Mi-am agățat părul în timpul tău. Ascund privirea în zorii făcuți de umbre noaptea. Am uitat să plec din colțul gurii tale, am rămas să mă închin sărutului. Las pradă iubirii atingerea cuvântului lipit de suflet. Întind viața până la ultimul gest recuperat din rănile trupului meu gol și alb, întins fără voie pe pământ, în bătăi necontrolate ale vântului. Mă agăț de ploi să pot săruta din întâmplare iubirea. Mă las furată de vânt să pot atinge pe creștet povestea de dragoste și în final să mă așez în palmele tale. E târziu, alunecă sfinte cuvinte pe numele înconjurat de șoapte în umeri goi. Cuprinde-mă-n brațe și iartă-mi tristețea înfășurată pe față.
Am intins bratele ca un paianjen...nascusem o pânză udă cu durere. Trecem pe ghimpi ca printr-o iarbă plină de verde. Talpa piciorului imi curge lin în ceta iubirii rămase în urmă. Când vreau sa merg, cad. Când mă ridic cobor. Unde mă aflu și de ce mă caut. Iubirea strigă din propia-mi jumătate să-i arăt calea. Încerc să fac parte din viață. Aud pământul cum își strigă dreptul și cum cerul își cheamă sufletul. Sunt între aceste nevoi, jumătate dumnezeire, jumătate închipuire. Rămâne să decidă locul gol ce-a rămas între mine și lume.
Mi-am aplecat privirea spre pământ și mi-am văzut soarta, am atins cu buzele lacrimile împrăștiate de vânt și m-am văzut în oglinda lumii. Toate aceste dureri mă tulbură și mă înalță, căci nu știu să fiu decât o simplă așezare la voia întâmplării, rătăcind poate după fericire. Învățăm să fim oameni, poate prea mult dăruim, poate că prea mult iubim, poate că nu ne ajunge timpul vindecării, poate că e prea puțin univers la cât de umani credem că suntem. Vroiam să mai gust din agonia tăcerii veșnice, vroiam să mă joc suind la cer pământul, vroiam să zac în nemurire cuvinte sacre de iubire....dar, m-am născut silabisând tristețea, luxul de a conștientiza drumul unei lacrimi, momentul când ea înflorește în tristețe și te face om. Deosebit rămâne destinul. Complicată viziune privind în urma mea! Cine să înțeleagă și de ce s-ar complica? Frumusețea acestui nimeni întunecă drumul strălucind de fapt închipuirea că ești. Drumurile par la fel, vântul e același, lacrimile, sufletul...lumina și gândul se schimbă.
Am rămas culoare de alb si de negru, asfințite semne clătinate. Surăsul deasupra privitului tău are miros de viață. De-aș putea să fiu piatră să tac, să nu privesc, să nu simt paznicii din jurul frumuseților...să nu am ochi și nici culoare, o apă să-i spele și plânsul în vuietul munților să-și cânte șoaptele. De-aș putea întoarce timpul m-aș preface în urmele pașilor înainte ca iubirile să ajungă în dreptul meu. Continuă gâtuire a prezentului, sadic e acest șarpe ce-și țipă ura în iubire. Unde să mă duc, când mă duc?
Când vreau sa merg, cad. Când mă ridic, cobor. Unde mă aflu și de ce mă caut? Trec peste ghimpi ca printr-o iarbă plină de verde.
Talpa piciorului îmi curge lin în ceața iubirii rămase în urmă.