Vecina mea, Mirandolina, avea o sumedenie de boboci frumoși cu puf gălbui, cărora le plăcea să ciupească firicele plăpânde de iarbă și să facă baie de soare, chiar dacă soarele în această perioadă a anului are „dinți”. Și aici deschid o mică paranteză! Oricât m-am străduit să număr dințișorii soarelului, n-am reușit și îndrăznesc a spune că cei din lumea adulților sunt în eroare, când spun că soarele are dinți. În fine, boboceii vecinei, trebuiau păziți, ca să nu-i fure cioara, așa că, eu m-am oferit benevol să-i păzesc, cu scopul ca aceast gest s-o înduioșeze pe vecina și să nu mă pârască la doamna educatoare pentru că i-am spart geamul cu mingea! Scopul scuză mijloace, nu? Dar, pst! Păstrați secretul!
Așadar, stăteam lângă bobocei pe iarbă și fredonam cântecul meu preferat: „Vine, vine primăvara”, după care urma un alt cântec: „Ploaia cade, iarba crește...”, dorindu-mi de parcă să vină ploia, ca să merg acasă și să urmărec programul de desene animate pe Cartoon Network. Ce-i drept, razele palide ale soarelui purtau lupte cu norii plumburii, însă aceștia nicidecum să înceapă să plângă cu lacrimi de ploaie. Începusem să mă plictisesc de-a binelea.
Pe lângă toatea acestea, un bobocel mă enerva la culme. I-am spus să stea cuminte, lângă frații săi, ba chiar m-am și răstit la el. Dar, nu m-a ascultat. A pornit-o „hai-hui pe-o ureche”. În gândul meu, așteptam să vină și să-l ia cioara. Dar, ce va spune vecina?! Așa că, am pornit după el. Însă, era prea departe ca să-l mai pot ajunge. Așa că am luat un băț și l-am zvârlit în direcția bobocelului. Și să vedeți minune... L-am nimerit! Eram așa de mândru de sine! Când va venii vecina, toți boboceii vor fi la număr și mă va crede băiat cuminte. M-am apropiat încet de el. Dar, n-a mai mișcat. L-am lipit de obraji și l-am lăsat să mă ciupească. N-a reacționat.
Cerul s-a înnourat. În zare se vedea chipul vecinei, ca o umbră, apropiindu-se de noi. Bobocelul, nu scoatea nici măcar un „piu”. Eram speriat. Vecina s-a apropiat tot mai tare. Dar, văzându-l cu bobocelul în brațe, n-a putut să-și ascundă satisfacția:
- Într-adevăr, te-ai făcut băiețel cuminte! Nu știam că iubești așa de mult boboceii. Te las și mâine să-i păzești. Iar acum, hai repede, să-i ducem acasă, până nu începe ploaia.
Eram zăpăcit și nu îndrăzneam să scot nici un cuvânt. Eram sigur că bobocelul murise. Și atunci, s-a întâmplat ceva neobișnuit. Bobocelul, a început să-și miște ochișorii. L-am lăsat din brațe și s-a îndreptat spre mulțime. Se legăna ca un om beat:
- Nu-i nimic. O să-și revină. L-ai strâns prea tare la piept. Boboceii sunt fragili.
Da, și-a revenit. Dar, nu pe deplin. Șchiopăta. Mi-am dat seama că amețise de durere. I-am rupt piciorușul cu bățul. Apoi, de unde era să știu că boboceii sunt fragili! De-abia împlinisem atâția ani câte degete la mâna stângă, sau la cea dreaptă (pentru că e totuna) și abia de la toamnă voi pleca la grădiniță.
Nu știu dacă a observat vecina că bobocelul șchiopătează, căci am rupt-o la fugă și-ntr-o fracțiune de secundă m-am refugiat în brațele mamei.
Tocmai atunci începuseră să cadă și primii stropi de ploaie.