agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-07-27 | [This text should be read in romana] |
Noi oamenii gândim cu gura și animalele cu botul. Oamenii gândesc în timp ce deschid gura și nu mai gândesc atunci când închid gura.
A gândi înseamnă a trezi la viață o voce și un sunet uitat. Gura din capul meu vorbește. Și ținutul din obrajii mei orbește. Gândirea meanu se vede.se aude. Când se gândește în șoaptă nu se vede. Dacă pui degetul, o simți. Unii gândim cu ochii. Când ținem ochii închiși poate că vorbim mai bine. Poate nu mai vorbim deloc. Tăcem. Casa îl încurcă pe vânt. Nu poate trece. Casa nu se poate apăra de vânt. Lemnul nu se poate apăra. Și blocurile îl încurcă pe vânt. El înoată printre blocuri, se mlădiază, se odihnește pe pervazul ferestrelor. Uneori intră nebănuit de nimeni în apartamente și le trântește ușile. Apoi se ascunde ca și când nimeni nu e vinovat. Când bate el ferestrele se închid repede tocmai ca să nu intre înăuntru și să trântească cu zgomot ușile și să mute lucrurile prin casă, chiar dacă nu ești acasă. Atunci el privește de afară. Se încolăcește pe pervaz și privește. Pare că e absent. El vede tot și aude tot și știe tot. Atunci doamna Lenke înjură cu voce mai tare ungurește. Știu eu de ce, zice ea. Apoi începe invariabil aceeași poveste. Odată mi s-a spart oberlihtul de la bucătărie din cauza vântului. Mi-a căzut și ghiveciul cu mușcate și nu s-a spart. Atunci a plecat Wagner. Au venit trei pardesie negre lungi. I-am văzut vesta roșie sub ceafă aplecându-se sub cercul unei lanterne aprinse care călătorea pe spinarea lui arcuită. Nu am mai auzit nimic de el. După doi ani, am primit o carte poștală pe care era scis ceva în rusește. Doar numele lui era scris românește. N-am înțeles nimic. Am pus-o pe pervaz, sub ghiveciul cu mușcate care-mi căzuse. A doua zi dimineață am uitat de ea și am udat florile. Cerneala fugise și înota în picături mari de apă. Ochii violeți ai literelor se ascundeau. Am păstrat-o câțiva ani, într-o batistă veche de mătase cu zorele move și roze. Când bate vântul și trântește ferestrele ți se roade mintea, zice doamna Lenke. Pentru câ vântul intră prin urechi, pe sub piele și nu lasă urme vizibile. Numai înainte de a muri vezi că ai un labirint gol în creierul ca un miez de nucă costelivă. Ochii sunt vinovați pentru că ei văd, dar asta nu se vede din cauza lumânărilor aprinse seară de seară pe dulapuri sau pe mese. Vântul apare de nicăieri, ca un păduche de carte. Păduchele de carte este mic și roșu și apare când nu te aștepți și la lumânare, dintre filele cărții iese la lumină. Merge bezmetic, se oprește la fiecare trei pași se uită și vede tot. Dacă bănuiește că e desconspirat de lumină, se preface mort și intră la umbra paginilor cărții. Păduchele de carte, ca toți păduchii trebuie strivit de cum a fost desconspirat. Doamna Lenke îi înjură românește pe toți păduchii și pe toate mamele păduchilor care au putut să zămislească păduchi de toate felurile. În spatele blocurilor din fața casei doamnei Lenke nu este nicio direcție. Grădini de zarzavaturi fără sfârșit și fără garduri, verzi, cu flori mici și urâte înfipte din loc în loc pe bâte move de lobodă bătrână. Câte un păr cu pere târzii de noiembrie ruginit la subrațele întinse larg din cauza mușciului care ține umezeală. Verde greu de vară până când privirea obosește să vadă această culoare și refuză să o mai vadă. Linia orizontului spintecă privirea în două culori. Acolo verdele se oglidește în cer și cerul îndeasă verdele spre sub pământ. Ochii refuză să mai privească această culoare ce devine din ce în ce mai palidă spre fabrică. Acolo lobodele bătrâne se transformă în mărăciniș și cerul în praf alb pe frunze și pe roșiile din grădini. Când sub peri zac frunzele îngălbenite în iarba obosită de atâta verde parcul din fața școlii se umple de glasuri de copii în fiecare an în aceeași zi. Arțarul din parc este mereu mai ciudat. Și teii. Ei înverzesc înaintea tuturor arțarilor și tuturor teilor din oraș. Și asta pentru că parcul este foarte aproape de capătul orașului. Și pentru că pe gardurile școlii crește măcriș care nu-l lasă pe vânt să circule nestingherit prin clase. Măcrișul este primul care devine roșu. El este bătut primul de vânt. Crește în ochii gardului de sârmă împletită din jurul terenului de sport al școlii. Gardurile sunt înalte. În curtea școlii sunt cișmele din țeavă neagră ca o barcă împunsă de harpon în multe locuri. Când te apleci să bei apă simți în spate vântul în măcriș. În primele două duminici copiii se strâng în curtea școlii cu sacoșe mari de fâș rezistente în mâini care zdrăngăne stânjenitor la mers. Se face apelul. Un băiat cu șnur galben în piept este lăsat să strige niște nume de pe o hârtie dictando. Borcanele goale sunt numărate. Apoi sticlele. Sticle și borcane. Nu ai zece borcane, zice șnurul galben. Duminica viitoare vii cu zece sticle și borcane și face un x mare în dreptul unui nume. În fiecare an clasele se întrec în cine colectează mai multe sticle și borcane goale. Sau saci de melci. După ce dai jos eticheta de sfeclă roșie sau varză roșie murată poți să le duci la magazin și să îți dea bani la schimb pe ele pentru feliile de pâine neagră numărate la magazinul de pâine. Le pui în pungă cu grijă ca să nu le spargi. Nu toate vânzătoarele vor să ți le primească. Trebuie să le vorbești frumos altfel nici nu te văd și trebuie săle întrebi de trei ori dacă primesc sticle și borcane la schimb. Văd un copil la coadă la pâine. În pumnul drept are monede în cel stâng o plasă goală. Din buzunarului pantalonului de trening bleumarin de nylon scoate două bucățele de hârtie tăiată dreptunghiular cu chenar negru. Scrie PÂINE sus apoi mai jos cartelă, 6 persoane. Luna trebuie completată de vânzătoare. Cuțitul cu zimți ondulați se înfige adânc în carnea neagră și acră a pâinii. Copilul se bucură, un zâmbet îi luminează privirea încălzind-o pe cea a vânzătoarei de la pâine Persida. Bucuria că a apucat pâine pe banii luați pe sticle și borcane îi fac inima să tresalte. Transpiră la tâmple. Nu îl mai ceartă nimeni că a pierdut un leu când a spart sifonul umplut la nenea Sandu. Când teii din oraș îngălbenesc doamna Lenke începe să facă focul în bucătăria de vară. Nu se mai poate sta acolo de căldură. Nici ea. Își pune scaunul vopsit cu vopsea verde lângă canalizare, cu fața la șosea. Urmărește persoanele care trec în sus și în jos, care târă praful și îl mută dintr-o parte în alta a orașului. Pe încălțări și în ochi. În tinerețe stătea la Martha Singer, o săsoaică mare și grasă care se umfla de pâine și plângea. Apoi i se umflau ochii în cap și i se făcea rău și se ducea să verse. A stat la ea în chirie. Era bună tante Singer, zice doamna Lenke uneori, dar era foarte curioasă. Îi urmărea pe toți de pe stradă din dosul ușii cu vizor. Într-o zi a rămas mirată că nu mai vedea ce vedea de obicei la ușa moșului Hans. În spatele geamului rotund al ușii de la intrarea lui în casă a văzut ceva mare, rotund și rozaliu sub care atârnau așa ca două mărgele mari ca niște bile. Tante Singer nu s-a mai uitat la geamul lui moș Hans după ce vecina lui i-a spus ce era mare și rotund și rozaliu. Maică-mea era nebună, zice doamna Lenke. Își făcea bagajul și pleca pe stradă. Unde pleci, mamă, o întrebam eu. Acasă. Iar taică-meu la fel. El pleca la gară. La două săptămâni îl găseam cu valiza goală în gară. Pleca acasă. Apoi au plecat amândoi fiecare acasă la el. Privirea se odihnește acum în față într-o farfurie cu ciorbă de fasole. Își ostoiește sufletul. Lingura bate cadențat porțelanul în drumul spre gaura gurii. Clopoțelul răsună peste măcrișul roșiatic și peste curtea școlii. Detașamentele se încolonează. O fată vine în pantofi, cu șosete flaușate și cu un pulover de lână gri. În mână îi flutură o pungă. Pungile altora atârnă grele. În ea are un borcănel cu magiun. S-a prefăcut că și-a uitat mănușile ca să reușească să îl pună în plasă. Mama și tata în aceste dimineți pleacă foarte devreme la serviciu. Burta îi cântă stingherită doar de gândul plasei care îi atârnă de un colț în mână. Orele nu încep în următoarele patru cinci săptămâni. Detașamentele de elevi stau înghesuite în autobuzele oprite pe trecerea de pietoni din fața școlii. Soarele fâlfâie printre scaunele autobuzului. Fum gros intră prin toate încheieturile dezbrăcate de carnea de fier ale autobuzelor. Vor fi duși departe, la cules de coacăze negre. E abia 1 octombrie. Tăcutele străzi pleacă și ele o dată cu autobuzele care îi duc pe copii departe, acolo unde se coc multe coacăze pentru dulcețuri și gemuri. Un autobuz oprește brusc între strigătele speriate ale copiiilor din el. Pașii șoferului coborât pe asfalt se aștern între strigătele lor. O fată din clasa paralelă se ridică de pe asfalt, își strânge părul la ceafă, pistruiii ei se roșesc. Ajunge din urmă autobuzul oprit brusc și se urcă din nou în el. Nimeni nu știe în afară de noi de acea trapă deschisă. Tufele de coacăze sunt înalte. Și urzicile sunt la fel de înalte sau poate chiar mai înalte. Urzicile devin obraznice după ce mușcă de câteva ori pielea, își arată moațele mai înalt decât vârfurile coacăzului. Perii urzicători se lipesc de degete și le mușcă, le umflă roșii. Limba linge altfel locul după ce cunoaște mușcătura pișcătoare a urzicii de săptămâni, de dimineață până seara. Urzicile sunt verzi ca otrava. Ciorchini mici negri le atârnă de subrațul fiecărei frunze, cu împrumut. Urzicile cresc coacăze negre. Le hrănesc cu lapte de urzică. Aș, m-a urzicat spune Ileana. Iau câteva coacăze negre pentru sora mea mai mică. Normele sunt înghițite de caietul dirigintei, o profesoară de sport mică și vopsită roșcat ca o vulpe sub formă de liniuțe. Coacăzele stau în lădițe pe pat de frunze verzi ca să nu curgă printre burțile sparte la jumătate ale lădițelor de lemn înnegrit. Coacăzele strepezesc întâi dinții, apoi privirea după câteva săptămâni buzunarele pe dinafară și tururile pantalonilor. Ca și anul trecut merele mari și galbene de export sau prunele de acum doi ani și poate de anul viitor. Se agață de colțurile gurilor și atârnă până la urcarea în autobuz. Sau poate acolo stă magiunul de pe felia de pâine mâncată între tufe. Ileana, de ce nu stai aici cu noi, întreabă Elena, din grupul colegilor. Am mâncat deja, răspunde Ileana. O tufă înaltă de urzici știe. Niște ouă fierte și chiftele prăjite atârnă pe niște farfurii metalice emailate vopsite cu verde pe dinafară. Mirosul lor uitat de mult timp se cocoloșește în nările verzi ale Ilenei. Norma de azi e mai mare decât cea de ieri, zice Ileana. Suntem amenințați cu nota scăzută la purtare de tovarășa dirigintă. Diriginta și profesoara de matematică, Grozăveasca, duc la autobuz câte două pungi pline de fructe în găletușe. Anul trecut duceau mere galbene de export. Ploaia cade în continuare ca și în ultimele două săptămâni de practică agricolă. O burtă se vede rotundă ca o oaie grasă ieșind de sub cămașa albastră cu mâneci scurte a șoferului de autobuz. Burta închide chepengul. Un huruit bagă din nou fumul negru și gros în autobuz. Sucul coacăzelor negre este pentru un stomac gol o licoare care roade creierele în fiecare septembrie-octombrie. Volanul mare al autobuzului are găurele, ca și cișmeaua din curtea școlii. Îi atinge burta la fiecare răsucire de mâini roșii umflate la degete. Hai aruncă-te îi zice șoferul unei babe care așteaptă să urce în autobuz cu două plase de rafie legate între ele cu sfoară și care miroase a brânză. Baba îi lasă acolo o monedă pe bord și coboară după cinci minute. Copiiilor nu trebuie să le spui că cel mai iubit dintre fiii acestui popor i-a trimis aici și că el este unul foarte bun, pentru că ei cred și devin pitici, nu mai cresc, iar sângele coacăzelor băltește în creierele lor toată viața, nu mai roade. Nici oamenilor mari nu trebuie să le spui asta pentru că ei știu foarte repede că sunt mințiți și atunci ei se schimbă la față și devin copii, apoi pitici, și se pierd în mulțimea celorlalți oameni mari și apoi mor pitici. Uneoi mor subit, dacă spun că sângele coacăzelor le macină creierele și le roade. Dirigintele așteaptă lângă lăzile normate pe elev. Le numără de 10 ori. Un bărbat necunoscut cu cravată sub un pulover verde le numără și el. Apoi strâmbă din nas. Ieri a fost mai bine, zice el. Azi a plouat toată ziua, răspunde diriginta. Diriginta se apleacă să-și curețe adidașii de noroiul de pe tălpi cu o crenguță de coacăz negru în mână. Necunocutul înjură de mama tutoror ploilor și noroaielor, a mâinilor care nu strâng cât trebuie coacăze negre și a normelor neraportate de două zile agronomului șef. Elevii înjură și ei școlărește de mama tuturor dirigintelor și agronomilor șefi care nu-i lasă să ia acasă nicio coacăză. Îi caută în plasele goale și în buzunare. Nu îl cunosc pe cel care se spune că l-ar iubi foarte mult decât din televizor două ore pe zi și din difuzoare. Într-o vară, pe la sfâșitul lui iunie au fost duși de un autobuz la un mausoleu al eroilor din Primul Război Mondial. Acolo l-au așteptat pe cel mai iubit dintre fiii poporului lor. Pe care toată țara îl invidiază pentru iubirea necondiționată care i se arată. Soarele este în oasele picioarelor lor un ascuțiș de topor și pripor în stomacele lor goale de dimineață. Sendvișurile baligă. Un elicopter este așteptat să treacă pe deasupra capetelor cu fundițe și șepci albe la câteva sute de metri înalțime. Nu au scaune. Zvonurile circulă încet. Cadranele ceasurilor de la mână ard în soarele torid de vară de nerăbdare și cu foame, nescăpând nicio ocazie de a arde privirile care îndrăznesc să se urce în sus, după vreun elicopter. Se agață de fiecare picătură de apă băută pe ascuns de tovarășa dirigintă care e preocupată să o înjure pe mama tuturor ceasurilor care se scurg prin cadran pentru că ea a zămislit totul. Osemintele soldaților căzuți își astupă urechile și tac. Diriginta se întoarce, își înalță capul și strigă vă spun categoric, pentru ultima oară, ați venit aici ca să fiți cuminți, nu să vă bateți cu stegulețe și cu sendvișuri. Vă spun categoric. Tu, ce faci chiar aici în fața mea, se iră ea. Își lipește plesnit deodată ambele palme devenite tambur de obrazul primului elev de lângă ea care mânca un sendviș. Nu aveți voi până nu trece elicopterul să mâncați nimic. În colțul fâșiei ce ține loc de gaura gurii face mereu o spumă alburie. Pe la ora patru după-amiaza autobuzul a oprit la autogara din oraș. Stegulețele roșii sunt rupte și aruncate aiurea pe stradă. Unii mănâncă niște sendvișuri salvate. Traseul elicopterului s-a schimbat în ultima clipă.duminica liberă s-a dus și ea cu elicopetrul și cu stegulețele roșii cu seceră și ciocan încrucișate care așteptau poate să fie puse în cui. Copiii cântă în fiecare zi în autobuz la întoarcerea din practică : Pentru pace și popor Ne bătem în dormitor Ne bătem cu pernele Să nu doarmă fetele Pentru pace și popor Ne bătem în dormitor Ne bătem cu castraveții Să nu doarmă nici băieții Pentru pace și popor Ne bătem în dormitor Ne bătem cu levierul Să nu doarmă nici șoferul Olarioriorio Olarioriora Olarioriorio Olara. Autobuzul plin cu copii care stau și în picioare se hurducăie. Șoferul aude cântecul și zâmbește uneori. Sunt veseli. Ilenei îi cântă și burta. Visează. Genele ei despică picăturile de ploaie. Doi băieți i-au aruncat un șarpe în față. În iarbă. Șarpele s-a ondulat urât. Nu a țipat ca alte fete. Elena îi spune că nu face nimic, nu face nimic, este din plastic. Ileana nu mai visează cu gândul la ploaie. Picăturile sunt multiplicate de zeci de mii de ori, ca frunzele de urzică și cele de coacăz negru. Un ciorchine cu două boabe negre îi zboară pe la urechea dreaptă. Na, mănâncă și tu ceva azi. O vrăbiuță pică la picioarele ei moartă. După câteva săptămâni ochii refuză să mai vadă negrul coacăzelor, gaura gurii refuză sângele lor între dinți și linsul bășicilor de pe pielea urzicată devine monoton. Tălpile pantofilor refuză să mai primească coacăze sau mere sau prune călcate în picioare de ieri de alaltăieri. Diminețile se liniștesc ghiozdanele atârnă greu de cărți și caiete. Doamnă Lenke, cum faci ciorba de fasole, întreabă Ileana, că seamănă cu cu cea pe care o face mama acasă. Doamna Lenke ridică din umeri și intră în casă. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy