Deponeul orașului adună în general cam tot ce e bun de aruncat, gunoaie în general. Sunt mulți care își fac un rost din resturile pe care alții le aruncă,găsindu-le inutile. Pentru unii groapa de gunoi a orașului, e un loc fără de care ar muri de foame, un cerc închis din care nu mai pot ieși. Pentru majoritatea ,,căutătorilor”e un mod de a-și duce viața de azi pe mâine.Pentru o mână de oameni însă,”muntele”mirositor, e o mină de aur,un loc cu un profit nesfârșit. Locul are un statut aparte, după regulile locului și nu numai.Vrei să prinzi un loc în față, atunci când mașina cu ,,bunătăți” își varsă conținutul, vrei să poți săpa în locurile marcate ca fiind,,aurifere”, atunci, trebuie să plătești.Șoferii,paznicii,își i-au partea, iar ei la rândul lor, predau mai departe peșcheșul .Aici există reguli care nu pot fi încălcate, groapa e un fel de ,,onorată societate”, odată intrat ,nu ai voie să greșești, dacă încalci regulile, plătești. Pedeapsa cea mai drastică e excluderea de pe ,,exploatare”. Cei care trăiesc după urma gunoiului, nu își permit să greșească, pentru că majoritatea dintre ei ,au viața organizată în jurul acestei ,,afaceri”, iar starea lor socială și materială nu le oferă alternative. Fiind un fel de castă, puține lucruri,,transpiră”la suprafață. De aceea aici si-au găsit refugiul mulți oameni fără căpătâi, aici își fac veacul oameni certați cu legea, indivizi pe care societatea i-a respins și bieți paria împăcați cu situația umilă în care se află. Șeful gropii e un fel de ,,capo di capi. El e cel care face regulile locului, bineînțeles cu permisiunea administrației deponeului. Probabil că acolo se află ,,capo di tutti capi”,cel care profită cel mai mult de pe urma ,,săpătorilor”. Unele drame petrecute aici se întâmplă și din cauza lor, însă într-un loc atât de dur, sensibilitățile nu-și au locul.
Știu toate astea pentru că am cunoscut niște oameni, un el și-o ea, care munceau zi lumină în acel loc al deznădejdii, erau doi oameni fără speranță, în căutarea unei mâini întinse, i-am lăsat să locuiască într-o baracă pe care am construit-o pe câmp, unde am un teren nu foarte departe de deponeu, o foloseam ca adăpost de arșiță, atunci când eram la muncile câmpului. Baraca era un adăpost destul de confortabil , masă, scaune, un pat în care puteai să îți întinzi oasele ostenite, pentru niște oameni sleiți de munca câmpului și arși de soare, era mană cerească. Cu toate că locul avea un minim necesar, pompă pentru apă și patru pereți cu acoperiș,baraca nu era “proiectată,,pentru un trai decent. Cei doi o văzuseră, întrebând a cui e, au ajuns la mine.La început nu am fost de acord să-i las să locuiască în condiții improprii, mi-au spus că au locuit și mai rău de atât, după vizite și tot atâtea rugăminți,după ce mi-au povestit câte în lună și-n stele, după ce mi-au promis că vor locui acolo doar o durată scurtă de timp, până își vor găsi adăpost, m-au convins.
Apoi însă a urmat o ,,telenovelă”demnă de OTV. S-au mutat la sfârșitul lui septembrie, a trecut mai bine de o lună, fără să mă întreb, oare ce fac ,,chiriașii”.Până într-o zi când un vecin care trecuse pe acolo, ma întrebat cu ironie în glas,dacă mi-am făcut groapă de gunoi particulară.Inițial nu m-am dumirit ce vrea să spună, până nu ma lămurit pe de-a-ntregul, pe terenul meu se înălța un munte de deșeuri.
Am plecat într-o suflare să văd cu ochii mei despre ce e vorba.Mormanul se zărea de la distanță, ,baraca era ascunsă în spatele lui, pe măsură ce mă apropiam devenea tot mai mare.Cioturile de coceni,purtau ca niște catarge în miniatură,”steaguri,,din pungi de plastic și hârtie.Saci imenși din iută,erau stivuiți într-o parte,iar în spatele lor un morman de cartoane, plasticuri și fiare încolăcite.O haită de potăi mă întâmpinară furioși, dar fără curaj. Ca să nu-i întărât, mă opresc la distanță de baracă.Dau un ocol locului, urmărit de ceata hămăitoare.
Baraca avea lacătul pe ușă, semn că locatarii nu erau în zonă. Arunc o privire prin împrejurimi, grămada de araci pentru legume lipsea, un perete de tablă era spart, iar prin gaură ieșea o țeavă înegrită de fum, probabil își încropiseră o vatră, asta explică lipsa aracilor, iar o groapă nu foarte adâncă pe post de hazna, degaja un miros înfiorător. Am așteptat o oră, fără rezultat, am plecat cu gândul să revin mâine la răsăritul soarelui.
În lumina dimineții mormanul se zărea de la ieșirea din sat, pedalez energic cu gândul ca nu cumva să găsesc iarăși lacătul pe ușă și câinii nemâncați. El era afară tăia niște crengi cu un topor, alungă cu o înjurătură potăile ce lătrau spre mine, ea auzind câinii ieși afară, fața îi arăta obosită și nespălată de zile .Îi salut și trec direct la subiect.Le spun politicos că vreau să plece de pe proprietatea mea. El își aprinse o țigară, apoi mă rugă să îi mai păsuiesc o lună, iar dacă vreau o să îmi plătească și chirie. Nu îmi trebuiau banii lor, am vrut să le fac un bine, însă nu credeam că o să mă aleg cu un mini deponeu, rugămințile lui nu erau sincere, nu m-a convins nici o secundă că ce mi-a spus e adevărat. Apoi a vorbit ea,mi-a jurat că nu minte,apoi s-a închinat cu o cruce mare, povestea ei m-a făcut să iau mai în serios rolul de bun samaritean și să am remușcări.
Erau necăsătoriți, ea avea treizeci și șase, iar el treizeci și nouă de ani, stăteau împreună de doi ani, ea avea doi copii, dintr-o relație anterioară, un băiat de doisprăzece ani și o fată de patru ani, care nu era cu ei.
Apoi strigă băiatul, în ușa barăcii își făcu apariția un copil uscățiv, cu haine ponosite și pielea cănită de fum, arăta mult mai mic față de vârsta pe care mi-o spuse maică-sa, își șterse nasul cu dosul palmei și se rezemă de ușa barăcii cu privirea în pământ. Fata era la niște țigani, garanție pentru bani luați cu împrumut, aceștia nu-i dădeau copilul până nu își achita datoria. Iar singura speranță pentru ei ,eram eu. Ca să poată câștiga banii datorați țiganilor, trebuia să fie aproape de groapa de gunoi și să nu cheltuiască banii cu chiria. Mi-a făcut și un calcul, în maxim două luni își poate plăti datoria și își va recupera fata. Am întrebat-o de ce nu apelează la poliție, pentru sechestrare de persoane țiganii pot ajunge la pușcărie.Mi-a spus că țiganii o tratează bine pe fată, iar cu poliția a avut o experiență neplăcută și de atunci nu mai are încredere în ea. Într-o zi a găsit un portofel la groapă, în care se găseau actele unui individ, iar ca orice om onest, s-a gândit ca e de bunăcuviință să-l ducă la poliție să poată fi returnat proprietarului, bineînțeles și cu speranța unei recompense. Portofelul s-a dovedit a fi proprietatea unui polițist, care nu numai că nu i-a dat recompensa visată, ci ia cerut să-i înapoieze cei o mie de euro pe care acesta i-ar fi avut in portofel. După ce a scăpat de acuzații, reușind să convingă poliția că nu ea a furat portofelul, și-a jurat să nu mai returneze nimic din ce găsește la gunoi.
Am rămas mișcat de poveste, dar am căzut de acord să stea doar ei, iar băiatului să-i găsească o locuință, iar în cel mai scurt timp să își găsească și ei un adăpost decent. Încercam să îi ajut pe cât posibil, le-am spus că poate să apeleze la mine când au nevoie de ceva, o perioadă au venit după cartofi, alteori le dădeam mâncare caldă, apoi nu au mai apărut. Un vecin tractorist ce își făcea veacul pe câmp,îmi povestea despre mormanul de deșeuri ce creștea în cursul săptămâni și se împuțina vinerea după-amiaza , când veneau cu un țigan ce avea o căruță trasă de un cal costeliv, încărcau marfa și o duceau la un depozit de reciclare a deșeurilor din oraș. Afacerea lor părea să meargă ca pe roate. Trecuse și noiembrie, noaptea termometrul cobora sub zero grade,chiar și ziua era destul de rece, începusem să mă întreb dacă fac bine că nu-i zoresc să își caute o gazdă.Ar fi bine să le spun asta.
Vineri după-amiază, mă urc pe bicicletă și plec spre baracă.Azi ar trebui să ajungă mai repede, pentru a-și pregăti transportul.Încă nu au ajuns, câinii nu mai latră, mă ignoră și datorită biscuiților aruncați întru întâmpinare. Mă plimb, stânga, dreapta, mai arunc un biscuite, până când îi văd în depărtare înhămați la un căruț cu patru roți, supraîncărcat cu saci. Las bicicleta și mă îndrept spre ei, nădușiți, cu un suflu greu îmi răspund monosilabic la salut, mă înham și eu la hardughie. Câinii ne însoțesc cu cozile-n vânt.Deodată se opresc din efort și încep să îmi mulțumesc că îi ajut și îi las să locuiască aici.Le spun despre îngrijorarea mea, despre faptul că iarna e în prag și ei ar trebui să locuiască într-o casă, nu în pustiu fără lumină și căldură. Încercasem de câteva ori să pun în mișcare atelajul, însă efortul meu nu era acompaniat, am simțit că nu vor să înainteze, aveam sentimentul că ceva nu e în regulă. Am renunțat să împing și m-am îndreptat spre baracă, atunci s-au pornit și ei parcă într-o cursă contra cronometru, ajunși la baracă, au început să țipe unul la celălalt, el îi aplică o palmă zdravănă peste față, ea izbucni instantaneu în plâns din toți rărunchi, cu înjurături și blesteme la adresa celui ce o lovise.
Vroiam să reacționez la gestul lui, însă un plâns de copil se auzi din interior. Atunci am observat că ușa nu avea lacătul pus. Am deschis-o, un miros înecăcios și acru,de fum și urină, mă izbi în față, duhnea îngrozitor, pe patul plin de boarfe murdare, băiatul legăna în brațe un cocoloș învelit într-o pătură murdară și ruptă, o față de copilă vânătă de frig se deslușea dintre cârpe, un butoi de tablă era transformat într-o sobă lipită pe la găuri cu lut, care degaja mai mult fum decât căldură, iar pe masă, zăceau aruncate alandala, câteva oale afumate și murdare, farfuri și tacâmuri de tablă.De sub pat ieșeau înfundat scâncete de căței, iar o coadă de câine mătura pământul. Tabloul era jalnic, m-am întors și le-am spus că până mâine vreau să-i văd plecați, ce să le spun?,că sunt inconștienți, nesăbuiți, inumani , că merită să piardă dreptul de-aș crește copiii.Nu le-am spus, pentru că am văzut altceva în ochi lor după ce i-am prins cu minciuna.O demență amestecată cu ură. I-am întrebat ce ce m-au mințit, i-am întrebat dacă copiii sunt ai lor, nu am primit nici un răspuns, doar priviri pe sub sprâncene, ucigătoare.
Am plecat cu gândul să mă întorc cu poliția.
Totuși a doua zi m-am întors singur, nici acum nu știu de ce. Parcă trăiam într-un vis ireal.În preajma barăci nu se vedea nici o mișcare, doar pungile de plastic din cioturile de coceni,rupeau încremenirea. Mormanele de saci dispăruseră, doar câteva cartoane împrăștiate și câteva fiare ruginite împrăștiate în jurul colibei. Lacătul era pus pe ușă, ridic un fier de jos și lovesc urechea lacătului, mai lovesc o dată, se desface. Un zgomot ce răzbate din interior mă face să fiu precaut, trag ivărul, deschid ușa și mă dau la o parte, un câine plin de funingine țâșnește ca din pușcă pe lângă picioarele mele. Interiorul care ieri era o paragină, azi e un dezastru, boarfele și masa cu picioarele rupte, stau aruncate în mijlocul încăperii, patul cu arcurile la vedere e aproape scrum,rămășițele încă fumegă, iar sub el, cinci căței morți într-un morman de cârpe arse. Cât de mult se poate dezumaniza omul, nebunia sau doar neajunsurile, problemele fără ieșire i-au adus în asemenea hal pe acești oameni bolnavi psihic, cât de lipsit de rațiune să fii, să nu ai milă pentru un biet animal fără apărare, să nu poți oferi dragoste unui copil. Atunci am realizat de ce nu m-am putut hotărî, când mi-a trecut prin cap, să îi iau sub acoperișul meu.Undeva în subconștient am simțit că oamenii ăștia sunt răi.
Mă întreb care a fost povestea lor adevărată,probabil mult mai tragică, niște oameni încolțiti, fără scăpare dintr-o soartă crudă, ce și-au încropit o poveste lacrimogenă. Dacă ar fi plecat omenește, fără acea cruzime inutilă, chiar mi-ar fi părut rău de ei, însă așa ca să uit întâmplarea, în primăvara ce a urmat, am rugat pe cineva să radă baraca de pe fața pământului.
Nu am mai auzit de ei, i-am și uitat, au dispărut ca un coșmar urât dimineața. Până într-o zi când am realizat din nou că trăim într-o lume imperfectă,o imagine ca într-un film de Kusturica, mi-a adus aminte de faptul că pentru unele ființe viața e mizerabilă, într-o căruță încărcată până la refuz, patru țigani cântau și râdeau în gura mare, iar conducătorul atelajului își lovea cu sălbăticie mârțoaga ce se chinuia din răsputeri să nu își de-a duhul. Imaginea era dramatică, însă eu am bufnit în râs și mi-am zis în sinea mea, uite un car cu boi.