I.
și i-a tras o sfântă palmă. Unda de șoc a măturat obrajii ca un tsunami. Fardul s-a ridicat de pe față, plutind și rotindu-se, ca o centură de asteroizi, în jurul capului SperClientei. Chipul i s-a comasat într-un uriaș semn al exclamării. Punctul lila al semnului exclamării se umflă, deveni o gâlmă, deveni un buboi vânăt, pocni și dinăuntru irupse un jet de cuvinte, ce repede, repede, în contact cu aerul mărunțit din sala de ședințe, îngheță și se transformă în trompă. SperClienta se sprijinea în trompa aia ca într-un baston din lemn de castan.
Albinosul împinse paharul cu apă minerală către mijlocul mesei, într-o pată de lumină, se ridică, atent să nu facă nici cel mai mic zgomot, se scărpină decent, cu unghia degetului mic, după ureche. Ocoli trompa, cu mâinile la spate, gânditor. Un-doi-trei, un-doi-trei, își număra Albinosul pașii. Duse mâna la inimă și înălță cât putu din sprâncene, încrețindu-și fruntea până când aceasta se prefăcu într-un cozoroc.
-Sincer dezolat! Sincer! spuse el.
Brațele se smuceau din umeri.
-Mă crezi?
Își astupă gura, mânând vorbele înapoi:
-Mă credeți?
Apropiindu-se de ea, confesiv:
-Să știți că e de la căldură.
Șopti:
-Ca în “Străinul”! Ați citit “Străinul”?
Uluit:
-Nu se poate!
Luând-o de încheietură:
-E despre un tip banal, cu o viață banală, care mergea pe o plajă.
Lovi cu pumnul în masă, vărsând paharul:
-Uite-așa s-a înfipt raza în ochii lui și de acolo a țâșnit o furie sălbatică...
Clănțăni în gol și scutură din cap, de parcă ar fi sfâșiat pielea unei antilope:
-Sălbatică și...
Mătură cu grijă apa de pe masă. Contemplă cum picăturile pătrundeau în covorul vișiniu, una câte una.
-Parcă aș fi Dumnezeu și tocmai am adus ploaia în iad! zise el încet.
Continuă:
-L-a omorât din cauza strălucirii cuțitului.
Se opri. Făcu un gest a lehamite:
-Oricum, n-aveți cum să înțelegeți. E... e ceva intim, o boală a sufletului.
Mârăi:
-Iar dumneata nu ai suflet, ești doar un vacuum, da, da, un vacuum în care se concentrează un răhățel mic de tot.
Cu dispreț:
-Iar răhățelul ăsta e...
Cu milă:
-...viața ta, nefericito!
Se apropie din lateral de SperClientă și o plesni încă o dată peste bot.
Ieși din clădirea de birouri, scoase Compediul pe care îl furase cândva, în alte vremuri, de la MiculVânzător. Îi dădu foc. Aruncă telefonul în Dâmbovița. Mai întâi îl exorciză, ștergând toate contactele.
Abia pe la prânz se întâlni cu Eeva. O zări pe o bancă, în spatele fântânii arteziene, o siluetă de apă. Mai pe seară adormi cu obrazul lipit de șoldul ei.

II.
Nu se luminase încă, o singură fereastră de la blocul de vizavi plutea în urma lunii. Mirosea a trotuar ud. Cafeaua era în ibric, pachetul de țigări lângă scrumieră, un ușor disconfort pentru că trebuia să rupă folia, nu să extragă pipăind, fără efort, o țigară.
Se încuie în sufragerie, desfășură un cearșaf, folosi un creion cerat ca să coloreze fiecare literă. Agăță cearșaful în balcon, în așa fel încât textul să se vadă din bucătărie.
Îndesă în rucsac cele 10 cutii de Omez, puse alături un termos, numără foile de desen, le împachetă într-un ziar, îngrămădi într-o cutie de pantofi trusa de pixuri cu gel, o radieră, câteva batoane de ciocolată, o pungă de stixuri, o monedă din argint. Scoase din ramă o fotografie cu MamaOricui. Adună într-o sacoșă perechile de chiloți și ciorapi. Păstră câteva milioane de lei. Restul îl lăsase pe masa din bucătărie, sub factura de întreținere, pentru Eeva.
Ieși din sufragerie și se furișă în dormitor. Umblă neauzit, ca o felină. Culese toate puloverele, hanoracele, cămășile. Reveni cu un munte de haine. Le răsturnă pe pat, le sortă, le depozită pe fundul rucsacului.
Se ajută de o foarfecă. Sfâșie Costumul. Acesta se boți de frică. Încercă din răsputeri să își înfigă nasturii în carnea Albinosului. Foșni cât mai tare, fâlfâi din revere, se zbătu ca o găină fără cap, își înnodă mânecile și se înlănțui de fratele său, alunecă moale, acoperind pantofii proaspăt lustruiți. Se sfârși în câteva clipe. Instantaneu, culoarea stofei păli. Negrul se degradă într-un gri murdar, de fum și cenușă.
Albinosul turnă spirt peste răni și îndură scrâșnind. Îi zvâcneau tâmplele. Calculă greșit, călcă strâmb și își luxă glezna. Căzu pe gresie și se zvârcoli în liniște, mușcându-și buzele până la sânge. Se târî în bucătărie și fumă a doua țigară.

III.
Eevei îi era sete. Glasul ei năvălise brusc, bubuitor în liniștea aceea deplină. Parchetul vibra. O turmă de elefanți tropăia în urechile Albinosului. Acesta dizolvă un somnifer în pahar, se chinui să meargă drept, inspiră adânc, își controlă într-o oglindă mimica feței, își trase în fugă pijamaua peste hanorac, apoi se înființă în dormitor, punctual și afabil ca un bătrân servitor de casă albastră.
Așteptă ca Eeva să bea și să îi înapoieze paharul. Îi ciufuli părintește părul. O sărută. Buzele Eevei erau reci și cumva metalice. Două monede suprapuse. Un cui ruginit scobi în gingiile Albinosului.
Ieși fără grabă, se opri chiar să o învelească pe Eeva și să șteargă o umbră de praf de pe televizor. Închise încet ușa, numărând în gând până la o sută. Abia apoi luă mâna de pe clanță. Se repezi valvârtej în sufragerie.
Rulă strâns leșul fratelui său. Îl înghesui într-o sacoșă de Billa. Avea să-l arunce mai târziu într-o gură de canal. Așteptă jumătate de oră, pe urmă se apropie tiptil și ascultă dincolo, în camera unde era Eeva.
La opt se afla deja la metrou. În stația Zvrncul Pyt nu îndrăzni să coboare, doar zvârli printre uși, cât mai departe, fotografia MameiOricui.
Se uită la picioarele unei studente. Iar și iar, ca într-un tobogan, alunecă de-a lungul pulpelor. Descoperi la un moment dat chiloții roșii, poate satinați, poate umeziți de o vagă plăcere, plescăi lacom și își imagină sânii ei, sfâcurile umflate, rubinii, conturate sub tricoul cu Power Puff Girls.

IV.
Nu mai văzuse munți de câțiva ani. Coborî în halta fără nume. Convinse un tractorist să îl ia în remorcă. Ascultă tot drumul o melodie obsedantă.”Spente le stelle”. Adormi și o visă pe interpretă. Purta un taior din scoarță de mesteacăn și îi cântă doar lui. Peste pubis se scurgea, alene, subtitrarea în română. Avea un chef nebun să danseze.
Prima lui încercare a fost într-un loc uitat de hărți. Nu figura nicăieri. Nimeni nu auzise de Stâncă. A ajuns acolo întâmplător. Tractoristul îl abandonase într-un șanț. Îl umflase în bătaie. I-a furat tot. Banii, actele, hainele. L-a lăsat gol, cu capul spart, pișat pe el de frică, zbierând și înghițindu-și flegma și mucii și lacrimile. Deasupra, frunzele stejarilor cerneau lumină proaspătă. Păsările întâmpinau încă o dimineață. Din pământ ieșeau aburi. Se cufundă tot mai adânc, până când cerul deveni un inel.
Peste câteva zile avea să afle ce este Șotronul și ce este Zoharul.