I se părea straniu și străin acel apelativ, “prietene”, precum și salutul pe care nu-l auzise niciodată din partea vreunui semen, mângâindu-i auzul: “Buna seara!”. Căci straja singurătății sale nu permisese niciodată să se apropie de cetatea sufletului său vreun om. Copacul fremăta prin rămurișul înviat parcă dintr-o încremenire veșnică și Andros auzi iar: “Vreau să te iau cu mine și să-ți arăt lumea. Să înveți de ce omul nu trebuie să trăiască singur. De ce singurătatea este o boală grea. Primejdioasă. Hai, vino, dă-mi mâna și urmează-mă!”.
L-am întrerupt pe companionul meu, invitându-l să mai ciocnim bărdacele de vin. Povestea lui, deși puțin credibilă pentru timpurile în care trăiam, îmi încălzise sufletul de artist. Chiar dacă totul mi se părea un basm întors din vremurile minunate ale copilăriei, voiam să-l ascult până la sfârșit. Fiindcă și eu eram un prizonier al temniței întunecate și reci care este singurătatea. Așa că l-am invitat să-și depene povestea mai departe.
„Andros se prinse de o ramură firavă și începu să pășească alături de copacul ce îi lumina drumul cu discul spelb al lunii. Ajuns pe culme privi înapoi spre căsuța lui. Și i se păru că în clisa grea a nopții ea strălucea ca o lacrimă pe obrazul unui sfânt. Străbătură întinsele văi ale Ergatesului și pătrunseră într-o pajiște ce vibra sub zumzetul stins al unor roiuri de albine ce se odihneau în hamacul stupilor. Sub opaițul lunii Andros observă cum o albină se așezase pe borul pălăriei de raze a portocalului ce-l însoțea. Albina parcă aștepta un cuvânt de binețe din partea lui. Andros luă încet albina în podul palmei, aceasta stând ca un copil ascultător, lăsându-se mângâiată cu privirea, fără să pară că se simte amenințată.
“Andros, prietene", îi șopti copăcelul, "privește-o cu atenție! Cât este de mică, dar Dumnezeu i-a dat hărnicia cea mai mare de pe pământ...Privește la culorile de pe trupul ei, mic și catifelat? Negru, galben-portocaliu, puțin albastru, chiar și verde. Ea este Melissa, regina acestui roi de albine. Ele colindă din zori negrul pământ, se înalță ca razele galbene ale soarelui și strălucesc precum portocalia lună. Străbat câmpiile verzi și se înalță spre cerul albastru ca niște îngeri de ceară fină. De aceea au culorile acestea mirifice pe trupul lor mic. Ele sunt copiii Bunului Dumnezeu. Uite cum stă la tine în palmă, așteaptă să-i dai binețe și slobozenie la culcare. O merită, după ce a cutreierat în lung și-n lat teii. Vezi tu, prietene, dacă nu am ști că ne aflăm în micul Ergates, am putea zice, văzându-le pe ele și mirosind dumnezeiasca aromă a teilor, că ne aflăm în Rai. Și poate chiar ne aflăm, dar nu știți voi, oamenii, să apreciați tainicele daruri cu care Domnul v-a învrednicit... Să-ți spun un secret...Albinele au o taină mare, numai a lor. Atunci, când omul care le are în îngrijire moare, ele pleacă pentru totdeauna spre alte zări. Spre cine știe ce alte urdinișuri de salcâm sau lanuri de floarea-soarelui. Pleacă pur și simplu, rănite de dispariția omului ce le-a vegheat și îngrijit. Poate că pleacă ca să-i lumineze cu polenul lor auriu calea spre dincolo sau poate că așteaptă la porțile vămilor văzduhului, cu miere, lăptișor de matcă, ceară scumpă și fină, căci din bătrâni se spune că după moarte sufletul omului trebuie să treacă prin 24 de vămi ale văzduhului. Acolo, la porți, stau îngerii buni și cei răi cu cărțile faptelor deschise. De-o avea nevoie omul de vreun ajutor, albinele or oferi dajdie bună din truda lor”.
Andros asculta ca vrăjit vorbele copăcelului său. Dintr-o dată, Melissa bătu aerul cu aripile ei firave și îi șopti: “ Am fost singură pe lume, ca și tine. Iubeam zborul lin peste câmpii și flori nemuritoare. Și îmi spuneam că nu am nevoie de nimeni care să-mi țină companie. Dar au venit ploi cotropitoare. Veri pline de arșiță cumplită, pustietoare. Și priveam dincolo de dealuri, acolo unde omul îngrijea cu mâna lui pricepută rănile stupilor. Amestecând mierea cu bucuria ființei lui. Și atunci mi-am zis că nu este bine să fii singur pe lume. Mi-am ales un roi și am devenit regina lui. Maica tuturor albinelor harnice”.
Andros asculta vrăjit glasul tremurător al Melissei. Copăcelul îl trase de mâneca cămășii lui înflorate și îi arătă spre zare. Andros privi peste dealuri și observă cum furtuna se pregătea să tricoteze cu andrelele ei de fulgere pânza cerului. Făcu câțiva pași prin stupină. Era atâta liniște, încât aplecă urechea să se convingă dacă albinele erau tot acolo sau nu cumva urcaseră cu toatele în cer, printre cometele cu ugerele pline de lapte sideral, printre pleiadele despletite jucând în jurul feciorelnicului Luceafăr de seară. Își lipi urechea de stup și auzi parcă cum crește mierea în fagure, cum matca își leagănă ouăle de aur, cântându-le. Cum trântorii într-un dolce far niente amestecă chipul zilei de ieri cu al celei de azi și cu cel al clipei când vor fi aleși de matcă să o însoțească în iatacul ei regesc pentru noaptea de miere. I se păru, sau chiar harnicele albine își tremurau prin somn aripile transparente visând la râuri de polen? Primii stropi reci și repezi începură să cadă din înalt. Ridică privirea și observă că stelele se ascunseseră toate de ploaie în peștera cerului, semn că era vremea ca și oamenii să tragă obloanele somnului peste ferestrele sufletului lor și să viseze. Se trase sub ramurile binefăcătoare ale portocalului ca sub o umbrelă de verdeață. Câteva clipe dură ploaia. Ploaie mediteraneană ce amăgește doar cu aroma stropilor ei întinderile line. Ca mângâierea blândă a unei vele de picuri mari, răcoritori. Andros auzi glasul lin al lunii: “Andros am vrut să-ți arăt cum și o biată albină pricepe rostul viețuirii printre suratele ei. Deși este o ființă minusculă și are libertatea de a zbura acolo unde își dorește. Fără nicio opreliște! Uite, noaptea este pe trecute. Va veni blânda dimineață. Noi ne vom revedea mâine, pe seară. Acum culege o portocală și arunc-o în sus! Cât poți tu de tare!”.
Și Andros culese o portocală argintie și o aruncă spre hăurile întunericul de sus. Coaja ei începu să se sfâșie ca lâna de pe un caier și un galben nefiresc, strălucitor, începu să se depene de pe fructul golit de carapacea cojii protectoare, înălțându-se spre tării. Și pe boltă apăru soarele. Semn că Bunul Dumnezeu binecuvânta pământul cu o nouă zi.