Mare fanfaron mai era și unchiul Fedea, mai ales atunci când stătea de vorbă cu oamenii mai tineri decât el.
Le băsnea niște născocituri, de le credea și singur pe jumătate.
Odată, mergând cu mocănița spre Sighet, zări de-a lungul căii ferate niște stive înalte de traverse.
– Măi, măi vomeni buni! – strigă unchiul Fedea. Ia uitați-vă, aceste șlipere eu le-am cioplit cu... și uitându-se în jur arătă cu degetul spre Ivan Drâmbă – cu bătrânul Petre Drâmbă, bunicul tău Dumnezeu să-l ierte!
Dar spre nenorocul lui mocănița se opri, iar Ivan Drâmbă scoase capul afară și începu să se holbeze la traversele cioplite de bunicul său și de unchiul Fedea.
– Apăi unchiule Fedea, ai cioplit dum’ata șlipere în aia a mă-tii! – spuse râzând Ivan.
– Măi, măi Vanea, asta mi-e crucea!... De te mint să nu ajung la Sighet! – se cruci unchiul Fedea, după care întrebă mirat:
– Da’ ce te-a apucat măi Vanea, de nu mă crezi?... Ce parcă pe șlipere scrie cine le-o cioplit?...
– De scris nu scrie unchiule, numa’ că-s turnate din beton! – răspunse vesel Ivan.