agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-08-09 | [This text should be read in romana] |
Pasiune.
Și câteva minute nu mai scrii nimic în plus. Asculți doar muzica dincolo de huruitul trenului, în jur se zbenguie câteva voci purtătoare de nebunie, un vacarm al corpurilor ignorând nevoia de liniște, priviri planând pe deasupra colinelor. Departe, munții își păstrează tăcerea și te îndeamnă să ieși din strâmtoarea minții, să te arunci în viața terifiant de verde, în singura pasiune temperată, o pasiune fără violența impulsului, fără mișcările tectonic-distrugătoare. O stație. Și la capătul vagonului surâde un bărbat înalt, te salută cu o elegantă impertinență, ai fi ipocrită să te faci că nu vezi, îl privești larg, cu o blândețe tăioasă, da, paradoxal, așa cum se întâmplă ori de câte ori cineva îți inundă spațiul, fie el și al orizontului îndepărtat. Necesitatea de a te înconjura de aer, de teritorii deschise, luminate până când te dor ochii. Senzația că lumina te sfâșie pe dinăuntru, cu o splendoare abandonantă, ca dragostea. Taci, nu despre dragoste ai început să scrii, nu despre... Privirea se înalță, pe deal, în dreapta, o biserică albă, și recunoști iarăși în tine o pasiune pentru tot ce este alb – aici te-ai contrazis, ai spus că nu despre dragoste scrii, dar primul tău cuvânt acoperă totul, până și turla bisericii. Patimile îngropate sub cruce. Trenul neclintit. Femeile de alături sporovăiesc despre plăcinte și nepoți. Te izbesc din memorie mirosuri. Mirosul de tarte și de dovleac copt, mirosurile în care creșteai zilnic, de la trandafirii care împrejmuiau gardul sărăcăcios, până la cel de vaselină de pe ușile părăsite în capătul grădinii, lângă magazie. Și mirosul apei, când o luai în pumnii și îți spălai fața. Te ia amețeala, vârtejul instantaneu care tulbură ochii, peisajul se blurează, palpitațiile îți atrag atenția că ceva acolo e încă irespirabil, sau poate încă dureros, mâna tăiată în geam, sângerând, plină de sare, să oprească hemoragia. Să înduri alături de celălalt, împreună cu celălalt orice durere, dincolo de limite, să anesteziezi, să preiei în tine suferința lui, spaima sau vidul, să le porți, să te adâncești și să te ridici cu toată lava din muntele memoriei. Să duci mai departe, în locul lui, ce nu mai poate fi dus. Oprești tumultul, oprești câteva secunde și respirația, ochii deschiși larg. Un tânăr avocat, pe scaunele din față, dezbate contracte. Tu privești (primești?) morții direct în stern și le redai locul, oriunde ar fi el. Stagnare. Nevoia subită de desprindere. Să pleci, să atingi cu adevărat alți oameni, alte case, alte străzi, să scrii, să îți revezi pasiunile înalte și pasiunile minuscule, să îți limpezești inima și câteva rochii în apele de izvor. Nu contează pe cine lași în urmă, astăzi nu mai contează. Telefonul rămâne mut, rămâne surd, rămâne inert. Nu mai dorești niciun mesaj, de niciunde. Cel puțin astăzi. Mâine este deja altă deschidere, alt sens. Vagonul 3. Exact în minutul când îți doreai intens mișcarea, chiar și zborul, trenul s-a desprins. Nicio gândire magică, simple coincidențe care îți deschid ochii și te bucură pentru câteva secunde, cum a fost și alegerea acestui drum. Două întâmplări care păreau paralele, care păreau imposibil de atins, s-au regăsit într-o aceeași matcă. Important este că le-ai dorit. Ce miraculeux objet du désir... imposibil de stins dorințele, imposibil. Atunci abia ai încheia contractul cu viața. I-ai spune chiar și tânărului avocat să se mai gândească o dată înainte de a răspunde la telefon în mijlocul călătoriei, cine știe ce coincidență benefică pierde în timp ce mintea îi este prinsă de imperativul unei afaceri. Cine știe ce miracol sau ce dragoste pierde dacă nu privește măcar în jur. În el însuși nu mai are timp. Lentoare. Trenul ăsta se mișcă de parcă ar înota împotriva curentului. Tren sau vapor? Iar cochetezi cu croazierele sau cu locuințele oceanice. Revino la peisajul de acum, realitatea cea mai frumoasă, frumoasă pentru că o trăiești intens, o simți în unicitatea ei. Dacă ai întinde mâna, ai putea mângâia iarba de dincolo de șine, ai aluneca prin zmeuriș, te-ai înfrupta. Tellement enfantine, tellement... Ce îți mai plăcea, copilă fiind, să te pierzi prin păduri, spre disperarea alor tăi, nu îți păsa unde te duc cărările, tocmai pe cele stinghere și cât mai neumblate le căutai, tocmai prin locurile ascunse, sperând să fie descoperirea ta. Iluzie. Așa cum a fost și aceea că în dragoste ești singurul descoperitor al celuilalt. Nu a existat nimeni înaintea ta, nici după nu va mai fi. Frumoase închipuiri ale copilăriei, incerte descoperiri ale maturității. Stânci. De aici nu ai mai pleca. Toată cufundată în verde incandescent, ești una cu munții, chiar dacă scaunul confortabil pe care stai este în roșu-și-negru (tot citești tu întruna despre pasiuni, despre eros și thanatos, desfată-te acum), iar masa-tăbliță pe care ți-ai pus netbookul (alb, să accentuăm evidența) te ajută doar să îți sprijini încheieturile. Esențial este că ții coloana dreaptă. Nu poți altfel. Și chiar dacă munții nu ți-ar simți măduva învolburându-se, tot nu te-ai întoarce. Pasiunea de a călători. Singură. De la 3 ani. Vagonul 3. Simple coincidențe. De la passion. Coperte albastru-indigo. Citești și recitești, captivată de – sau captivă în - text. Întotdeauna ai citit așa. Întotdeauna ai iubit așa. Pesemne așa poți trăi. Se derulează instant tot ce ai iubit și poți iubi. Lași privirea pe fereastră uneori, să se bucure, sau pe claviatură, să reușești să scrii măcar câteva rânduri, deși știi, de la cinci ani știi, că niciodată nu o să poți transpune cu fidelitate ce este aici, în mintea și sufletul ăsta. Îți spunea și el cândva, în timpul unui concert de jazz, că e păcat că nu scrii și nu te poți arăta lumii așa cum ești. Avea dreptate, în felul lui, numai în felul lui. Așa cum percepe el lumea. Pentru că nici el, deși te vedea îndeajuns de bine, nu te-a putut păstra. Și atunci, à quoi bon? Sufletul, ca și scrisul, rămâne. Dar nu pentru oricine. Nici măcar în numele dragostei. Și în seara aia ai făcut un legământ, fără să știe. Te vei arăta atunci și numai atunci, acolo și numai acolo, unde celălalt chiar vede totul. Și a doua zi vei muri liniștită. Așa răsună vocea râului, acum, în timp ce însoțește trenul. Va urma? Probabil după ce vei mai liniști taifunul de gânduri. Când inima va fi așa de senină, încât nici lumina solară de pe marginea râului nu o va putea eclipsa. Vezi, iar te ascunzi exact când începi să te dezvălui, iar nu te poți arăta lumii, scrii în eclipsă parțială de suflet. Chiar acum schimbi persoana întâi cu persoana a treia. Vorbești despre tine sau despre ea, cea invizibilă din tine? Când vei putea scrie așa cum ești, întoarce-te, întoarce paginile în pozitivul lor, ca o peliculă care se transformă pe măsură ce o derulezi. Pozitivul tău, ieșirea la viață. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy