Când l-a văzut, a rămas cu ochii fixați, așa cum țintuiești un portret în perete. Albise. Toată înfățișarea devenise, intempestiv, o vreme nămețită și rece. Până și copacii păreau goi și dârdâiau fără de șaluri împestrițate. Trupul acesta, de urs, aducea un miros polar care o făcea să înghețe. Dacă o priveai numai o clipă, aveai impresia că este un aisberg sculptat în forme delicate. Încremeniseră. Două statui din care sufletele ieșiseră odată cu atingerea mâinilor artistului.
Pentru moment, privirile s-au întâlnit, s-au înlănțuit, altfel, de unde să fi simțit topirea aceea uniformă, de parcă soarele pusese ochii numai pe ei și lăcrima de bucurie?!
Același om, cu statură voinică, mustață, ochi pătrunzători, umeri lați. Și întreaga lui viață, într-o valiză. Aproape doi străini. Cine mai știe câte trenuri au sosit, câți călători s-au perindat în timpul când sentimentele lor încercau să se regăsească, pe un peron cât o viață!
Ea nici nu a îndrăznit să se apropie. I se părea că toată lumea îi privește. Iar momentul era mult prea intim. Dacă ar fi atins-o în clipele acelea, ar fi devenit iresponsabilă. Cât de dor i-a fost! Nu-i va putea mărturisi niciodată. Se schimbase mult. Devenise mai aprigă. Privirile aspre o trădau.
I-a urat bun sosit și l-a invitat spre mașină. Ar fi trebuit să o dea la remat, dar, până și tablele astea clăpăuge și decolorate aveau valoare sentimentală. Nu a fost în stare să o abandoneze. Era mașina pe care o cumpăraseră la mâna a doua și plecaseră în săptămâna de miere, la munte, unde se lăsaseră pradă fericirii primare, într-o cabană ruptă de lume. În timp ce reflecta la aceste lucruri, aparent lipsite de însemnătate, simțea un tremolo înlăuntrul ființei și toată armura sub care își tăinuise trăirile părea că se fisurează și se desprinde bucată cu bucată, dezvăluind-o. În tăcerea care le prelungea vraja, doar ei auzeau răsunetul, percepeau acustica gândurilor și a cuvintelor nespuse.
Iată-i, umărul ei drept lângă umărul lui stâng, ca două trepte pe care iubirea pășea din nou, de la unul către celălalt, într-un joc perspicace în care numai ea avea să-i învingă pe amândoi.
A accelerat, poate prea brusc, dar simțea nevoia să gonească, să ajungă acasă și să fie doar cu el. Se simțea privită insistent și admirativ, cu toate că nici ea nu mai era cea care fusese. Anii, fără înduplecare, adăugaseră urme. Formele pline îi dădeau un aer și mai feminin, de femeie generoasă, cu suflet mare, blândă și resemnată.
Goneau gândurile, dorințele, străzile, copacii, fețele oamenilor, tarabele, panourile, vitrinele, casele, grădinile, păsările, norii, poliția, salvarea, nerăbdarea, inimile... Avea senzația că nimic din toate cele care se derulau pe dinaintea ei nu-i mai erau cunoscute, că timpul și locul prin care mai trecuse îi erau străine și doar interiorul mașinii presupunea viața – aceea care, presimțea că, va începe tocmai din această clipă.
Încă nu se dezmeticiseră. Între ei tăcerea era ca o prăpastie pe care o vedeau dar nu o puteau evita. Ar fi vrut să urle de fericire. Dar tocmai fericirea îi interzicea să se manifeste. Acum trebuia să se concentreze, cu toate ispitele, senzațiile browniene, la condus.
În sfârșit!
Odată aflați în holul casei, s-au cuprins. Un sărut sălbatic și uitat de timp le-a smuls buzele. Ea plângea, printre șoapte și mângâieri indecente. Finalmente, omul ei era acasă, omul pentru care jurase, îndurase, suspinase, iertase, era la sânul ei. Puteau să depene ca și când, dintr-un puzzle al întâmplărilor distincte prin care trecuseră, puteau reconstitui anii care trecuseră pentru ei, conștient, în direcții diferite. Și-au dat seama că, de fapt, au trăit din gânduri și că o mare iubire singuratică, disperată, care alerga ca un porumbel mesager, de la unul la celălalt în tot acest timp, iată, s-a întors ca să-i reîntregească.
Ușa s-a deschis ca un hohot de râs puternic. Un băiat înalt, cu privirea ageră și o fată delicată, cu ochi negri, expresivi:
-Tată, te-ai întors?!

(9 ian. 2011)