lăți și mai mult. Un compliment original pentru o doamnă unică.
- Steward! strigă ea. Își golise paharul în timp ce vorbea Brazii. Repetă reprezentația. În timp-record.
Stewardul se strădui să surâdă când îi luă paharul. Se gândea chiar c-ar trebui să-și caute altă slujbă dacă Brazii continua să călătorească cu această femeie.
- Ia uite, acolo e Bernese Oberland, zise Brazii, arătând cu degetul. O priveliște mai spectaculoasă decât oriunde în lume, inclusiv în America... unde, cred americanii, au totul și de toate la cel mai înalt nivel.
Eve nu se osteni să se uite în depărtare, la masivul lanț de piscuri crestate, acoperite cu zăpadă și strălucind în lumina soarelui. Brazii privi Jungfrau-ul1, pe care Îl găsi impresionant, dar nu mai impresionant decât Kellerhorn-ul. Apoi își alungă din cap toate gândurile legate de Valais, în timp ce avionul se îndreptase spre Franța.
Controlorul de zbor Îl contactase prin radio pe pilotul avionului lui Tweed, așa cum îi ceruse Beck. Pilotul ieși din cabină și se opri în dreptul lui Tweed.
- îmi pare rău, domnule, dar va mai dura cel puțin o jumătate de oră până vom putea decola. Sunt planificate alte zboruri înaintea noastră. Celălalt avion a decolat la ora unsprezece.
- Nu avem ce face, spuse Tweed amabil. Înțeleg. Controlorul are și el prioritățile lui.
- Asta înseamnă, interveni Newman după ce pilotul închise ușa de la cabina lui, că o să fie o treabă a dracului de grea să-l mai prindem pe Brazii din urmă, o să ajungem cu mult după el la Grenville Grange.
- Nu neapărat, zise Philip, stând pe locul lui, vizavi de Paula. Am o idee.
- Spune-mi-o și mie, Îl încurajă Paula.
- Nu încă. Să vedem cum merg treburile când o să ajungem în Anglia.
Paula scoase prăjitura cu frișcă pe care i-o dăduse Beck și pe care o ținuse în frigider peste noapte. Începu să muște din ea, folosind celălalt șervețel pe care Beck, grijuliu, i-l pusese în plus, ca să nu-i scape firimituri pe costum.
- O să te îngrași ca un purceluș, o tachină Philip.
- Ba nu. Pot să mănânc cât vreau, greutatea mea rămâne constantă. Ești gelos că nu ai și tu una.
- îmi lasă gura apă, recunoscu el.
Alese o bucată cu multă frișcă, o rupse, îi spuse lui Philip să deschidă gura și i-o vârî înăuntru.
- A fost bună, spuse el după ce termină de mâncat. Mulțumesc. Din punctul meu de vedere, ești o doamnă foarte generoasă.
Philip scoase din valiza sa o hartă a Dorset-ului. Paula era nedumerită că Philip studia harta Dorset-ului. După ce acesta o împături și o puse la loc, Paula îi strigă:
- Credeam că deja cunoști Dorset-ul ca pe dosul palmei tale.
- Voiam doar să verific ceva.
- Ceva în legătură cu misteriosul tău plan? Îl presă ea.
- Poate...
- Anglia, frumoasa Anglie, rosti Brazii, uitându-se pe geam. Avionul intrase pe aeroportul internațional Bournemouth și se pregătea de aterizare. Eve era mai preocupată să-și aranjeze trenciul decât să stea pe scaun, legată cu centura de siguranță, așa cum ar fi trebuit. Avionul cobora într-un unghi care nu o deranja prea mult.
- Sper că șoferul ne așteaptă cu limuzina, strigă ea.
- Joseph nu se simte bine, așa că nu va fi acolo.
- Atunci o să avem alt șofer.
- Da. Se întoarse cu scaunul lui. Te uiți la el.
- Adică o să conduci tu? întrebă ea, cu o urmă de neîncredere în ton.
- Poate ar trebui să-ți reamintesc că mi-am dat examenul de conducere pentru șoferi profesioniști.
- Aș putea să conduc și eu, spuse ea. Sunt un șofer bun.
- Poate mai târziu. Pentru început, o să stau eu la volan. Și, oricum, dacă o luăm prin Corfe, nu e mult de mers.
- Șoselele sunt inundate. M-am uitat pe geam. Probabil că a mai plouat. Zona rurală e un adevărat lac.
- Aterizăm, spuse el și se întoarse, ca să fie cu fața spre cabina echipajului.
Pilotul puse încet avionul pe pistă, Îl lăsă să ruleze, apoi Îl opri. Așteptară. O lumină verde se aprinse deasupra cabinei echipajului. Eve se ridică, își încheie nasturii trenciului, dar cu ultimii nu se mai osteni.
Își luă valiza și apăru prima în capul scărilor, apoi începu să coboare, cu trenciul fâlfâindu-i în toate părțile. Brazii chemă un hamal care să-i ia cele două valize. Mai devreme, pe când se mai aflau în aer, Îl luase pe Igor și-l băgase în compartimentul de jos al coșului său, căptușit bine cu pături și dotat cu găuri de aerisire ascunse cu grijă. Uriașul câine fusese liniștit și destins, având încredere în stăpânul său și știind că nu trebuie să scoată vreun sunet până ce nu i se dă drumul de acolo.
Brazii pusese la loc cel de-al doilea compartiment, în care aranjase cutii mari de ciocolată Spriingli. În final, pusese capacul și Îl fixase cu patru șuruburi. Terminase totul cu un sfert de oră înainte de aterizare. Stewardul primise ordin să rămână în cabina echipajului, pentru că Brazii avea ceva foarte confidențial de discutat cu Eve, care se uitase la șeful ei cum făcea singur toată treaba.
Acum, că avionul era pe pământ, Brazii își demonstra forma fizică și puterea, cărând singur coșul de la avion până la limuzină. Funcționarii de la vamă făcură glume pe socoteala lui.
- Iar ați adus dulciuri pentru prietenele dumneavoastră, domnule?
- Așa se întâmplă când ai prea multe, glumi și Brazii. Cincisprezece minute mai târziu, conducând pe un drum lăturalnic, Brazii ieși în zona rurală care înconjura aeroportul și băgă mașina într-un câmp liniștit, luminat de soarele care strălucea din mijlocul unui cer senin și albastru. Bătea un vânt puternic. Îl scoase din coș pe Igor care adormise și își reluă drumul.
Seria obstacolelor începu când ajunseră la debarcaderul feribotului care traversa intrarea în portul Poole. FERIBOT IEȘIT DIN FUNCÞIUNE PÂNÃ JOI, îi anunța o pancartă mare. Brazii se dădu jos din limuzină, înjurând.
- Ce s-a întâmplat? Îl întrebă el pe un lucrător îmbrăcat cu o haină galbenă de ploaie.
- Un cargobot a intrat și a zgâriat feribotul care traversa ieșirea. E ținut în dană la Shell Bay, acolo, și se lucrează la el...
Brazii se întoarse la limuzină și se așeză la volan, în timp ce muncitorul se apropie de el.
- Unde vă duceți?
- La Corfe, răspunse Brazii, coborând geamul.
- Singurul drum este prin Wareham. Și-o să dați de mai multe belele. Se lucrează la drumuri. Semafoare, mers pe o singură bandă, tot tacâmul. Mergi de te saturi, spuse muncitorul cu satisfacție.
- Mulțumesc pentru avertisment. De ce le-o fi plăcând oamenilor ăstora să-ți dea vești proaste? răbufni el, demarând și luând-o spre îndepărtatul Wareham.
- Pentru că celor din păturile inferioare le place la nebunie să-i dea cu tifla unuia care conduce o mașină decentă, comentă ea. Aș bea ceva. N-am putea opri la un hotel, undeva, pe aici?
- Nu, n-am putea. O să mergem fără oprire, îi spuse el răstit.
- Nu e nevoie să fii atât de bădăran.
- Să nu mai vorbești niciodată așa cu mine, îi replică el cu o voce calmă.
Ocoliră portul Poole. Brazii observă formațiuni noroase, semănând cu cele aducătoare de furtună, adunându-se dinspre vest. Vântul se întețise și el.
Pe aeroportul din Kloten, controlorul se ținu de cuvânt. Avionul primi permisiunea să decoleze. Tweed oftă ușurat. Așteptă până ce aparatul se ridică deasupra norilor și se duse să vorbească cu Butler și cu Nield.
Stewardul servise deja cafea și sandviciuri pe porțelanuri de Coalport pe care le găsise într-un bufet. „Domnul Brazii se respectă", își zise Tweed care ajunsese la locul unde Butler, trezit de-a binelea, devorase o farfurie cu sandviciuri și o cerea pe a doua.
- Harry, am luat legătura cu controlorul de la Bournemouth. O să te aștepte o mașină acolo.
- Nu mai vreau ambulanțe! se împotrivi Harry.
- Am zis o mașină, îi aminti Tweed. O mașină; te duci cu Nield la o casă de odihnă. Stai acolo două zile și, după aceea, te aduce Nield la Londra cu mașina. Ai avut un glonț în tine.
- Care nu mai e acolo. Doctorul din Zurich a zis că pot începe să fac exerciții ușoare cât mai repede cu putință.
- Bine. Du-te și plimbă-te până în față.
- Aș putea să conduc eu la întoarcerea la Londra, spuse Butler nervos.
- Eu ți-am dat un ordin. Pete conduce.
După ce lămuri această problemă, Tweed se întoarse la locul său și își continuă masa. Newman, care auzise conversația cu Butler și cu Nield, veni și se aplecă peste Tweed, vorbind aproape în șoaptă:
- Fără Butler și Nield o să fim inferiori numeric, luând în considerare faptul că Brazii mai are o bandă de mercenari la Grenville Grange.
- O să ne descurcăm. Ne-am mai descurcat și altă dată, îi spuse Tweed hotărât. Du-te la locul tău și termină de mâncat. Nu știm când o să mai mâncăm.
Marler, care trecuse cu o farfurie în mână, așteptă până ce Newman se întoarse la locul său. Pe umăr avea un sac. Vorbi și el cu Tweed aproape șoptit:
- Eu nu cred că trebuie să ne facem probleme, indiferent de ce ne așteaptă. Dacă n-am mai trecut prin Controlul Pașapoartelor și pe la Imigrări, am păstrat restul armamentului și încă mai avem destul.
- Să-l ascunzi bine când aterizăm, Îl avertiză Tweed.
Paula se uita pe geam, fascinată de priveliștea oferită de înfricoșătorul, dar magnificul Bernese Oberland. Tweed o bătu ușor pe umăr și îi spuse să mănânce cât mai poate. De acum, preluase el comanda, simțind că sunt aproape de punctul culminant al lungii lor călătorii din Dorset la Valais.


51
După ce aterizară pe aeroportul internațional Bournemouth, inundat de un soare strălucitor, Tweed Îl conduse personal pe Butler, care încă protesta, la mașină. Îl aștepta și un șofer, așa că Nield trecu în spate. În timp ce mașina dispărea în direcția portului Poole, Marler arătă spre două mașini parcate în apropiere.
- Asta e ceea ce am comandat, la sugestia ta, îi spuse el lui Tweed. O să mă ocup eu de acte, după care putem să-i dăm bătaie.
În timp ce Marler se ocupa de acte, Tweed stătu de vorbă cu controlorul de zbor, făcând referiri și la prietenul său, Jim Corcoran, șeful securității de pe Heathrow. I se spuse că Brazii plecase cu o doamnă, într-o limuzină mare, cu trei sferturi de oră mai devreme. Tweed se întoarse și le spuse lui Newman și lui Marler, în timp ce Paula stătea și asculta.
- Deci are un avantaj asupra noastră, spuse Newman, mohorât.
- Norocul, șansa, replică Tweed.
Plecară de pe aeroport, Philip la volanul primei mașini în care mai erau Tweed și Paula. În spate, venea Marler, cu Newman lângă el și cu valiza acestuia în spate.
Conduseră până la debarcader pe un drum mai direct decât cel pe care venise Brazii și se văzură în fața aceleiași pancarte care le reteză avântul, anunțându-i că feribotul nu e în stare de funcționare. Tweed își încreți buzele și luă următoarea decizie:
- Va trebui s-o luăm prin Wareham; ocolim foarte mult, dar n-avem ce face.
- Faceți câteva ore până acolo, îi informă același muncitor care vorbise și cu Brazii.
Cu un minut mai devreme, le explicase vesel ce se întâmplase cu feribotul.
- Nu e bine așa, spuse Philip. Știu ce trebuie să facem.
Făcându-i semn lui Marler să vină după el, dădu înapoi de la debarcader și conduse pe un drum care mergea paralel cu vastul port. Din loc în loc, Paula vedea păduri de catarge legănându-se ușor printre copaci. Din spate, de lângă Paula, Tweed îi strigă lui Philip:
- Philip, poate-mi spui și mie ce vrei să ne propui.
- Când am fost cu Eve sus, pe Lyman's Tout, în noaptea incendiului, am observat un debarcader vechi la baza unui golf din apropiere. Până acolo se ajunge pe o potecă. Dacă închiriem un vas, ăsta e cel mai rapid mod de a ajunge în zonă.
- Un vas?
Tweed era îngrozit.
- Ia astea, șopti Paula. Două pastile de Dramamine, contra răului de mare. Ai mai luat și altă dată. Am și o sticlă cu apă Tupperware - în geantă. Hai, nu protesta. înghite-le.
Fără tragere de inimă, Tweed făcu ce i se spuse și înghiți toată apa, ca să se ducă pastilele pe gât. Ura marea, și Paula o știa.
- Ești sigur că o să ajungem mai repede acolo cu un vas? întrebă el.
- Sunt absolut sigur. Philip era pornit. Asta verificam eu pe hartă, în avion. Mai am încă mulți bani, precum și un certificat care îmi dă dreptul să manevrez orice fel de ambarcațiune. Îmi place să navighez și-o făceam des înainte s-o întâlnesc pe Jean. Pe vremea aceea eram aproape un copil.
întoarse, ieși de pe șosea și intră pe un drum lateral, cu un indicator care anunța SPRE PORT. Ajunși acolo, Tweed văzu catargele legănându-se. Se întoarse către Paula.
- Se pare că marea e agitată.
- E doar o hulă1 blândă, Îl asigură Philip.
- Cred că am mai auzit cuvintele astea și altă dată, spuse Tweed, fără urmă de entuziasm.
- Pastilele își vor face efectul când vom fi la bord, îi șopti Paula.
Lângă Philip, veniseră Marler și Newman. Philip își argumentă puternic punctul de vedere și îi convinse că știe ce face. Marler se pricepea și el la navigație și se stabili că Îl va înlocui pe Philip dacă va fi nevoie. Următorul lucru pe care Îl discutară fu alegerea vasului.
Tweed începu să hoinărească prin micul port de ambarcațiuni, însoțit de Paula. Chiar și în port se simțea așa-zisa „hulă blândă" a lui Philip. Tweed începu să vorbească, pentru a nu se mai gândi la calvarul care Îl aștepta:
- Brazii e un om ciudat. Bănuiesc că suntem toți un amestec ciudat, dar el a schimbat mersul lumii, iar numele lui nu va apărea în nici o carte de istorie. Sunt sigur că știe asta.
- Atunci de ce a făcut-o? vru să știe Paula.
- Nu pentru gloria personală, asta e sigur.
- Totuși, se pare că îi place să fie în termeni amicali cu ocupanții din Downing Street, de la Casa Albă, de la palatul Elysee și cu mulți alții.
- Eu cred că își folosea puternica personalitate doar pentru a înțelege ce fel de oameni conduc lumea... și a fost îngrozit de lipsa de abilitate pe care a găsit-o în cercurile înalte.
- Dar e un om fără milă, insistă ea.
- Eu aș spune că, dacă te apuci să schimbi echilibrul puterii mondiale trebuie să fii neîndurător. Brazii e o combinație unică între un om de stat și un ticălos. Aspectul neobișnuit al caracterului său este acela că, probabil, este complet lipsit de vanitate. Și, spre deosebire de majoritatea oamenilor de sus, el are o concepție globală.
- Am impresia că nu-i plac comunicațiile moderne.
- Eu sunt sigur că nu-i plac. De altfel, nici mie nu-mi plac. Calea spre o explozie cu adevărat catastrofală este să așezăm fiecare om de pe planetă unul peste altul. Oamenii stau în fața televizoarelor, crezând că urmăresc știrile. Tot ceea ce urmăresc ei sunt imagini senzaționale, pline de orori, deseori despre ceva care nu are nici un efect asupra felului în care se mișcă lumea. Știrile importante sunt ignorate dacă nu produc imagini sinistre. Așa-zisele știri de la televizor sunt de fapt divertisment... dacă acesta e cuvântul corect pentru ororile care ni se prezintă.
- Și nu ne plac telefoanele mobile. Cel puțin, mie nu-mi plac, zise Paula.
- Poartă unul cu tine și nu vei avea timp nici să gândești. Să știi că poți fi contactat de oricine, chiar când ai ieșit la o plimbare e foarte deranjant. Brazii avea dreptate despre savanți... nu se gândesc niciodată la posibilele consecințe ale lucrurilor pe care le inventează.
Se întoarseră amândoi, auzind pe cineva alergând în spatele lor. Era Marler.
- Am dat peste o frumusețe. Prețul e cam piperat pentru închiriere, dar o să ne ducă repede acolo.
- Aștept cu nerăbdare, spuse Tweed ironic.
Paula se uită îngrijorată la Tweed când ajunseră la locul unde vasul ales era ancorat. Era pregătită o schelă de acces la navă cu balustrade. Vasul era un iaht de croazieră de mare putere, cu o punte înaltă și împrejmuită. Philip era deja pe vas, la pupitrul de comandă. Newman desfăcea o parâmă de pe un bolard1, așteptând să se ridice ancora și să plece.
- Dramamina a început să-și facă efectul? șopti Paula.
- Da.
- Avem și o cabină cu un aspect foarte luxos. Cred că o să stai confortabil acolo.
- Ei bine, eu sub punte nu cobor. În primul rând, e mai aproape de apă. În al doilea rând, vreau să văd ce se întâmplă. Mă duc pe puntea de comandă.
- Dacă așa vrei, replică Paula, suspicioasă.
- Așa vreau!
Tweed urcă schela de bord cu un pas ferm. Nu se ținu de balustradă, deși schela se legăna în ritmul hulei. Newman o strigă pe Paula și îi întinse un binoclu puternic pe care Îl scosese din sacul lui.
- Unul pentru tine, unul pentru Tweed.
Philip pornise motoarele. Trase un geam, își scoase capul afară și strigă:
- Toată lumea la bord! Dați-i zor acolo, jos!
- E în elementul lui, comentă Paula, ajungându-l din urmă pe Tweed. Marler și Newman desfăcură parâmele de la provă și de la pupă, urcară repede schela și o traseră la bord. Tweed ajunse pe puntea de comandă când Philip începu să manevreze iahtul pe canalul principal. Tweed se uită surprins în jurul lui, analizând mărimea punții, sistemul de control, harta marină pe care le-o dăduse cel care le închiriase vasul.
- Seamănă cu panoul de comandă al unui Boeing 747, îi spuse încet Paulei.
- Nu-ți face griji. N-o să înceapă să zboare.
Sub puntea principală, Marler și Newman strângeau parâmele. Trecură pe lângă Brownsea Island, o insulă joasă și masivă, ascunsă de copaci, care semăna mai degrabă cu insula Diavolului decât cu o stațiune de odihnă și agrement. Ajunseră apoi aproape de ieșirea din canal. Tweed apucă strâns o balustradă, bănuind ce va urma când vor naviga pe mare.
Iahtul trecu doar la câteva noduri de feribotul nefolositor. Paula văzu locul unde coca fusese lovită de un vas mare și unde rămăsese o urmă adâncă la care lucrau muncitorii. Ieșiră în larg, hula crescu în intensitate, și Philip dădu drumul motoarelor care vuiră îndelung în lupta cu valurile gigantice. Își desprinse o mână de pe cârmă preț de câteva secunde și arătă spre țărm.
- Acolo e Studland Bay.
- Știu, spuse Tweed, care studia harta. Vara, pe plaja de la Shell Bay, nu se mai vede nisipul, doar corpuri aproape goale, întinse umăr lângă umăr. Sardele la soare. Și uitați-vă la ea acum.
O fâșie de plajă nisipoasă, pustie, străjuită în spate de o movilă acoperită cu arbuști jalnici, cenușii, bătuți de vânt. Un singur cuvânt cuprindea în el toată întinderea acestei coaste. Dezolare.
- Urmează bătrânele Harry Rocks, strigă Philip. Mergem bine. Grupurile ciudate de stânci calcaroase, izolate și mari, se proiectau în mare ca niște ființe preistorice. În spatele lor, ca un val, un val mult mai mare decât cele pe care urca și cobora vasul lor, se ridicau dealurile din Purbeck. Aproape lipsite de copaci, aveau o înfățișare sumbră și nicăieri nu se vedea nici o urmă că cineva ar fi locuit acolo.
- Pe-acolo, pe dealurile acelea, ne-am plimbat cu mașina, eu și cu Eve, își aminti Philip. Ce pierdere inutilă de timp.
Paula observă că tonul lui nu e deloc nostalgic. Relatase totul ca pe un fapt divers. Destul de departe de coastă, putură să admire grupurile de calcar în timp ce treceau prin dreptul lor. Trecură mai departe, lăsând în depărtare Swanage, cu golful său lung. Din câteva coșuri se ridicau mohorâte fire de fum, desfăcute de vânt de îndată ce apăreau pe cer. Paula privea pe geamul pe care Philip Îl închisese.
Marler și Newman se adăposteau la tribord. Puntea de la babord fusese acoperită cu spumă și apă de mare. Philip arătă spre un promontoriu.
- Acela e Durlston Head. O să ajungem acolo. După ce trecem de el, mai avem doar St Alban's Head. Și am ajuns.
Când se uitase la tribord, Paula văzuse că Marler avea pușca Armalite atârnată pe umăr, lângă sacul cu muniție. Începu să se încordeze. Privindu-l pe Tweed, văzu că expresia lui nu trăda nici un semn de nervozitate.
- Brazii, spuse el, trebuie să plătească pentru oamenii care au murit... pentru Ben, barmanul de la Ursul Negru, pentru Partridge, un spectator inocent, luat din greșeală drept Marchat, la Devastoke Cottage, pentru Rico Sava, traficantul de arme din Geneva, pentru generalul Sterndale și pentru fiul acestuia. Ca să nu mai vorbesc despre bancherii pe care i-a ucis. Eve Warner i-a fost complice de bunăvoie. Ea a închis ochii la ceea ce se întâmpla. Și pentru Karin, și Anton Marchat. Da, Brazii trebuie să-și plătească datoriile.

EPILOG
îndreptându-se spre Corfe, Brazii fuse ținut în loc de lucrările de pe șosea. Niciodată nu mai condusese pe o porțiune de șosea cu atâtea semafoare care să controleze traficul pe o singură bandă. Și de fiecare dată când ajungea în dreptul unuia, acesta era deja roșu.
Eve, într-o dispoziție cât se poate de proastă, pentru că fusese mutată în spate, bombănea încontinuu, ceea ce nu-l ajuta deloc pe Brazii să-și înfrâneze nervii. Cel mai mult o deranja faptul că Igor stătea pe locul din față, lângă stăpânul său.
- Nu înțeleg de ce eu trebuie să fiu vârâtă în spate, numai pentru a i se da unui câine cel mai bun loc, protestă ea.
- Lui Igor îi place să vadă ce urmează, să privească peisajul, replică Brazii, așteptând să se facă verde.
- La naiba cu ce vede el, bombăni ea.
- Tu nu te uiți niciodată pe geam, îi aminti el. Știu ce te roade... n-ai ce să bei.
- Mi-ar prinde bine o votcă, recunoscu ea. Ar trebui să avem și noi o sticlă în mașină.
- Atunci, am fi opriți de un tânăr polițist destoinic, care ar vedea sticla și am pierde o groază de timp, cât ar trebui să suflu în fiolă.
- Tu nu bei la volan, continuă ea să-l cicălească.
- Da, dar asta nu se știe până nu mă testează.
- Eu n-am văzut nici un polițist în Purbeck. Se aplecă în față, ca pentru a sublinia ceea ce spune. Și m-am plimbat pe toate dealurile alea ude, cu mașina lui Philip Cardon.
- Te-ai simțit bine cu el? întrebă Brazii.
- Așa și-așa. Un bărbat în plus. Þine ochii deschiși, zise ea dintr-o dată. S-a făcut verde.
Brazii se întrebă cum reușise ea să-i farmece pe toți bancherii la care o trimisese. Norii amenințători de furtună trecuseră, fără să cadă din ei o singură picătură de ploaie. Soarele strălucea din nou. Brazii se gândea că Purbeck-ul avea o frumusețe plăcută, specifică regiunilor rurale ale Angliei. Fusese foarte inspirat să cumpere Grenville Grange. Ajunse la un alt semafor care se făcu galben, apoi roșu. Brazii puse frână.
- Ai fi putut să treci pe galben dacă ai fi apăsat pe accelerație, declamă Eve. De ce nu mă lași pe mine la volan? Așa s-ar putea să ajungem și noi la destinație.
- Prefer să ajung acolo viu, spuse el, pe un ton tăios.
- O să-ți demonstrez că sunt un șofer al naibii de bun, replică ea, lăsându-se din nou în față.
- Bravo ție.
Ea aprinse o altă țigară, lăsând chiștocul celeilalte să fumege în scrumieră. Brazii se întoarse și îi spuse să-l stingă. Îl strivi, nervoasă, cu un capac de ruj pe care Îl scoase din poșeta de umăr. În graba ei, aproape că scoase și tubul de Mace.
Se lăsă pe spate continuând să fumeze și scutură scrumul pe marginea scrumierei, așa încât să cadă pe podeaua curată când se suise ea în mașină. „Poate să strângă altcineva", își zise ea. Se făcu verde.
- Să nu-l scapi și pe ăsta, rosti ea printre dinți.
Brazii așteptă să treacă de locul unde se lucra și opri mașina. Se întoarse și se uită la ea, spunându-i pe un ton rece:
- Dacă nu taci din gură, va trebui să consider încheiat contractul tău.
- N-ai decât. Să vedem dacă-mi pasă.
Brazii porni din nou la drum, ajunse la intrarea în Corfe, trecu prin vechiul sat și coti, începând să urce pe dealul abrupt care ducea spre Kingston. Pe șosea, nu reuși să evite o baltă. Apa se răspândi peste tot, acoperi parbrizul pentru scurt timp și se scurse pe geamul din dreptul lui Eve. Brazii se uită în oglinda retrovizoare. Eve rânjea răutăcioasă.
- Condu pe mijlocul drumului și vei fi în stare să eviți ca așa ceva să se întâmple, spuse ea, mimând un ton plictisit.
- Când am în față o curbă oarbă, de unde poate apărea un alt vehicul în viteză?
- Nu e prea mult trafic pe drumul ăsta. Mi-aduc aminte; când am fost pe aici cu Philip. El, cel puțin, a ocolit toate băltoacele, Îl întărâtă ea.
- Bravo lui.
În limuzină se lăsă o tăcere apăsătoare, în timp ce își continuară drumul prin Kingston, apoi, mai târziu, ajunseră aproape de drumul care ducea spre Grenville Grange. Chiar și în lumina strălucitoare a soarelui, vechiul conac avea o înfățișare respingătoare. Apropiindu-se, Eve se aplecă în față.
- Nu văd nici o lumină. Toate obloanele sunt închise. Am avut impresia c-ai spus că ai aranjat ca servitorii să pregătească totul pentru venirea noastră.
- Poate că au înțeles greșit data.
- În cazul ăsta, hai să luăm cina la hotelul Priory, din Wareham. Tonul îi devenise brusc plăcut, rugător. Mâncarea e foarte bună, chiar foarte bună.
- Și bănuiesc că nici barul nu e rău.
- Știi că au un bar bun. Mi-ai spus că ai luat cina acolo de câteva ori. Hai să întoarcem și să mergem direct la Priory.
- Vedem cum stă treaba pe aici mai întâi.
- Sunt sigură că nu e nimeni acasă.
- O să aflăm imediat, nu-i așa?
Iahtul lăsase St Alban's Head în urmă, era în larg, la câteva mile de coastă, când Philip recunoscu o creastă abruptă - era Lyman's Tout. Prin binoclul lui puternic Tweed văzu ceva ce Philip, concentrat asupra conducerii vasului, n-avea cum să vadă.
Cocoțat în vârful pantei care se rostogolea până la buza prăpastiei chiar din dreptul lui, ca un turn de pază, se ridica Grenville Grange. Paula cerceta și ea conacul prin binoclu. Lăsă binoclul jos și întoarse capul ca Tweed.
- Ciudat, nu se vede nici o lumină. Locul pare închis pe timp de iarnă.
- E cam devreme ca să aprindă lumina, cugetă Tweed cu voce tare.
- După câte văd eu, e genul de loc unde luminile trebuie ținute aprinse tot timpul. Chiar și obloanele par închise.
- Așteaptă până ajungem mai aproape.
Philip trebui să-și pună în valoare toată îndemânarea ca să controleze iahtul. Un curent puternic se formase perpendicular pe direcția pe care voia el s-o apuce, spre stânci. Crezuse c-o să poată duce iahtul spre vechiul debarcader, pe care Îl văzuse acolo, dar puterea curentului Îl deranja. În cazul în care debarcaderul nu era protejat de un cap, undeva în apropiere, era cam complicat să ducă vasul lângă debarcader, ca să poată debarca.
Ca un bun căpitan, își păstră neliniștile pentru el. Apăru Newman cu binoclul în mâini.
- Am localizat debarcaderul unde vrei tu să ajungi. Din fericire, e protejat în partea de vest de o stâncă imensă. Marea pare destul de rezonabilă acolo.
- O să reușim, spuse Philip și se concentră pe navigație.
- Au apărut luminile unei mașini, o limuzină, spuse Paula, uitându-se din nou prin binoclu. Vine de după casă foarte încet. Nu văd încă cine conduce... și dacă mai e cineva înăuntru. Putem să mărim puțin viteza? Sau n-ar trebui să fac propuneri de genul ăsta?
- Doamna va beneficia de mai multă viteză, o asigură Philip. Nu prea multă, doar un pic. Așa...
- Nici măcar n-au deschis porțile, explodă Eve când ajunseră la intrarea în Grenville Grange.
Brazii nu răspunse. Scoase o cartelă, se aplecă în afară, până la o cutie prinsă pe un stâlp, introduse cartela, apoi o scoase afară. Porțile dirijate electronic începură să se deschidă încet.
- Asta înseamnă că servitorii ăia blestemați nu sunt aici, răbufni ea.
- Nu neapărat. Poate au închis porțile după ce au intrat, ca măsură de securitate. Obloanele din față sunt întotdeauna închise, dacă mai ții minte.
- Parcă e o morgă.
- O să aruncăm o privire și în spate. Poate că pregătesc masa...
- Atunci de ce nu sunt paznici?
- A, simplu. Am lăsat toți paznicii răspândiți prin Europa. Va trebui să angajez alții.
În timp ce îi răspundea, Brazii conducea încet spre conac. Ajungând în locul unde drumul se bifurca, o luă în stânga și ocoli casa. Apăru marea și mașina fu lovită de o rafală de vânt. Aplecându-se peste volan, Brazii continuă să conducă până la capătul drumului, până unde începea panta care se termina pe marginea falezei. Aici, din cauza terenului arid, presărat cu pietre, suprafața de rulare era dură. Opri limuzina.
- De ce dracu' am venit până aici? întrebă Eve.
- Vezi iahtul acela mare, de croazieră, de pe mare? Vine încoace... și jos e un debarcader vechi de unde, pe o potecă, se poate ajunge pe partea cealaltă a Lyman's Tout-ului. Trebuie să aflăm cine e la bord. Se aplecă jos, apucă un binoclu și i-l dădu lui Eve peste umăr. Ia binoclul, du-te la marginea falezei, ca să fii mai aproape, și vezi dacă recunoști pe cineva.
- Dar ăsta nu e un binoclu de mare putere.
- Te descurci și cu ăsta. L-am pierdut pe celălalt, minți el.
- Of, bine. Am impresia că trebuie să muncesc ca să primesc cina aceea de la Priory. Nu e nimeni în casă...
Brazii o privi cum se îndepărtează, din limuzina oprită chiar în vârful pantei, înfășurată în trenciul pe care i-l ridica vântul ca într-o mantie. Două cuvinte de pe caseta pe care i-o pusese Gustav îi răsunau în minte. Eve l-ar fi vândut lui Newman pentru o sută de mii. Și nu crezuse nici o clipă că Gustav se hotărâse de unul singur să-l omoare pe Tweed. Cineva îi băgase ideea asta în cap... și o legase, probabil, de un ordin fictiv al lui. Știa cine era acel cineva.
Eve ajunse la marginea falezei, se uită în jos și se dădu, tremurând, înapoi cu câțiva pași. Puse binoclul la ochi. Nu putu distinge cine e la bordul iahtului care se apropia.
- Nebunu' naibii, murmură ea. I-am spus eu că ăsta nu e bun. Acum trebuie să aștept până se apropie chestia aceea.
Rămas în mașină, Brazii deschise un compartiment, scoase mănușa neagră și și-o puse pe mâna dreaptă. Igor începu să se agite. Brazii își întinse arătătorul spre Eve.
Se aplecă într-o parte și deschise portiera din dreptul locului pasagerului. Igor sări afară și o luă la fugă spre Eve care stătea cu spatele la el. Brazii își puse mâinile în piept, urmări scena și așteptă cu o expresie imobilă pe figură.
Spre deosebire de data trecută, când Îl împinsese pe José în prăpastie, Igor nu mai alerga pe zăpada care acoperea sunetul labelor lui. Aici, terenul era dur și labele lui se auzeau clar, apropiindu-se cu repeziciune.
Eve, cu auzul său ascuțit, realiză ce se întâmplă. În ultimul moment aruncă binoclul și se lăsă pe burtă la pământ, proptindu-se în mâinile înmănușate. Capul îi atârna peste abis.
Igor era deja în aer, pregătindu-se să o izbească în spate, înainte ca să se lase la pământ. Acum însă nu mai era nimic care să-i oprească saltul și continuă să zboare în aer, până jos, pe stânci.
Eve se ridică, cu figura strâmbă și urâtă. Își adună toate forțele înainte să se întoarcă și făcu drumul până la mașină dreaptă și calmă. Cu o mână își deschise poșeta de umăr, în timp ce studia poziția limuzinei cocoțată chiar în locul unde panta începea să coboare.
Brazii se întinse ca să deschidă portiera pe unde coborâse Igor, îndată ce Eve fu lângă el, începu să vorbească:
- Treci în mașină. Ãsta e ultimul câine cu care vreau să am de-a face.
- Ticălosule!
Fața i se schimonosi de furie când rosti aceste cuvinte, puse tubul cu gaz în fața lui Brazii și apăsă pe buton. Gazul Mace Îl învălui pe Brazii. Acesta scoase un strigăt sugrumat, își puse mâinile la ochi, cuprins de o durere agonizantă și fără să mai vadă nimic.
Eve trânti portiera din dreptul ei, ocoli mașina în fugă, deschise portiera de la șofer, se întinse până la cutia de viteze automată și mută maneta de pe poziția „parcat" pe cea de „conducere", eliberă frâna și închise portiera, trântind-o. Băgă înapoi tubul de gaz în poșetă, se aplecă și împinse limuzina cu amândouă mâinile și cu toată
puterea de care era în stare. Mașina începu s-o ia la vale. Fața i se lăți într-un rânjet sadic. Înăuntru, Brazii pipăia în aer cu una din mâini, încercând să găsească mânerul de la ușă, dar nu reușea. Eve simți că pleacă și ea după mașină.
Se uită în jos și văzu cu groază că vântul îi împinsese trenciul în mașină și, când închisese ușa, Îl prinsese înăuntru. Limuzina începu să prindă viteză și Eve își pierdu echilibrul. Căzu pe un umăr și se simți târâtă pe lângă limuzină. Disperată, întinse mâna stângă, apucă trenciul chiar în locul unde era prins la ușă, încercând să-l rupă cu mâna liberă, darpânza era puternică, rămase fixată în ușă.
Corpul ei, târât pe terenul dur, era parțial protejat de îmbrăcăminte, dar poșeta de umăr se prinsese sub ea și tubul de gaz o împungea între coaste. Limuzina avea acum o viteză apreciabilă, ea se uită înainte și văzu marginea falezei apropiindu-se.
Roțile din față trecură peste buza prăpastiei și, în acel moment, mașina lovi ceva. O piatră mare și lungă, ca o bârnă, se blocase în mijlocul sașiului și acționa ca un punct de sprijin, oprind limuzina. Eve atârna de la mijloc peste buza prăpastiei. Mașina începu să se balanseze peste pivotul de piatră. Eve se holba în jos, la cei peste nouăzeci de metri cât avea prăpastia, la stâncile imense ca niște colți de la baza falezei. Un val uriaș se sparse de țărm, acoperind pentru o clipă stâncile. Vântul îi aruncă stropi fini de apă sărată în față.
- Ce se întâmplă pe faleză? întrebă Philip. Se vede, vag, o mașină atârnând la margine.
- Cred că s-ar putea să fie mașina lui Brazii, replică Tweed, atent.
- Dar nu vezi... ÃŽncepu Paula.
Nu mai zise nimic, oprită de un ghiont pe care i-l dădu Tweed în coaste. El dădu din cap și-i făcu semn spre Philip, care stătea cu spatele.
Prin binocluri, ei văzuseră totul. Tweed reușise să citească groaza de pe fața lui Eve, în timp ce aceasta privea în eternitate.
Iahtul era încă destul de departe de faleză, iar Philip se lupta cu curentul, concentrându-și întreaga atenție asupra vasului.
Tweed, Paula, Newman și Marler, toți pe puntea de la tribord, continuau să privească prin binocluri scena de groază care se derula sus, la marginea falezei.
Limuzina continua să se balanseze încet. Roțile din față se ridicau în aer, în timp ce Eve, agățată cu mâna stângă de pânza trenciului, spera că va reuși s-o rupă, lăsându-se cu toată greutatea corpului ridicat odată cu limuzina. De sus, de unde era agățată, se uită în jos, la marginea falezei de sub ea, și știu că, dacă reușește să se elibereze, are șanse să aterizeze pe o terra firma. Apoi roțile din față începură să coboare și se trezi din nou cu jumătate de corp atârnând peste margine.
În interiorul mașinii, Brazii reușise să diminueze efectul gazului Mace din ochiul stâng, astfel încât să vadă, ca prin ceață, marea, și să realizeze că mașina atârna jumătate peste marginea falezei. Cu mâna înțepenită ca o gheară găsi mânerul, și-o încleștă pe el și încercă să deschidă ușa, darpânza prinsă cu ușa o bloca. Abia își mai dădea seama ce face, în timp ce mașina își continua balansul diabolic.
Eve simți în tot corpul o smucitură. Își dădu seama că ceva se întâmplase. Ceva hotărâtor. Limuzina aluneca, scăpând din pivotul de piatră care o ținuse atât de mult. Mașina se înclină brusc și gândurile ei se goliră.
Mașina continua să alunece spre marginea falezei și se opri când roțile din spate întâlniră pivotul de piatră. Cu mai mult de jumătate din mașină balansându-se în gol, roțile din spate fură ridicate în aer. Eve văzu, într-o fracțiune de secundă, prăpastia și marea care se grăbeau s-o întâmpine. Își pierdu cunoștința.
Mașina, cu cel de-al doilea pasager al ei agățat de ușă, plonja în gol, prinzând viteză și distingându-se clar pe fundalul peretelui negru al prăpastiei. Se opri în cel mai mare colț de stâncă, chiar în momentul în care un val uriaș se sparse de ea, aruncând apă în sus, până la mijlocul falezei. Când valul se retrase, mașina dispăruse. Fluxul se retrăgea, marea sălbatică își revendicase încă o porție din prada sa.
- Philip, du-ne înapoi în portul Poole, spuse Tweed, după ce își luase binoclul de la ochi.
- Mașina s-a prăbușit, nu-i așa? întrebă Philip.
- Da, s-a prăbușit.
- Cine era înăuntru? Ce s-a întâmplat?
- Brazii era înăuntru, spuse Tweed repede. Cred că l-au lăsat frânele exact când nu trebuia, așa cum se întâmplă de atâtea ori. Paula, vino cu mine. Să schimbăm câteva cuvinte cu Marler și cu Newman... Coborî în fugă treptele pe care se ajungea pe punte, ținându-se de balustradă de data aceasta. Vasul începuse să salte pe valuri când Philip îi schimbă cursul, iar vântul bătea înverșunat, ca o banshee1. Când se strânseră toți în luxoasa cabină, Tweed spuse: Ați văzut cu toții ce s-a întâmplat. Philip, care nu a avut binoclu, nu a văzut decât mașina. I-am spus că înăuntru era Brazii. După ce ajungem la țărm, o să-i spun că și Eve era în mașină, lângă Brazii. Știu că nu mai simte nimic pentru Eve, dar cred că l-ar supăra versiunea adevărată. Așa că toată lumea merge pe povestea asta. Înțeles?
Îi spuseră toți că au înțeles. Tweed le propuse să rămână în spațioasa cabină până acostau. Paula zise că i se pare o idee bună, dar că ea se duce înapoi, să-i țină de urât lui Philip. După ce Paula plecă, Tweed deschise radioul pe postul de știri al BBC-ului, World Service.
- S-a anunțat de curând, spuse crainicul, că generalul Marov a fost invitat la un summit al marilor puteri care va avea loc la Viena. Președintele Statelor Unite a fost de acord să participe, la fel și prim-ministrul nostru, cancelarul Germaniei și președintele Franței. Se înțelege că președintele suferind al Rusiei l-a învestit pe generalul Marov cu puteri plenipotențiare, pentru aceste negocieri. Aici se încheie buletinul de știri.
Tweed închise radioul. Zâmbi trist.
- Pe scurt, asta înseamnă, în primul rând, că Marov a reabilitat Rusia, ca una dintre marile puteri ale lumii. În al doilea rând, Marov este omul care controlează noua și bine izolata Rusie. S-ar putea să fim foarte ocupați în viitor.
- Ce s-a întâmplat cu Archie? Îl întrebă Tweed pe Marler, când intrară în portul Poole și mai aveau puțin până la debarcare.
- A, Archie, rosti Marler tărăgănat. După ce a văzut sfârșitul Nălucii, a dispărut, așa cum face el întotdeauna. O să ia el legătura cu mine, mai devreme sau mai târziu.
- Iar Keith Kent o să-mi trimită o mare notă de plată, reflectă Tweed.
- Kent mi-a telefonat la Elite, spuse Newman. I-am spus că nu mai are ce să facă. A promis c-o să-ți trimită un raport complet. Ai simțit izbitura aceea? Am acostat...
Așteptară la mașini până ce Philip termină cu formalitățile de înapoiere a iahtului. Paula Îl trase deoparte în timp ce ceilalți urcau în mașini.
- Philip, sper că n-ai de gând să te întorci singur în casa aceea mare a ta, nu-i așa?
- De ce nu? Îi zâmbi cald. Aceea e casa mea.