Sunt convinsă că talpa arsă va lăsa o urmă precară.

Ajută-mă să mă cobor, mă ridic, sunt alungirea cu realități pe care o îmbăt cu cafea, o trezesc și-o ameninț naiv, cu care mă lupt cu mâinile goale. Cu țigările arse.

N-am mai întâlnit boală de acest fel. Inconștient mă plimb printre străzi, prin cartierele mai violent poluate de soare și vis. Nimic nu doare, nimic nu se simte, nici numele tău pe care îl înfășor ca bandaj peste rana singurătății mele. Peste mine.

Azi se anunță o iarnă sufocantă, sunteți sfătuiți să vă purtați bolile prin casă. Mie mai periculos mi se pare că mi-e frig, m-aș acoperi cu minute cât mai lungi, și ochii mi i-aș colora în cartierele triste, pe buze s-ar încrusta pulberea apusului prăfuit.

Tu să te-ascunzi, e inutil să ne contopim bolile.
Și, în plus, aceeași otravă e-n noi.
Când îți va fi rău, să mă săruți.
Sunt convinsă că îmi vei arde tălpile.