Există o veche tradiție în ceea ce privește lupul, privit cu teamă și admirație de oameni. Cei care se îngrijesc de lupi sunt sub protecția Sfântului Andrei. Așa cum Lupul Alb și Zalmoxis se retrăgeau în Muntele Sacru să privească cu durere în inimi cum geto-dacii vor fi înfrânți de romani din cauza trădării, așa mă retrag din calea nenorocului, pentru a putea venera umilința oamenilor.
Lacrimile să le țineți la locul cel mai de cinste. Sfinții plâng pentru spațiul inuman. La răscruci simți punctele cardinale.
În spatele vieții urmele pașilor sângerează. Un intrus atârnă în colțul gurii declarația de dragoste, aceeași pentru toate iubitele. Duc genunchii la gură și ating tâmplele de teamă că nu le mai simt. Frica tremură prin noroaiele prelinse din miezul zilei în miezul sufletului.
M-am născut în timpul tău fără nume. Pe cine păzește rațiunea? În vremea ta vocile-s prea multe, buzele au rol de otrăvire, pământul rămâne ridat și istoric de bun. Gloria rămâne pe pernă. Valurile rămân amintiri, niciodată atinse devin umbre de vise:

o viață rescrisă cu mâna ucisă
lovită - iubită degeaba în vise
de moarte și rost fără noimă cerșește
frumos - demascat în lume pășește
dansat și uitat peste umeri la negru
nebunie - nebună de mână integru
măscărici în băltoace umane, netoții
unde mă aflu?
un adevăr lovește în vânt deghizat
o lume vânează un jalnic păcat.,

E apă și tristețe lumina ce-o simt. În flori de rugăminți, o lacrimă se plânge de frig. Un univers pierdut în mâna stângă, trece Dumnezeu în fugă peste sângele nostru. Uităm să recâștigăm culorile, începem basm după basm, căutăm minuni și fericiri. Nu fericim, nu uimim, nu mergem mai departe. Ne instalăm pe cel mai înalt prag și ținem discursul vieții în fiecare zi. Când plângi, e păcat, când iubești, e păcat, cine tace e posac, pe furiș sub pernă un noroc a intrat. Te lupți cu utopia pe linia continuă, repeți singur în baie ceva despre gustul prostiei. Jocul vieții rămâne mascaradă, actorii lustruiesc cu lacrimile piesele altora. O zdreanță de noapte se lăfăie prin fața mea palidă. Mă trage de păr, îmi spune printre dinți, șuierat și nervos:
de ce te plângi târfă, de ce te plângi hoață de vieți, ai curaj să privești moartea în față? De ce plângi târfă că nu ai vieți, ești o victimă posacă și proastă! Să taci, auzi, să taci! Erai gata – gata să trăiești, erai gata – gata să atingi iubirea. Tu să nu te joci cu mine în mijlocul zilei...auzi? să nu te joci.