agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3548 .



Povestea Trecătorului
prose [ ]
Tăblițe de la Ras Shamra – 5

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Violinne ]

2010-11-27  | [This text should be read in romana]    | 





Fumul ce se ridică pe coșul uzinei e galben, gros și păstos și-l simt pătrunzându-mi în plămâni în rotocoale mici și moi, de parcă aș inspira cremă de zahăr ars. Dacă aș fi pictor, l-aș zugrăvi cu lama cuțitului de pictură în tușe cu unduiri de sienă aurie îmblânzită în ulei de in fiert, apoi l-aș denumi, după un frumos cântec german, “răsărit de oțel în tonuri calde de culoare”.
Muncitorii din uzină calcinează bauxită în cuptoare mari, la șapte sute de grade, până o deshidratează și-i distrug materiile organice; după un proces de măcinare fină și o reîncălzire sub agitare cu o soluție concentrată în autoclave sub cinci atmosfere presiune și alte două sute de grade în alte câteva ore, oxidul de aluminiu trece în soluție de aluminat de sodiu; aceasta, filtrată și separată de noroaiele roșii și de aluminosilicatul de sodiu, ia drumul de hârtie al Chinei. Uzina se hrănește cam cu o zecime din consumul național de energie. Muncitorii din uzină sunt asemeni artizanilor ce turnau bronz în cuptoare uriașe, pe la 1185 I.C.
Oamenii din jurul meu nu trăiesc ci se preumblă într-o scurgere fără rost a timpului; ei trec în cete și sunt alcătuiți din petice gri ca niste efigii de tinichea, se zgâiesc prostește cu ochi galbeni și priviri de gheață pe fețe spoite cu pomezi lucitoare și vorbesc folosind cuvinte pătrate, colțuroase, ce se rostogolesc în zornăit de zaruri mici și necâștigătoare pe lespezi de piatră. Eu nu vorbesc cu ei și mă fac arici, pentru ca vorbele lor să nu mă nimerească din întâmplare, cu muchiile lor reci și zgrunțuroase. Eu nu am unde să fug. Atunci, aleg să nu-i văd; îi dezbrac de învelișul de materie trecătoare și privesc doar suflete. Sufletele lor mărunte ca firul de nisip se mișcă greu, cu picioare umflate de varicele așteptărilor neîmplinite. In mâini târăsc sacoșe grele, cu amintiri; uneori, sacoșele se destramă pe la colțuri de prea mare greutate și din ele curg amintiri care cad ca niște zaruri de sticlă pe asfalt și se sparg într-un nor de scântei de cioburi, ca niște răni deschise în stele căzătoare.
Amintirile sunt uitate.
Pe umerii sufletelor apasă poveri imense ca niște bulgări uriași, și de aceea sufletele merg încovoiate de parcă ar purta toată lumea în spate, transformându-se în coloane de mulți Athos. Privirile sufletelor sunt gri ca și oamenii, și goale; în ele nu sclipește soarele în mărgele de lumină, ci lăcrimează trist vremelnicia. Zâmbetul lor e fals.
Intâlnesc un suflet frumos, blând ca lumina lunii, cu ochi rupți din bolta albastră și cuvinte rotunde ca stelele argintii; prin rănile lui curg amintiri dulci, iar vorbele lui sunt cântec cu miros de ambră. Nu-l cred.
Mă sperii, urc în masină și fug în scrâșnet de fiare.
Alerg spre potecile înguste din pădurea umbrită de mister cu boare de cetină de brad, cu izvoare învolburate, reci și sălbatice susurând ascunse-n pietre ce sclipesc cu entuziasm molipsitor, cu dor să mă afund în desișul verde cu stejari sfătoși, puzderie de castani în floare, ori pini falnici, drepți ca lumânarea, în murmur de frunziș speriat de pasărea cerului ori de vreo sălbăticiune ieșită din inima pamântului, ori să alerg pe covor de flori albastre ca roua, ce cată spre aștri printre coroanele grele de rod ale arborilor falnici, seculari, printre roiuri de fluturi multicolori ca imense buchete de scântei slobozite spre cerul împrăștiat prin frunze ori de-a dreptul printre hățișuri negre de abanos cu miros de verde-putred-pământiu, răscolind tainele sălbaticei pustietăți ce se-nalță ca o punte spre a lega parcă ultimul trotuar al orașului rătăcit în rotocoale păstoase de zahăr ars, de bolta prea îndepărtată si albastră ca o privire senină și tămăduitoare prin care o dată, un suflet de poet rătăcit prin gândul meu ca un zbor de fluture înmiresmat, m-a privit cu o imensă bucurie, când tocmai începusem a uita că viața e poezie și cântec, armonie și mister.
Pădurea nu mai este.
Abătut, mă-ntorc acasă.
Casa mea e un conglomerat obținut în urma unor procese fizico-chimice prin întărirea unor amestecuri omogenizate de liant, apă, agregate și aditivi; pasta astfel obținută din granule bine legate între ele, dă un caracter de monolit, el fiind apoi armat cu plasă de sârmă și bare de oțel și precomprimat. In această casă se află o altă casă, din lemn de cireș, cu fibre axiale de celuloză și lignină aromată, dispusă în rafturi ordonate, pe care tomuri de pilde adună în juru-mi lume aleasă: Philippide, Noica, Proust…
Fiecare filă îmi mângâie sufletul cu slove aurii, luminoase, și fiecare slovă e cântec divin. Cărțile au suflete rotunde, cu priviri în care sclipește luna, și zâmbet cu miros de rășini de chihlimbar.
Timpul se scurge domol, uniform și nedureros iar liniștea e albastră în căsuța mică de lemn din casa mare de conglomerat. Din mersul ei gingaș, plutitor prin roiul de stele aprinse ca opaițe-n noapte, la fereastră se oprește, mirifică, Luna. O cunosc, și-i fac cu mâna: e Coyolxauhqui, nume dificil de pronunțat pentru noi, și care în traducere înseamnă „Cea Pictată cu Clopote”. Ea-mi aduce povești auzite sus, la stână, pe coama azurie a Muntelui Frumos unde văzduhul se sprijină pe uluca gardului în timp ce nori bizari se rătăcesc în ploaia de stele risipiți printre stânci golașe cu piscuri obraznice si povârnișuri amețitoare, acolo unde floarea de colț e la ea acasă, fragilă și stingheră, albă și blândă ca un cântec de dor doinit la buciumul straniilor depărtări; poveștile sunt auzite de la ciobani sfătoși, îmbrăcați în sumane din lână de oaie țurcană și cu clopuri din fetru negru ori căciuli brumării îndesate pe cap peste părul sârmos până-n sprâncenele lățoase încărcate de promoroacă, în fața focului ce zburdă vesel în roiuri de scântei, înălțate ca niște nesfârșite coloane aurii ce sprijină bolta cu toată cohorta ei de zeități celeste, lăfăindu-se în jilțuri de cleștar, deasupra unei omeniri încremenite-n vechi tristeți.
Coyolxauhqui nu mai știe povești noi; ciobanii poartă acum Gore Tex de la second hand și când îi apasă tăcerea, cântă din baterii alkaline niște cântece pătrate care aleargă besmetice peste piscurile semețe, se lovesc de stâncă și se sparg antrenând în cădere avalanșe de cioburi gri si bulgări de granit.
La fereastră apare prietenul meu cel mai bun, Porumbelul Alb, Călător; el știe drumul spre Ras Shamra, țara tăblițelor cu povești rătăcite. Drumul e lung, peste valuri de ape înspumate și întinderi de mări pe care nesfârșite caravane de corăbii hoinare ce răsfiră în vânt pânze multicolore călătoresc sub protecția Zeului Huitzilopochtli, în traducere pe limba noastra acesta însemnând: "Pasărea colibri a sudului", zeu al soarelui, dar fiind în același timp și un ghid al călătoriilor, și purtând încărcătură bogată în mătăsuri chinezești, plușuri moi de cașmir și postavuri purpurii, covoare groase din Siria ori din cele de Modena, candelabre din bronz cu lumânări parfumate și stofe viu colorate din țesături egiptene ori flacoane cu ulei de eucalipt și camfor, pocale din aur și argint și grațioase amfore rodesiene, talgere din fildeș măiestru ornamentate, parfumuri colorate ori găteli bărbătești din argint și aramă, purpură feniciană, leacuri miraculoase sau semințe de cânepă, înaintând agale în valuri de ceață înnecăcioasă ori furtuni dezlănțuite de zei mânioși, din orașele Pontului Euxin ori ale Mării Tireniene, din țara lui Ramses ori a lui Herodot, din Pamir, pe Drumul Mătăsii, din Arretium, Alexandria, Etruria sau Ras Shamra.
Străbat și eu drumul anevoios spre colțul de lume unde visele nu mor niciodată. Din colbul de la Ugarit, adun tablițe spre a-mi căptuși cu ele pereții casei mele turnate în cofraje compactate printr-un complicat proces de vacuumare.
Eu sunt trecătorul care adună tăblițe.
Eu sunt un trecător.



.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!