SIMON KRESS locuia singur într-un conac mare printre colinele aride și stâncoase aflate la cincizeci de kilometri de oraș. Așa că, atunci când afacerile îl chemau pe neașteptate, n-avea vecini cărora să le ceară să vadă de animale în lipsa lui. Șoimul hoitar nu era o problemă; sălășuia în foișorul nefolosit și, oricum, se hrănea singur. Pe măcelar, Kress îl gonea pur și simplu afară, lăsându-l să se descurce cum o ști; micul monstru vâna limacși, păsări și șobolani. Bazinul de pești însă, plin cu piranha veritabili, de pe Pământ, reprezenta o dificultate. Kress sfârșea întotdeau-na prin a arunca în uriașul acvariu o pulpă mare de vită. La urma urmelor, dacă avea să fie reținut mai mult decât se aștepta, piranha se puteau mânca între ei. O făcuseră și-n alte dăți. Era amuzant.
Din nefericire, de data aceasta fu reținut mult mai multă vreme decât se așteptase. Când, în sfârșit, se întoarse, toți peștii erau morți. La fel, șoi-mul hoitar. Măcelarul urcase în foișor și-l mâncase. Simon Kress se indispuse.
A doua zi se urcă în aeroglisor și plecă la Asgard. Situat la vreo două sute de kilometri de vila lui, Asgard era cel mai mare oraș de pe Baldur și se mândrea și cu cel mai vechi și mai mare astroport. Lui Kress îi plăcea să-și impresioneze prietenii cu animale neobișnuite, amuzante și scumpe; Asgard era locul unde se puteau cumpăra asemenea animale.
De această dată însă nu prea avu noroc. La “Xenopets” era închis. L'Etherane, negustorul de animale mici, încercă să-i vâre pe gât alt șoim hoitar, iar “Ape stranii” nu oferea nimic mai exotic decât piranha, rechini luminoși și calmari-păianjen. Kress îi avusese pe toți: voia ceva nou.
Către seară, se pomeni bătând bulevardul Curcubeului, în căutare de magazine pe care nu le vizitase niciodată. Aflată în plină zonă a astroportului, strada era înțesată cu firme de importatori. Marile corporații comerciale aveau vitrine lungi, impresionante, în care artefacte străine, rare și costisitoare, erau etalate pe postamente din pâslă în spatele cărora draperii întunecate învăluiau în mister interioarele. Printre marile magazine se înghesuiau prăvălioare de vechituri, dughene murdare, expunând tot felul de antichități de pe tot felul de lumi. Kress le încercă și pe unele și pe celelalte, cu aceeași nemulțumire.
Apoi dădu peste o prăvălie aparte. Era foarte aproape de port. Kress nu mai fusese niciodată pe acolo. Magazinul ocupa o clădire modestă, cu un singur etaj, încadrată de un bar euforic și un templu-lupanar al Comunității Surorilor Secrete. La acest capăt al bulevardului începeau localurile deocheate. Prăvălia era ceva cu totul ieșit din comun. Sărea în ochi.
Vitrina era învăluită în ceață; când vag roșie, când cenușie aidoma ceții adevărate, când sclipitoare și aurie. Ceața se unduia și se învolbura și lumina difuz dinăuntru. În vitrină, Kress întrezări exponate — mașini, obiecte de artă, lucruri pe care nu le putea recunoaște — dar nu apucă să le vadă bine pe nici unele. Aburul plutea senzual în jurul lor, dezvăluind mai întâi o frântură din ceva, apoi altceva, apoi ascunzînd totul. Iritant. În timp ce privea, ceața începu să formeze litere. Câte-un cuvânt, o dată. Kress stătu și citi.
WO. ȘI. SHADE. IMPORTATORI. ARTEFACTE. ARTÃ. FORME. DE. VIAÞÃ. ȘI. ALTELE.
Literele pieriră. În negură, Kress zări ceva care se mișca. Asta-i fu suficient; asta, și „formele de viață” din reclamă. Își azvârli peste umăr capa de promenadă și intră în prăvălie.
Înăuntru, Kress se simți dezorientat. Interiorul părea vast, mult mai spațios decât ar fi lăsat să se creadă fațada relativ umilă. Încăperea era slab luminată, tăcută. Tavanul întruchipa un peisaj stelar, cu nebuloase spirale; era foarte negru și veridic, foarte frumos. Tejghelele, toate, străluceau expuse. Pasajele dintre ele erau așternute cu ceață. Pe alocuri pâcla se ridica până la genunchi, răsucindu-se în jurul picioarelor la fiecare pas.
— Vă pot ajuta cu ceva?
Femeia părea să fi răsărit din ceață, înaltă, slabă, palidă, purta o salopetă simplă, de culoare gri și o bonetă mică, bizară, prinsă în creștetul capului.
— Ești Wo sau Shade? întrebă Kress. Ori ești vânzătoare?
— Jala Wo, la dispoziția dumneavoastră, se prezentă femeia. Shade nu servește clienții. Vânzători nu există.
— Aveți un magazin destul de mare, spuse Kress. Ciudat că n-am auzit încă niciodată de voi.
— Aici, pe Baldur, magazinul nostru abia s-a deschis. Avem însă reprezentanțe pe multe alte lumi. Cu ce vă pot servi? Artă, cumva? Păreți colecționar. Avem câteva cristaluri de Nor T'alush, excepționale.
— Nu. Am toate sculpturile în cristal care mă interesează. Am venit pentru un animal.
— O formă de viața?
— Da.
— De pe o altă lume?
— Bineînțeles.
— Avem un mim. De pe Cella. Un simian foarte inteligent. Nu numai că va învăța să vorbească, dar până la urmă vă va imita vocea, inflecțiunile, gesturile, ba chiar și expresiile feței.
— Nostim, zise Kress. Și banial. Nu mă interesează, Wo. Eu vreau ceva exotic. Neobișnuit. Și nenostim. Detest animalele nostime. În momentul de față am un măcelar. Importat de pe Cotho, cu destulă cheltuială. Din când în când îl hrănesc cu câte-o porție de pisoi proaspăt fătați. Asta mi inspiră mie animalele nostime. Sper că m-am făcut înțeles, da?
Wo arboră un surâs enigmatic.
— Ați avut vreodată un animal care să vă adore? întrebă.
Kress zâmbi.
— Oh, de câte ori! Dar nu pretind să fiu adorat, Wo. Doar amuzat.
— M-ați înțeles greșit, spuse Wo, cu același surâs ciudat. Mă refeream la adorație în sensul idolatrizării, al venerării propriu-zise.
— Ce vrei să spui?
— Cred că am exact ce vă interesează. Veniți după mine.
Îl conduse pe Kress printre tejghelele radiante, de-a lungul unul pasaj cufundat în ceață, sub falsul cer înstelat. Traversară un zid de pâclă, pătrunseră într-un alt sector al magazinului și se opriră în fața unui bazin mare, acoperit cu plastic. Un acvariu, gândi Kress.
Wo îi făcu un semn să se apropie.
Îi dădu ascultare și văzu că se înșelase. Era un terariu. În interior, pe o suprafață de vreo doi metri pătrați, se afla un deșert în miniatură. Nisip gălbui, bătând în roșcat sub o lumină roșiatică. Roci: bazalt, cuarț, granit. În fiecare colț al bazinului se înălța un castel.
Kress clipi, privi mai atent și se corectă: de fapt, se înălțau numai trei castele. Al patrulea stătea într-o rână — surpat, ruinat. Celelalte trei erau grosolane dar intacte, durate din piatră și nisip. Pe parapetele lor și pe sub porticurile rotunjite mișunau creaturi mărunte. Kress își lipi fața de peretele din plastic.
— Insecte? întrebă.
— Nu, răspunse Wo. O formă de viață mult mai complexă. Și mai inteligentă. Ființe cu un grad de istețime considerabil superior celui al măcelarului dumneavoastră. Li se spune regi de nisip.
— Insecte, decretă Kress, retrăgându-se de lângă bazin. Nu-mi pasă cât sunt de complexe. (Se încruntă.) Și, te rog, nu încerca să mă îmbro-bodești vorbindu-mi despre inteligență. Vietățile astea-s prea mici ca să posede altceva decât un creier foarte rudimentar.
— Inteligența lor este colectivă, spuse Wo. Au ceea ce se numește spirit de stup. De castel, în cazul de față. De fapt, în bazin nu sunt decât trei organisme. Al patrulea a murit. După cum puteți observa, castelul său s-a prăbușit.
Kress se întoarse spre bazin.
— Spirit de stup, zici? Interesant. (Se încruntă iarăși.) Totuși, nu-i decât un furnicar supradimensionat. Mă așteptam la ceva mai deosebit.
— Poartă războaie.
— Războaie? Hmmm. Kress privi din nou.
— Observați, vă rog, culorile, îl îndemnă Wo.
Arătă spre creaturile care forfoteau pe castelul cel mai apropiat. Una din ele râcâia lângă peretele bazinului. Kreso o cercetă. Pentru el, continua să arate ca o insectă. Cam cât o unghie de lungă, cu șase picioare, cu șase ochi mici, dispuși de jur împrejurul trupului. Un sistem complicat de mandibule clămpănea vizibil, în timp ce două antene fine și lungi descriau traiectorii în aer. Antenele, mandibulele, ochii și picioarele erau negre ca funinginea, dar culoarea predominantă era portocaliul aprins al platoșei care acoperea corpul.
— E o insectă, repetă Kress.
— Nu e insectă, insistă calmă Wo. Exoscheletul chitinos este lepădat când regele de nisip crește. Dacă crește. Într-un bazin de dimensiunile acestuia nu va crește. (Îl luă pe Kress de braț, și-l conduse până la castelul următor.) Observați culoarea acestora.
Kress se uită. Erau altfel. Aici, regii de nisip aveau platoșa de un roșu intens; antenele, mandibulele, ochii și picioarele erau galbene. Kress își aruncă privirea pe partea cealaltă a bazinului. Locuitorii celui de-al treilea castel viu erau albicioși, cu tiv roșu.
— Hmmm.
— Așa cum v-am spus, se războiesc, i se adresă Wo. Încheie chiar armistiții și alianțe. O alianță a distrus al patrulea castel din bazin. Negrii se înmulțiseră peste măsură și atunci ceilalți și-au unit forțele ca să-l nimicească.
Kress nu se lăsă convins.
— Amuzant, desigur. Dar și insectele poartă războaie.
— Insectele nu venerează, spuse Wo.
— Poftim?
Wo zâmbi și arătă spre castel. Kress făcu ochii mari. Pe zidul celui mai înalt turn era sculptat un chip. Îl recunoscu. Era chipul Jalei Wo.
— Cum...
— Am proiectat în bazin o hologramă cu chipul meu, menținând-o câteva zile. Chipul zeului, ca să zic așa. Îi hrănesc, sunt mereu prin preajmă. Regii de nisip au un rudimentar simț psionic. Un fel de telepatie de proximitate. Mă simt și mă idolatrizează folosind chipul meu pentru a-și ornamenta construcțiile. Uitați-vă bine, e pe toate castelele.
Era adevărat.
Pe castele, chipul Jalei Wo era senin și pașnic, și foarte veridic. Kress admiră măiestria reproducerii.
— Cum lucrează?
— Membrele anterioare au și rol de mâini. Sunt prevăzute chiar cu un fel de degete: trei tentacule mici și flexibile. Regii de nisip colaborează excelent, atât la construcții cât și în războaie. Nu pierdeți din vedere faptul că toți mobilii de aceeași culoare împărtășesc o singură minte.
— Mai dă-mi amănunte, ceru Kress.
Wo zâmbi.
— Burta trăiește în castel. Adică eu îi spun burtă. Un joc de cuvinte, dacă vreți: ființa este și pântece de mamă și stomac. Femelă, cam cât pumnul de mare, imobilă. De fapt, denumirea de regi de nisip e oarecum improprie. Mobilii sunt țărani și războinici; conducătorul propriu-zis e o regină. Dar și această analogie păcătuiește. Luat în ansamblu, fiecare castel este o singură creatură hermafrodită.
— Cu ce se hrănesc?
— Mobilii mănâncă pastă, hrană predigerată obținută în interiorul castelului. O capătă de la burtă, după ce aceasta a prelucrat-o câteva zile. Stomacurile lor nu suportă nimic altceva, astfel încât dacă burta moare, mor foarte repede și ei. Burta... burta mănâncă orice. În privința asta n-o să vă coste nimic. Resturile de la masă sunt o hrană excelentă și îndestu-lătoare.
— Dar hrană vie? se interesă Kress.
Wo dădu din umeri.
— Fiecare burtă mănâncă mobili aparținând celorlalte castele, firește.
— Nu știu ce să zic, mărturisi Kress. De n-ar fi atât de mici.
— Ai dumneavoastră pot fi mai mari. Acești regi de nisip sunt mici fiindcă bazinul în care trăiesc este mic. După toate aparențele, își adap-tează creșterea la spațiul vital disponibil. Dacă i-aș muta pe cei de aici într-un bazin mal mare, ar începe să crească.
— Hmmm. Bazinul în care-mi țineam eu piranha e de două ori mai mare ca ăsta și e liber. Ar putea fi curățat, umplut cu nisip...
— Wo și Shade vă stau la dispoziție pentru instalare. Plăcerea este de partea noastră.
— Bineînțeles, se grăbi Kress să adauge, vreau patru castele intacte.
— Se-nțelege, încuviință Wo.
Începură să se tocmească pentru preț.
Trei zile mai târziu, Jala Wo descinse la conacul lui Simon Kress, cu regi de nisip în stare latentă și o echipă de montatori. Ajutoarele lui Wo erau extrabaldurieni deosebiți de toți cei cu care era familiarizat Kress; bipezi îndesați, spătoși, cu patru brațe și ochi compuși, bulbucați. Aveau pielea groasă și tăbăcită, plină de zbârcituri printre care se iveau protuberanțe în formă de spini și coarne. Dar erau muncitori vânjoși și îndemânatici. Wo le dădea indicații într-o limbă melodioasă pe care Kress n-o mai auzise niciodată.
Terminară treaba într-o singură zi. Mutară bazinul în care se aflaseră piranha și, în mijlocul spațiosului său salon, aranjară de o parte și de cealaltă canapele pentru o vedere mai bună, curățară perfect interiorul rezervorului și-l umplură pe trei sferturi cu nisip și roci. Apoi instalară un sistem special de iluminat, menit să asigure atât palida lumină roșie pe care o agreau regii de nisip, cât și proiectarea de imagini holografice în bazin. Deasupra montară un capac solid din plastic, prevăzut cu un mecanism pentru introducerea hranei.
— În felul acesta veți putea da de mâncare regilor de nisip fără a fi nevoit să ridicați capacul bazinului, explică Wo. Nu riscați ca vreun mobil să scape afară.
Capacul era echipat și cu aparate de control al microclimatului, pentru a condensa exact cantitatea corectă de umiditate din aer.
— Interiorul să fie uscat, dar nu prea uscat, recomandă Wo.
În cele din urmă, unul dintre instalatorii cu patru brațe intră în bazin și săpă gropi adânci în cele patru colțuri. Apoi un altul îi dădu burțile aflate în stare latentă, scoțîndu-le una după alta din containerele crionice în care fuseseră transportate. Nu erau prea arătoase. Lui Kress i se păru că semănau cu niște hălci bălțate de came crudă, pe jumătate alterată. Cu o gură.
Extrabaldurianul le îngropă, câte una în fiecare colț al bazinului. După aceea muncitorii închiseră capacul și se pregătiră de plecare.
— Căldura va trezi burțile din starea latentă, spuse Wo. În mai puțin de-o săptămână, mobilii vor începe să iasă din ouă și vor răzbate la su-prafață. Aveți grijă să le dați suficientă mâncare. Au nevoie să prindă puteri până se maturizează deplin. După socoteala mea, cam peste trei săptămâni veți avea în bazin și castelele.
— Dar chipul? Când îmi vor sculpta chipul?
— Proiectați holograma peste vreo lună. Și aveți răbdare. Dacă doriți să întrebați ceva, vă rog să luați legătura cu noi. Wo și Shade rămân la dispoziția dumneavoastră.
Femeia se înclină și plecă.
Kress se întoarse cu pași molcomi la bazin și-și aprinse un bețigaș euforic. Deșertul era nemișcat și pustiu. Începu să bată nerăbdător cu degetele în capacul de plastic și se încruntă.


În ziua a patra, lui Kress i se păru că zărește mișcări în nisip — ca niște vagi frământări subterane.
În ziua a cincea văzu primul mobil, un alb singuratic.
În ziua a șasea numără vreo duzină, albi, roșii și negri. Portocaliii se lăsau așteptați. Vărsă în bazin un castron cu resturi de mâncare pe jumă-tate stricate. Mobilii le simțiră imediat, se repeziră la ele și începură să târască bucățele spre colțurile respective. Fiecare grup de culoare era extrem de organizat. Nu se încăierară. Kress fu puțin dezamăgit, dar hotărî să le dea timp.
Portocalii își făcură apariția în ziua a opta. La vremea aceea, ceilalți regi de nisip se apucaseră deja să care pietricele și să ridice fortificații. Încă tot nu se războiau. Deocamdată nu aveau decât jumătate din mări-mea celor pe care-i văzuse la Wo și Shade, dar impresia lui Kress era că vietățile creșteau cu repeziciune. Castelele prinseră să se înalțe pe la mijlocul celei de-a doua săptămâni. Batalioane disciplinate de mobili tîrau bucăți mari de gresie și de granit în colțurile lor, unde alți mobili îngrămă-deau nisip cu mandibulele și cu tentaculele.
Kress cumpărase o pereche de ochelari cu lupe, ca să-i privească la lucru în orice punct al bazinului se aflau. Se plimba de jur împrejurul pereților înalți din plastic, observând. Era fascinant.
Castelele erau întrucâtva mai simpluțe decât i-ar fi plăcut lui, dar avu o idee. În ziua următoare, vărsă împreună cu hrana niște fragmente de obsidian și cioburi mici de sticlă colorată. Câteva ore mai tîrziu, noile materiale fuseseră încorporate în zidurile castelelor.
Castelul negru fu terminat cel dintîi, urmat de fortărețele roșie și albă. Ca de obicei, portocaliii fură ultimii. Kress începu să mănânce în salon, așezat pe canapea, ca să poată privi în voie. Aștepta, dintr-un moment într-altul, izbucnirea primului război.
Fu dezamăgit.
Zilelele treceau, castelele se făceau tot mai înalte și mai falnice, iar Kress nu mai părăsea bazinul decât pentru necesitățile firești și pentru a răspunde apelurilor critice, legate de afaceri. Dar regii de nisip tot nu se războiau. Kress începu să se enerveze.
În cele din urmă, încetă să-i mai hrănească.
La două zile după ce resturile de la masă conteniră să cadă din cerul deșertului lor, patru mobili negri înconjurară un portocaliu și-l târâră spre burta lor. Mai întâi îl schilodiră, smulgându-i mandibulele, antenele și picioarele, apoi îl traseră pe sub bolta întunecată a porții castelului lor în miniatură. Portocaliul dispăru defunitiv. După o oră, mai bine de patruzeci de mobili portocalii traversară în marș nisipul și atacară colțul negrilor. Fură însă covârșiți de numărul mobililor negri care ieșiră puhoi din adân-curi. Când bătălia luă sfârșit, agresorii fuseseră măcelăriți. Morții și mu-ribunzii fură cărați să hrănească burta neagră.
Încântat, Kress se felicită pentru geniul de care dăduse dovadă.
Când aruncă mâncare în bazin, a doua zi, se iscă îndată o bătălie în trei colțuri, pentru dobîndirea ei. Albii cîștigară detașat.
După asta, urmă război după război.
La aproape o lună din ziua în care Jala Wo îi adusese regii de nisip, Kress conectă proiectorul holografic și chipul său se materializă în bazin. Chipul se rotea încet, de la un colț la altul, astfel încât privirea sa poposea asupra tuturor celor patru castele, în egală măsură. Kress găsi că hologra-ma era foarte reușită; avea zâmbetul lui sarcastic, gura mare, obrajii plini. Ochii albaștri scăpărau, părul sur era pieptănat îngrijit, cu cărare pe-o parte, după ultima modă, sprâncenele erau subțiri și sofisticate.
Curând după aceea, regii de nisip se apucară de lucru. Kress îi hrănea cu dărnicie, în timp ce imaginea sa strălucea pe cerul lumii lor. Temporar, războaiele încetară. Întreaga activitate era dedicată cultului.
Chipul lui Kress se ivi pe zidurile castelelor.
La început, i se păru că toate cele patru imagini erau identice, dar pe măsură ce lucrul continua și el studia reproducerile, Kress începu să deslușească deosebiri subtile de tehnică și de execuție. Roșii erau cei mai inventivi; folosiseră paiete minuscule de ardezie pentru a reda părul lui argintiu. Idolul alb i se păru tânăr și malițios, în vreme ce chipul făurit de negri, — deși virtual același, trăsătură cu trăsătură — avea un aer înțelept și binevoitor. Ca întotdeauna, regii de nisip portocalii fură ultimii și cei din urmă. În războaie nu le mersese prea bine, iar castelul lor arăta jalnic în comparație cu celelalte. Imaginea pe care o sculptaseră era grosolană și caricaturală, și se părea că aveau de gând s-o lase așa. Când încetară să mai lucreze la chip, Kress se supără de-a binelea pe ei, dar n-avu ce le face.
După ce toți regii de nisip își terminară icoanele, Kress deconectă holograful și-și spusese că sosise momentul să organizeze o petrecere. Prietenii săi aveau să fie impresionați. Se gândi că ar putea chiar să le ofere spectacolul unui război. Fredonând radios, începu să întocmească lista invitaților.
Petrecerea avu un succes nebun.
Kress invită treizeci de persoane; o mână de prieteni apropiați care-i împărtășeau amuzamentele, câteva foste amante și o grămadă de rivali în afaceri și-n societate, care nu-și puteau permite să-i ignore apelul. Știa că unii dintre ei aveau să fie indignați și chiar ofensați de regii lui de nisip. Conta pe asta. De regulă, Simon Kress considera drept eșec o petrecere de a lui de la care măcar un invitat nu pleca tunând și fulgerând. Sub imboldul momentului, adăugă pe listă numele Jalei Wo. “Vino cu Shade, dacă-ți face plăcere”, supralicită când îi dictă mesajul.
Faptul că Wo acceptă invitația îl surprinse într-o oarecare măsură.
— Din păcate, Shade nu va putea să mă însoțească. Nu participă la reuniuni mondene, adăugă ea. Cât despre mine, abia aștept să văd ce mai fac regii dumneavoastră de nisip.
Kress le comandă o masă somptuoasă. Și când, în sfârșit, conversația începu să lâncezească iar cei mai mulți dintre invitați erau amețiți de vin și de bețigase euforice, le produse un șoc apucându-se să adune personal, într-un castron mare, resturile de mâncare din farfurii.
— Haideți, toată lumea, le spuse el. Vreau să vă fac cunoștință cu noii mei favoriți.
Luând castronul cu el, își conduse oaspeții în salon.
Regii de nisip răspunseră tuturor așteptărilor sale. Îi înfometase anume, ținându-i nemâncați două zile, și erau puși pe bătaie. În timp ce musafirii, adunați în jurul bazinului, priveau prin ochelarii speciali pe care Kress avusese grijă să li-i pună la dispoziție, regii de nisip dezlănțuiră o bătălie furibundă pentru fărâmituri. La încheierea ostilităților, Kress numără aproape șaizeci de mobili morți. Roșii și albii, care stabiliseră de curând o alianță, acaparară mai toată mâncarea.
— Kress, ești dezgustător, îi spuse Cath m'Lane. (Trăise cu el o bucată de vreme, în urmă cu doi ani, până ce sentimentalismul ei dulceag ajunsese pe punctul de a-l scoate din minți.) Am fost o proastă că m-am întors aici. Credeam că între timp te-ai schimbat, că vrei să-ți ceri scuze. (Nu-l iertase niciodată pentru ziua în care măcelarul lui devorase o potaie excesiv de “nostimă” la care ea ținea ca la ochii din cap.) Să nu mă mai chemi niciodată în casa asta, Simon.
Ieși val-vârtej, urmată de actualul ei amant și de un cor de râsete.
Ceilalți invitați îl potopiră cu întrebările.
De unde avea regii de nisip? voiau să știe.
— De la Wo și Shade, importatori, le răspunse gesticulând reverențios către Jala Wo, care stătuse tăcută și retrasă aproape toată seara.
De ce-și împodobeau castelele cu chipul lui?
— Pentru că de la mine vin toate lucrurile binecuvântate. Ce, nu știați asta?
Se vor mai bate?
— Firește. Dar nu astă-seară. Nici o grijă. O să mai fie petreceri.
Jad Rakkis, care era xenolog amator, începu să vorbească despre alte insecte sociale și războaiele pe care te purtau.
— Regii de nisip sunt amuzanți, dar nu-s mare lucru. Ar trebui să citiți despre furnicile-soldați de pe Terra, de pildă.
— Regii de nisip nu sunt insecte, interveni pe neașteptate Jala Wo, dar Jad se lansase în argumente și ei nu-i dădu nimeni nici cea mai mică atenție. Kress îi adresă un zâmbet și ridică din umeri.
Malada Blane propuse ca la următoarea petrecere, când vor asista la un alt război, să facă pariuri. Ideea entuziasma pe toată lumea. Urmă o discuție animată, cu privire la reguli și șanse. Dezbaterile durară aproape o oră. În cele din urmă, rând pe rând, musafirii începură să-și ia rămas bun.
Jala Wo plecă ultima.
— Ei, îi spuse Kress când rămaseră singuri, se pare că regii mei de nisip au succes.
— Arată bine, zise Wo. Sunt deja mai mari decât ai mei.
— Da, încuviință Kress. Cu excepția portocaliilor.
— Am remarcat asta, replică Wo. Par mai puțin numeroși, iar castelul lor e cam ponosit.
— Ce să-i faci, cineva trebuie să piară, declară Kress. Portocaliii au apărut cu întârziere și au întârziat și cu organizarea. Din cauza asta au avut de suferit.
— Scuzați-mă, spuse Wo, dar îmi permiteți să vă întreb dacă dați suficientă mâncare regilor dumneavoastră de nisip?
Kress dădu din umeri.
— Mai postesc și ei din când în când. Le stimulează ferocitatea.
Wo se încruntă.
— N-are nici un rost să-i înfometați. Lăsați-i să se războiască la timpul lor, din motivele lor. Așa le stă în fire și veți putea asista la conflicte de o subtilitate și complexitate admirabile. Un război permanent, provocat de foame, este ceva primitiv și degradant.
Simon Kress răspunse Jalei Wo:
— Te afli în casa mea, Wo, și aici eu singur hotărăsc ce-i degradant. Am hrănit regii de nisip așa cum m-ai sfătuit și nu s-au luptat.
— Trebuie să aveți răbdare.
— Nu, se împotrivi Kress. În definitiv, eu sunt stăpânul și zeul lor. De ce să le aștept mobilurile? Nu se războiau cât voiam eu. Am corectat situația.
— Înțeleg, rosti Wo. O să discut problema cu Shade.
— Asta nu-i treaba dumitate, și nici a lui, se răsti Kress.
— În cazul acesta nu-mi mai rămâne decât să vă spun noapte bună, răspunse cu resemnare Wo. Dar în pragul ușii, în timp ce-și îmbrăca pelerina, îl țintui cu o ultimă privire dezaprobatoare. Priviți-vă chipurile domnule Kress, îl preveni ea. Priviți-vă chipurile.
După plecarea ei, nedumerit, Kress se întoarse la bazin și contemplă îndelung castelele. Chipurile sale erau la locul lor, ca și înainte. Numai că... Înșfăcă ochelarii cu lupe și-i puse pe ochi. Chiar și așa, era greu de deslușit. I se păru totuși că expresia imaginilor sale era vag schimbată, că zâmbetul lui era puțin strâmb, conferind o notă de răutate. Dar era o schimbare abia perceptibilă, dacă era o schimbare. Până la urmă, Kress puse impresia pe seama autosugestiei și hotărî să n-o invite pe Jala Wo la vreo altă serată.


În cursul următoarelor luni, Kress, și cîțiva dintre preferații săi se întruniră săptămânal pentru a participa la ceea ce lui îi plăcea să numeas-că “jocuri strategice”. Acum, când fascinația pe care o exercitaseră inițial asupra lui regii de nisip se atenuase, Kress petrecea mai puțin timp în preajma bazinului și mai mult pentru a se ocupa de afaceri și de viața mondenă, dar tot mal găsea plăcere în a asista, împreună cu o mână de prieteni, la câte-un război, două. Își menținea combatanții în formă, printr un regim situat la limita înfometării. Procedeul avu urmări grave pentru portocalii, care deveniră, în mod vizibil, mai piperniciți, încât Kress începu să se întrebe dacă nu cumva burta lor decedase. Ceilalți însă se descurcau binișor.
Uneori, noaptea, când avea insomnie, Kress se ducea cu o sticlă de vin în salonul cufundat în semiobscuritate, unde singura lumină era licărul roșu al deșertului în miniatură. Stătea ore întregi, bând și privind de unul singur. Aproape întotdeauna avea loc câte-o bătălie pe undeva, iar când nu era nici una putea isca lesne prilejul, aruncând o fărâmă de mâncare.
La bătăliile săptămânale se apucaseră să parieze, așa cum sugerase Malada Blane. Kress cîștigă o mulțime de bani mizînd pe albi, care deveniseră colonia cea mai puternică și mai numeroasă, cu cel mai falnic castel din bazin. Într-una din zile, ridică puțin colțul capacului și aruncă mâncarea în apropierea castelului alb — în loc să-i dea drumul, ca de obicei, pe câmpul de bătălie central — astfel încât ceilalți regi de nisip, dacă voiau să obțină câteva fărâmituri, să fie nevoiți a-i ataca pe albi în perimetrul propriei lor fortărețe. Încercară. Albii se apărară admirabil. Kress cîștigă de la Jad Rakkis o sută de standarzi.
Dealtfel, Rakkis pierdea mult la regii de nisip, aproape în fiecare săptămână. Se considera specialist în materie, susținând că-i studiase și le analizase obiceiurile în perioada care urmase primei petreceri, dar când venea momentul să-și plaseze mizele n-avea noroc. Kress bănuia că pretențiile lui Jad nu erau decât lăudăroșenie și ifose. Într-un moment de trândavă curiozitate încercase și el să studieze puțin regii de nisip, conectându-și terminalul la bibliotecă, pentru a afla de pe ce lume erau originare vietățile sale. Dar nu figurau nicăieri. Intenționa să ia legătura cu Wo și s-o întrebe pe ea, însă îl preocupau alte lucruri, mai importante, și problema îi scăpa mereu din vedere.
În cele din urmă, după o lună în care pierderile sale se ridicaseră la peste o mie de standarzi, Jad Rakkis își făcu apariția la jocurile strategice, cu o cutie de plastic sub braț. Înăuntru se afla un fel de păianjen acoperit cu perișori aurii.
— Un păianjen de nisip, anunță Rakkis. De pe Cathaday. L-am cumpărat azi după amiază de la t'Etherane. De obicei li se extrag pungile cu venin, dar ăsta-i întreg. Ești dispus, Simon? Vreau să-mi recâștig banii. Pariez o mie de standarzi: păianjenul de nisip contra regilor de nisip.
Kress examina insecta din interiorul închisorii de plastic. Regii lui de nisip crescuseră mult — se făcuseră de două ori mai mari decât al lui Wo, așa cum prezisese chiar ea — dar pe lângă lighioana din cutie nu erau decât niște pitici. Păianjenul era veninos, iar ei, nu. În schimb, erau teribil de mulți. Și-apoi, oricum, în ultima vreme, războaiele regilor de nisip începuseră să devină plictisitoare.
— S-a făcut, răspunse el. Jad, ești un fraier. Regii de nisip vor copleși cu numărul lor scârboșenia asta a ta, până-și va da duhul.
— Fraier ești tu, Simon, replică surâzător Rakkis. Păianjenul de nisip cathadayan se hrănește în mod obișnuit cu vietăți de subsol care se aciuiesc prin văgăuni și crevase, și... Mă rog, o să vezi tu... Va pătrunde direct în castele și va mânca burțile.
Kress se încruntă, în hohotele de râs ale celorlalți. La asta nu se gândise.
— Dă-i drumul, rosti iritat și se duse să-și mai toarne în pahar.
Păianjenul era prea mare pentru a fi introdus în mod convenabil prin dispozitivul pentru mâncare. Doi dintre cei de față îl ajutară pe Rakkis să salte ușor capacul bazinului, iar Malada Blane îi dădu cutia. Rakkis scutură insecta afară. Păianjenul ateriză ușor pe o dună miniaturală din fața castelului roșu și preț de-o clipă rămase dezorientat, mișcându-și maxilarele, zvâcnind amenințător din picioare.
— Haide, haide, îl îndemnă Rakkis.
Se strânseră cu toții în jurul bazinului. Simon Kress luă ochelarii și și-i trase pe cap. Dacă avea să piardă o mie de standarzi, măcar să vadă bine spectacolul.
Regii de nisip zăriseră invadatorul. Pe tot cuprinsul castelului încetase orice activitate. Micii mobili stacojii stăteau nemișcați, privind cu atenție.
Păianjenul se urni, începu să avanseze către umbra promițătoare a porții. De pe turnul de deasupra, chipul lui Simon Kress privea impasibil.
Brusc, se iscă o activitate febrilă. Mobilii roșii aflați în preajmă formară două falange și porniră în marș spre păianjen. Alți războinici dădură năvală din interiorul castelului și se înșiruiră pe trei rânduri în fața porții, pentru a străjui intrarea spre camera subterană în care trăia burta. Dintre dune veneau în goană cercetași, chemați la luptă.
Și bătălia se dezlănțui.
Regii de nisip din linia de atac năpădiră păianjenul. Mandibulele mușcară la picioare și abdomen și rămaseră încleștate. Alți roșii escaladară picioarele aurii, cățărându-se în spinarea invadatorului, începură să muște și să tragă. Un mobil ajunse la unul din ochi și-l smulse cu tentaculele-i subțiri și galbene. Kress zâmbi și arătă cu degetul.
Dar regii de nisip erau mici și neveninoși, iar păianjenul nu se oprea. Picioarele sale doborau mobili într-o parte și-n alta. Maxilarele sale mustind de venin găseau alții, pe care-i lăsau sfârtecați și țepeni. Deja, peste zece roșii trăgeau să moară. Păianjenul de nisip continuă să înainteze. Păși drept în mijlocul triplei linii defensive din fața castelului. Șirurile de mobili se închiseră ca un clește. Îl acoperiră, luptând cu disperare. Kress observă că o ceată de regi de nisip retezaseră unul din picioarele agresorului. Noi apărători săreau de pe metereze, aterizând pe mormanul ce colcăia și se zvârcolea.
Invizibil sub grămada de regi de nisip, păianjenul reuși totuși să se târâie în umbra porții și dispăru.
Jad Rakkis emise un oftat din rărunchi. Era alb ca varul.
— Minunat, comentă cineva.
Malada Blane chicoti înfundat.
— Privește, spuse Idi Noreddian, trăgându-l de braț pe Kress.
Fuseseră cu toții atât de absorbiți de încleștarea din colț, încât nimeni nu remarcase activitatea din restul bazinului. Acum însă, când castelul se liniștise, când pe nisipul din jur nu mai erau decât mobili roșii morți, văzură.
În fața castelului roșu răsăriseră trei armate. Stăteau perfect nemișcate, perfect aliniate, șir după șir de regi de nisip portocalii, albi și negri. Așteptau să vădă ce va ieși din castel.
Simon Kress zâmbi.
— Un cordon sanitar, Jubilă el. Și, Jad, aruncă-ți privirea spre celelalte castele.
Rakkis privi și înjură. Echipe de mobili astupau porțile cu nisip și pietre. Dacă păianjenul supraviețuia totuși celei dintâi înfruntări, n-avea să pătrundă cu una cu două în celelalte fortărețe.
— Trebuia s-aduc patru păianjeni, mârâi Jad Rakkis. Oricum, am câștigat. Păianjenul meu e acum acolo, dedesubt, și-ți mănâncâ afurisita de burtă.
Kress nu răspunse. Aștepta. Zărise mișcare în umbră.
Dintr-o dată, pe poartă începură să se reverse mobili roșii. Se răspândiseră pe tot cuprinsul castelului apucându-se imediat să repare pagubele pricinuite de păianjen. Celelalte armate se dizolvară și se retraseră, fiecare în colțul ei.
— Jad, făcu Kress, am impresia că nu prea mai știi cine pe cine a mâncat.
Săptămâna următoare, Rakkis aduse patru șerpi subțiri, argintii. Regii de nisip le făcură de petrecanie fără nici o bătaie de cap.
Pe urmi Rakkis își încercă norocul cu o pasăre mare, neagră. Pasărea mâncă peste treizeci de mobili albi, iar zbaterile și izbiturile ei distruseră aproape în întregime castelul, dar până la urmă aripile îi osteniră și regii de nisip o atacară în forță oriunde încercă să aterizeze.
După asta, urmă o cutie cu insecte; gândaci cu platoșe puternice, nu prea deosebiți de regii de nisip. Dar proști, proști. O forță aliată alcătuită din portocalii și negri le sparse formația, îi împrăștie și-i măcelări.
Rakkis începu să-i semneze lui Kress polițe.
Cam tot pe atunci, într-o seară în care cina la restaurantul său preferat din Asgard, Kress o întâlni din nou pe Cath m'Lane. Se opri pentru o clipă la masa ei și-i povesti despre jocurile strategice, invitând-o să-l viziteze. Femeia se făcu roșie, apoi își recăpătă stăpânirea de sine și deveni glacială.
— Cineva trebuie să-ți găsească ac de cojoc, Simon, îi spuse. Și cred că eu o să fiu aceea.
Kress ridică din umeri, savură o masă îmbelșugată și nu se mai gândi la amenințarea ei. Decât peste o săptămână, când o femeie măruntă și îndesată se prezentă la ușa lui și-i vârî sub nas o brățară cu insigna poliției.
— Am primit o reclamație împotriva dumitale, Kress, îl încunoștiință ea. Deții un bazin cu insecte periculoase?
— Nu-s insecte, replică el furios. Poftim înăuntru să te convingi.
După ce văzu regii de nisip, femeia clătină din cap.
— Nu-i în regulă. La urma urmelor, ce știi dumneata despre creaturile astea? Știi măcar de pe ce lume provin? Au fost certificate de Comitetul ecologic? Ai vreo autorizație pentru ele? Suntem informați că sunt carnivore, probabil primejdioase. Mai suntem informați că sunt semi-inteligente. De fapt, de unde le ai?
— De la Wo și Shade, răspunse Kress.
— N-am auzit de ei, spuse femeia. Probabil că le-au introdus prin contrabandă, știind că ecologii n-or să le dea drumul. Nu, Kress, nu-i în regulă. Voi confisca bazinul și voi cere să fie distrus, iar dumneata poți să te-aștepți și la vreo două, trei amenzi.
Kress îi oferi o sută de standarzi ca să uite de el și de regii lui de nisip.
Femeia făcu „nț".
— Acum va trebui să adaug la acuzațiile împotriva dumitale și tentativa de mituire.
Abia când Kress ridică cifra la două mii de standarzi se lăsă convinsă.
— N-o să meargă ușor, să știi, îl preveni ea. Trebuie măsluite acte, trebuie șterse înregistrări. Iar obținerea unei autorizații false de la Comite-tul ecologic va cere o grămadă de timp. Ca să nu mai vorbim de problema reclamantei. Dacă ne cheamă iar?
— Las-o în seama mea, spuse Kress. Mă ocup eu de ea.


O bucată de vreme studie problema. Seara, dădu câteva telefoane.
Mai întâî îl sună pe t'Etherane, negustorul de animale mici.
— Vreau să cumpăr un cățel, îi spuse. Un pui.
Dolofanul comerciant făcu ochii mari.
— Un cățeluș? Ciudată preferință din partea dumitale, Kress. Fă-mi o vizită. Am o mulțime de cățeluși simpatici.
— Vreau exact un anumit gen de cățeluș, zise Kress. Notează-ți undeva. Am să-ți descriu cum trebuie să arate.
Pe urmă formă numărul Idiei Noreddian.
— Idi, fii bună și treci pe la mine deseară, cu echipamentul tău holografic. Vreau să înregistrez o bătălie cu regii de nisip. Un cadou pentru cineva drag.


În noaptea în care făcură înregistrarea, Simon Kress stătu treaz vreme îndelungată. Absorbi, în senzorium, o nouă dramă controversată, luă o mică gustare, fumă vreo două bețigașe euforice și destupă o sticlă de vin. Apoi, cuprins de o profundă încântare față de propria-i persoană, se duse în salon, cu paharul în mână.
Luminile erau stinse. Licărul roșu al terariului dădea penumbrei o nuanță sângerie, bolnavă. Kress se apropie să-și inspecteze domeniul. Era curios să vadă cum se descurcau negrii cu reparațiile la castel. Cățelușul îl lăsase în ruine.
Reconstrucția mergea bine. Dar în timp ce examina lucrările prin ochelarii cu lupe, privirea i se opri asupra chipului de pe zid. Tresări.
Se dădu îndărăt, clipi, trase o înghițitură zdravănă de vin și privi din nou.
Chipul cioplit era chipul lui. Dar arăta altfel, total schimonosit. Avea obrajii buhăiți și porcini, iar surâsul se preschimbase într-un rânjet hâd. Părea incredibil de hain.
Iritat, Kress dădu ocol bazinului pentru a controla celelalte castele. Fiecare înfățișa o imagine ușor diferită dar, în ultimă instanță, toate erau la fel.
Portocaliii renunțaseră la majoritatea detaliilor, dar rezultatul rămânea tot monstruos și primitiv: o gură de brută și ochi tâmpi.
Roșii îi conferiseră un soi de zâmbet satanic, spasmodic. Colțurile gurii păreau să joace în mod straniu, dizgrațios.
Albii, preferații lui, ciopliseră un zeu crud și idiot.
Turbat de mânie, Simon Kress împroșcă în odaie cu vinul rămas în pahar.
— Îndrăzniți, scrâșni el printre dinți. N-am să vă mai dau de mâncare o săptămână, ticăloșilor... (Vocea îi deveni stridentă.) Vă-nvăț eu minte!
Știa ce să facă. Ieși iute din cameră și reveni după câteva clipe cu o spadă veche de fier. Avea un metru lungime și vârful încă ascuțit. Kress zâmbi, se înălță pe vârfuri și trase în lături capacul bazinului, atât cât să și poată vârî brațul în colțul de deșert pe care-l descoperise. Aplecându se, împunse cu spada castelul alb aflat dedesubt. Răsuci lama, mișcând-o înainte și înapoi, doborând turnuri și creneluri și ziduri. Nisipul și piatra se năruiră peste mobilii care alergau de colo-colo. Cu o smucitură a mâinii, rase caricatura insolentă, jignitoare, pe care i-o făcuseră regii de nisip. Apoi potrivi vârful spadei deasupra gurii negre ce ducea spre sălașul burții și împinse cu toată puterea. Auzi un sunet moale, lichid, și întâmpi-nă rezistență. Toți mobilii se cutremurară și căzură. Mulțumit, Kress trase lama afară.
Vreme de-o clipă stătu să privească, întrebându-se dacă nu omorâse burta. Vârful spadei era umed și lipicios. Dar în cele din urmă regii de nisip începură din nou să se miște. Se mișcau anemic, încet, dar se mișcau.
Dădu să pună capacul la loc și să treacă la următorul castel, când simți că-i umbla ceva pe mână.
Scoase un țipăt și scăpă spada, scuturându-și violent brațul. Regele de nisip căzu pe mochetă. Îl strivi sub talpă și continuă să răsucească piciorul mult timp după ce știu că era mort. Când îl călcase îl auzise plesnind. Apoi, tremurând, se grăbi să astupe bazinul și se repezi în baie. Își controlă tot trupul și stătu îndelung sub duș. Îmbrăcămintea o băgă în apă clocotită.
Ceva mai târziu, după câteva pahare de vin rece, reveni în salon. Se simțea nițel rușinat de spaima pe care i-o trăsese regele de nisip. Dar n avea de gând să mai ridice capacul bazinului.
De acum înainte, capacul va rămâne închis. Permanent. Totuși, trebuia să-i pedepsească și pe ceilalți.
Kress decise să-și lubrifieze procesele mintale cu încă un pahar de vin. După ce-l isprăvi, îi veni inspirația. Se apropie surâzător de bazin și modifică puțin reglajul dispozitivului de umiditate.
Când adormi pe canapea, cu paharul de vin în mână, castelele de nisip se dizolvau lent în ploaie.
Îl treziră lovituri mânioase în ușa de la intrare.
Se ridică amețit, cu capul vuind. Mahmureala de după vin e cea mai păcătoasă dintre toate, își spuse. Cu pași împleticiți, se îndreptă spre vestibul.
În fața ușii stătea Cath m'Lane.
— Monstrule, hohoti ea. Avea fața umflată, roșie și udă de lacrimi. Am plâns toată noaptea, fii blestemat! Dar s-a terminat, Simon, s-a terminat.
— Mai încet, bombăni el. Sunt mahmur.
Cath înjură, îl îmbrânci în lături și dădu buzna în casă. De după un colț își făcu apariția măcelarul, intrigat de zgomot. Femeia îl scuipă și se năpusti ăn salon, urmată de Kress care abia își târa picioarele.
— Stai, făcu el, unde te... doar n-ai...
Încremeni, brusc îngrozit. Cath m'Lane avea în mâna stângă un baros.
— Nu, bolborosi el.
Cath se duse direct la bazinul regilor de nisip.
— Þii chiar atât de mult la drăgălașii ăștia, Simon? Atunci n-ai decât să trăiești cu ei.
— Cath! răcni Kress.
Apucând barosul cu ambele mâini, femeia izbi din răsputeri în peretele bazinului. Sunetul loviturii îi răsună lui Kress drept în creștetul capului și-i smulse un geamăt tânguitor. Dar plasticul rezistă.
Cath lovi din nou cu barosul. De data aceasta se auzi o pârâitură și în perete apăru un păienjeniș de linii subțiri.
Kress se aruncă asupra ei în momentul în care femeia își lua avânt pentru a treia lovitură. Căzură amândoi, rostogolindu-se pe mochetă. Cath scăpă barosul și încercă să-l sugrume, dar Kress își smuci capul și-o mușcă de braț, până la sînge. Se ridicară clătinându-se, gâfâind.
— Ar trebui să-ți vezi mutra, Simon, îi spuse ea cu ură. Îți picură sânge din gură. Arăți ca unul din animalele tale. Cum ți se pare gustul?
— Ieși afară, scrâșni el. Dădu cu ochii de spada care-i căzuse din mână în ajun și se grăbi s-o înșface. Ieși afară, repetă, vânturând arma ca să-și sublinieze cuvintele. Să nu-ndrăznești să te mai apropii de bazin.
Ea îi râse în nas.
— N-ai tu curajul ăsta, zise. Se aplecă să ridice barosul.
Kress scoase un urlet și se repezi la ea. Până să-și dea bine seama ce se întâmplă, lama de metal pătrunsese adânc în abdomenul femeii. Cath m'Lane se uită năucă la el, apoi la spadă. Kress se trase îndărăt și începu să scâncească.
— N-am vrut... voiam doar să...
Cath m’Lane era spintecată, însângerată, moartă, dar nu se îndura încă să cadă.
— Monstrule, izbuti să rostească, deși avea gura plină de sânge. Apoi se răsuci, oribil, cu spadu în ea și, cu ultimele puteri, se izbi de peretele bazinului. Panoul fisurat se sparse și Cath m'Lane se prăbuși, într-o avalanșă de plastic, nisip și noroi.
Kress începu să scoată țipete scurte, isterice, și se cățără pe una din canapele.
Ieșind din nămol, o mulțime de regi de nisip se revărsau pe podeaua salonului. Se târau peste cadavrul lui Cath. Câțiva se aventurară să traverseze mocheta și ieșiră din cameră. Alții se luară după ei.
Kress privi înmărmurit o coloană ce lua naștere sub ochii săi. Un pătrat viu, forfotitor, de regi de nisip, care purtau ceva, ceva cleios și diform, o bucată de carne crudă, mare cât un cap de om. Coloana se depărta încet de bazin. Masa informă pulsa.
În clipa aceea, Kress se dezmetici și o rupse la fugă.


Era după amiază, târziu, când își luă inima-n dinți să se întoarcă.
Fugise drept la aeroglisor și-și luase zborul spre cel mai apropiat oraș, la vreo cincizeci de kilometri distanță, aproape bolnav de spaimă. Dar odată ajuns departe, în siguranță, găsise un restaurant mai retras, dăduse pe gât câteva căni de cafea și două tablete contra mahmurelii, mâncase un mic dejun copios și, încetul cu încetul, își venise în fire.
Evenimentele din cursul dimineții fuseseră înspăimântătoare, dar n avea să rezolve nimic frământându-se pentru cele întâmplate. Mai comandă cafea și cântări situația, la rece.
Cath m'Lane murise ucisă de mâna lui. Putea să-și dea în vileag fapta și să susțină că fusese un accident? Puțin probabil. Fapt era că o înjunghiase, ba îi mai și spusese polițistei ăleia s-o lase în seama lui. Nu-i rămânea decât să șteargă toate urmele și să spere că fosta lui amantă nu spusese nimănui unde plecase de dimineață. Ceea ce era probabil. Cadoul lui îi parvenise, cu siguranță, abia seara, târziu. Spusese că a plâns toată noaptea și venise neînsoțită. Foarte bine: trebuia să se descotorosească de un cadavru și de un aeroglisor.
Mai rămâneau regii de nisip. În cazul lor, problema părea ceva mai dificilă. Nu încăpea îndoială că între timp scăpaseră cu toții. Gândul că acum mișunau prin casă, în patul și-n hainele lui, în cămara de alimen-te... I se făcu pielea găină. Se scutură și-și stăpâni repulsia. De fapt, n avea să-i fie prea greu să-i extermine, se liniști el. Nu era nevoie sa omoare fiecare mobil. Doar cele patru burți, atâta tot. Și pe-asta o putea face. Erau mari, după cum prea bine văzuse. Le va găsi și le va ucide.
Înainte de a lua drumul casei, Simon Kress dădu o raită prin câteva magazine. Cumpără un costum de protecție colant, care avea să-l acopere din cap până-n picioare, o grămadă de pungi cu granule otrăvitoare contra șobolanilor și o butelie pulverizatoare conținând un pesticid ilegal, extrem de puternic. De asemenea, cumpără un dispozitiv de remorcare cu anclanșare magnetică.
De cum ajunse acasă, se apucă de lucru, metodic. Mai întâi atașă aeroglisorul lui Cath de al său. În timp ce percheziționa aparatul femeii, dădu peste prima dovadă de noroc. Cristalul cu înregistrarea holografică a bătăliei regilor de nisip, pe care-l făcuse Idi Noreddian, era pe scaunul din față. Își făcuse griji de pomană.
Îndată ce termină cu aeroglisoarele, se îmbrăcă în costum și intră în casă, după cadavrul lui Cath.
Nu mai era acolo.
Scormoni conștiincios nisipul care începuse deja să se usuce, dar nici pomeneală; cadavrul dispăruse. Să fi izbutit să se târască afară de una singură? Era greu de crezut, dar Kress căută. O inspecție sumară prin camere nu dădu la iveală nici cadavrul, nici vreo urmă a regilor de nisip. N-avea timp pentru investigații mai amănunțite, atâta vreme cât aerogliso-rul incriminator se afla în fața casei sale. Hotărî să încerce mai târziu.
La vreo șaptezeci de kilometri spre nord de conacul lui începea un lanț de vulcani activi. Zbură într-acolo, cu aeroglisorul lui Cath la remorcă. Deasupra conului incandescent al celui mai mare dintre vulcani, tăie contactul magnetic și privi vehiculul dispărând în lava de dedesubt.
Când reveni în fața casei, se însera. Asta îl făcu să șovăie. O clipă, fu pe punctul de a decola din nou spre oraș, pentru a-și petrece noaptea acolo. Pe urmă se răzgândi. Avea de lucru. Încă nu era în siguranță.
Împrăștie granule otrăvitoare pe terenul din jurul casei. Faptul n avea să pară suspect nimănui. Avusese și-n alte rânduri probleme cu șobolanii. După ce termină, pregăti butelia cu pesticid și pătrunse iarăși în casă.
Străbătu clădirea, odaie după odaie, aprinzând peste tot lămpile, până ce fu scăldat într-o revărsare de lumină artificială. Se opri să deretice în salon, adunând cu lopata nisipul și cioburile de plastic și aruncându-le înapoi, în bazin. Așa cum se temuse, toți regii de nisip dispăruseră. Caste-lele erau surpate și strâmbe, mâncate de potopul pe care îl abătuse asupra lor mânia lui Kress, iar ruinele se fărâmițau pe măsură ce se zvânta nisipul.
Se încruntă și continuă să caute, cu butelia de otravă în spate, prinsă de bretelele petrecute peste umeri.
Jos, în pivnița pentru vinuri, dădu de corpul lui Cath m'Lane.
Zăcea la capătul scării abrupte, cu membrele răsucite, ca și când s ar fi rostogolit pe trepte. Mobili albi mișunau pe tot trupul și, sub ochii lui Kress, cadavrul se mișcă, înaintând cu o smucitură pe podeaua de pământ bătucit.
Kress râse scurt și răsuci la maximum butonul care comanda intensitatea luminii. În unghiul cel mai îndepărtat, între două rafturi cu sticle de vin, văzu un castel pipernicit, din lut, cu o gaură neagră în mijloc. Pe peretele pivniței, desluși un crochiu rudimentar al chipului său.
Cadavrul se smuci din nou și avansă alți câțiva centimetri către castel. Kress avu subit viziunea burții albe ce aștepta flămândă. În cel mai bun caz ar fi putut să-i încapă în gură o bucată din laba piciorului lui Cath... Nu, era prea absurd. Emise un nou hohot de râs și începu să coboare treptele, cu degetul pregătit să apese pe butonul tubului pulveri-zator care-i încolăcea brațul drept. Regii de nisip — sute de mobili ce se mișcară ca unul singur — abandonară imediat cadavrul și formară o linie de bătaie, un câmp alb între el și burta lor.
Brusc, lui Kress îi veni altă idee. Zâmbi și lăsă în jos mâna în care ținea furtunul.
— Cath a fost întotdeauna cam greu de înghițit, vorbi cu glas tare, încântat de propriu-i spirit. Mai ales pentru una de dimensiunile tale. Stai nițel, o să-ți dau o mână de ajutor, în definitiv, pentru ce există zei?
Urcă scările, pentru a se înapoia după câteva clipe cu un satâr. Răbdători, regii de nisip așteptară și priviră în timp ce Kress o ciopârțea pe Cath m'Lane în bucăți mici, ușor de digerat.


În noaptea aceea, Simon Kress dormi îmbrăcat în costumul colant, cu pesticidul la îndemână, dar n-avu nevoie de el. Albii, sătui, rămaseră în pivniță, iar pe ceilalți nu-i zări nicăieri.
A doua zi dimineață termină de curățat în salon. Când fu gata, nu mal exista nici o urmă a încăierării, în afara bazinului spart.
Îmbucă ceva în grabă și reluă vânătoarea regilor de nisip lipsă. La lumina zilei, nu-i fu prea greu. Negrii se aciuiseră în grădinița japoneză și înălțase un castel încărcat cu obsidian și cuarț. Pe roșii îi găsi în fundul piscinei pe care o lăsase de multă vreme în părăsire și care se umpluse parțial cu nisipul cărat de vânt ani de-a rândul. Zări peste tot mobili de ambele culori, mulți dintre ei cărând granule de otravă spre burți. Kress conchise că pesticidul nu era necesar. N-avea rost să riște o înfruntare, când putea lăsa otrava să-și facă efectul. Până seara, amândouă burțile vor fi moarte.
Singurii care mai lipseau la apel erau regii de nisip de culoare portocalie. Kress dădu de mai multe ori ocol vilei, în spirale din ce în ce mai largi, dar nu zări nici urmă de ei. Când începu să transpire în costumul lipit de trup — era o zi de caniculă — ajunse la concluzia că, de fapt, n-avea importanță. Dacă erau pe undeva prin preajmă, probabil că se îndopau cu granule otrăvitoare, asemenea roșilor și negrilor.
În timp ce se întorcea spre casă, strivi sub talpă — cu destulă satisfacție — mai mulți regi de nisip. Înăuntru, se dezbrăcă de costum, mâncă pe îndelete un prânz savuros și își îngădui, în sfârșit, să se destindă. Era stăpân pe situație. Două dintre burți aveau să răposeze curând, a treia se afla la loc sigur și-i putea face de petrecanie după ce avea să termine treaba pe care i-o dase, iar pe-a patra nu se îndoia de fel că o va găsi. Cât despre Cath, orice urmă a vizitei sale fusese eliminată.
Reveria îi fu întreruptă de ecranul telefonului care începu să clipească. Era Jad Rakkis. Îl anunță fudul că la jocurile strategice din seara aceea avea să aducă niște viermi canibali.
Kress uitase cu totul de jocuri, dar își reveni numaidecât.
— Oh, Jad, scuze. Am uitat să-ți spun. Până la urmă mi s-a făcut lehamite de toată povestea și m-am descotorosit de regii de nisip. Niște lighioane scârboase. Îmi pare rău, dar n-o să fie nimic la mine deseară.
Rakkis întrebă indignat:
— Și eu ce să fac cu viermii?
— Pune-i într-un coș de fructe și trimite-i cuiva drag, răspunse Kress și închise.
Înfrigurat, se apucă să-i sune pe ceilalți. N-avea nevoie să-i pice nimeni pe cap, acum, când regii de nisip mai trăiau și forfoteau în jurul casei.
În timp ce forma numărul Idiei Noreddian își dădu seama de o omisiune supărătoare. Ecranul începu să se lumineze, semn că la capătul celălalt cineva răspunsese. Kress închise repede aparatul.
O oră mai târziu, Idi își făcu punctuală apariția. Se arătă surprinsă de contramandarea petrecerii, dar perfect încântată de perspectiva unei seri în doi, alături de Kress. O distra povestindu-i cum reacționase Cath la spectacolul pe care-l înregistraseră ei. În cursul discuției reuși să se con-vingă că Idi nu relatase nimănui mica lor glumă. Dădu din cap mulțumit și turnă din nou vin în pahare. Pe fundul sticlei nu mai rămăseseră decât câteva picături.
— Trebuie să mai aduc o sticlă, spuse el. Hai cu mine în pivniță, să alegem împreună un vin bun. Ai avut întotdeauna gusturi mai rafinate decât ale mele.
Îl însoți cu destul entuziasm, dar la capătul de sus al scărilor, după ce Kress deschise ușa și o lăsă să treacă în față, șovăi.
— Unde-i lumina? întrebă ea. Și mirosul... Ce-i mirosul ăsta ciudat, Simon?
Când o îmbrânci, femeia îi aruncă o privire mirată. Apoi se rostogoli pe scări, țipând. Kress trânti ușa și începu s-o bată în cuie, folosind scândurile și ciocanul pneumatic pe care le lăsase acolo anume. De cum isprăvi, o auzi pe Idi gemând.
— M-am rănit, strigă ea. Simon, ce-i aici?
Brusc, scoase un țipăt ascuțit. Apoi începură urletele.
Nu conteniră ore în șir. Kress se înfundă în senzorium, programân-du-și o comedie picantă ca să-și alunge din gând pivnița.


Când fu sigur că Idi era moartă, îi cără aeroglisorul la vulcani și-i făcu vânt. Dispozitivul magnetic se dovedea o investiție bună.


Zgomote ciudate, ca niște râcâituri, răzbăteau din spatele ușii de la pivniță a doua zi dimineață când Kress coborî să vadă care era situația. As-cultă neliniștit câteva clipe, întrebându-se dacă nu cumva Idi Noreddlan supraviețuise și scurma sub ușă ca să iasă afară. Greu de crezut; probabil că erau regii de nisip. Iar implicațiile acestei concluzii nu-i plăceau deloc lui Kress. Hotărî să lase ușa ferecată, cel puțin o vreme, și ieși afară cu o cazma, să îngroape burțile roșie și neagră în castelele lor.
Le găsi cum nu se poate mai pline de viață. Castelul negru sclipea înveșmântat în așchii de obsidian, iar regii de nisip se agitau de zor prim-prejur, reparând și îmbunătățind. Turnul cer mai înalt i-ar fi ajuns lui Kress până la șold și pe el se afla o caricatură hidoasă a chipului său. Când se apropie, negrii se opriră din lucru și formară imediat două falange amenințătoare. Kress aruncă o privire peste umăr și zări alții, care se adunau să-i închidă retragerea. Speriat, azvârli cazmaua și sări din capcană, strivind sub cizme câțiva mobili.
Castelul roșu se înălța lipit de peretele piscinei. Burta sălășuia la adăpost, într-un puț înconjurat de nisip, bucăți de beton și parapete. Roșii mișunau pe tot fundul bazinului. Kress îi privi în timp ce târau în castel un șobolan și o șopârlă uriașă. Îngrozit, făcu un pas înapoi și simți ceva scrâșnindu-i sub talpă. Se uită, și văzu trei mobili care i se cățărau pe picior. Îi scutură și-i terciui cu sete, dar alții se apropiau deja cu repeziciu-ne. Erau mai mari decât și-i amintea. Unii erau cât un deget de lungi.
O luă la goană. Când ajunse în casă, inima-i bătea nebunește și abia mai putea să respire. Ușa se închise în urma lui și Kress se grăbi s-o zăvo-rască. Știa că vila era perfect izolată împotriva insectelor și a rozătoarelor. Cât timp rămânea înăuntru n-avea de ce să se teamă.
Câteva înghițituri de alcool îl mai calmară Așadar, otrava nu-i afecta gândi el. Ar fi trebuit să-și dea seama. Wo îi atrăsese atenția că burta putea să manânce orice. Mai bău un pahar, ca să prindă curaj, apoi se îmbrăcă în costum și-și agăță în spinare butelia. Deschise ușa.
Afară, regii de nisip așteptau.
Avea în față două oștiri aliate împotriva amenințării comune. Numă-rul mobililor era mai mare decât și-ar fi putut închipui. Blestematele de burți păreau a fi mai prolifice ca șobolanii. Terenul din fața casei era plin de regi de nisip, un imens covor târâtor.
Kress îndreptă furtunul spre ei și apăsă pe buton. O ceață cenușie, coborî asupra celui mai apropiat șir de mobili. Kress plimbă, tubul dintr-o parte într-alta.
Oriunde îi ajungea ceața, regii de nisip se zvârcoleau violent și mureau în spasme. Kress zâmbi. Nu-i puteau ține piept. Continuă să pulverizeze, descriind un arc mare de cerc înaintea lui și păși încrezător peste crusta de cadavre negre și roșii. Oștile bătură în retragere. Kress mai făcu doi pași, având grijă să-și croiască drum către burți.
Dintr-o dată, retragerea încetă. O mie de regi de nisip se năpustiră spre el.
Kress se așteptase la un contraatac. Se propti pe picioare și începu să măture cu sabia de ceață, plimbând-o cu mișcări șerpuitoare. Mobilii veneau înspre el și mureau. Câțiva reușiră să trăiască; nu putea stropi pretutindeni deodată. Îi simți cățărându-i-se pe picioare, le simți mandibulele mușcând neputincioase în plasticul rezistent al costumului. Îi ignoră și continuă să pulverizeze.
Apoi începu să simtă izbituri moi în cap și pe umeri.
Îl apucă tremuratul, se răsuci și privi deasupra lui. Toată fațada casei colcăia de regi de nisip. Negri și roșii, cu sutele. Se aruncau de sus asupra lui. Cădeau de jur împrejur. Unul ateriză pe placa transparentă care-i acoperea fața și vreme de o secundă cumplită, până ce-l mătură cu dosul mâinii, îi văzu mandibulele ce hăpăiau cu furie în dreptul ochilor lui.
Smuci furtunul și pulveriză văzduhul, pulveriză casa, pulveriză până când întregul desant aerian al regilor de nisip fu mort sau pe moarte. Ceața îl înconjură, făcându-l să tușească. Tuși și continuă să pulverizeze. Abia după ce curăță toată fațada își întoarse atenția spre sol.
Erau de jur împrejurul lui, pe el, viermuiau cu zecile pe corpul lui iar alții, cu sutele, se grăbeau să li se alăture. Proiectă ceața asupra lor. Furtunul îi muri în mână. Kress auzi un șuierat puternic și pâcla uriașă se răspândi într-un nor mare dintre umerii săi, învăluindu-l, sufocându-l, arzându-l și încețoșându-i ochii. Pipăi după tub și când își retrase mâna o întrezări acoperită cu regi de nisip muribunzi. Furtunul era tăiat; îl reteza-seră cu mandibulele. Kress rămase acoperit de giulgiul pesticidului, orb. Se împiedică de ceva și urlă, apoi o luă la fugă spre casă, scuturându-se înnebunit de regii de nisip care-i acopereau trupul.
Înăuntru, zăvorî ușa, se aruncă pe mochetă și se rostogoli într-o parte și-n alta până când fu sigur că-i strivise pe toți. Butelia își dădea duhul, fâsâind anemic. Kress lepădă costumul și se vârî sub duș. Jetul fierbinte îl opări și-i lăsă pielea roșie și sensibilă, dar cel puțin nu mai simțea că i se încrețește carnea.
Îmbrăcă hainele cele mai groase pe care le avea – indispensabili de iarnă, pantaloni de piele — scuturându-le pe fiecare în parte, cu gesturi nervoase. “La dracu”, nu contenea să bolborosească, „la dracu”. Avea gâtlejul uscat. După ce inspecta în amănunțime vestibulul ca să se asigure că nu exista nici un pericol, își îngădui să se așeze și să-și toarne de băut. „La dracu”, înjură iarăși. Îi tremura mâna și, în timp ce turna în pahar, stropi mocheta.
Alcoolul îl mai calmă, dar nu izbuti să-i alunge spaima. Mai dădu pe gât un pahar, apoi se apropie pe furiș de fereastră. Pe geamul gros din plastic se plimbau regi de nisip. Înfiorat, se retrase până în dreptul consolei de comunicații. Gândurile îi alergau nebunește. Trebuia să ceară ajutor. Să telefoneze autorităților. Poliția va aduce aruncătoare de flăcări și...
Simon Kress înțepeni cu mâna pe claviatură și gemu. Nu putea să cheme politia. Ar fi fost nevoit să le spună și de albii din pivniță și-acolo ar fi dat de cadavre. Chiar dacă burta apucase s-o dea gata pe Cath m'Lane, în mod cert n-o terminase încă pe Idi Noreddian. Fiindcă pe ea n-o ciopâr-țise. Și oricum, mai erau oasele. Nu..., poliția rămânea o soluție doar în ultimă instanță.
Încruntat, se așeză în fața consolei. Echipamentul său de comunicații acoperea un perete întreg; de aici putea lua legătura cu orice loc de pe Baldur. Dispunea de o grămadă de bani și de ingeniozitate; întotdeauna fusese mândru de ingeniozitatea lui. Nu se putea să nu găsească el o soluție până la urmă.
La un moment dat se gândi să o sune pe Wo, dar renunță repede la idee. Wo știa prea multe, va pune întrebări, iar el nu avea nici o încredere în ea. Nu, îi trebuia cineva care să-i dea ascultare fără să pună întrebări.
Se lumină brusc la față și pe buze îi apăru un zâmbet. Simon Kress avea relații. Formă un număr pe care nu-l mai folosise de foarte multă vreme.
Pe ecran se materializă chipul unei femei: părul alb, expresia afabilă, un nas lung și coroiat. Vocea vioaie și sigură.
— Simon! Cum mai merg afacerile?
— Afacerile merg bine, Lissandra, răspunse Kress. Am o treabă pentru tine.
— O execuție? Prețurile mele au mai crescut între timp, Simon. Nu uita c-au trecut zece ani.
— Vei fi bine plătită, o asigură Kress. Știi că nu mă zgârcesc. Am nevoie de tine pentru o deratizare.
— Nu-i necesar să recurgi la eufemisme, Simon. Convorbirea e ecranată.
— Nu, nu, vorbesc serios. Am o problemă care ține de deratizare. Niște dăunători periculoși. Vreau să mă scapi de ei. Dar fără întrebări. Înțelegi?
— Înțeleg.
— Bun. O să ai nevoie de... ăă, trei sau patru oameni. Îi echipezi cu costume colante termorezistente și cu aruncătoare de flăcări sau lasere sau atltceva de genul ăsta. Vii la mine, la conac. O să-ți dai imediat seama despre ce-i vorba. Gândaci. O invazie de gândaci. În grădinița japoneză și n fosta piscină ai să vezi niște castele. Le distrugi, omori tot ce-i în ele. Pe urmă să bați la ușă și-o să-ți arăt ce mai e de făcut. Poți s-ajungi repede?
Fața de pe ecran rămase impasibilă.
— Într-o oră suntem la tine.


Lissandra se ținu de cuvânt. Sosi într-un aeroglisor lung și negru, întovărășită de trei operatori. Kress îi privi din spatele ferestrei de la etaj. Erau îmbrăcați cu toții în costume colante din plastic negru, cu fețele ascunse sub cagule. Doi dintre ei erau înarmați cu aruncătoare de flăcări, al treilea avea un tun laser și grenade. Lissandra nu purta nici o armă; Kress o recunoscu după felul în care dădea ordine.
Mai întâi survolară la mică înălțime terenul din jurul casei, pentru a examina situația. Regii de nisip parcă înnebuniră. Mobilii stacojii și negri începură să alerge bezmetici de colo-colo. Din punctul său de observație de la etaj, Kress vedea bine castelul din grădina japoneză. Era înalt cât un stat de om. Meterezele-i viermuiau de apărători negri și un șuvoi neîntre-rupt de mobili se scurgea în adâncuri.
Apoi aeroglisorul Lissandrei ateriză lin lângă vila lui Kress, iar operatorii săriră afară și-și amorsară armele. Păreau neoameni, aducători de moarte.
Armata neagră se masă între el și castel. Roșii... Kress își dădu brusc seama că nu-i vedea nicăieri pe roșii. Clipi. Unde dispărură?
Lissandra arătă cu mâna și strigă ceva. Purtătorii de aruncătoare de flăcări se depărtară unul de celălalt și deschiseră focul asupra regilor de nisip negri. Armele lor tușiră sec, apoi mugiră, împroșcând limbi lungi de flăcări albastre-roșii. În față, regii de nisip zvâcneau scurt, se chirceau și mureau. Operatorii începură să plimbe focul dintr-o parte în alta, cu mișcări sigure, perfect armonizate, împletind cele două jeturi de flăcări. Înaintau cu pași atenți, măsurați.
Oastea neagră arse și se dezagregă. Mobilii se împrăștiară în toate direcțiile, unii gonind spre castel, alții spre inamic. Nici unul nu ajunse până la mânuitorii aruncătoarelor de flăcări. Oamenii Lissandrei erau profesioniști.
Apoi unul dintre ei se împiedică.
Sau păru că se împiedică. Kress se uită mai atent și observă că solul cedase sub picioarele omului. Tuneluri, gândi el, cu un fior de groază; tuneluri, capcane. Operatorul se scufundase până la mijloc, când deodată pământul din jurul lui păru că erupe, și regi de nisip stacojii îl năpădiră din toate părțile. Omul azvârli arma, începu să-și lovească și să-și zgârie turbat propriul trup, acoperit de mobili. Urletele pe care le scotea erau oribile.
Tovarășul său ezită, apoi se răsuci brusc și împroșcă flăcări. Vâlvătaia înghiți om și regi de nisip. Urletele încetară subit. Mulțumit, operatorul se întoarse din nou spre castel și mai făcu un pas, dar se trase grăbit înapoi în clipa în care călcă în gol și piciorul îi dispăru în nisip până la gleznă. Încercă să-l scoată și să se retragă, și tot terenul din jur cedă dintr o dată. Omul se dezechilibră și se poticni, apoi căzu bătând aerul cu brațele și regii de nisip dădură năvală de pretutindeni, o masă clocotitoare care-l acoperi în timp ce se zbătea și se zvârcolea. Aruncătorul de flăcări nu-i mai era de nici un folos.
Kress se apucă să bată sălbatic în geam și să strige ca să atragă atenția.
— Castelul! Distrugeți castelul!
Lissandra, care rămăsese lîngă aeroglisor, auzi și făcu un semn. Al treilea operator aținti tunul cu laser și trase. Fasciculul vibră pe deasupra solului și reteză vârful castelului. Omul îl orientă iute în jos, hăcui nisipul și meterezele de piatră. Turnurile se prăbușiră. Chipul lui Kress se dezin-tegra. Laserul mușca în pământ, scormoni de jur împrejur. Castelul se nărui; nu mai era decât o movilă de nisip. Dar mobilii negri continuau să se miște. Burta era îngropată adânc; n-o atinseseră.
Lissandra dădu un nou ordin. Operatorul ei lăsă laserul, amorsă o grenadă și țâșni înainte. Sări peste cadavrul fumegând al primului om, ateriză pe pământ tare, în grădinița lui Kress, și aruncă proiectilul. Grenada poposi drept în vârful mormanului de ruine care fusese castelul negru. O lumină albă, orbitoare, arse ochii lui Kress și în grădiniță se înălță o coloană uriașă de nisip, de pietre și de mobili. Câteva clipe, praful acoperi totul. De sus ploua cu regi de nisip și bucăți de regi de nisip.
Kress văzu că mobilii negri erau țepeni, morți.
— Piscina! strigă el din spatele geamului. Distrugeți castelul din piscină!
Lissandra înțelese numaidecât; solul era presărat cu negri inerți, dar roșii se regrupau cu iuțeală pentru atac. Omul din grădină șovăi un moment, apoi desprinse de la șold altă grenadă. Făcu un pas înainte, dar Lissandra îl strigă, iar el se întoarse și începu să alerge spre ea.
Pe urmă totul fu simplu. Omul sări în aeroglisor și Lissandra decolă imediat. Kress se repezi la altă fereastră, în odaia alăturată. Îi văzu trecând în zbor razant pe deasupra piscinei, în timp ce operatorul bombarda castelul roșu, de la adăpostul vehiculului. După a patra trecere castelul era de nerecunoscut, iar regii de nisip, nemișcați.
Lissandra dădu dovadă de conștiinciozitate. Își puse omul să mai bombardeze fiecare castel de câteva ori. Apoi folosiră tunul cu laser, frământând metodic terenul, până ce fu evident că nimic viu n-ar mai fi putut rămâne întreg sub pământul răscolit.
În cele din urmă, veniră să-i bată la ușă. Kress le deschise, cu un zâmbet de smintit.
— Minunat, spuse. Minunat.
Lissandra își smulse de pe cap cagula costumului.
— Chestia asta o să te coste, Simon. Am pierdut doi oameni, ca să nu mai pomenesc de pericolul la care m-am expus personal.
— Bineînțeles, se grăbi s-o asigure Kress. O să fii bine plătită, Lissan-dra. Cât vrei, numai să termini treaba.
— Ce mai e de făcut?
— Trebuie deratizată și pivnița, zise Kress. Jos mai e un castel. Dar va trebui să vă descurcați fără explozie. Nu vreau să-mi dărâmați casa.
Lissandra îi făcu semn operatorului.
— Du-te și ia aruncătorul lui Rajk. Cred că-i intact.
Omul reveni înarmat, pregătit, tăcut. Kress îi conduse la subsol.
Ușa masivă era tot bătută în cuie, cum o lăsase. Dar se curbase ușor în afară, ca și cum dinăuntru s-ar fi exercitat o presiune colosală. Lui Kress nu-i plăcu nici înfățișarea ușii, nici liniștea care domnea în subsol. Avu grijă să stea cât mai departe în vreme ce subalternul Lissandrei scotea cuiele și scândurile.
— Crezi că nu-i nici un pericol? se pomeni mormăind și arătă cu degetul aruncătorul de flăcări. Nu mă încântă nici perspectiva unui incendiu.
— Am laserul, răspunse Lissandra. O să-i nimicim cu laserul. De aruncător probabil că nu va mai fi nevoie. L-am luat însă pentru orice eventualitate. Există lucruri mai rele decât focul, Simon.
Kress dădu din cap.
Ultima scândură fu desprinsă de pe ușa pivniței. Din partea cealaltă tot nu se auzea nimic. Lissandra dădu un ordin scurt și operatorul făcu doi pași înapoi, se postă în spatele ei și aținti aruncătorul de flăcări peste ușă. Femeia își trase cagula pe cap, înălță laserul, păși înainte și deschise brusc ușa.
Nici o mișcare. Nici un sunet, în pivnița era întuneric.
— Unde-i lumina? întrebă Lissandra.
— Chiar după ușă, răspunse Kress. Pe dreapta. Bagă de seamă la trepte, sunt cam abrupte.
Lissandra calcă pragul, trecu laserul în mâna stîngă și pipăi cu dreapta după comutator. Nu se întâmplă nimic.
— L-am găsit, zise ea, dar nu vrea să...
Scoase un țipăt și sări înapoi. Un rege de nisip alb, mare, i se agățase de încheietura mâinii. Din locul în care își înfipsese mandibulele, perforând mănușa din plastic, țâșnea sânge. Era cel puțin cât mâna ei de mare.
Lissandra execută un dans hidos pe palierul din fața ușii, apoi începu să-și izbească mâna de peretele alăturat. O dată și încă o dată și încă. Regele de nisip se desprinse și căzu cu o bufnitură grea, lipicioasă. Lissandra gemu și se lăsă în genunchi.
— Cred că mi-am fracturat degetele, rosti cu glas moale. Mâna îi sângera abundent. Laserul pe care-l scăpase zăcea lângă ușa pivniței.
— Eu nu cobor acolo, anunță operatorul ei, cu un ton care nu admitea replică.
Lissandra își ridică ochii spre el.
— Nu, zice. Rămâi în prag și pârjolești tot interiorul. Faci totul scrum. Ai înțeles?
Omul dădu din cap.
— Casa, se văită Kress. Casa mea...
Simțea cum i se vălurește stomacul. Regele de nisip alb fusese imens. Oare câți ca el mai erau jos, în pivniță?
— Nu, spuse deodată. Lăsați-i în pace. M-am răzgândit. Lăsați-i în pace.
Lissandra îl înțelese greșit. Întinse mâna. Era năclăită de sânge și de o zeamă neagră-verzuie.
— Odorul tău scump m-a mușcat prin mănușă și-ai văzut cu ochii tăi cât a durat până l-am desprins. Puțin îmi pasă de casa ta, Simon. Tot ce-i acolo jos trebuie să moară.
Kress abia dacă auzi ce-i spunea. I se părea ca deslușește mișcări în bezna din spatele ușii. Își imagină o armată albă, năvălind afară. O armată de mobili, mari cât regele de nisip care o atacase pe Lissandra. Se văzu pe el însuși, înșfăcat de o sută de brațe subțiri și târît în întunericul unde burta aștepta flămândă.
— Nu, bolborosi el.
Nu-i dădură nici o atenție.
Kress se năpusti înainte și umărul său izbi spatele operatorului exact în clipa în care se pregătea să deschidă focul. Omul icni, își pierdu echilibrul și zbură peste pragul ușii, în beznă. Kress ascultă cum se ducea de-a rostogolul pe scări. După aceea urmară alte zgomote; fojgăieli și mușcături și plescăituri.
Kress se întoarse brusc spre Lissandra. Trupu-i era scăldat în sudoare rece, dar simțea o excitație bolnăvicioasă. Ceva aproape sexual.
Prin cele două găuri ale cagulei, ochii reci ai Lissandrei îl fixau calmi.
— Ce ai de gând? întrebă ea când Kress se apleca să ia laserul de lângă tocul ușii. Simon!
— Fac pace, răspunse el chicotind. Nu-i vor face nici un rău zeului, nu, nu-i vor face nimic zeului cât timp zeul e bun și darnic. Am fost crud. I-am înfometat. Trebuie să compensez relele, înțelegi?
— Ești nebun, spuse Lissandra.
Fură ultimele ei cuvinte. Kress îi făcu în piept o gaură prin care și-ar fi putut trece brațul. Târî cadavrul în pragul ușii și-i făcu vânt pe scări. Zgomotele se amplificară; trosnete chitinoase, râcâieli, clefăituri groase, lichide. Pentru a doua oară, Kress bătu ușa în cuie.
În timp ce părăsea subsolul, se simți copleșit de un profund sentiment de mulțumire, un sentiment care-i îmbrăca frica precum un strat de sirop. Se îndoia că era sentimentul lui.


Avusese intenția să plece de-acasă, să-și ia zborul imediat spre oraș și să închirieze o cameră pentru o noapte sau, poate, pentru un an. În loc să-și pună în aplicare planul, se apucă să bea. De ce, nu era nici el prea sigur. Bău vârtos ore în șir, apoi vărsă violent totul pe mocheta din salon. La un momet dat, adormi. Când se trezi, casa era cufundată în întuneric.
Se chirci deodată, pe canapea. Auzea zgomote. Se mișca ceva în pereți. Erau pretutindeni, în jurul lui. Auzul îi devenise extraordinar de ascuțit. Fiecare scârțâitură imperceptibilă era pasul unui rege de nisip. Închise ochii și așteptă, așteptă atingerea lor îngrozitoare, neîndrăznind să se miște, de frică să nu atingă vreunul.
Începu să plângă înăbușit, nemișcat.
Trecu o bucată de vreme fără să se întâmple nimic.
Deschise din nou ochii. Tremura. Încet, întunericul se îmblânzi și se dizolvă. Prin ferestrele înalte se prelinse lumina Lunii. Ochii i se adaptară.
Salonul era pustiu. Nu văzu nimic, nicăieri. Nu fusese nimic, nicăieri. Numai spaima lui de om beat.
Simon Kress se îmbărbătă, coborî de pe canapea și aprinse lumina.
Nimic, nicăieri. Încăperea era goală, cufundată ăn liniște.
Trase cu urechea. Nimic. Nici un sunet. Pereții erau muți. Totul fusese rodul imaginației lui, al fricii lui.
Brusc, își aduse aminte de Lissandra și de cele petrecute în pivniță. Un val de rușine și furie îl năpădi dintr-o dată. De ce o făcuse? Ar fi putut s-o ajute să ardă tot, să extermine tot. De ce... știa de ce. Din cauza burții, a burții care băgase spaima în el. Wo îi spusese că are aptitudini psionice, chiar când e mică. Dar acum era mare, era uriașă. Le devorase pe Cath și pe Idi, iar de curând îi mai picaseră două trupuri. Avea să crească și mai mult. Și-n plus, gândi el, prinsese gustul cărnii de om.
Începu să tremure dar, încă o data, izbuti să se controleze și să-și recapete calmul. Lui nu-i va face nici un rău, el era zeul, albii fuseseră dintotdeauna preferații lui.
Își aminti cum o împunsese cu spada. Asta fusese înainte de a veni Cath. Dracu s-o ia pe Cath!
Nu putea rămâne aici. Burții o să i se facă iar foame. Pe cât e de mare, nu va dura prea mult. Iar pofta ei de mâncare va fi năpraznică. Ce va face atunci? Trebuia să plece de-acasă cât mai degrabă, să se refugieze în oras, la adăpost, acum, cât timp burta se mai afla închisă în pivniță. Jos nu era decât mortar și pământ bătătorit, iar mobilii puteau săpa galerii. Dacă apucau să iasă afară... Kress nu vru să se gândească mai departe.
Se duse în dormitor și-și făcu bagajele. Încarcă trei valize. Nu luă decât un singur rând de haine de schimb; restul spațiului îl umplu cu bunuri de valoare — bijuteriile, obiectele de artă și alte lucruri de care n-ar fi fost în stare să se despartă. N-avea de gând să se mai întoarcă.
Măcelarul se luă după el pe scări, privindu-l cu ochi triști și sticloși. Era tare jigărit. Kress își dădu seama că nu-i mai dăduse de mâncare de-o veșnicie. În mod normal, se hrănea singur dar, fără-ndoială, prăzile se răriseră în ultima vreme. Când dădu să i se agațe de picior, Kress îl înjură și-l lovi cu botul cizmei. Animalul se retrase, jignit.
Cărând neîndemânatic valizele, Kress se strecură afară și închise ușa în urma lui.
Câteva clipe rămase cu spatele lipit de peretele casei, cu inima zbătându-i-se în coșul pieptului. Între el și aeroglisor nu erau decât câțiva metri. Se temea să-i parcurgă. Luna strălucea puternic, iar terenul din fața vilei era scena unui măcel. Cadavrele celor doi oameni ai Lissandrei zăceau acolo unde căzuseră, unul răsucit și carbonizat, celălalt, umflat, sub mormanul de regi de nisip morți. Și mobilii... mobili negri și roșii peste tot, de jur împrejur. Trebui să facă un efort ca să-și aducă aminte că erau morți. Arătau de parcă ar fi stat în așteptare, așa cum așteptaseră de atâtea ori, înainte.
Tâmpenii, își spuse Kress. Alte spaime de bețiv. Văzuse cu ochii lui cum explodaseră castelele. Regii de nisip erau morți, iar burta albă rămăsese ferecată în pivniță. Respiră de câteva ori adânc, conștiincios, și păși peste regii de nisip. Scrâșneau. Călcă sălbatic, apăsându-i cu toată talpa, în nisip. Nu mișcau.
Kress zâmbi și traversă încet câmpul de luptă, ascultând sunetele, sunetele siguranței.
Scrâșnet. Trosnet. Scrâșnet.
Lăsă jos valizele și deschise ușa aeroglisorului.
Ceva se mișcă, din umbră în lumină. O formă albicioasă, pe scaunul vehiculului. Lungă cât antebrațul lui. Mandibulele se închiseră cu un clămpănit ușor și șase ochi mici, dispuși de jur împrejurul corpului, îl priviră.
Kress își udă lenjeria și se trase încet îndărăt.
În interiorul aeroglisorului se iscară alte mișcări. Lăsase ușa deschi-să. Regele de nisip ieși afară și se îndreptă spre el, încet, prudent. Mai ieșiră câțiva. Îl așteptaseră. Stătuseră ascunși sub scaune, îngropați în tapițerie. Dar acum se iveau. Începură să formeze un cerc strâmb în jurul aparatului.
Kress își trecu vârful limbii peste buze, se întoarse, porni iute spre aeroglisorul Lissandrei.
Se opri înainte de a fi ajuns la jumătatea drumului. Și în celălalt aparat se mișcau umbre. Niște forme mari, ca niște larve, abia întrezărite sub razele lunii.
Kress scoase un vaiet înăbușit și bătu în retragere, către casă. Când ajunse în fața ușii, își ridică privirea.
Numără vreo zece-douăsprezece trupuri lungi, albicioase, ce se plimbau încolo și-ncoace pe peretele clădirii. Patru dintre ele formau un grup compact, la capătul de sus al foișorului părăsit în care sălășuise odinioară șoimul hoinar. Sculptau ceva. Un chip. Un chip foarte ușor de recunoscut.
Simon Kress urlă și fugi în casă.


O cantitate suficientă de băutură îi aduse uitarea rapidă de care avea nevoie. Dar se trezi. În pofida tuturor lucrurilor, se trezi. Avea o migrenă înfiorătoare, puțea și-i era foame. O, ce foame-i era! Nu fusese atât de flămând niciodată.
Kress știa că nu al său era stomacul care cerea de mâncare.
Un rege de nisip alb îl privea de pe dulapul de haine din dormitor, mișcându-și încet antenele. Era la fel de mare ca mobilul care ieșise noaptea trecută din aeroglisor. Kress încercă să nu se chircească de spaimă.
— O să... o să-ți dau de mâncare, spuse el. O să-ți dau de mâncare.
Avea gura îngrozitor de uscată, ca șmirghelul. Își linse buzele și o zbughi din odaie.
Casa era plină de regi de nisip; trebuia să se uite tot timpul pe unde calcă. Păreau cu toții prinși în câte-o treabă, fiecare cu sarcina lui. Aduceau modificări vilei, intrau și ieșeau prin pereți, ciopleau și sculptau. De două ori își zări chipul holbându-se la el din locuri neașteptate. Chi-purile erau pocite, strâmbe, schimonosite de groază.
Ieși afară să ia cadavrele care începuseră să putrezească în curte, sperând că va potoli foamea burții albe. Cadavrele dispăruseră. Amândouă. Kress își aminti cu câtă ușurință puteau căra mobilii lucruri de câteva ori mai grele decât propria lor greutate.
Gândul că, după tot ce mâncase, burta mai era încă flămândă, îl făcu să se infioare.
Când se întoarse în vestibul, o coloană de regi de nisip cobora scările. Fiecare mobil căra câte o bucată din măcelarul lui. Capul păru să-l privească plin de reproș când trecu pe lângă el.
Kress goli congelatoarele, bufetele, cămara, îngrămădind toată mâncarea din casă în mijlocul bucătăriei. Vreo zece albi așteptau s-o ia. Evitară alimentele congelate, pe care le lăsară să se dezghețe într-o băltoacă mare, dar transportară restul, în întregime.
După ce toată mâncarea se făcu nevăzută, Kress simți că junghiurile de foame i se mai domolesc, deși nu mâncase nimic. Dar știa că răgazul nu va dura. Curând, burții îi va fi din nou foame. Trebuia s-o hrănească.
Kress găsi soluția. Se duse la telefon.
— Malada, rosti degajat când prima dintre cunoștințele sale răspunse, deseară organizez o mică petrecere. Îmi dau seama că te anunț cam pe nepusă masă, dar sper să reușești totuși să vii. Sper din toată inima.
Pe urmă îl chemă pe Jad Rakkis, apoi pe ceilalți. Când termină, nouă dintre ei acceptaseră invitația. Kress nădăjduia să fie îndeajuns.


Își întâmpină invitații în fața casei — mobilii curățaseră locul cu o repeziciune remarcabilă, iar terenul arăta aproape la fel ca înainte de bătăile — și-i conduse pe fiecare, pe măsură ce-și făceau apariția, până la ușa din față. Îi lăsa să intre ei primii. El rămânea afară.
După ce patru musafiri îi trecuseră pragul, Kress își făcu în sfârșit curaj. Închise ușa după ultimul sosit, ignorând exclamațiile speriate ce se transformaseră imediat în zbierete ascuțite, și se repezi la aeroglisorul cu care venise neștiutoarea victimă. Se strecură înăuntru nestingherit, apăsă pe clapa de pornire... și înjură. Vehiculul era programat să răspundă numai la amprenta digitală a proprietarulul, firește.
Următorul care sosi fu Jad Rakkis. Kress alergă spre aeroglisorul lui de cum ateriză și-l înhăță de braț pe Rakkis, care cobora din aparat.
— Urcă la loc, iute! îi spuse, împingându-l. Du-mă în oraș. Iute, Jad. Pleacă de-aici!
Dar Rakkis îl privi nedumerit, fără să facă nici o mișcare.
— De ce, ce s-a întâmplat, Simon? Nu pricep. Ziceai de-o petrecere...
Apoi fu prea târziu, pentru că nisipul afânat dimprejur prinse viață și, de peste tot, ochii roșii îl priveau țintă și mandibulele clămpăneau. Rakkis scoase un sunet gâtuit și dădu să sară înapoi în aeroglisor, dar o pereche de mandibule i se închise în jurul gleznei și se pomeni în ge-nunchi. Nisipul părea să fiarbă de activitate subterană. Jad se zvârcolea și urla îngrozitor în timp ce-l sfâșiau. Kress abia îndură spectacolul.
După aceea, nu se mai încumetă în nici o tentativă de evadare. Când se termină totul, dădu gata ce-i mai rămăsese în bar și se îmbătă criță. Știa că era pentru ultima oară când își mai putea permite acest lux. Toate sticlele cu alcool care mai existau în casă se aflau în pivniță.
Kress nu îmbucase nici o fărâmă de mâncare cât fusese ziua de lungă, dar adormi cu senzația că se ghiftuise, că era în sfârșit sătul și că biruise foamea aceea insuportabilă. Ultimele lui gânduri, înainte de a-l năpădi coșmarurile, erau la cei pe care ar mai fi putut să-i cheme a doua zi.


Arșița se instalase de dimineață. Kress deschise ochii și primul lucru pe care-l văzu fu regele de nisip de pe dulap. Strânse repede pleoapele, sperând să scape de vis. Nu scăpă, dar nici să readoarmă nu izbuti și, nu peste mult timp, se pomeni cu ochii pironiți deasupra lui.
Privi țintă vreme de aproape cinci minute până să-și dea seama de ciudățenie: regele de nisip nu mișca.
Mobilii erau capabili să stea perfect încremeniți, desigur, îi văzuse de mii de ori așteptând și pândind. Dar întotdeauna, ceva se mișca; mandibu-lele clămpăneau, picioarele zvâcneau, antenele lungi și subțiri vibrau sau se legănau.
Însă regele de nisip de pe dulap stătea complet nemișcat.
Kress se ridică încet, ținându-și răsuflarea, neîndrăznind să spere. Să fi murit? Să-l fi răpus ceva? Se apropie de dulap.
Ochii erau sticloși și negri. Creatura părea întrucâtva schimbată, umflată; ca și când viscerele moi dinăuntru ar fi început să se descom-pună, degajând gaze care împingeau în afară plăcile albe.
Kress întinse o mână tremurătoare și atinse corpul.
Era cald; fierbinte chiar, și pe cale de a se înfierbânta și mai mult. Dar nu se mișca.
Retrase mâna și în aceeași clipă un segment din exoscheletul alb al regelui de nisip se desprinse și căzu. Carnea de dedesubt avea aceeași culoare, dar părea foarte moale, tumefiată și fremătătoare. Aproape că pulsa.
Kress se dădu înapoi și se repezi la ușă.
În hol zăceau alți trei mobili albi. Arătau aidoma celui din dormitor.
Coborî în goană scările, sărind peste regii de nisip. Nu mișca nici unul. Casa era plină de ei, toți morți, sau pe moarte, sau în comă, sau ce or fi avut. Pe Kress nu-l interesă ce pățiseră. Numai să nu se miște.
În aeroglisor găsi patru. Îi luă unul câte unul și-i azvârli cât putu mal departe. Monștri afurisiți! Sări înăuntru, se trânti în scaunul scâlciat, pe jumătate mâncat, și apăsă pe clapa de pornire.
Nu se întâmplă nimic.
Kress mai apăsă o dată, și încă o dată. Nimic. Nu se putea, nu era drept! Aeroglisorul ăsta era al lui, ar fi trebuit să pornească, de ce nu voia să decoleze, nu înțelegea nimic.
În cele din urmă se dădu jos și deschise capota, așteptându-se la un dezastru. Îl află. Regii de nisip îi distruseseră grila gravitațională. Era prizonier. Tot prizonier.
Îndârjit, Kress se întoarse în casă. Urcă în galerie și luă securea medievală ce stătea agățată alături de spada cu care o omorâse pe Cath m'Lane. Se puse pe treabă. Regii de nisip nu se clintiră nici în timp ce-i hăcuia cu securea. Însă plesneau la prima despicătură, de parcă le-ar fi explodat corpul. Înăuntru era ceva groaznic; organe pe jumătate formate, un lichid cleios și roșiatic ce arăta aproape ca sângele uman și limfă gălbuie.
Kress ciopârți vreo douăzeci de trupuri până să-și dea seama de zădărnicia acțiunii. De fapt, mobilii nu însemnau nimic. Și-apoi, erau mult prea mulți. Nici dac-ar fi lucrat o zi și-o noapte n-ar fi răzbit să-i măcelărească pe toți.
Trebuia să meargă în pivniță și să omoare burta.
Decis, coborî la subsol. Ajunse în dreptul ușii și înlemni.
Nu mai exista ușă. Pereții din jur fuseseră mâncați, iar gura era de două ori mai mare și mai rotundă. Un puț, și-atâta. Nimic nu mai amintea că peste acest abis negru ar fi existat vreodată o ușă bătută în cuie.
Un miros grețos, sufocant și fetid, părea să răzbată din adâncuri.
Iar pereții erau uzi, mânjiți de sânge și acoperiți cu pete de fungus alb.
Dar altceva era și mai oribil. Burta respira.
Kress rămăsese în mijlocul palierului. Simți adierea călduță care-l învălui când ea exală și făcu un efort să nu se înece, dar când boarea își inversă direcția, o rupse la fugă.
Înapoiat în salon, mai omorî trei mobili, apoi îl lăsară puterile. Ce se întâmplă? Nu pricepea.
Și atunci își aduse aminte de singura persoană care ar fi putut să priceapă. Kress se repezi, odată în plus, la consola de comunicații, călcă din grabă pe un rege de nisip, în timp ce se ruga din suflet ca instalația să mai fie în stare de funcționare.
Când Jala Wo îi răspunse, își pierdu cumpătul și-i povesti tot.
Femeia îl lăsă să vorbească, fără să-l întrerupă, fără nici o expresie în afara unei ușoare întunecări a chipului ei palid și uscățiv. Când Kress isprăvi, nu spuse decât:
— Ar trebui să te las acolo.
Kress începu să se bâlbâie.
— Nu se poate. Ajută-mă. O să plătesc...
— Ar trebui, repetă Wo, dar n-am s-o fac.
— Mulțumesc, bolborosi Kress. Oh, mulțumesc...
— Taci, zise Wo. Ascultă-mă cu atenție. Singur ți-ai făcut-o. Îngrijiți cum se cuvine, regii de nisip sunt războinici curtenitori și ceremonioși. Pe ai dumitale i-ai înfometat și i-ai chinuit, și-ai făcut din ei altceva. Ai fost zeul lor. Dumneata i-ai făcut așa cum sunt. Burta din pivnița dumitale e bolnavă, e încă suferindă de pe urma rănii pe care i-ai pricinuit-o. Probabil că nu mai are mintea întreagă. Comportarea ei este... anormală. Trebuie să pleci imediat de acolo. Mobilii nu-s morți, Kress. Sunt amorțiți. Þi-am spus că exoscheletul cade când cresc. De fapt, în mod normal, cade mult mai devreme. N-am auzit niciodată de regi de nisip care să fi crescut, în stadiul insectoid, cât au crescut ai dumitale. Înclin să cred că aceasta-i o altă consecință a faptului că ai mutilat burta albă. În sfârșit, n-are impor-tanță. Ceea ce importă este metamorfoza prin care trec în clipa de față regii dumitale de nisip. Pe măsură ce crește, burta devine tot mai inteli-gentă. Puterile ei psionice sporesc, iar mintea-i devine tot mai complexă, mai ambițioasă. Mobilii cu platoșă sunt suficient de utili atât timp cât burta e mică și doar semiconștientă, însă acum are nevoie de slujitori mai buni, de trupuri mai apte. Înțelegi? Mobilii vor da naștere, cu toții, unei noi specii de regi de nisip. N-aș putea spune exact cum vor arăta. Fiecare burtă își hărăzește propria ei specie, adaptată necesităților și dorințelor pe care și le percepe. În orice caz, vor fi bipezi, cu patru brațe și cu degete mari opozabile. Vor fi capabili să construiască și să folosească mașini complicate. Indivizii, regii de nisip propriu-ziși, nu vor fi conștienți. Dar burta va fi conștientă. Cum nu se poate mal conștientă.
Simon Kress rămase cu ochii holbați la imaginea Jalei Wo de pe ecran.
— Instalatorii dumitale, izbuti să bâguie, cu un efort... Cei care au venit atunci... care au amenajat bazinul...
Jala Wo se strădui să schițeze un zâmbet.
— Shade, încuviință ea.
— Shade e un rege de nisip, bolborosi el năucit. Iar dumneata mi-ai vândut un bazin plin... plin cu... pui de, ah...
— Nu fi absurd, spuse Wo. Un rege de nisip în primul stadiu e mai degrabă un spermatozoid decât un pui. În natură, războaiele îi temperează și le mențin echilibrul. Numai unul dintr-o sută ajunge în stadiul al doilea. Numai unul dintr-o mie atinge faza a treia, finală, și devine ca Shade. Regii de nisip adulți nu-s prea afectuoși cu burțile mici. Sunt prea multe, iar mobilii lor sunt o pacoste. (Oftă.) Toată discuția asta înseamnă timp pierdut. Regele de nisip din pivnița dumitale va deveni curând complet conștient. N-o să mai aibă nevoie de dumneata, te urăște și va fi foarte flămând. Transformarea implică un mare consum de energie. Burta trebuie să mănânce enorm și înainte și după metamorfoză. Pleacă imediat de acolo. Ai înțeles?
— Nu pot, zise Kress. Aeroglisorul meu e defect, iar pe celelalte n-am cum să reprogramez. Ai putea veni să mă iei?
— Da, răspunse Wo. Shade și cu mine o să plecăm chiar acum, dar sunt peste două sute de kilometri din Aegard până la dumneata. Și mai avem de transportat și echipamentul necesar pentru a rezolva problema regelui de nisip dement pe care l-ai creat. Nu poți s-aștepți acolo. Ai două picioare. Pornește pe jos. Ia-o spre est, cât mai drept cu putință și cât mai degrabă. Þinutul e sterp și pustiu. De sus n-o să ne fie greu să te reperăm și-o să te afli departe de pericolul regilor de nisip. Ai înțeles?
— Da, spuse Simon Kress. Da, o, da.
Închiseră aparatele și Kreas porni cu pași grăbiți spre ușă. Ajunsese la jumătatea drumului când auzi zgomotul; un sunet între pocnet și trosnet.
Unul din regii de nisip se dezghiocase. Patru mâini mici acoperite cu sânge roz-gălbui se iviră din crăpătură și începură să împingă în lături pielea moartă.
Kress își luă picioarele la spinare.


La arșiță nu se gândse.
Colinele erau aride și stâncoase. Kress părăsi casa în goana cea mai mare, fugi cât putu de repede, fugi până ce începură să-l doară coastele, până ce i se tăie răsuflarea. Apoi o luă la pas, dar de îndată ce-și reveni începu din nou să alerge. Timp de aproape o oră alergă și merse, alergă și merse, sub soarele fierbinte și pârjolitor. Transpira abundent, își reproșa că nu-i dăduse în gând să ia niște apă și scruta cerul, în nădejdea că-i va zări pe Wo și pe Shade.
Nu era făcut pentru un asemenea sport. Era prea cald și aerul era prea uscat, iar el nu avea condiție fizică. Dar se sili să meargă, cu gândul la respirația burții, cu gândul la zvârcoleala micilor monștri care, fără doar și poate, în clipa de față mișunau prin toată casa. Spera că Wo și Shade vor ști să le vină de hac.
Cât despre el, avea planurile lui în legătură cu Wo și Shade. Totul se întâmplase din vina lor, hotărâse Kress, și pentru asta aveau să plătească. Lissandra era moartă, dar cunoștea și alte persoane cu aceeași profesie. Va avea grijă să se răzbune. Își făcu această făgăduială de o sută de ori în timp ce înainta, cu sforțări și sudoare, spre est.
Cel puțin așa spera, că merge spre est. Nu se prea pricepea la orientare și nici nu era prea sigur încotro alergase în panica de la început, dar după aceea se străduise s-o țină spre est, cum îl sfătuise Wo. După câteva ore de alergătură și nici un semn de salvare, Kress începu să aibă certitudinea că apucase într-o direcție greșită.
După alte câteva ore începu să-i fie frică. Dacă Wo și Shade nu-l găseau? Aici or să-i rămână oasele. Nu mâncase de două zile, era slăbit și îngrozit, îi ardea gâtul de sete. Nu putea să continue așa la nesfârșit. Soarele începuse să coboare și pe întuneric o să se rătăcească de-a binelea. Ce se întâmplase? Să-i fi devorat regii de nisip pe Wo și Shade?
Îl năpădi iarăși spaima, copleșindu-l, și odată cu ea, o sete insupor-tabilă și o foame năpraznică. Dar continuă să meargă. Se poticnea tot mai des când încerca să alerge și de două ori căzu. A doua oară își scrijeli mâna într-un bolovan și-i dădu sângele. O supse în timp ce mergea, temându-se de-o infecție. În spatele lui, soarele ajunsese la orizont. De-șertul se mai răcori un pic, ceea ce pentru Kress fu o binecuvântare. Hotărî să meargă până va dispărea ultima geană de lumină, apoi să popo-sească undeva pe tot timpul nopții. În mod cert era acum destul de departe de regii de nisip ca să n-aibă de ce să se teamă, iar a doua zi dimi-neață Wo și Shade aveau să-l găsească.
Când ajunse pe culmea următoarei coline zări, drept în față, conturul unei case.
Nu era chiar atât de mare cât casa lui, dar părea destul de mare. Oricum, era o așezare omenească, un adăpost, siguranță. Kress începu să strige și să alerge spre casă. De mâncat și de băut, trebuia să mănânce neapărat, aproape că simțea gustul mâncării. Îl durea trupul de foame. Coborî panta în goană, cu ochii la casă, agitându-și brațele și strigând ca să-l audă locuitorii. Lumina scădea cu repeziciune, dar Kress îi deslușea încă pe cei cinci-șase copii care se jucau în penumbra casei.
— Hei! strigă. Hei! Ajutor, ajutor!
Copiii începură să alerge spre el.
Kress se opri brusc.
— Nu, spuse, o, nu. O, nu.
Înnebunit, pedală înapoi, alunecă pe nisip, se ridică, încercă să fugă. Nu le fu greu să îl ajungă. Erau creaturi scunde, hidoase, cu ochi bulbu-cați și pielea de un portocaliu murdar. Se luptă, dar zadarnic. Chiar așa mici cum erau, fiecare avea patru brațe, iar Kress n-avea decât două.
Îl purtară spre casă. Era o casă urâtă, ponosită, construită din nisip sfărâmicios, dar ușa era destul de mare, și neagră, și respira. Totul era înspăimântător, însă nu asta îl făcu pe Simon Kress să urle. Urlă din cauza celorlalți, a copilașilor portocalii care ieșiră de-a bușilea din castel și-l priviră impasibili în timp ce trecea.
Aveau, toți, chipul lui.