agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3476 .



Zori și Asfințit
prose [ ]
Amintiri

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [miana ]

2010-06-20  | [This text should be read in romana]    | 



Amintiri

Vasile - bucovinean, din Vicovul de Sus, tânăr ofițer; Fany - dobrogeancă, din Coslugea - fiică de țărani, proprietara unei micuțe prăvălii. El cumpara țigări și încerca să intre în vorbă cu Ea. S-au îndrăgostit la un bal al ofițerilor, când Fany fusese aleasă regina balului. Vasile a reușit să-și înfrângă timiditatea și s-o ceară de soție, chiar a doua zi. S-au logodit pe 21 mai - de ziua Sfinților Împărați Constantin și Elena, timp în care părinții i-au completat foaia de dotă și în scurt timp, au făcut o nuntă frumoasă în sat.
Joi, tineri călări pe cai țesălați, având cozile împletite, împodobiți cu superbe coliere din mărgele albastre și clopoței - au mers cu plosca de vin, din casă în casă, să-i invite pe coslugeni la nuntă. Sâmbată s-a oficiat cununia civilă, iar Duminică s-au cununat la biserica din sat și au petrecut, cu toți prietenii, la nuntă golindu-se găleți din rubiniul vin, unii felicitându-i pe miri, alții invidiindu-i deoarece Ea-l alesese pe El, și nu pe unul dintre ei.
Fericiți că sunt împreună, au primit fară proteste detașarea lui Vasile în Ardeal, pentru stabilirea ordinii și disciplinei în satele mixte de români și unguri.
Un an mai târziu…
România, 4 august 1947 – Joseni – polul frigului.
În familia Cârdei s-a născut o fetiță și a primit numele Mariana (după numele revistei pe care Fany, mama ei, o citea cu interes, mai ales, în ultima perioadă de sarcină).
Evenimentul a adus bucurii dar a creat și mari probleme părinților deoarece micuța se născuse firavă, cât o lingură din lemn. Seceta pustiitoare din anul precedent își pusese amprenta peste tot, în ciuda faptului că părinții erau tineri, normali și sănătoși.
Mama, o femeie în floarea tinereții, brună, cu părul ca tăciunele și ochi căprui de ciută speriată, strângea cu duioasă stângăcie copila la sânu-i fraged. Neliniștit, tatăl, încerca o întreagă gamă de emoții și lăcrima la gândul c-ar fi putut s-o piardă. Își ștergea pe furiș lacrimile ce-i luminau ochii de jad și șoptea rugi fierbinți pentru ocrotirea familiei, cu fervoarea celui ce crede în El - Dumnezeul tuturor ființelor din Univers.
Cum “norocul sosește când te aștepți mai puțin” s-a adeverit și de această dată prin sosirea bunicului Costea - venit din pustiita Dobroge unde-și avea gospodăria.
Acesta, un bărbat hâtru, bine înfipt în pământul dobrogean asemănător celui din Elada străbunilor săi, s-a oferit imediat să-i poarte micuței de grijă, așa cum își îngrija de o viață mieii, iezii, vițeii și mânjii fătați în saivanele si grajdurile lui primăvara, când natura renaște la viață.
Neluând în seamă comentariile unguroaicelor care deja o socoteau o cauză pierdută, numai în câteva luni, datorită îngrijirii asidue și alimentației sănătoase, atent supravegheată de bunic ajunsese să-i întreacă pe cei de-o vârstă cu ea.
Fetița a fost botezată la 9 luni de la naștere, deoarece părinții voiau nași români, la Biserica Ortodoxă.
După o vânătoare în munții Gurghiului, și un chef încins în cinstea celor ce obținuseră trofee, tatăl l-a cunoscut pe Theodor-Romangel Popescu - fost consilier de vânătoare al regelui. Din vorbă-n vorbă, acesta l-a întrebat pe Vasile dacă are copii. Acesta i-a povestit că are o fiică, dar încă nu a botezat-o.
Pe loc, Romi i-a propus să-l accepte ca naș, și în două săptămâni să aibă loc botezul. Nașa - Angela Ermina Popescu - fostă actrțiă (a jucat, pintre altele, în filmul “Lupii din Muntele Suru”) și cântăreață de operă și operetă a primit cu încântare vestea - nașii fiind lipsiți de bucuria de a avea copii - și i-au pus Marianei nume de botez Angela.
Cerbul împușcat la vânătoare a fost transformat în delicioase preparate culinare și păstrămioară, și multe carafe cu vin i-au înveselit pe participanții la botez. Și astăzi, coarnele cerbului, amintesc de botezul cu lăutari, și petrecerea care a adunat laolaltă români și unguri din împrejurimi.


La grădiniță

Fetița se juca în curte, cu o păpușă pe care o spăla de zor, într-o albie, cu apă încălzită la soare.
Strigătele și larma copiilor, din proxima vecinătate, ajungeau până la ea. Și așa, dintr-o dată, s-a ridicat ușurel și a pornit-o spre poarta, care din nefericire pentru ea, era închisă.
Inventiva, fetiță s-a întins pe burtică și a început, asemeni pisoiașilor să se târască pe sub poartă. Ajunsă în stradă, a zărit printre scândurile gardului copiii care se jucau, și în câteva clipe era deja langă ei.
Educatoarea – o fătucă frumoasă și veselă – a întrebat-o cum o cheamă și unde locuiește.
Eu sunt Mariana, și stau acolo… a răspuns fetița arătând spre clădirea impozantă de vizavi. Tatăl meu la dă bomboane soldățeilor, iar ei mi le dau mie. Eu le ofer copilașilor care vin să se joace cu mine, apoi mă uit în pungă să văd dacă au mai rămas și pentru mine, ronțăim bombonele și toți suntem fericiți.
Începând din acea zi, Mariana s-a dus la grădiniță și s-a jucat cu băieței și cu fetițe, învațând cântece, poezii și dansuri ungurești, a decupat floricele din pânză colorată și le-a montat pe o tijă cu frunze verzi; le-a dăruit mamei de ziua ei, a desenat și colorat felicitări și a participat la serbările grădiniței, costumată ca și ei, vorbind cursiv limba maghiară.
Avea 7 anișori când tatăl a fost trecut în rezervă și s-au mutat, din nou, în Dobrogea.
Tatăl s-a angajat contabil iar mama a rămas, în continuare, acasă să le poarte de grijă lui și Marianei. A avut grijă, în mod special ca aceasta să se exprime cât mai corect în limba maternă, având în vedere că urma să înceapă școala în toamnă.
Deseori fetița întreba: mama, am voie să spun?... (cuvinte pe care ea nu le înțelgea) și mama-i răspundea: se poate, sau - nu se poate, este rușine…


La școală


Strângând mâna mamei, cu ghiozdanul în spate, emoționată, atât cât se poate, i-am întins timidă învățătoarei, buchetul de flori.
În clasă, soarele pătrundea prin ferestre, dând o strălucire aparte florilor așezate pe fiecare bancă. În uniforme negre, din satin, cu gulerașe și manșete albe din poplin, păream niște stăncuțe. Băieții purtau și ei uniforme bleumarin și cămășuțe albe.
Era liniște deplină când învățătoarea ne-a strigat pe nume citind o listă scrisă de mână.
Eu sunt învățătoarea voastră și mă numesc Florica, vom învăța să scriem și să citim, vom fi împreună câteva ore, în fiecare zi, iar în recreație ne vom juca împreună.
Stimulați de laudele învățătoarei, ne străduiam să scriem frumos, caligrafic, literele mici si mari de mână, cifrele și să descifrăm cuvintele din Abecedar.
Vremea trecea și noi copiii, bucuroși, deslușam cuvinte pe care deja le știam. În recreație jucam „Podul de piatră”, „Batista parfumată”, „Þăranul ară câmpul”, „Þară, țară, vrem ostași!”, „Pietricele”, uneori săream coarda, jucam șotron sau băteam o minge.
În vacanța de iarnă, pentru prima oară, am mers la colindat, împreună cu ceilalți copii din vecini. Câteva bombonele, merișoare, nuci și covrigi se adunaseră-n trăistuța pe care mi-o dăduse-n dar vecina Despina, mama celor două fetițe Vasilica și Rica, tovarășele mele de joacă.
Tot atunci, cu un set de culori pastelate, am desenat pe o coală de bloc, pentru mătușa Niculina și moș Ion, un măr, o pară, o roșie și un ardei. Mulți ani mai târziu, la loc de cinste, pe o măsuță, în camera curată - pentru musafiri, am revăzut desenul meu.
Mătușa era sora bunicii mele Maria iar moș Ion - soțul ei. Singurul lor fiu, Tudorel, căzuse pe front. Iar eu eram aleanul sufletului lor.
În prima zi de școală, după vacanța de iarnă, am făcut în curtea școlii un uriaș Om de zăpadă, având drept căciulă o oală roșie, ochi și nasturi din tăciune, un morcov în chip de nas, o gură facută dintr-un ardei roșu și o mătură sub braț. Seara m-am gândit la bietul Om de zăpadă rămas afară în frig și ochii mi s-au umplut de lacrimi.
Văzându-mă, mama a crezut că nu mă simt bine și a început să mă întrebe cu blândețe de sănătate. A râs și ea, cu lacrimi în ochi, deslușind pricina tristeții mele. Răbdătoare, mi-a explicat că temerile mele sunt fără rost, că Omului de zăpadă nu-i este frig, și totuși...când Omul de zăpadă s-a topit, nimic n-a putut consola suferința mea.
Înainte de Paște, copiii nevoiași mergeau cu trăsăndița – Incantații menite să ureze gospodarilor sănătate și bogăție, prilej care le umplea și lor trăistuțele cu ouă. Bunica Maria, răbdătoare și grijulie, mi-a explicat că noi avem destule ouă în cuibare și nu-i bine sa lipsesc de la școală pentru niște ouă de care noi n-aveam nevoie.
Zis și făcut, a doua zi dimineață mi-am luat ghiozdanul și am plecat la școală. Ca de fiecare dată, am trecut să le iau la școală și pe vecinele mele. Mama lor, contrariată, m-a întrebat de ce nu mă duc cu fetele ei la „trăsăndiță”. Și, mi-a pus și mie o traistă pe umar rîzând de fîstâceala mea.
Uite, cum toate bunele intenții au fost spulberate și, umblând din casă-n casă, am adunat mai multe ouă. La un moment dat, bunicul Costea a trecut călare pe lângă noi, fără să-mi observe prezența. Pe mine însă m-au încercat toate spaimele și m-am pitit după o poartă. La ora prânzului, m-am întors acasă - chipurile venind de la școală, dar am avut grijă să trec mai înainte pe la cotețul cu găini și să pun ouăle-n cuibare.
Toate bune și frumoase, a doua zi, Duminică fiind, îmi pune bunica șorțul dinainte ca să-i aduc ouăle din cuibar - voia să le verificie și să le pună pe cele cu bănuț la cloșcă.
Cu coșul plin, pentru ca șorțul era prea mic, pentru numărul mare de ouă, m-așez pe vine în fața bunicii. Ouă, care mai de care, de rață, de curcă, de gâscă și găină, etaland diverse culori și mărimi, eu zâmbitoare priveam, cu ochi senini...
Bunica se uită la mine, din ochi deodată clipește și-n hohot de râs, chicotind, îl cheamă pe bunul ce tocmai sosește. Privește măi Costeo! ce bine trăim, găinile noastre fac ouă de rață, de gâscă și curcă... Emoții încerc, urchile-mi ard și-mi vine să plâng de rușine, ei râd și-nțelepți fac cu ochiul spre mine. În ușă stă mama și tata-i de față, trăim împreună o clipă măreață, și eu înțeleg, că ei toți așteaptă s-aleg în viață - calea cea dreaptă.
Un grup de nomazi și-au întins corturile în apropierea școlii. Părinții ne sfătuiesc să nu ne abatem din drum, să-i lăsăm să-și vadă de viața lor. Curiozitatea ne-atrage, privim copiii sumar îmbrăcați, țigăncile cu fuste lungi și înflorate. Amintirea poveștilor în care copii neascultători au fost furați de țigani și transformați în cerșetori, ne înfioară. Þiganii spoiesc tingiri și ligheane, căldări din aramă și bat în ciocane tabla roșcată transformând-o în cazane.
O nuntă pornește și satul s-adună - bat tobe și-n noapte clarinete răsună. Dansează țiganii acum lângă foc, că nopți ca aceea, le-aduce noroc.
Mama în glumă mă amenință că mă dă la țigani, de nu-mi dau silință la școală și n-ascult de dojană.
A doua zi-n poartă țiganii sosesc și-o roagă pe mama să se mai gândească și de se-nvoiește, mult aur să-i plătească, că „fata-i frumoasă și nouă ne place, am vrea puradeii cu ea să se joace”...
Și speriată, mama-n brațe m-a luat... voi mergeți cu Domnul, n-am fată de dat...
Îți dăm și-o tingire, și tot ce-ți dorești, ești tânără încă, poți mulți copii să crești....
Bunicul în curte apare, țigani-și iau desagii-n spinare și pleacă agale...
De-atunci biata mamă n-a mai glumit – țiganii învățătoarei un fiu i-au dăruit.
De Sf. Gheorghe plângeam scaloienii plutind pe o frunză de brusture verde, cu haine colorate – din cojile de ouă, jeleam și-i petrecem o oră, chiar două.
În floare livada se-mbracă, albinele colindă din cracă în cracă, polenul din floare-l transformă în miere și faguri, în rame, clădesc în tăcere. Un trântor reginei îi intră în grații, dar matca-l trimite la muncă, că floarea se trece ș-apoi o să plângă...
Vremea a trecut și iată, clasa I am absolvit, cu Diplomă de merit premiată, și uite-așa, pe toți i-am mulțumit.
Părinții mei pleacă, rămân la bunici, ce viață frumoasă e vara aici. E satul stupină, că-i vreme de muncă, bunicul spre seară îmi dă o poruncă, bunica-i bătrână, trebuie ajutată, în tine-i nădejdea, dragă nepoată!
Mândră de mine, nevoie mare, îmi iau motănelul și plec la culcare.
Bunicii se scoală când cântă cocoșii, amnarul scânteie, țigara s-aprinde, în tindă miroase-a tutun. Mă-ntorc iar pe-o parte, ș-adorm ...


“Să nu cumva să te muște șarpele de inimă să comiți fapte reprobabile!”

Împreună cu părinții mei petreceam concediul la bunicii din Coslugea. Copil fiind îmi făcea plăcere să-i ajut în fiecare zi, implicându-mă plenar.
Uneori, duceam oile la adăpat la cișmeaua satului, călare pe cal, însoțită de trei câini ciobănești. Oile beau apa rece din ulucele cișmelei apoi se așezau pe burtă, somnolente, în arșița soarelui. Numai cu ajutorul neprețuit al câinilor, care se dădeau la ele lătrându-le, reușeam să le aduc acasă.
Alteori, duceam caii la potcovar și priveam uimită cum foalele suflă întețind arderea cărbunilor, care înroșeau bara de fier. Urma transformarea în potcoave a acesteia. Cu un clește special, potcovarul tăia metalul incandescent în bucăți de dimensiunea necesară, apoi le îndoia cu alți clești dându-le forma potcoavei. Pe nicovală, sub bătăile ciocanului, continua finisarea potcoavelor, datul găurilor și în final răcirea acestora într-o baie de apă rece. Unul dintre meșteri dădea jos vechea potcoavă, tăia copita calului și o curăța, apoi aplica potcoava, țintuind-o în caiele. Călare, poposeam la cișmea, adăpam caii și apoi ne îndreptam spre casă. Vecinii-și ziceau, uite-o pe nepoata lui Costea, mai curajoasă și harnică decât toți băieții noștri la un loc. Mândră și plină de încântare mă grăbeam, spre casă, mai tare. Bunicul mă lua în brațe și mă săruta zicându-mi „Să trăiești fata moșului și să te bucuri de viață, că ne ești de mare ajutor!” și ochii lui aveau un zâmbet poznaș, admirativ.
Dimineața când mă trezeam, alergam din casa de oaspeți, unde ne primeau bunicii, la bucătărie, și-mi beam, pe nerăsuflate cana cu lapte fierbinte, muls dis-de-dimineață de bunicul meu. Pe furiș, îi turnam un pic de lapte în străchinuța și lui Petrișor-motanul, care nu prididea să se alinte de mine, pe sub masa rotundă cu trei picioare, știind că-l voi răsfăța negreșit cu bunătăți.
Bunica-mi făcea cu ochiul, îmi dădea un coșuleț și eu alergam să strâng ouăle din cuibare, în cotcodăcitul găinilor mândre de isprava lor.
Mai târziu, când soarele sorbea roua dimineții, cu șorțul bunicii prins în brâu, trăgeam o raită prin grădină și strângeam bumbacul alb din capsulele deschise, apoi adunam într-o strachină din lut ars, roșii și castraveciori proaspeți, pentru masă.
Înainte de ora prânzului mai trăgeam o fugă până la cișmea să aduc apă rece pentru masă. În drum, mă opream la baba Iana (o bătrână anchilozată de reumatism, pe care copiii ei o scoteau în uliță, pe-o bancă, să nu se plictisească), schimbam cu ea câteva vorbe și-i lăsam o cană cu apă. De fiecare dată îmi zicea, în semn de mulțumire, „Să trăiești maică!”.
Alergam apoi grăbită către casă, unde mama mea, punea deja masa pentru toți. În farfuria mea de supă mă așteptau piciorușele și gâtul puișorului pe care le savuram împreună cu Petrișor. Uneori bunicul îl lovea, în glumă, cu coada lingurii de lemn zicându-i „ai răbdare că va fi destulă mâncare și pentru tine”.
După masa de prânz, încheiată cu plăcinte dobrogene, și vin din recolta anului trecut, puneam discuri la patefon și ascultam muzică. Ulterior, când n-a mai găsit ace de patefon, bunica a transformat plăcile în capace pentru acoperirea cratițelor, spre a feri mâncarea de muște, unele s-au spart, altele s-au curbat din cauza aburilor fierbinți.
Într-o duminică, dimineața, trezindu-ne din somn, tatăl meu zise: hai să mâncăm dulceața de tranfiri ce a mai rămas în borcanul de pe noptieră și să bem un pahar cu apă. Bucuroasă am sărit din pat să iau carafa cu apă de pe masă, dar ochii mei au descoperit în acea clipă un șarpe mare, galben încolăcit în jurul piciorului mesei și scaunului, care tocmai își ridica amenințător capul. Am strigat: șarpele! și am rămas încremenită, cu brațele în aer; în acea clipă, tata m-a luat în brațe și l-a strigat îngrozit pe bunicul ce trebăluia prin curte: tată, vino repede, avem un șarpe în casă!
Cu biciușca din piele împletită în mână, bunicul l-a pocnit în cap pe șarpe, apoi l-a luat pe băț și l-a dus în curte. Până către seară, la apusul soarelui, șarpele s-a tot zvârcolit deși avea capul sfărâmat. A doua zi, bunicul a încărcat șarpele mort în roabă și l-am dus la groapa cu gunoi de la marginea satului. Acea imagine și ulterior icoana Sfântului Gheorghe (care-l reprezenta călare pe un cal, omorând un balaur cu sulița), m-au impresionat negativ, inspirându-mi frică și vise de coșmar cu șerpi, de-a lungul vieții mele. Unii ziceau că acel șarpe era șarpele casei și nu trebuia omorât.
Ulterior, de câte ori intram în acea casă, controlam din priviri toate ungherele să descopăr un eventual șarpe, înainte ca el să mă atace.
Am mai văzut șerpi la grădina zoologică în captivitate, în filme de groază cu sfârșit tragic, în natură. În Turkmenistan am văzut un șarpe gri-vînăt lung de câtiva metri, ce traversa autostrada. Dimensiunile lui m-au îngrozit. Ajuns la parapet s-a ridicat asemenea unei cîrje prelingându-se apoi ca apa în cultura de bumbac. În altă zi, întorcându-ne de la un ștrand am văzut în mijlocul șoselei, față în față, doua cobre unduindu-și amenințătoare corpul, cu gâtul umflat, având capetele ca o cagulă cu ochelari.
Chiar de curând, am avut un vis în care o năpârcă mă mușca de mâna dreaptă, altul în care spațiul dintre două blocuri era în fapt o groapă proaspăt săpată, colcăind de șerpi iar eu încercam să scap de acolo, cât mai repede, călcându-i la întâmplare în timp ce ei se mișcau sub picioarele mele îngreunându-mi astfel mersul, ținându-mă în loc, umplându-mi sufletul de groaza că toate eforturile-mi sunt inutile, și m-aș fi putut scufunda în orice clipă, prin urzeala mișcătoare de șerpi. Alteori, în vis, sunt atacată din toate părțile de tot felul de șerpi, uneori colorați în verde sau cenușiu, având dimensiuni înspăimântătoare.
Se pare că experiența din copilărie și toate poveștile în care oamenii sunt atacați de șerpi m-au marcat pentru totdeauna, deși în realitate n-am fost mușcată niciodată de șarpe.
Vorbele tatălui meu, “Să nu cumva să te muște șarpele de inimă să comiți fapte reprobabile!” au fost laitmotivul vieții mele și au constituit pentru mine un avertisment, care să mă atenționeze și să mă ferească, în permanență, de capcanele vieții prezente la orice pas.


Evenimente care mi-au marcat viața

Implinisem 8 ani, în august 1955, și mai locuiam împreună cu familia în gazdă, într-o casă frumoasă din comuna Băneasa, când pe 15 ale aceleeași luni, a venit pe lume fratele meu, Mircea - bucuria și mândria familiei, deoarece avea să-i ducă numele mai departe. Evenimentul a fost sărbatorit așa cum se cuvine, prin sacrificarea unui curcan, vin din belșug și un lighean de gogoși pudrate cu zahăr.
Îmi amintesc că a venit la noi atunci, tocmai din Vicovul de Sus, bunica Ecaterina - mama tatălui meu care apucase să-și vadă visul - moștenitorul, și după spusele ei semăna cu bunicul Iacov care-i dăruise doi băieți, Dumitru și Vasile și o fiică, Eufrosina, apoi căzuse pe front.
Ulterior, pentru a-și crește copiii în bunăstare bunica s-a recăsătorit cu Bogheanu Petre, și a mai avut, împreună cu acesta, o fiică - Măriuța.
Mircea avea ochii albaștri și părul blond, ulterior ochii lui au căpătat culoarea ochilor tatălui – verzi, iar părul s-a mai închis la culoare. Eu aveam ochii mamei – căprui, moștenire a liniei elene în familie. Mi-am îndrăgit fratele din clipa când l-am ținut, prima oară, în brațe și eram nespus de mândra de el. Le mărturiseam tuturor, cunoscuți și necunoscuți, marea mea bucurie, nașterea frățiorului meu.
Și totuși, marea mea bucurie avea sa fie umbrită de prenumele Mircea, pe care-l primise de la nașul lui - Mircea Dobre, deoarece fiecare doream să poarte numele pe care-l alesesem - tata voia să-l cheme Octavian-Augustus – nume respins categoric de mama care se temea să nu-l strige copiii “August prostul” - asemeni claunului din Fram - Ursul polar. Ea, mama ar fi vrut să-l cheme Aurel, iar eu – Azorică, (la acea vreme, eram profound impresionată de devotamentul pană la sacrificiu, al câinelui Azor, din poezia “Câinele soldatului”, pe care mama mi-o recita, la cerere, printre poveștile și basmele cu zâne și zmei) - lucru care desigur nu s-a întâmplat deoarece, îmi explica mama, oamenii nu poartă nume de câine, indiferent cât de mult ne-ar face plăcere. În final, l-au alintat Mircel și toată lumea a fost mulțumită.
Construirea căminului nostru, o casă frumoasă dintr-un grup de șase, din cărămidă roșie, tencuite în gri-carbon, ce aveau să aibă alimentare cu apă potabilă proprie și electrificare, construite cu credit de la Banca “Furnica” a fost marea noastră șansă și mândrie. În acea vreme, tatăl meu Vasile, căruia-mi plăcea să-i zic tăticu Vasilică, era contabil la Stațiunea de mașini și tractoare din localitate.
Împreună cu tatăl meu am plantat 450 butuci de vie, (Risling Italian și struguri de masa). Am sădit pomi fructiferi, câte doi din fiecare: meri, peri, cireși, vișini, caiși, pruni și vreau să spun, că au ieșit niște soiuri minunate. Partea din fața casei am umplut-o cu trandafiri și flori de sezon, așezate-n straturi geometrice, frumos trasate, așa încît până la căderea zăpezii, curtea era mereu în straie de sărbăroare având culoarea florilor de sezon. Intrarea în curte era o alee din cărămidă roșie umbrită de o frumoasă boltă cu struguri de masă.
Acolo am crescut sub privirile drăgăstoase ale mamei, care renunțase la serviciu, rămânând acasă pentru a ne crește și educa cum se cuvine. Am avut o copilărie minunată și amândoi ne străduiam să fim exemplari, cu rezultate bune la învățătură, disciplina fiind punctul nostru forte.
Între timp, Dobrogea fusese colectivizată, Partidul Muncitoresc Romîn și Uniunea Tineretului Muncitor își măreau rândurile.
Colectivizarea, forțată la început, începuse să dea roade, ridicând nivelul de trai al sătenilor prin aplicarea în practică a cunoștiințelor agricole și mecanizarea agriculturii. Pământul arat cu pluguri tracționate de tractoare, însămânțat (cu semințe selecționate) cu semănători, discuit și irigat, aplicând principiul rotației culturilor dădea recolte bogate, fapt ce s-a reflectat prin ridicarea nivelului de trai al sătenilor dobrogeni și apariția multor case noi și frumoase care le înlocuiau pe cele ridicate din chirpici.
A fost instituit învâțământul obligatoriu de șapte clase, liceul fiind opțional.
Toate bune și frumoase până când, după examenul de admitere în liceu, am fost respinsă cu media 8,50 deoarece eram fiică de funcționar și tata nu era membru de partid, în timp ce colegi de-ai mei au fost admiși cu media 5 deoarece ai lor părinți erau muncitori, înscriși, la grămadă, în partid. Împreuna cu tatăl meu ne-am dus la sediul Raionului de Partid unde am văzut dosarul pe care era trecută media și scris cu roșu pe diagonală “RESPINS”. O strună s-a rupt în sufletul meu, văzându-mi visele spulberate și viitorul ratat. Dar soarta n-a vrut să fie așa.
Fratele tatălui meu, moș Mitică, ne-a sfătuit să stăm liniștiți, să-mi contiunui pregătirea și să mă prezint la sesiunea a II-a de examen la Liceul de fete din Fălticeni unde mai era locuri disponibile.
Zis și făcut, m-am prezentat la examen, l-am trecut cu brio și așa, am ajuns la 14 ani, să trăiesc departe de familia mea, de cei dragi sufletului meu, dar în compania binevoitoare a unchiului Mitică, a mătușii Olguța și a verișoarei mele - Micuța, pe atunci elevă în clasa a VI-a.
Poate vă întrebați de ce nu m-am transferat în anul următor la liceul din localitate. Ei bine, tatălui meu îi era teamă să nu se repete istoria la absolvire și din același motiv, bine întemeiat, la rândul lui, fratele meu a dat examen și a studiat la Liceul “Mircea cel Bătrân” din orașul Constanța.
In acea vreme, tatăl meu avea un salariu de 950 lei pe lună, din care plătea pentru mine cazare și masă 350 lei și, din acest motiv, mi-am petrecut acasă numai vacanțele de vară. Mărturisesc că mi-a fost foarte greu deoarece mă despărțeam de familia în care am fost înconjurată cu dragoste și duioșie.
Admiterea în liceu a însemnat pentru mine o trambulină de lansare, fiind primul meu pas într-o lume educată, disciplinată. Chiar în prima zi de școală la Liceul de fete, devenit ulterior Școală Medie Mixtă nr.2, îmbrăcată în frumoasa uniformă din stofă bleumarin, cu guleraș rotund și manșete din poplin alb, cu fundă albă pe cap și cozi împletite, în pantofi negri din lac și șosete albe, am simțit mândria de a face parte din elevii admiși, lucru însemnat cu litere aurii, pe matricola prinsă de mâneca uniformei.
Dorința mea se împlinise, visul se transforma în realitate. Simțeam în sufletul meu de copil, că făcusem deja primul pas, făcând parte dintr-o generație de tineri educați în spiritul dragostei de muncă, de țară și patriotism.
Colectivul profesoral ne-a învățat și educat în spiritul dragostei față de oameni, de mediul înconjurător, ne-a stimulat și ne-a făcut să ne dorim să devenim oameni în adevăratul sens al cuvântului, să nu comitem fapte reprobabile, astfel încât, oricând, să fim mândri de noi. Profesorii ne-au insuflat, de asemenea, dragostea pentru artă, literatură și muzică. Ne-au trezit interesul pentru cultură, pentru frumos, ne-au educat în spiritual umanitarismului. Poate că, tocmai de aceea-mi amintesc, cu mult drag, figurile lor luminoase, decente și exigente.
Mă gândesc adeseori că poate tocmai acea seriozitate și exigență, punctată deseori de recompense constând în note și aprecieri meritorii, vizite la muzee, excursii, concursuri tematice pe obiecte de studiu, concursuri muzicale, vizionări de filme și piese de teatru în grup, acțiuni de strângere a recoltei de fructe din livezi, plantatul puieților de brad pe locurile golașe ale munților precum și implicarea în competiții sportive au făcut din noi oamenii care suntem azi. Am trăit cu maximă intensitate acea perioadă adolescentină și am fost fericită, de fiecare dată, când îmi revedeam familia.
Atunci am trăit și poezia primelor iubiri platonice, bazate pe atracție spirituală, cu caracter pur ideal, imposibile de a fi transpuse în viață. Băieții generației mele erau, ca și noi de altfel, îndrăgostiți de frumos, de poezia vieții, lipsită de conotațiile sexuale de mai târziu.
Serbarea de absolvire a liceului a scos în evidență, pentru prima oară, niște domnișorele în adevăratul sens al cuvântului, îmbrăcate în rochițe din mătase, ce scoteau în evidență busturi ușor proeminente, talii suple, cu picioare subțiri în ciorapi de mătase, pe tocuri înalte, cu fard discret pe buze și gene, în mare majoritate cu codițele tăiate, coafate simplu cu breton sau cu părul prins în coamă. Băieții, purtând primele lor costume și cămăși albe înveselite de cravate colorate, cu noduri stângace, încercau să-și ascundă timiditatea invitând la dans fostele colege. Toate scoteau, pentru prima dată, în evidență, frumuseți până atunci ascunse de ținuta austeră de licean.




.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!