Mi-am scos azi la plimbare gândul cel cuminte prin grădina de la Herăstrău. Îl priponisem în lesă de argint și i-am legat o fundă, neagră, pentru că sunt încă în doliu și nu mi se părea correct să se bucure de ce vede in parc.
Pe aleile întunecate sunt oameni care târăsc în lesă gânduri de toate culorile. Unele sunt mici, abia ițite din frământarea nopții, ganduri premature ce abia respiră libere, forțate să se plimbe la pas prin parc. Altele sunt gânduri bătrâne, albite de frământări și de vesnica problema a pensiilor mult prea mici. Sunt ganduri cu aroma de noapte fierbinte abia incheiata, care n-au parasit inca moliciunea placuta a asternuturilor, ganduri feminine care-si retuseaza machiajul in drumul grabit spre birou.
Sunt si ganduri virile, abia iesite de sub dus, parfumate cu apa de colonie din belsug si stranse in blugi albastri, mulati pe fund si coapse. Acestea din urma pasesc alene pe alei, cu un zambet fugar uitat pe chip, nostalgice sau invingatoare, rememorand cu placere asternuturile noptii ce a trecut.
Gandul meu e cuminte in lesa lui de argint, merge la pas o data cu mine, iar eu il tin foarte aproape ca nu cumva, furat de peisajul celorlalte ganduri colorate si grabite, sa-l ratacesc pe alei. Suntem destul de tacuti amandoi in plimbarea noastra matinala, ne bucuram de o clipa de liniste si de avantajul unei dimineti in care nu te grabesti nicaieri si nu vii de niciunde.
Azi am ales sa scot la plimbare unul din gandurile cele mai napastuite:gandul la tine. Este cel mai oropsit pentru ca, in mod normal, il incui undeva intr-un sertar plin de praf si ascund cheia in buzunarul rupt al gentii. Si asta ca nu cumva sa vada lumina zilei in timpul saptamanii.
Sambata dimineata insa, ii pun lesa de argint si funda de doliu si-l scot la plimbare in parc. Doar 15 minute, sambata de sambata, ca sa ia aer si sa vada cum se comporta oamenii obisnuiti. Cu ganduri colorate, stralucitoare, pe care le plimba la vedere, fara teama de lumina.
Doar eu ma ascund si aleg pentru plimbare aleile intunecoase, pentru ca gandul meu la tine nu e nici colorat, nici stralucitor, nici fericit, nici visator. E un gand mic si prafuit de-atata stat in sertarul sufeltului meu si-a obosit in asa hal incat nici macar nu mai stie sa se uite in jurul sau.
De fiecare data trebuie sa-i povestesc ce se intampla pe alei, sa-i descriu parfumurile diminetii, sa-l ghidez sa nu se impiedice de vreo radacina de copac crescuta prin asfalt. Iar el, nerecunoscatorul, nu-mi spune decat aceeasi poveste pentru care va mai fi pedepsit inca o saptamana: imi vorbeste de tine.
Azi i-am permis in cele din urma sa vorbeasca mai tare. E galagie in parc, niste ganduri tinere au pornit un meci de fotbal dis-de-dimineata si galeria tipa din toate puterile. Eu pasesc alaturi de gandul meu, intr-o lesa de argint cu funda neagra, incet, pas cu pas, secunda cu secunda...si ma gandesc la saptamana ce va urma, intr-un sertar intunecos si prafuit.