agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-06-30 | [This text should be read in romana] |
Coborâsem din avion pe Barajas, la două noaptea, după un zbor de trei ore și jumătate și trebuia să iau un tren, la ora șapte, din Gara Centrală, pentru a ajunge la Córdoba înainte de amiază. Urma să particip la o conferință și, așa cum se întâmplă de multe ori, până în ultimele zile de dinaintea plecării nu fusesem sigură de condițiile acestei călătorii și avusesem îndoieli în ceea ce privește realizarea ei. Mă însoțea colega mea Mariana, o fată foarte tânără și foarte drăguță. Puținii bani pe care îi primisem de la locul nostru de muncă abia dacă acopereau o parte din transport și nu-mi era foarte clar dacă planurile noastre făcute la București aveau să se concretizeze aici, așa că, în loc să mă bucur de ocazia asta, eram preocupată și neliniștită.
Deși nu era prea multă lume, aeroportul, cu porțile, terminalele și indicatoarele sale detot felul, avea un efect deconcertant. Ne-am îndreptat către un ghișeu de informații ca să ne interesăm de o stație de taxiuri. În timp ce funcționara ne dădea explicațiile necesare, am observat că o femeie ne asculta cu atenție, așezată pe un scaun, lângă un geamantan voluminos. Purta un costum alburiu, un lănțișor de aur la gât, de care atârna o cruciuliță discretă, din același metal.Ochii căprui aveau o privire directă, părul de culoare închisă - contrastând cu fața ei albă și rectangulară - rebel în esența lui, era îmblânzit de mâna care îl îndepărta de pe frunte cu un gest hotărât. S-a ridicat și ne-a întrebat în românește (ne auzise vorbind în această limbă) dacă luăm taxiul până la gară și ne-a propus să mergem împreună pentru a împărți cheltuiala, fiindcă avea același drum. Se numea Ana și călătorise cu Alitalia, cu un avion care aterizase mai devreme decât cel cu zbor direct de la București. Era sfârșitul lui septembrie și era frig. Taxiul ne-a dus pe șosea și pe bulevardele goale și adormite ale orașului, printre clădiri necunoscute, pe sub un pod - de cale ferată? - și pe alte străzi, străjuite de mari panouri publicitare iluminate. Lumina electrică, ce nu avea puterea să împrăștie întunericul, dădea o notă artificială și ireală acestui tablou. Taxiul ne-a lăsat în fața gării. Ne-am luat bagajele și ne-am apropiat de ușa de acces. Era închisă. Am privit prin geam și abia am putut zări scările, ghișeele și, în fund, palmierii uriași, cufundați în obscuritate. Un paznic s-a apropiat cu pași de somnambul și ne-a arătat orarul afișat: gara se deschidea la cinci și jumătate. Trei ore de așteptat în frigul nopții! Lângă noi, un grup de turiști, niște băieți, încercau să se odihnească, așezați pe jos, cu capetele sprijinite de rucsaci. Mariana tremura, strângându-și la piept jacheta de stofă. Număra orele până când putea să-i telefoneze soțului ei fără să-l trezească, dată fiind diferența de fus orar, mai ales că România nu trecuse încă la ora de iarnă. Ana ne-a spus că cel mai bine ar fi să încercăm să bem o cafea pe undeva. Avea dreptate. Pe partea de vizavi a străzii, la parterul unei clădiri, animația și glasurile ne-au indicat un local deschis la acea oră. Ana a pornit înainte și noi după ea, târându-ne cu zgomot valizele cu rotile pe asfalt. Am traversat strada, atrase de speranța căldurii și a unei cafele fierbinți. Mi-am stăpânit reticența, am intrat și ne-am așezat la unica masă liberă, foarte aproape de ușă. În scurt timp, cu ceștile de cafea în palme, oboseala și neliniștea au început să se evapore, conversația s-a animat și atmosfera tonică a barului ne-a trezit din amorțeală. De la locul meu - stăteam cu spatele la încăpere - vedeam oameni care intrau și ieșeau foarte degajați, aprinzându-și țigările, vorbind și glumind prietenește. Majoritatea erau șoferi de taxi - vedeam mașinile parcate în față - care așteptau și ei sosirea dimineții. Geamul vitrinei reflecta tejgheaua barului, figura îmbujorată a barmanului, gesturile sale laborioase cu care prepara băuturile, chipurile câtorva clienți care beau bere, vorbeau repede, râzând și gesticulând în modul tipic mediteranean. De o grindă atârnau șiruri de cârnați, de ardei roșii, de usturoi și ceapă și mai ales niște enorme picioare afumate de porc, a căror prezență în acel loc m-a surprins prin pitorescul ei. Am zâmbit, spontan. Ana a început să ne spună că lucra de șapte ani în Barcelona, fără să precizeze ce anume. Fusese pentru două săptămâni în țară, ca să-și vadă cei doi fii, pe care îi lăsase în grija mamei sale, într-o mică localitate rurală, iar acum se întorcea la lucru. Era mulțumită și mândră de modul ei de viață, de numeroasele peripeții prin care trecuse de-a lungul timpului - probleme la vama din Germania, din cauza pașaportului expirat, necazuri cu poliția din Arad, care controla bagajele din autocar, așteptând mită, drumurile sale cu autostopul fără bani, prin țară și pe aiurea, multe alte istorii de acest fel, din care reușise să iasă basma curată. N-avea de gând să se întoarcă în România. Nu avea de ce, îi mergea bine aici. Priveam trăsăturile ei voluntare și cam aspre, pe care tenul limpede și finul contur negru care dădea strălucire ochilor nu le puteau ascunde. Mâinile robuste aveau unghiile foarte bine îngrijite. Aspectul său general denota preocuparea pentru a arăta bine, pentru a respira succes și stil. Hainele nu aveau nimic vulgar,dimpotrivă, păreau chiar prea clasice, bijuteriile erau delicate și de bun gust. Fără a fi propriu-zis frumoasă, avea un incontestabil magnetism, fiindcă era sinceră și dezinvoltă și părea să ia viața ușor. Mariana îi lăudă inelul și o întrebă despre prețurile diverselor lucruri - avea o listă interminabilă de cumpărături pentru o duzină de prietene și pentru familie. Discutau amical și chiar făceau haz de atitudinea mea care rămăsese cam rigidă și rezervată. Aveau dreptate. Eu nu mă puteam detașa de faptul că eram trei femei neînsoțite, într-un bar plin numai de bărbați, la trei noaptea, într-un oraș necunoscut... Ana își continua sfaturile, recomandându-ne magazine și punându-ne în temă cu prețurile. Nu-mi puteam nega admirația față de ea. Era o femeie bine, elegantă, pragmatică. Un adevărat personaj de cinema! Pentru a mia oară regretam amarnic lipsa mea de naivitate, incapacitatea de a mă iluziona, obiceiul meu imposibil de a radiografia cu luciditate oamenii, până la ultima celulă a sufletelor lor... Ana era fascinantă, desigur... Dar exista, de asemenea, o doză de minciună dedesubtul acelei suprafețe. O minciună tăcută, ascunsă, pe care nu mi se cuvenea mie s-o cercetez... Am închis ochii ca să-mi alung gândurile... Când i-am deschis, am întâlnit același zâmbet deschis, al femeii comuncative și puternice, ce reușise să întrupeze visul oricărui emigrant, într-o manieră inteligentă și care-și juca rolul cu asementea pricepere încât reușea să-i înșele pe toți și, desigur, pe ea însăși. Era, într-adevăr, un personaj... Îmi plăcea Ana, fiindcă era îndrăzneață și francă, tenace și pozitivă. Nu-mi plăcea, pentru că bănuiam dincolo de această mască un nucleu egoist și crud, o bravură amorală, o inteligență instinctivă și cinică. Nu era prima dată când întâlneam acest tip uman. Se subsuma unui fenomen care se declanșase după 1990, luase amploare și ajunsese la un nivel alarmant în ziua de azi. Mai mult de un milion de români își părăsiseră țara, în ultimii zece ani, ca să lucreze în străinătate, mai ales în Spania și Italia, în căutarea unei vieți mai bune. Călătorisem alături de ei în avion, ascultasem discuțiile lor, le văzusem fețele arse de soarele mediteranean, chipuri de muncitori și servitoare, și înțelesesem că rămâneau aceiași oameni cu ținte mărunte de viață, împinși de sărăcie spre zări străine, dar trăind acolo la fel ca în satele lor natale, conservându-și obiceiurile și coordonatele etnice. Întâi plecase unul, care își chemase un frate, doi, apoi verii, care și-aduseseră nevestele și copiii, formaseră comunități, biserici ortodoxe, amânaseră pentru un viitor necunoscut speranța întoarcerii acasă, dar nu o abandonaseră niciodată și ridicau din umeri când constatau că fiii lor nu mai știau să vorbească românește și nu știau mai nimic despre țara lor de origine. Cunoscusem câțiva dintre acești dezrădăcinați, rude ale unor prieteni, al căror vis suprem era să se întoarcă în satul lor, să construiască o vilă pentru ai lor și să se plimbe duminica pe ulița mare în mașina adusă din străinătate. Curentul cel mare al fatalității îi înghițise pe toți, odată cu visurile lor, fără a ști pe ce țărm avea să-i lepede vreodată. Dar Ana era croită din altă stofă, era o aventurieră. Răzbise pe un drum individual, prin propriile puteri și nu avea de dat seamă nimănui. Pentru ea, ieșirea din mediul umil fusese o evadare, o oportunitate de a accede la un nivel de viață superior. Se adaptase, se transformase într-un produs al lumii noi și se bucura din plin de asta. Plătind prețul. Pentru că întotdeauna este unul. A fost o clipă când am crezut că m-am înșelat: Ana scoase din geantă pașaportul , ca să ne arate fotografiile băieților ei. Îi trecuse în pașaport ca să poată călători împreună cu ea. Vorbea despre ei cu un sincer orgoliu matern, despre încântarea de a-i vizita, de vreo două ori pe an, despre cadourile și banii pe care li-i oferea, despre intenția ei de a-i aduce aici - irealizabilă în prezent (doar o singură dată îi adusese cu ea, pentru două săptămâni, căci muncea toată ziua și nu putea să-și petreacă prea mult timp cu ei). Ne priveau din fotografii doi băieți, de zece și doisprezece ani, slăbuți și absenți, cu ochii resemnați ai copiilor abandonați. Mi-am amintit instantaneu de campaniile televiziunilor și ale presei, foarte intense în ultima vreme, care dezvăluiau cazurile dramatice ale copiilor care sufereau de pe urma absenței părinților plecați la muncă în afară, cazuri - nu unul, poate zece, douăzeci! - de copii care își luaseră viața, spânzurându-se în casa sau în grajdul bunicilor bătrâni și neputincioși sau ale unor rude nepăsătoare, care se văzuseră obligate să-i îngrijească. Și acestea nu sunt fantezii ale vreunor jurnaliști, ci tristul adevăr, adevăr care nu se vede, nu se spune sau nu se vrea să se spună; sau despre destinele altor copii care, din lipsa afecțiunii materne și paterne, cresc roși pe dinlăuntru de o suferință mută, o dezamăgire încrustată în rădăcina vieții lor, ale cărei consecințe sunt deja notabile: frustrare, depresie, izolare sau, pe de altă parte, furie, inadaptare, violență... Nu știam nimic concret despre copiii Anei, nu ne spusese nimic despre tatăl lor, nici de vreun soț sau prieten și, desigur, nu am întrebat-o. Cine eram eu ca să o judec? Pe ușă intrau și ieșeau continuu clienții localului. Evitau respectuos să-și fixeze privirile asupra noastră; prezența noastră aici nu surprindea și nu incomoda pe nimeni. Era cald și era bine. Cafeaua își făcuse efectul. Vocile și râsetele se uneau într-un fond sonor monoton și plăcut, se auzea clinchetul paharelor, aroma băuturilor și a mîncărurilor se amesteca într-o atmosferă familiară și primitoare. Bucureștiul era foarte departe, Córdoba la fel. Din tavanul tejghelei, enormele șunci, cârnații și ardeii cei roșii zâmbeau - simboluri casnice ale abundenței. O neaștptată undă de pace interioară mă luă în stăpânire, topindu-mi neliniștile, și viața îmi apăru dintr-odată altfel, frumoasă și înțeleaptă, urmându-și scopurile misterioase pe care ea singură le știe. Ospătarul ne aduse ciocolata cerută. Toate gândurile mele se volatilizară, mă simțeam ușoară, desprinsă de toate; inima mi se deșteptă din letargie. Am privit obrajii rumeni ai Anei și ai Marianei, ochii lor vii, șuvițele legănându-se la fiecare cuvânt și m-a mișcat surprinzătoarea nevinovăție pe care am citit-o pe fața lor, o inocență profundă, care ieșise la lumină în acel moment ca să mi se reveleze. Vorbeau de pantofi, de bijuterii și parfumuri, captivate total de subiectul acesta și de altele de același fel, pe care fetele întotdeauna le abordează cu interes. Mariana îi mărturisea remușcările pentru că își lăsase soțul singur, îi anticipa gelozia - imaginară, desigur, erau proaspeți însurăței - teama de a nu-i fi lăsat destulă mâncare gătită și destule cămăși călcate. M-am integrat în această conversație lejeră. Ne-am despărțit de Ana la șase dimineața, în gară. Ne-am dus la Córdoba, unde ne-am îndeplinit îndatoririle și am vizitat minunile pe care acea regiune le oferă cu generozitate. A fost, fără-ndoială, o experiență de neuitat. Dar nimic nu mi s-a imprimat cu aceeași putere în conștiință ca acea primă noapte petrecută în Spania, într-un bar din Madrid, unde nu am luat contact cu convențiile Spaniei turistice, nici cu cele profesionale care mă aduseseră acolo, ci cu o frântură de viață autentică și tulburătoare. Dovada este că, la întoarcerea acasă, am insistat să aduc cu mine o uriașă șuncă - jamón serrano - care nu mi-a încăput în bagaj și a trebuit să-mi cumpăr o altă geantă, iar apoi m-am temut, până la București, că nu voi putea trece cu ea prin vamă. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy