agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1302 .



Poiana Natciselor-Capitolul IX
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [gmilescu ]

2011-01-23  | [This text should be read in romana]    | 



IX

Toamna întârzia să-și ia tălpășița din peisajul Bucureștiului, cu mantia-i de paparudă multicoloră. Pomii erau aproape desfrunziți. Doar unii mai rămăseseră cu câteva frunze colorate în mii de culori. Da! gândea Ema, Dumnezeu este cel mai mare pictor al lumii! A reușit să dea oamenilor prin cele patru anotimpuri o varietate de culori pe care mâna omului nu va reuși niciodată să o redea. În curtea proprietăresei un covor arămiu de frunze îți mângâia tălpile când îl călcai. Ema era înfiorată de câte ori le călca, prefera să le ocolească, îi era milă să le strivească frumusețea. Doar câteva tufănele albe și roșiatice își ridicau căpșoarele, mirate că va veni vremea rea pentru ele. Un trandafir roz se lupta din răsputeri să scape de frunzele care îl invadau. Emei îi plăceau florile. Dar cel mai mult îi plăceau pomii. Era veselă și fericită când primăvara înfloreau, vara îi privea cu duioșie cum înverzeau, toamna se întrista când le cădeau frunzele, iar iarna îi privea cu lacrimi în ochi cum stăteau așa goi și dezbrăcați, înfruntând cele mai cumplite viscole și geruri. Le plângea de milă. Când era singură și n-o auzea nimeni vorbea cu ei și-i încuraja că iarna este cea mai nesuferită dintre cele patru, dar că va pleca și vor veni celelalte trei, care sunt atât de drăgălașe prin prezența lor.
Cu toate că nu era chiar nevoie să se facă foc, soba ardea iar Meri prăjea niște scovergi pentru copiii ei. Din nimic făcea ceva. Dacă îi aducea George câte o pasăre o gătea, le punea copiilor să mănânce și ea împreună cu bărbatul rodeau numai oasele. Acum după puiul pe care îl gătise s-a gândit să le facă și niște scovergi.
George începuse să cânte iar „Maria, neichii Marie, cât de dragă-mi ești tu mie”. Lucrurile se mai liniștiseră.
- Bre, tăticule, de la colțul străzii se aude cântecul matale, parcă ai fii la întrecere cu Gică Petrescu!
- Aș vrea eu să cânt ca el, dar el nu cântă muzică populară și nu o iubește pe mă-ta așa cum o iubesc eu!
- Te rog să termini cu cântatul și să discutăm ceva serios! Eu la anul termin școala. Ca matrițer – mi-au spus la practică – o să am un salariu frumușel. Vreau să te interesezi până atunci s-o dăm pe Ema la liceul de arte plastice. E păcat să se piardă, are talent! Poate ajunge o pictoriță mare! Sunt prea puține! Poate ea le mărește numărul, nu vreau să se chinuiască și ea prin fabrică ca mine!
- Bine, am să mă interesez, nu prea am eu habar de astea! Văd eu. Nu purta grijă! Pentru fata mea sunt în stare să răstorn munții cu susul în jos!
Când a venit sorocul, George cu Ema s-au înființat la liceu. Fetița avea senzația că plutește, nu că merge lângă tatăl ei.
Trebuia timp de o săptămână să dea probe practice și numai după aceea cei care aveau talent intrau la probele scrise, matematică și literatură.
Erau mulți concurenți. Toți băieți, numai Ema fată. Băieții o așteptau în fiecare zi, parcă era muza lor. Nu se apucau de desenat până nu era și ea la șevalet. O admirau sincer pentru talentele ei. Era o concurentă de care trebuiau să țină cont. Dar era atât de frumoasă și cuminte că nu le părea rău că le-o ia înainte. Unul, Doru, cel din dreapta ei, trăgea mereu cu ochiul să vadă cum pune Ema în pagină obiectul din fața lor. El nu avea puterea să se concentreze. Poate înfățișarea plăcută a fetei așa cum picta, poate cozile ei negre-albastre care atârnau și ridicau privirile pe sânii ei feciorelnici, trezeau în băiat dorinți neîmplinite. Era a treia oară când dădea proba practică, era sigur că va cădea la examen și anul acesta. În Ema avea un rival puternic. Dar nu‑i părea rău, fata aceasta merita să reușească. Ema simțea privirile arzătoare. Ea se gândea că nu putea răspunde sentimentelor lui, sufletul ei era ocupat în întregime de Ninel. Îl simțea pe undeva pe-aproape. El nu putea să rămână un țăran, să ajungă negustor de vinuri ca tatăl lui, trebuia să fie pe undeva prin București. Până nu-l va întâlni nu-și va da inima nimănui. Locotenentul, cu răutatea lui față de George, a reușit să-i iasă din suflet și ea să continue să-l iubească pe Ninel.
- Frumoasă fată cuminte, cred că am greșit când mi‑am așezat șevaletul lângă tine! Îmi porți ghinion! Nu mă pot concentra să-mi termin planșa decisivă pentru a intra la celelalte probe! Azi vine directorul să vadă ce am muncit toată săptămâna. Tu ai cu ce te lăuda, ți-au ieșit toate a-ntâia!
Până să-i răspundă, ușa se deschide și apare un bărbat brunet cu mustață, care semăna cu Stalin. Ema îl recunoaște pe administratorul de la Predeal; numai Răducu lipsea să-l țină de mână. Dă să se îndrepte spre el să-l salute personal, dar acesta o țintuiește cu o privire de gheață, făcând-o pe fată să încremenească în fața șevaletului fără să înțeleagă comportarea lui. Acesta trece pe la fiecare dintre ei, se uită la planșe, iar pe Ema o sare ca și când nu era acolo. Inima fetei bătea să-i spargă pieptul, era neputincioasă. Își făcea curaj, poate nu vroia să se știe că se cunosc. Să nu creadă ceilalți cursanți că o favorizează. Altceva nu putea să fie. Profesorul care îl însoțea se întoarce spre ei spunându-le:
- Astă-seară ne vom întâlni cu comisia care va vedea toate planșele și va decide care dintre voi vor da celelalte examene. Acum plecați, mâine după ora 14.00 se vor afișa listele!
Ema toată noaptea n-a dormit, cuprinsă de îngrijorare. Ceva îi spunea că nu e bine. S-a îmbrăcat, a mâncat pe fugă. A ajuns înainte de ora care trebuia. Listele nu erau afișate. La două fără un sfert apare cineva și lipește lista pe geamul de la intrare. A ajuns la litera P: Pricopie, Popescu, Pavelescu, Porumbacu, Pană, ea nu.
Literele au început să-i apară în fața ochilor ca un dans ucigător. Doru stătea puțin mai departe și o privea pe fată cum se chinuiește. Ea nu văzuse că citise și el lista. Fata întinde mâinile ca și când și-ar pierde echilibrul, Doru fuge și o prinde să nu cadă.
- A! Dorule, tu erai? Te rog, mai citește tu o dată lista, poate n-am văzut eu bine!
- Cred că este o greșeală, te-a sărit când a bătut secretara la mașină, nu poate fi adevărat! După mine nu exista niciun motiv să nu apari pe listă!
- Bine! Te rog du-mă tu până acasă! Nu mă simt în stare să iau tramvaiul singură până acasă la mine!
Un val de sânge a umplut rochia albă de mătase a Emei. Iar îi curgea sânge din nas. Doru s-a speriat, a scos o batistă și a întins-o fetei.
- Nu te speria, așa mi se întâmplă mie de fiecare dată când mă emoționez sau depun efort prea mare! Mi-a zis tăticu că mă duce la doctor să mă facă bine!
În casă era o liniște apăsătoare. Și George venise mai devreme de la servici ca să vadă rezultatul examenului. În mijlocul casei stătea Meri plină de îngrijorare. După cum arăta fata parcă venise de la război: plină de sânge pe piept, pe mâini, pe picioare. Părea ciuruită de gloanțe și se mirau toți că mai trăia. Ema s-a repezit la maică-sa sufocată de hohote:
- Mamă, am picat! Nu știu de ce, dar am picat! Și toți ziceau că voi reuși!
Nelu nu putea să scoată o vorbă. Cei mici păreau pentru prima dată afectați de durerea Emei. Numai George s‑a trezit înjurând de mama focului:
- F.... cernica mă-sii, mă duc eu mâine la liceu să văd ce s-a întâmplat! Meri, ai grijă de fată, pune-o să se spele și culc-o! Le arăt eu lor!
Ema nu a suflat nicio vorbă despre faptul că directorul liceului era tocmai administratorul de la Predeal. Uite cum îi răsplăteau pentru vacanțele ratate în fiecare iarnă, când toți copiii se jucau și ea trebuia să fie domnișoara de companie a plodului acestuia.
A adormit într-un târziu, istovită, fără vlagă.
A doua zi George s-a îmbătat să prindă curaj și a deschis ușa cu violență la secretariat.
- Bună ziua! Vreau să vorbesc și eu cu directorul acestei școli, să știu și eu de ce fata mea, atât de talentată, nu a reușit la proba voastră!
- Eu sunt directorul! Știu despre ce este vorba, nu putem accepta într-o clasă de băieți să fie o singură fată, și frumoasă pe deasupra! Nu merge! Copiii ar ofta toată ziua uitându-se la ea și nu ar învăța carte!
- Și cu fata mea cum rămâne? Dacă venea la școală poate ajungea o pictoriță mare!
- Să dea la anul, poate vin fete mai multe!
- Vă f....... muma-n c......, dați-mi actele chiar acum!
Secretara, speriată, a căutat repede actele și le-a întins ca să scape cât mai repede de intrus.
- Și planșele?
- Rămân la noi! a spus directorul. Nu avem voie să le dăm!
George a înjurat din ușă încă o dată
- Credeam că țineți cu copiii talentați de oameni săraci, dar văd că sunteți mai răi ca cei dinaintea voastră, mama voastră de șarlatani parveniți!
Ieșit din cancelarie cu actele în mână, nu știa ce să facă cu ele. Liceele celelalte își ocupaseră locurile. Deodată mintea lui s-a luminat.
- Lasă, o înscriu la școala profesională! Nelu e matrițer iar pe ea o face tata radiofonistă. Cu mediile Emei, nu va fi nevoită să dea examen.
Și așa a înscris-o chiar în aceeași zi s-o facă și pe ea muncitoare.
Când a început școala era încă sub șocul loviturii primite. Privea la profesori și colegi ca prin sticlă. Se scula cu noaptea-n cap, se ducea să mănânce la cantină, intra în clasă, se așeza în bancă și aștepta să treacă timpul. Nu știa nici cum o cheamă pe colega ei de bancă. Toți se întrebau cum a ajuns această fată la școala lor. Acasă nu făcea lecții, la școală nici atât. Până într-o zi când profesorul de desen Vasilache i-a cerut să-i dea planșele pentru note. Trebuia să aibă vreo șase. Ema dădu blocul de desen.
- Nu am nimic desenat!
- Îți bați joc de mine? Dacă nu respecți programul școlii noastre de ce te-ai înscris aici?
- Nu am vrut eu, tăticu m-a înscris fără să mă întrebe! Așa a decis el! Eu vroiam să mă fac pictoriță, dar n‑am reușit! și a început să plângă.
Profesorului i-a fost milă de ea, era atâta durere în atitudinea elevei, s-a ridicat de la catedră și a venit s-o mângâie pe cap încurajând-o.
- Nu fii supărată! Și eu am vrut să mă fac popă, dar vremurile s-au schimbat și m-am răzgândit! La școala noastră ai avut un frate care era un elev eminent, nu trebuie să-l faci de râs! Când stăteam cu el de vorbă îmi povestea despre tine și de talentul la desen. Poți desena dacă îți place așa de mult și pentru școală. Aveam nevoie de multe planșe cu motoare, cu piese care trebuie explicate, de planșe de desen tehnic. Eu personal te voi ajuta! Numai că trebuie să ieși din somnolența asta, să iei taurul de coarne și să pornești la drum!
De ce-i vorbea profesorul, Ema parcă se liniștea. Da! Așa va face, cum nu i-a trecut prin cap că-l va face de râs pe Nelu? Uite cum schimba tradiția. La sfârșitul orelor a plecat hotărâtă acasă, să fie iar Ema cea de altă dată. Și va picta! Va ieși cu leafă, își va cumpăra toate cărțile de artă care apăruseră pe piață până atunci și va învăța singură să picteze. Îi va arăta ea administratorului, va ajunge o pictoriță mare...

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!