Azi plecăm acasă, pedagoga e tristă. Vine spre mine și mă cuprinde în brațe.
─ Elena mea, tu zeiță a frumuseții, o să-mi lipsești, draga mea, așa de tare te-ai lipit de sufletul meu. Îi tremura vocea și din ochi curgeau lacrimi.
─ Plângeți? Nu, vă rog să nu plângeți. Eu oricum voi plânge în tren.
Cu o mână îmi mângâie părul, cu cealaltă mă ține de umăr. Era singura persoană căreia i-a păsat de mine. O iubeam. Bunătatea ei avea să mă urmărească multă vreme.
─ Cine mai desenează pe adidașii mei, Elena? Am început să râdem.
─ Nimeni, cine-ar îndrăzni? Nu i-ați curățat, nu?
─ Hai, fugi la gară, te așteaptă fetele. Te rog, Elena, să ai grijă de tine și de mama ta.
Mă ridic în vârful picioarelor, o pup apăsat și întorc privirea să nu-mi vadă lacrimile. Am fugit pe scări cu dorul dorul meu după ea. O vedeam pentru ultima oară, atingeam scările și simțeam mirosul de cămin, un dor ciudat și un regret simțeam prin toți porii. Eram bucuroasă și tristă.
─ Hai fată, îți trebuia o oară să-ți iei rămas bun?
─ Ho, gata. Hai la gară.
─ Auzi? Þi-e rău? Poate că și plângi acum.
Gabi se oprește-n fața mea și mă privește în ochi.
─ Dă-te din drum, ce te-a apucat?
─ O, dar mare filozoafă ești. Se vede că regreți plecarea de-aici. Spune-mi, să nu mor proastă, ce regreți Elena?
─ Nu regret nimic, Gabi, experiența de aici va fi vreodată de folos. Consider că ne-am maturizat.
─ Ce?
Gabi ridică tonul provocator, începe să gesticuleze disperată de cuvintele mele, se poticnea în fraze ce nu le dădea de cap.
─ Ce e folositor în porcăria asta trăită doi ani?
─ Gabi, ești ridicolă! Chiar chiar dacă aici n-ai făcut decât să înjuri ai simțit, totuși, o schimbare în viața ta, ai trăit în altă dimensiune, te-ai lovit de situații jenante, ai făcut atâtea lucruri noi. Nu ai simțit chiar nimic?
─ Eu? Nu. Tu ai învățat să înjuri, ha, ha, ha!
Râde așa de tare încât lumea o privește cu mirare.
─ Râzi. Nu vrei să recunoști de teama unor impresii pe care probabil le voi spune?
─ Ce vrei să auzi? Eu nu-s ca tine, nu văd nimic schimbat la mine, poate că nu vreau ori poate că nu știu. Tu ești altfel, Elena. Ai stat în lumea ta, închisă și fără nimic în jurul tău. Tu nu știi nici măcar să râzi. În lumea mea e altfel și sincer nu te înțeleg. De ce îți place întunericul? De ce te izolezi? Tu habar nu ai de viață, de golănisme, ai stat cu nasu-n cărți. Asta e.
─ Viața e o glumă. Nu tu ești în măsură să-mi faci portretul, nu ți-am cerut povești despre mine. Nu mă plâng de monotonie, trăiesc doar în glumă viața și râd în sinea mea, plâng doar atunci când nimeni nu mă vede.
Tace. Își pregătește discursul. Mihaela merge aproape lipită de mine, aprobă cu un scurt și simplu da sau nu afirmațiile mele.
─ Elena…după ce plângi te simți deosebită? Te crezi specială?
─ Nu m-am definit, nu fac asta după trăiri, nu am spus că sunt specială. Doar că eu, după anumite trăiri mă simt altfel. E ca o lecție pe care nu trebuie să o uiți. Nu se știe când ai nevoie de ea.
─ Oricum, nu te înțeleg. În timp ce stai și plângi…eu, râd. Nu știu de ce te ascult. Nu știu de ce trebuie să țin minte trăiri, niște prostii, bleah.
Am ajuns la gară și astfel am scăpat de acest dialog prostesc. M-am așezat la coadă să cumpăr bilete. Pentru ultima dată respiram în Focșani, cu o curiozitate mărită încercând să identific mirosul acesta ciudat. Fetele s-au grupat pe peron. Am rămas cu restul oamenilor la coadă. Mizeria din gară, oamenii de la țară încărcați cu saci, sacoșe, copii formau o scenă de film. Am cumpărat biletele, plictisită le-am îndesat în buzunar. Trenul venea la prima linie. De la ce naiba vine mirosul? Mă enervam, mereu făceam asta atunci când îl simțeam așa de puternic, nu semăna a nimic.
─ Așadar?
─ Așadar, ce?
Toată gașca formase un cerc în jurul meu așteptând cu nedumerire un răspuns. Au zis oare ceva?
─ Unde vine trenul?
─ În gară.
─ Hai fată, spune…
─ Uite aici, vine la prima linie, tocmai îl anunță, ia, liniște.
─ Ah, iertați, maiestate!
Mihaela, face o plecăciune și o grimasă de lehamite. Superbe ființe. Fără replici.
Am ocupat un vagon, eram multe. Am aruncat gențile sus, la bagaje, și ne-am aruncat pe scaune slinoase și pline de praf. În vagon era un miros înțepător de pipi. Am început să facem glume pe seama mizeriei și a mirosului ce ne intra în haine. Trenul mergea obositor de încet. Fetele se plictiseau și una câte una adormea cu capul plecat spre umărul colegei. Mi-am lipit obrazul de geam. Priveam la peisajul fără culoare ce se derula în fața ochilor. Priveam pătrunzător cerul și o liniște dumnezeiască mă cuprindea. Mi-a amorțit fața lipită de geam și gâtul era țeapăn. Continuam să rămân așa, nemișcată, precum un test al suferinței. Ce-am să fac mâine? Dar poimâine? Ce contează, oricum fac ce spun alții. Ce vreau eu, ce simt, de ce mă văd atât de mică…întrebările se făceau ghem de neliniște, ghem ce-l simțeam în stomac, a foame, a rău, îmi venea să vomit. Deschid ochii și-am decis doar să privesc monotonia ce se derula în mersul încet al trenului. Rămân un punct fără valoare, privind de pe margini ca la tot ce trece pe lângă mine. Am închis ochii și mi-am imaginat cum zbor. Mă ridic deasupra lumii, îmi întind brațele cu poftă și zbor, e așa de simplu și ușor. Simt mândria zborului, simt atingerea îngerilor, vântul rece îl simt în ochi din bătaia aripilor.
─ Elena, trebuie să coborâm, am ajuns în gară, suntem acasă.
Ce frumos zburam! Gabi reușea să mă aducă cu picioarele pe pământ.
─ Ai dormit.
─ Da, am dormit. Tu?
─ Și eu. Ce era să fac? Să vă păzesc?. Am ajuns acasă, fată, tu auzi?
Ne-am luat gențile și încercam să coborâm din tren, mai murdare decât urcasem, și cu mirosul de pipi după noi.
Gara era plină de oameni. În fața ușii, oameni.
─Ho, lume, așteaptă să ne dăm jos. Unde urci, bre, peste mine? Mamă, ce împinge baba, dă-te, bre, mai încolo…băi, moșule, ia, bre, sacul de-aici, băi turbaților…
Gabi, plină de nervi vorbea fără oprire. Nu am luat autobuzul, ci am preferat să mergem toate fetele pe jos, astfel că mai petreceam împreună câteva minute. Din centru până la marginea orașului am mers singură. Magazinele au rămas la fel de fără rost și culoare. Nu am întâlnit pe nimeni cunoscut. În cartier, la alimentara, era agitație mare. Băgase carne. Lumea se îmbulzea afara să intre și altă lume în interior încerca să iasă cu bucățile de carne ținute deasupra capului. Cred că așa se făcea spațiu mai mult, nu știu de ce țineau mâinile pe sus. Mă uitam după mama. Nu am văzut-o, așa că mi-am continuat drumul doar câțiva metri. După colț era blocul nostru. În fața blocului copiii se jucau.
─ Elena, Elena, a venit Elena! Ce faci ?
─ Bine fac. Mama e acasă?
─ Da, da, e acasă. Face cozonac, că miroase…că știe că vii.
În bloc mirosea a cozonaci. Am încercat ușa și-am intrat. Mama avea obiceiul să nu o încuie ziua.
─ De ce nu-ți încui ușa? Sărumâna.
─ Ai venit ! Fata lu’ mama ! Ce dor mi-a fost de tine, fata mea ! Să trăiești mamă, să trăiești.
─ De ce nu încui ușa?
─ E ziuă mamă, cine să vie peste mine? Nu vezi, ..cu casa goală, ce să fure? Sărăcia? Cum a fost drumu’ ?
─ Lung. Mi-e foame. Nu am mâncat de ieri.
─ Dezbracă-te și hai la masă, hai că pune mama în farfurie!
─ Vin acum, tu pune.
Eram acasă. Era așa de bine. Am aruncat hainele în baie, m-am spălat și-am fugit în bucătărie.
─ Elena, ai slăbit.
Mama arăta la fel de bine, părul creț și alb, ochii albaștri, îi avea plini de lacrimi.
─ De ce nu te vopsești? Da, am slăbit.
─ De ce mamă, nu vă dădea mâncare acolo?
─ Hai, lasă-mă. De ce plângi?
─ Cum să nu plâng? Când te văd așa….
─ Tu m-ai trimis acolo, așa că te rog, fără lacrimi, sunt sătulă de ele.
─ Ce să facem mamă, nu vezi cum e viața asta? Să ai și tu meseria ta, să ai salariu.
─ Asta-i meserie? Nu înțelegi că nu-mi place?
Mănânc în lacrimile mamei. Plângea. Toată viața a plâns. Eu doar făceam pe dura.
─ Hai să-ți spună mama noutăți. Uite, Alecu e bolnav.
─ Ei na! Ce-are ?
– Are ciroză. Face tratament.
─ Asta e.
─ A mai venit la mine, mi-a adus una alta.
─ Adică ce? Una, alta….adică.? Vorbește acum, ce vrei să ghicesc?
─ Ei, a adus pește. De la baltă, a fost cu plasa, a prins mult pește. A fost unu uite așa de mare.
─ După cum a întins mama brațele peștele avea un metru.
─ A fost bun?
─ Ei, da mamă. Am chemat și pe Mariana și i-am dat și lui Viorica.
─ Aha! Bravo, mamă! Eu mâncam muștar pe pâine și tu... pește de-un metru! Cum puteai să înghiți?
─ Þi-a păstrat mama și ție .
– Mie? Nu-mi trebuie peștele lui Alecu. Mă cac pe el.
─ Elena, se poate? Da’ nu-ți e rușine? Așa te-am crescut eu pe tine?
Am aruncat lingura și-am început să țip la mama.
─ Să nu mai aud de tatăl meu vitreg, Alecu, ne-a dat afara în drum, am luat-o de la zero si tu te bucuri că-ți aduce una, alta. Să nu-l văd aici. Clar, mamă?
─ Se poate Elena să vorbești așa? În loc să te bucuri că ne-aduce mâncare, tu…te caci pe ea?
─ Să nu-l văd aici.
─ O să vină azi. Te rog să te porți cu el așa cum se cuvine.
─ Mă port cu el fix așa cum îmi vine și cum merită.
─ Mie să nu-mi răspunzi, că te bat cât ești tu de mare!
─ Ei na! Da? Mă bați? Hai dă, dă, dă în mine, că tu mai lipseai!
─ Cine a mai dat în tine?
─ Nu contează.
─ Hai, zi acum.
─ Hai că nu zic nimic. Dă-mi cozonac.
Abia scos din cuptor, cozonacul avea un miros amețitor. Îl mâncam mereu cu plăcere, așa fierbinte.
─ Îmm, ce bun ! Da’ iar nu ai pus rahat mult!
─ Lasă mamă, ajunge cât e, altfel nu mai crește. Se îngreunează și nu crește.
─ Ei na? Serios? Vezi că mâine plec la Călărași, la fabrică.
─ Păi nu ai vacanță?
─ Nu am. Începem munca. Înțelegi?
─ La ce oră pleci?
─ Dimineața la ora cinci. La cinci jumătate pleacă trenul.
─ Așa în fiecare zi?
─ Îhî, da așa în fiecare zi.
─ Ai să poți? Zi de zi?
─ Am să văd, doar trebuie să muncesc nu?
─ Da mamă, așa-i, trebuie.
─ Auzi, știi ce mă gândeam?
─ Ce?
─ Poate găsim o gazdă, în Călărași. Stăm vreo patru într-o cameră, că la iarnă ce facem?
Mama stă puțin pe gânduri analizând propunerea mea.
─ Io știu Elena, nu știu ce să zic. Să nu fie scumpă.
─ Lasă că o să dorm în gară, e gratis. Mă omori cu teoriile tale, bani, bani, bani.
Se aude soneria, mama fuge să deschidă ușa. Era chiar tatăl vitreg.
─ A, Alecu, ai ajuns!
─ Bună Florica, ce faci? Unde-i fata?
─ Uite aici, în bucătărie, acum a mâncat și mai stăteam de vorbă.
Mama împinge ușa de la bucătărie, să intre tatăl meu vitreg. Acesta, când mă vede începe să râdă fericit.
─ Ce face fata lui tata? Hai la tata!
─ Pleacă, nu vreau să te văd!
Mama ședea între noi precum un arbitru domolind spiritul meu rebel și vocabularul.
─ Elena, vorbește frumos cu el, da’ ce ți-a făcut să-i vorbești așa? Fii politicoasă.
Alecu încerca să se apropie de mine, să mă pupe.
─ Hai, pleacă, nene!
─ Tata te iubește.
─ De-aia nu mai pot. Eu nu te pot uita. Ce ne-ai făcut! Nu te cunosc, ești un străin și vreau să pleci.
Atât i-a trebuit mamei, am pus gaz pe foc.
─ Nu o băga în seamă, Marine, stai aici pe pat, ești obosit.
Îl sprijină cu o mână, apoi îl mângâie pe spate. Nu-mi plăcea să-i văd așa.
─ Nu mă băga în seamă, tată. Stați calmi și aveți grijă de voi, vă meritați.
─ Auzi, ia termină cu prostiile tale.
─ Hai la tăticu, mai știi când îmi spuneai tăticuțu? Te plimba tata cu bicicleta, mergeam amândoi la pește…
─ Da știu, te-am iubit și acum nu te mai iubesc, înțelegi că te urăsc ?
─ Știu că am greșit Elena, te rog să mă ierți. Iartă-mă tată, am greșit.
─ Niciodată.
─ Te rog, Elena, sunt bolnav.
─ Nu te iert.
─ Te iubesc, Elena, te iubește tata.
─ E problema ta. Eu te urăsc.
─ Să o mănânce tata pe ea!
─ Bleah, hai că plec, mi se face rău.
M-am dus în dormitor și m-am lungit în pat. Amintirile nu-mi dădeau pace, intrau in mine cu grămada, le simțeam grele, în sânge, în cap țipau toate la mine a reproș. Se deschideau larg in mine, scăpate pe poarta ce venea din copilărie. Setea de sens o pierdeam prin asocierea cu alte amintiri. Toate aveau un aer trist, o durere ce-o simțeam în cap precum un ecou. Nu știu când am adormit dar o aud pe mama cum trage de mine să mă trezesc. Simt cum mă mângâie pe păr. Sunt acasă? Ori trebuie să mergem la cantină? De ce tace Gabi? Nu mă pot mișca și nici nu vreau: îmi place să mă întrec cu zeii, să zbor cu îngerii.

– Elena, hai să te speli. E cada plină. Hai sus.
─ Ce?
─ Hai, e târziu.
─ Cât e ceasul?
─ E nouă seara.
─ A plecat Alecu?
─ A plecat.
─ Bine, mă duc să mă spăl.
Mama venea după mine la baie, îmi sufla în ceafă. Aruncam hainele pe jos și încercam să ignor prezența ei, nu-mi plăcea să mă vadă goală. Începea mereu să se mire de sânii mei prea mari. Mă privea parcă să vadă dacă-mi lipsește ceva.
─ Mamă, pleacă din baie.
─ De ce, mai vorbim!
─ Nu vreau să vorbim aici. Vreau să rămân singură.
Sorbeam cu sete liniștea din baie. Apa fierbinte mă liniștea. O doream de mult, visam la clipele astea ca la un cadou. Recăpătam forța singurătății, sacralizam nimicul, nu aveam scârbă de haos. Mă topeam de plăcere în rutina singurătății. I-am simțit lipsa doi ani. Singurătatea era punctul meu de plecare pentru descoperirea cuvintelor și a senzațiilor noi.
─ Elena, mai stai? Ce faci acolo?
─ Mă spăl mamă. Ies imediat.
─ Mâine ce trebuie să faci la Călărași? Cât stai?
─ Mergem la fabrica de confecții. Nu știu, mamă, ce-o să facem. Vedem mâine.
─ Îți pun pachet?
─ Da, pune ce vrei. Tu lucrezi?
─ Da. Sunt schimbul doi săptămâna asta.
─ Cum e? Ce fac copilașii? Sunt mulți?
─ Da mamă, sunt mulți. Au venit, săptămâna trecută frate și soră. Nu vor să mănânce și fata plânge toată ziua.
─ Unde pleci în tabără?
─ La munte. La fel ca și anul trecut. E frumos acolo. Păcat că nu poți veni și tu.
─ Unde la munte? Dezvoltă.
─ La Timișul de Jos, două săptămâni sau trei?
─ Bravo ție! N-ai taine. La mare nu mergeți?
─ Ba da dar nu merg eu….sau cine știe poate că merg.
─ Mă duc la culcare. Să mă trezești la ora cinci.
Mama avea chef de povești însă mă simțeam epuizată să vorbim vorbe de dragul conversației. Nu aveam dispoziția necesară așa că am lăsat-o pe mama singură în bucătărie. Am adormit cu greu. Mintea îmi umbla iar prin trecut, scormonea ceva amintiri frumoase. La patru m-am trezit. Eram obosită și nervoasă. Am stat pe balcon aproape o oră privind într-o continuă disperare la blocul din față. Monotonie. Doar nimicul se auzea cum tace. Îmi trag blugii pe mine, îmi pun un tricou negru, rucsacul din hol îl trântesc în spate și fug în strada. Aveam de mers până la gară în jur de 25 de minute pe jos. Orașul avea aceeași tristețe ca și ziua. Inofensiv, de-a dreptul inert. Îmi plăcea să privesc lung la cozile interminabile la lapte. Pașii mei se auzeau în liniștea dimineții și zgomotul sticlelor de lapte. Oamenii stăteau cuminți, cu capetele plecate aproape că nu se mișcau. Unii își aduceau scăunele să poată rezista numărului de ore până la sosirea mașinii cu lapte. Îmi era așa de milă de ei !
Se vede gara și un tren. Nu are cum să fie trenul meu. Ba da, el era. Am mers prea încet, am căscat gura prin oraș. Îmi dau seama că trenul se pregătește de plecare și încep să fug. Gabi și Mihaela mă așteptau pe scara trenului țipând la mine.
– Elena, fugi, hai, hai, hai….stai nene, bai nu pleca, nenea auzi aici la mine?
Degeaba încerca Gabi să oprească un tren pentru mine, nu mergea treaba așa cum spera.
– Pune piciorul repede pe scară, te prind eu, hai odată, mișcă.
Mi-am aruncat un picior in fața și-am prins scara astfel încât am avut puterea să-mi mențin echilibrul pentru ca mâna nu a apucat bara ci tricoul lui Gabi. Am deschis ochii abia după ce am simțit mâna ei pe mâna mea. La această pornire necugetată a mea, au fost oameni din gară care s-au găsit să strige că mă calcă trenul, motiv pentru care am ținut ochii închiși doar să nu văd, în caz de eșec, cum mă calcă un tren.
– Of, am reușit…mersi Gabi, mersi Mihaela.
– Băga-mi-aș … era să cazi, la dracu, du- te în …ce dracu, fată, ai uitat să te trezești, ai ajuns la palat, gata frate, boiereală pe tine.
– Nu fată, stai calmă, aproape că nu am dormit, doar că am mers prea încet.
– La ce? Băi, nu ești normală, pe cuvânt. La ce-ai mers încet?
– Îmi era dor de oraș, de lume, de tot, ce ți se pare așa de aiurea?
– Băi mă lași? Mamă ce frică am băgat, tremur toată.
– Da, și eu tremur.
– Da, și tu, normal.
În tren era beznă. Unu sforăia fără jenă. Două babe o bârfeau pe una care-a leșinat duminică în fața bisericii. Ne-am întins picioarele pe bancheta din față și-am tăcut așa, ca la un semn, până la Călărași. Când am coborât din tren am rămas gură cască la urâțenia ce-o vedeam întinsă în fața noastră. Erau doar case vechi străzi pline cu gropi și lume îmbrăcată ca la țară.
– Mama mea, ce oraș ! ce …..mea, aici e Călărașiul? Adică, nene, unde dracu-i orașu’? Băi, nene, da’ ce urât e, ce de mizerie frate, să-mi bag…!
– Mai taci fată, poate pupi un pumn, mai taci. Asta e.
– Ete na, de la cine?
– Sunt mulți tătari aici. Cartierul tătarilor e chiar aici, în zona gării.
– Și ce, ai auzit tu că ăștia dau bine cu pumnu’? De-aia nu mai pot, mă doare în cur.
– Nu știu fată, zic și eu așa ….din auzite. Nici nu știu cum arată un tătar.
– Elena, spune tu pe unde-i fabrica minune? Uite o babă, mergi și întreabă tu.
– De ce nu întrebi tu? Și-așa ai gura mare!
– Io o și bat.
– Lasă că merg eu, Doamne ce stil ai….
Am întrebat-o politicos pe femeie și mi-a răspuns la fel de politicos, printr-un singur gest al mâinii sale întinse pe sub nasul meu, în partea dreaptă. Privesc în acea direcție și am văzut fabrica la patru case depărtare față de gară. Gabi se distra copios de întâmplare, de ce era să mai zic? Am pornit cu toate spre fabrică. Aveam emoții. La poartă, o doamnă foarte încruntată, a țipat la noi o întrebare:
– Hei, voi unde mergeți așa de capu’ vostru, hă ? Ce credeți ca-i aici ? Bal mascat?
– Pai, noi suntem de la Focșani, ne-a zis tovarășa dirigintă să venim aici…să lucrăm…am terminat acolo profesionala…și am venit să….
– Să căscați gura, hă ? Duceți-vă în fundu’ curții. Hai valea.
Nu știam câtă răutate aveam să întâlnesc aici. Gabi continua să râdă.
– Fundu’ curții, Elena….aia era nefe, să mor io, ce cățea, și tu Elena, te-ai speriat de ea. Hă? Hai în fundu’ curții.
– Pe viitor te las pe tine să întrebi ceva, că și-așa te dai mare că le știi pe toate.
– Da, fată, de acord. Uite un nene, mamă ce halat are!!!! Să mor io, mă duc la el să vezi ce succes am.
Se apropie de el, îl întreabă ceva și omul vine la noi zâmbind.
– Vă așteptam, voi sunteți fetele de la Focșani și o să lucrați la început, pentru probe, în hala nouă făcută pentru voi. Acolo vă așteaptă tovarășa maistru Popescu. Cu mine o să faceți protecția muncii. Ați înțeles fetelor?
Toate am răspuns în cor un „da” lung la comandă că de, eram învățate. Tovarășul de la protecția muncii își pune mâna pe umărul meu, îmi zâmbește și îmi spune că peste 30 de minute ne vedem în hală.
O doamnă bine făcută și zâmbitoare ne aștepta la intrare.
– Vă așteptam fetelor, haideți să vă arăt hala în care veți lucra o vreme. Sper să ne înțelegem foarte bine. Aici sunt mașinile, vă alegeți mașina pentru care dați examen și la care veți continua lucru în fabrica mare. Lucrul în serie necesită atenție maximă și îndemânare. Aici trebuie să ajungeți la ora 6,30. Programul vostru e de opt ore cu o pauză de masă de 30 de minute. Eu vă pontez. Imediat o să faceți protecția muncii. Acum vă rog să luați loc la mașini și să facem cunoștință. O să trec pe la fiecare, da?
Amețite de atâtea informații am spus un „daaa” leșinat. Ce mașină trebuia sa-mi aleg? Nu mă pricepeam. Nu am lucrat pe mașini la Focșani. Am tăcut toate ca la un semn și ne-am ales câte o mașină. Eu m-am oprit la una ce semăna cu o broască țestoasă, era mică, turtită și avea multe ațe pe un suport ce se învârtea. Acolo am rămas. Știam că-i zice mașină de cusut și surfilat dar niciodată nu am stat în fața ei. Acum era doar a mea.
– Cum te cheamă și de unde ești?
– Elena Șișu, sunt din Slobozia.
A notat într-un caiet și a trecut mai departe. Priveam în hală și mă minunam de geamuri, erau așa de mari. Mașinile de cusut formau trei rânduri lungi și între ele era un jgheab ce nu se termina, continua șirul mașinilor, de la un capăt la altul al secției. Acolo se punea produsul de la croit. Era încă liniște. Mașinile nu erau pornite pentru că tovarășul cu protecția muncii trebuia să ne facă fișele și încă ceva. Nu mă atrăgea cu nimic locul meu de muncă. Era dezgustător, îmi venea să plâng. Într-un final apare și tovarășul cu protecția. Își începe munca cu un caiet în care își nota ceva. Când ajunge la mine se așază pe un scaun foarte aproape încât puteam să ne pupăm.
– Spune dragă, cum te cheamă?
– Elena Șișu.
– De unde ești? Câți ani ai?
– Din Slobozia, am..
– De unde?
Lasă pixul jos și mă privește mirat, răvășit, tulburat. Mă apucă de mână. Deja mi se făcuse frică de el. Ce-o avea omul acesta? Se dă la mine?
– Din Slobozia?
– Sunteți trei fete, trei surori…nu-i așa? Tatăl tău a murit la Smirna într-un accident…tu aveai vreo doi ani, trebuie să fi cea mai mică. Pe tatăl tău îl chema Ion ?
– Da. Dar de unde știți dumneavoastră? Cine sunteți? De unde mă cunoașteți?
Omului îi venea să plângă, avea ochii plini de lacrimi.
– Îți cunosc povestea. În ’72 sau ’73 când a murit tatăl tău s-a scris în toate ziarele. Tot Călărașul a fost la înmormântare, și eu am fost. Am rămas marcat de jalea ce-am văzut-o la moartea tatălui tău, mama ta era mai mult leșinată, săraca. Plângea, leșina și tot așa. Iar tu…pe tine te lua toata lumea în brațe, erai așa de mică, nu plângeai, îl priveai pe tatăl tău și spuneai doar tata nani, tata nani, tata nani. Nu pot să uit niciodată moartea tatălui tău….câtă lume, autobuze întregi, apoi ziarele iar au scris despre înmormântare și despre accident. Trebuia să se finalizeze ancheta într-un mod corect. Dar acum spune-mi Elena, te-a crescut omul acela…cum îl cheamă? Þi-a dat bani pentru școală, ți-a cumpărat haine? Dar surorile tale ce fac? Mama ta?
– Nu știu despre ce om vorbiți. Pe mine doar mama m-a crescut. Surorile sunt în București. După moartea tatălui meu, după ce-au terminat școala generală, le-a dat mama la o soră a ei, să facă liceul în București pentru că nu putea să ne crească pe toate trei. Mama le trimitea pensia și uneori câte un pachet cu mâncare.
– Mama și-a refăcut viața?
– Nu. A încercat să se mărite după șapte ani de văduvie. A trăit cu omul acesta șapte ani după care ne-a dat afară din casa lui. Am stat în gazda o vreme, pentru că mama a vândut casa noastră. Acum locuim într-un apartament gol, cu două camere. Chiar daca-i gol suntem fericite că nu mai țipă nimeni la noi. Ce a fost cu accidentul? Și despre ce om spuneți că trebuia să mă crească?
– Accidentul a fost mușamalizat. Tatăl tău nu trebuia să moară. Se propusese de către conducerea de la centru, de aici din Călărași, ca Ion să fie numit șef pe zona Smirna. Omul care a făcut ca totul să pară un accident a preluat conducerea pentru că mama ta a fost de acord ca el să te crească până la terminarea liceului . A dat semnătură ca el să nu facă pușcărie doar ca să ai tu condiții, fiind cea mai mică.
– Adică…dumneavoastră spuneți că tata a murit doar pentru ca un om să fie șef pe o zonă?
– Da, draga mea Elena. Nu pot să cred, Dumnezeu a făcut în așa fel ca eu să te văd mare acum. O să am grijă de tine. Mama ta nu ți-a povestit nimic ?
– Nu. Nu știu de ce…a fost ocupată cu plânsul. O s-o întreb azi.
– Te las acum cu șefa ta. Mai vorbim și te rog să apelezi la mine pentru orice problemă ai.
Își șterge ochii de lacrimi, se ridică și trece la următoarea fată. Eu am rămas pustiită și mută de cele aflate. Mă gândeam la omul care și-a încălcat promisiunea. De ce face Dumnezeu greșeli? Așa trebuia să se întâmple cu mine, cu tata? În acea zi nu am înțeles nimic din ce-a spus șefa mea. Am dat drumul la mașină și am privit lung la ea. Îmi venea să plâng. Nu știu cum a trecut ziua și nici când am ajuns acasă. M-am trezit în fața mamei, curioasă de răspunsurile pe care urma să le primesc.
– Mamă, de ce a murit tata?.
– Ce ți-a venit? A avut un accident și a murit. Cum a fost la fabrică?
– Vreau sa-mi povestești tot. Tot ce ai făcut în ziua morții, de dimineața până seara, apoi vreau să știu ce s-a întâmplat în timpul înmormântării și după. Mai vreau să știu numele omului care trebuia să mă crească până la terminarea liceului. Am aflat azi de la un om care a fost la înmormântare și care-l cunoștea pe tata.
– La Călărași?
– Da mamă. Hai, răspunde-mi.
– Dimineața, pe la ora zece, eram în bucătăria de vară, erați toate trei cu mine, vă dădeam de mâncare. Pe tine te țineam în brațe. Câinele a început să latre rău la poartă. Până atunci câinele a stat numai după tine, l-am bătut, l-am izgonit dar degeaba că venea tot la tine. Era mămica la poartă cu Ion, frate-miu. Nu mă înțelegeam cu ea, țipa să leg câinele că a turbat, ce avea de țipa la ea nu știu, că doar o cunoștea pe mămica. Dar uite, câinele simțea de ce venise, și nu o lăsa să-mi zică vestea proastă. Cu tine în brațe am ajuns la poartă și prin gard mi-a zis că a murit Ionel al meu. Te-am scăpat din brațe, am țipat, am dat cu pumnii în casă, mi-am rupt părul din cap. Nu am mai fost om din ziua aia. Când la adus acasă eram numai pe el, îl certam că mă lasă cu trei fete…io mai știu, mamă, ce făceam? Durere mare, durere multă, mamă. Pe tine te ținea lumea în brațe. Tu râdeai la tata, credeai că doarme. Lumea a avut grijă de tine. A murit toamna, în octombrie, pe 13 octombrie. După ce l-am îngropat fugeam spre seara la cimitir și mă întindeam pe mormântul lui. Venea soacră-mea după mine.
– Cum a murit tata? Vreau amănunte.
Mă abțineam să nu plâng. Vedeam imagini clare dar nu din amintiri căci amintirile mele abia dacă le aveam de pe la șase ani.
– Păi, au zis că cumnatul meu, unchiul tău, soțul lui Rada, s-a băgat în cazanul acela sau cum s-o fi chemând, și i s-a făcut rău, că acolo în fundul lui sunt ceva gaze toxice, și tatăl tău a sărit la el fără să se asigure, fără scară fără nimic. I s-a făcut rău și lui, dar oamenii au încercat să-l scoată pe cumnat primul, că el era mai rău. Nu au intrat după ei în cazan, au aruncat niște funii și i-au tras în sus, Dumnezeu știe cum. Când să-l scoată și pe tatăl tău, l-au scăpat de două ori. Ba că s-a rupt funia, ba că le-a alunecat din mână. Cică acolo se intră numai dacă ai autorizație. Tatăl tău a intrat să salveze o viață. Acela trăiește și azi și io am rămas văduvă, cu trei fete de crescut.
– Acum spune-mi de ce trebuia să mă crească un alt om? De ce ai semnat să nu facă pușcărie?
– Mamă, omul acela a promis că mă ajută cu tine. Că-mi dă bani pentru școli, pentru nevoile tale. Dar nu am văzut nici un bănuț de la el. Dacă nu semnam, se considera că e vinovat pentru că el dădea autorizație de intrare acolo unde-a intrat tatăl tău. Și dacă făcea el pușcărie, Ionel nu mai învia. Așa a vrut Dumnezeu, ce să-i faci.
– Și pe om cum îl cheamă? Unde locuiește?
– Ei mamă, e bine, are casă mare la Traianu, e director ceva, are mașină mică. Cum îl cheamă? Îl cheamă….Valeriu Istrate. Da, da așa îl cheamă. Nu l-am mai văzut de mult.
– Da. Ce să zic? Nu mai sunt în stare de nimic.
– Așa e, mamă.
Îmi era foame și sete. Mă obosise o zi cât zece la grămadă. Universul parcă era altul. Am mâncat și în tot acest timp am povestit mamei despre ce-am făcut la fabrică. După masă am plecat la culcare. Am adormit spontan. Au urmat zile plictisitoare, trezitul la cinci, mersul pe jos până la gară, apoi returul făcut seara. Încet oboseam. Dormeam cum ajungeam în tren. La fabrică nu aveam nici un spor, doar o imensă plictiseală combinată cu sictir. L-am căutat pe tovarășul de la protecția muncii pe care, culmea, îl chema Șișu. Nicolae. Exact ca și pe bunicul meu. L-am rugat să mă ajute cu o gazdă ieftină, aproape de fabrică, condiția de bază fiind că voiam să fim patru fete în aceeași cameră. Ideea era că plăteam mai puțin. Trebuia să facem și schimbul doi, nu ne mai puteam întoarce acasă la ora 12 noaptea. A doua zi aveam deja gazdă. Era puțin cam departe dar nu am mai comentat, era ieftină, la o bătrână. Ea locuia împreună cu fata ei și apartamentul îl dădea în chirie, iar noi locuiam singure. Dormitorul era destul de mare și călduros. Ne-am mutat imediat. Mâncarea o pregăteam noi. Aceasta era compusă din omletă, uneori și cartofi prăjiți, doar că aici era mai mult de lucru. Mâncare gătită mâncam doar sâmbăta și duminica, când ajungeam pe la casele noastre.
Într-o seară, în jur de ora 23,00 am ajuns la gazdă rupte de oboseală și ude fleașcă pentru că ploua torențial. Bătrâna ne aștepta în bucătărie. Cum ne-a văzut a început să țipe la noi cât putea de tare.
– Să plecați de la mine, curvelor. Eu nu am nevoie de curve în casă, la ora asta se vine acasă?
O întreb politicos încercând să o calmez și să o contrazic la faza cu curvele.
– Doamnă, e o confuzie, priviți la noi, suntem toate îmbrăcate cu halatele din fabrică, muncim mult pentru că suntem la început și nu ne facem norma, vă rog să ne credeți că nu suntem curve. Nu avem timp de băieți.
– Acum plecați din casa mea…acum să plecați!
– Unde să mergem la miez de noapte? Afară plouă, vă rugăm să ne lăsați aici până mâine. Nu avem unde să mergem, înțelegeți că mâine plecăm.
– Nu, nu, nu….vă luați țoalele și ieșiți din casa mea, hai, afară cu voi!
Nu se putea discuta cu ea. Parca era nebună. Ne-am dus în cameră, am aruncat puțina îmbrăcăminte într-o geanta, am strâns plapuma, am legat-o cu o sfoară și am ieșit în stradă în plină noapte și ploaie. Eram ude, nu mai conta că altă apă curgea pe noi.
– Unde mergem Gabi?
– Las că știu eu. Mergeți cu mine, asta e la casă și avem două camere plus un hol, doar al nostru.
– De unde naiba o știi?
– Stă una acolo, tot de la noi, Nicoleta. O știi. Auzi Elena, ai apucat să-i termini la baba asta nesuferită prunele?
– Da. Au mai rămas vreo două. Când o vedea o să ne caute. Nu mă puteam abține fată, eu la prune uscate fac urât, îmi plac mult. Mamă, ce plouă și ce frig e, umblăm ca nebunele noaptea după gazdă! Nici câini nu sunt pe stradă. Poate ne ridică miliția.
– Uite aici e. Parcă nu are câine. Hai să le batem în geam. Dar la care?
– Gabi, în curte sunt două case mari. Unde doarme Nicoleta? Mă gândesc să nu trezim proprietarii la ora asta.
– Uite la asta din stânga.
Se pune și bate Gabi a mea în geamuri până a ieșit Nicoleta aproape dormind.
– Ce-ați pățit?
– Ne-a dat afară baba și am venit să stăm cu voi până la ziuă. Ce zici?
– Ce dracu să mai zic, hai că în casă, arătați ca niște curci plouate.
– Aia și suntem, credeai altceva? Mamă, am chiloții fleașcă.
– Toate avem chiloții fleașcă, nu ești singura, nu te mai plânge!
Am adormit instantaneu. La fabrică nu am fost capabile de nimic.