(din volumul Vântul schimbării, ― The Winds of Change, 1988)



La fel ca și celelalte stații care se fugăreau pe orbită în jurul Pământului, Computer-Doi era mult mai mare decât ar fi fost necesar.

Chiar dacă ar fi avut numai o zecime din diametrul actual, tot ar fi putut înmagazina informațiile deja acumulate sau în curs de acumulare necesare zborului în afara fruntariilor planetei noastre.

Totuși, spațiul excedentar avea un rost anume, pentru ca Joe și cu mine să putem intra în măruntaiele lui, la nevoie.

Și starea de necesitate a apărut, în pofida tuturor așteptărilor.

În mod normal, Computer-Doi era perfect capabil să-și poarte singur de grijă. În plus, excela în redundanță: făcea fiecare operațiune de trei ori în paralel, și cele trei programe trebuiau să dea rezultate identice. Dacă nu se întâmpla așa, răspunsul era întârziat, timp de câteva nanosecunde, răgaz în care Computer-Doi se verifica pe sine însuși, găsea partea care funcționa defectuos și o înlocuia.

Existau extrem de puține posibilități ca oamenii obișnuiți să-și dea seama de câte ori descoperea computerul câte o greșeală. Numai Computerul Central era în stare să măsoare întârzierile produse de erori, și numai el putea ști numărul componentelor suplimentare utilizate pentru înlocuirea sectoarelor defecte. Dar Computerul Central nu pomenea niciodată despre aceasta. Singura imagine publică acceptabilă era perfecțiunea.

Într-adevăr, din multe puncte de vedere, lucrurile merseseră perfect, fiindcă nicicând Joe și cu mine nu fuseserăm solicitați pentru intervenții urgente.

Noi intram în scenă doar atunci când apăreau necazuri, deplasându-ne pe orbită doar când se întâmpla ceva cu adevărat grav, iar Computer-Doi nu reușea să se repare singur. De cinci ani, însă, de când lucram aici, asta nu se întâmplase niciodată. E drept, asemenea incidente avuseseră loc, sporadic, la începutul activității celor patru computere, dar noi nu apucaserăm acele vremuri.

Cu toate acestea, noi continuam să exersăm. Să nu mă înțelegeți, însă, greșit: nu exista computer pe care Joe și cu mine să nu-l fi putut diagnostica. Dacă ne arătați eroarea, noi vă arătam ce nu mergea. Sau, mă rog, Joe era cel cu demonstrația, fiindcă eu nu făceam parte din acea categorie de oameni care-și cântă singuri osanale.

Dar, în pofida tuturor așteptărilor, în cazul la care ne referim, nici unul dintre noi n-a fost în stare să spună despre ce era vorba.

La început, Computer-Doi își pierduse presiunea. Nu era un lucru fără precedent și, în nici un caz, nu reprezenta un incident fatal. Computer-Doi putea să lucreze foarte bine și în vid. Atmosfera interioară fusese creată în zilele de pionierat, când depanatorii aveau destulă bătaie de cap. Apoi, ea se păstrase din tradiție. Cine v-a zis că oamenii de știință nu sunt fideli tradițiilor? În timpul liber, când nu se ocupă de problemele științifice, sunt și ei oameni ca toți ceilalți.

Luându-se în considerare ritmul în care dispărea presiunea, se dedusese că un meteorit minuscul, de mărimea unei pietricele, penetrase învelișul lui Computer-Doi. Raza exactă, masa și energia fuseseră raportate de Computer-Doi însuși, care folosise pe post de date tocmai acel ritm de pierdere a presiunii, precum și alte câteva informații.

În al doilea rând, întâmplarea făcuse ca spărtura să nu fie astupată, astfel încât atmosfera nu se regenerase. După aceea, începuseră să apară erori serioase, ceea ce, automat, impusese chemarea noastră.

Nu mai înțelegeam nimic. Pe fața, de obicei plăcută, a lui Joe, se imprimase o grimasă de durere.


― Cred c-au luat-o razna cel puÈ›in douăzeci de funcÈ›iuni ale calculatorului, spusese el.

― S-ar putea să fi ricoÈ™at bucățele din meteorit, comentase cineva de la Calculatorul Central.

― La viteza cu care a intrat, meteoritul ar fi trebuit să iasă pe partea cealaltă. N-avea cum să ricoÈ™eze. Și chiar dacă s-ar fi întâmplat una ca asta, mă gândesc că fragmentele ar fi trebuit să aibă traiectorii cel puÈ›in neobiÈ™nuite ca să provoace asemenea pagube.

― Ce facem, atunci?

Joe nu părea în apele lui. Cred că ajunsese în faza în care intuia mersul lucrurilor. Spusese niște chestii destul de ciudate, din care reieșea clar că depanatorii trebuiau să se deplaseze la fața locului. Dar Joe nu mai fusese niciodată în spațiu. Cred că-mi povestise de nenumărate ori de ce-și alesese slujba asta: pentru că știa că nu era obligat să meargă în spațiu.

Prin urmare, mă văzusem nevoită să iau eu taurul de coarne și să rostesc cuvintele fatale:

― Cred că va fi necesar să plecăm pe Computer-Doi!

Singura scăpare a lui Joe ar fi fost să spună că nu era în stare să repare defecțiunea, dar văzusem cum mândria profesională îi întrecuse lașitatea. Nu o depășise cu mult; doar așa, cam cu o lungime de nas.


Pentru cei care n-au fost în spaÈ›iu în ultimii cincisprezece ani ― presupunând că Joe nu ar fi singurul neiniÈ›iat ― daÈ›i-mi voie să vă spun că acceleraÈ›ia iniÈ›ială e singurul lucru neplăcut. Orice ai face, de ea nu poÈ›i scăpa.

După aceea, insă, nu mai ai probleme, dacă nu luăm în considerare plictiseala. Pe toată durata zborului, eÈ™ti un simplu spectator. ÃŽntregul proces este automat È™i computerizat. Frumoasele zile romantice, cu piloÈ›i spaÈ›iali neînfricaÈ›i, s-au dus demult. ÃŽmi închipui, totuÈ™i, că e posibil ca ele să revină, pentru o scurtă perioadă de timp, când coloniile pământene se vor muta pe centura de asteroizi ― aÈ™a cum suntem ameninÈ›aÈ›i în permanență ―, dar asta numai până când vor fi instalate pe orbită computerele necesare.

Pe toată durata accelerației, Joe și-a ținut respirația, sau cel puțin așa mi s-a părut mie. (Recunosc că nici eu nu m-am simțit prea bine. Eram abia la a treia călătorie. Petrecusem două vacanțe pe baza Rho, împreună cu soțul meu, așa că nici eu nu dispuneam de o experiență bogată.)

După ce am depășit faza neplăcută, Joe a răsuflat ușurat, fără însă a se destinde în întregime. Din câte îmi dădeam eu seama, arăta destul de deznădăjduit.

― Sper că maÈ™inăria asta È™tie unde ne duce, a mormăit el pe un ton arțăgos.

Am întins brațele în direcția lui, cu palmele în sus, și am simțit cum corpul îmi este împins înapoi din cauza lipsei de gravitație.

― Tu eÈ™ti specialist în computere! l-am mustrat. Nu È™tii că È™tie unde ne duce?

― Ba da, dar Computer-Doi nu mai funcÈ›ionează...

― Nu suntem conectaÈ›i la Computer-Doi. Mai există încă trei computere, sper că n-ai uitat. Și chiar dacă n-ar fi rămas decât unul singur în funcÈ›iune, n-ar reprezenta o problemă coordonarea tuturor zborurilor care au loc într-o zi obiÈ™nuită.

― Toate patru pot s-o ia razna. Dacă s-a defectat Computer-Doi, celelalte de ce n-ar păți la fel?

― Putem să pilotăm nava manual.

― Presupun că tu vei pilota! Doar te pricepi, nu-i aÈ™a?

― Am primi instrucÈ›iuni prin radio...

― Pentru numele lui Eniac, lasă-mă-n pace! a gemut Joe.
Și totuși, zborul a decurs lin, fără nici o problemă. Am ajuns 1a Computer-Doi în mai puțin de două zile de la decolare și ne-am plasat pe o orbită de așteptare la vreo zece metri în spatele lui.

Vestea proastă o aflasem, însă, la vreo douăzeci de ore de la decolare, când ni se transmisese de pe Pământ că Doi pierdea în continuare presiune. Obiectul care-l lovise putea să le atingă și pe celelalte trei, ceea ce ar fi dus la oprirea zborurilor spațiale. Exista posibilitatea reorganizării întregului sistem pe bază manuală, dar procesul ar fi durat cel puțin câteva luni, poate chiar ani, atrăgând după sine prăbușirea economiei planetare. Mai rău, viețile câtorva mii de oameni, aflați dincolo de fruntariile Terrei, ar fi fost puse în pericol.

Era o ipoteză ce provoca frisoane de groază. Nici eu, nici Joe n-am comentat situația, dar faptul în sine nu era de natură să-l încânte pe colegul meu, și, la drept vorbind, nici eu nu mă simțeam în largul meu.

Pământul se afla la o distanță de două sute de mii de kilometri, dar lui Joe nu părea să-i pese. Era concentrat asupra corzii sale de legătură și-și controla cartușele din pistolul cu reacție. Voia să aibă siguranța că va ajunge cu bine pe Computer-Doi și că se va întoarce sănătos acasă.

Dacă n-ai mai fost niciodată în spațiu, rămâi surprins cât de ușor te acomodezi, atunci când n-ai încotro. Nu vreau să spun că a fost un calvar, dar nici o joacă de copii. Recunosc, am irosit cam jumătate din combustibil, dar, până la urmă, am ajuns cu bine pe Computer-Doi. N-am făcut nici un zgomot când ne-am lovit de el. (Fără îndoială că se aude și în vid, deoarece vibrația se propagă prin materialul metaloid din care sunt confecționate costumele noastre spațiale, așa că știu precis că n-am făcut zgomot. N-a existat decât un soi de fâșâit.)

Din cauza impactului, orbita lui Computer-Doi a suferit o ușoară modificare, dar am remediat situația fără să pierdem prea mult combustibil. Oricum, Computer-Doi ne-a dat o mână de ajutor, fiindcă, din câte ne-am putut da seama, funcțiunile lui exterioare nu fuseseră afectate.


Mai întâi, am verificat partea de suprafață. Eram aproape siguri că o pietricică străpunsese înveliÈ™ul lui Computer-Doi, iar asta însemna că urma să găsim o gaură cu marginile sfâșiate. De fapt, două: una ― pentru intrare, È™i alta ― pentru ieÈ™ire.

Șansa ca un astfel de lucru să se întâmple era de una la două milioane. O asemenea posibilitate putea să apară o dată la șase mii de ani. Nu era foarte probabil, dar era posibil. Iar șansele lui Computer-Doi de a fi lovit de un meteorit destul de mare pentru a provoca distrugerea lui erau de una la zece miliarde.

N-am vrut să-i comunic lui Joe gândurile mele, din cauză că el ar fi putut să-și dea seama că ne expuneam la pericole similare. Orice izbitură aplicată trupurilor noastre fragile ne-ar fi provocat mult mai mult rău decât suferise vreodată mașinăria pe care o cercetam. Nu intenționam să contribui și eu la accentuarea nervozității sale.

Și totuși, nu un meteorit fusese vinovat de cele întâmplate.

― Ce-i asta? a întrebat Joe într-un târziu.

Obiectul în cauză arăta ca un mic cilindru È™i era înfipt în peretele exterior al lui Computer-Doi. A fost primul lucru anormal descoperit. Diametrul lui era cam de un centimetru, iar lungimea de È™ase. Semăna cu o È›igară ― asta o spun pentru cei care au mai apucat străvechiul obicei al fumatului.

L-am fixat sub fasciculele lanternelor noastre.

― Precis nu face parte din structura externă a computerului, am zis eu.

― Precis, m-a îngânat Joe.

Pe cilindru, era schițată o spirală extrem de fină, care mergea de la un capăt la celălalt. În rest, nu atrăgea atenția nici o altă particularitate. Obiectul era din metal, dar avea un aspect zgrunțuros.

― Nu e un material compact, a adăugat Joe.

Degetele sale înmănușate au atins strania alcătuire; aceasta s-a desprins puțin din punctul de impact cu Computer-Doi, și atunci am văzut gaura.

― Uite de ce nu mai avem presiune internă! am exclamat eu. Mormăind ceva ininteligibil, Joe a dislocat complet cilindrul È™i acesta a început să plutească în spaÈ›iu. Cu puÈ›in efort, am reuÈ™it să-l prindem. Lăsase în peretele lui Doi o gaură perfect rotundă, cu diametrul de o jumătate de centimetru.

― Chestia asta arată ca o carcasă. Presupun că nu are nimic în interior, a spus Joe.

Și colegul meu l-a strâns intre degete. Metalul era subțire, dar elastic. L-a strâns și mai tare, și suprafața cilindrului s-a îndoit. Sfârșindu-și experimentul, și-a deschis buzunarul, și-a vârât "trofeul" înăuntru, apoi a tras din nou fermoarul.

― Controlează tot exteriorul È™i vezi dacă mai găseÈ™ti ceva, mi-a ordonat el. Eu mă duc înăuntru.

Nu mi-a luat mult timp să verific restul suprafeței. Curând, l-am ajuns din urmă.

― N-am mai găsit nimic, i-am raportat eu. Nu-i decât o singură gaură.

― E de ajuns, a mârâit Joe, extrem de mohorât.

Se uita la pereții netezi din aluminiu pe care îi cerceta cu lanterna, creând, fără să vrea, un minunat joc de lumini și umbre.


Nu ne-a fost greu să astupăm gaura. În schimb, ne-a luat destul timp până am reconstituit atmosfera. Computer-Doi nu mai avea decât foarte mici rezerve de materii prime pentru atmosferă, iar comenzile trebuiau operate manual. Generatorul solar era, și el, destul de afectat, dar, până la urmă, am reușit să aprindem lumina.

După ce ne-am terminat treaba, ne-am scos mănușile și căștile, dar Joe, precaut, și-a pus mănușile în cască, iar pe aceasta și-a agățat-o la brâu.

― Vreau să le am la îndemână, dacă se întâmplă să scadă din nou presiunea.

I-am urmat exemplul. N-avea nici un rost să facem pe curajoșii.

Pe perete, chiar lângă fosta gaură, mai exista un semn. Îl observasem și în raza lanternei, pe când lucram la reetanșare, dar acum, pe lumină, se distingea foarte clar.

― Ai văzut, Joe?

― Am văzut.

Era un fel de adâncitură în perete, îngustă și nu foarte adâncă, aproape imperceptibilă, pe care o simțeai mai bine la pipăit. Avea cam un metru lungime și lăsa impresia că un intrus ar fi râcâit peretele, ca să ia o mostră de metal. Locul respectiv era în mod cert mai puțin neted decât zonele învecinate.

― Cred că ar trebui să luăm legătura cu Computerul Central de jos, am spus eu, încruntându-mă.

― Zi "de pe Pământ"! Nu pot să sufăr jargonul ăsta de spaÈ›iu, s-a rățoit Joe la mine. De fapt, urăsc tot ce È›ine de spaÈ›iu, fără excepÈ›ie. De-aia mi-am luat slujbă pe Pământ, sau, mă rog, aÈ™a mi s-a părut...

― Joe, trebuie să luăm legătura cu Computerul Central de pe Pământ, am repetat pe un ton răbdător.

― De ce?

― Ca să le spunem că am descoperit defecÈ›iunea.

― Serios? Și ce am descoperit?

― Gaura, ai uitat?
― Pare straniu, dar îmi amintesc. TotuÈ™i, ce anume a produs gaura? N-a fost un meteorit. Nu există meteorit care să lase o urmă perfect circulară, fără semne de îndoire sau de topire. ÃŽn plus, nici un meteorit nu presară pe traseu asemenea obiecte.

Joe a scos cilindrul din buzunar și a încercat să îndrepte porțiunea deformată.

― Spune-mi, cum s-a produs gaura? m-a întrebat el gânditor.

― Nu È™tiu! n-am ezitat să recunosc.

― Dacă luăm acum legătura cu Computerul Central, cei de acolo ne vor întreba acelaÈ™i lucru, iar noi nu vom È™ti ce să le răspundem. Are vreun rost să ne facem de râs?

― Joe, dacă nu luăm noi legătura, ne vor căuta ei.

― Ei È™i! N-o să răspundem.

― Vor crede că am murit È™i vor trimite o echipă să ne caute.

― Știi tu cum lucrează Computerul Central... Tipii vor avea nevoie de două zile ca să hotărască ce e bine să facă. Până atunci, vom găsi ceva È™i ii vom chema noi pe ei.


Structura internă a lui Computer-Doi nu fusese construită pentru locuit. În proiectele inițiale, fusese prevăzută prezența ocazională și de scurtă durată a depanatorilor. Era loc de manevră, erau stocuri de unelte și provizii, dar, în schimb, nu existau fotolii. Bineînțeles, nu exista nici câmp gravitațional și nici o imitație, prin forța centrifugă, a acestuia.

Pluteam amândoi prin aer, încolo și încoace. Din când în când, ne loveam de pereți și eram împinși ușor înapoi. Alteori, însă, ne agățam unul de altul.

― Scoate-È›i piciorul din gura mea! a urlat Joe, dându-mi un brânci puternic.

Gestul lui pripit s-a dovedit a fi, insă, o gravă greșeală, pentru că amândoi am început să ne învârtim. Desigur, senzația noastră a fost total diferită. Era ca și cum interiorul lui Computer-Doi ar fi prins să se rotească în jurul nostru, fenomen care ne-a provocat o stare extrem de neplăcută.

În antrenamentele de la sol, teoria mergea ca pe roate, dar cu practica stăteam prost. Foarte prost, chiar. În consecință, până când am reușit să ne stabilizăm mișcarea, ne apucase o greață teribilă. Era ca un soi de rău de mare, sau rău de spațiu, cum vreți să-i spuneți, care ne întorcea stomacul pe dos, mai ales că, în lipsa gravitației, conținutul nu se putea așeza, ci plutea în jurul nostru, ca un nor de globule, aducându-ne la exasperare. Dar, până la urmă, coșmarul a luat sfârșit.

― E clar că Doi e defect, i-am zis lui Joe într-un târziu. Hai să mergem mai departe, să-i cercetăm măruntaiele...

Eram în stare de orice, numai să nu mă mai gândesc la interiorul meu zbuciumat. În plus, mi se părea că era absolut necesar să ne grăbim. Îmi imaginam cum acele obiecte necunoscute atacau Computer-Trei; poate și Computer-Patru și Unu. Mii de oameni din spațiu depindeau de ceea ce făceam noi aici.

Joe era cam verde la față, dar a reușit totuși să-mi răspundă:

― Mai întâi, trebuie să cumpănesc bine lucrurile. Ceva a intrat în Computer-Doi. Nu e un meteorit, pentru că a înghiÈ›it o porÈ›iune perfect rotundă din perete. Bucățica asta nu a fost tăiată, fiindcă nu am găsit nimic în interior. Tu ai avut cumva mai mult noroc?

― Nu, dar nici n-am căutat în mod special.

― Eu m-am uitat cu atenÈ›ie È™i n-am găsit nimic.

― O fi căzut în afară.

― Cum ar fi posibil, dacă cilindrul a acoperit gaura, până în clipa în care l-am scos eu? Ai văzut tu ceva ieÈ™ind în afară după ce l-am îndepărtat?

― Nu.

― S-ar putea să găsim aici partea lipsă, dar mă îndoiesc. Parcă a fost dizolvată È™i ceva a pătruns înăuntru.

― Dar ce anume? Și cui ii aparÈ›ine?

― De ce pui întrebări la care nu există răspuns? a rânjit Joe. Dacă eram în secolul trecut, È›i-aÈ™ fi spus că ruÈ™ii ne-au atacat computerul. Nu te supăra, te rog! Știu sigur că, dacă ne-am fi aflat în aceeaÈ™i perioadă, tu ai fi susÈ›inut că americanii sunt de vină.

Dar eu hotărâsem să mă supăr și, în consecință, i-am răspuns glacial:

― Ne trebuie o teorie pentru secolul ăsta, Iosif!

Încercasem să dau pronunției mele un accent rusesc exagerat.

― Atunci vom presupune că este vorba de vreun grup de disidenÈ›i!

― ÃŽn cazul ăsta, ar trebui să ne imaginăm niÈ™te disidenÈ›i suficient de dotaÈ›i intelectual pentru a zbura în spaÈ›iu, care ar fi avut posibilitatea să vină până aici înarmaÈ›i cu un aparat neobiÈ™nuit...

― Dacă reuÈ™eÈ™ti să te strecori ilegal în programul Computerului Central, zborul spaÈ›ial nu mai reprezintă o problemă, m-a contrazis Joe. Asemenea întâmplări au existat, de-a lungul timpului. Cât despre cilindru, el ne poate oferi o mulÈ›ime de surprize la o analiză minuÈ›ioasă pe Pământ ― "jos", cum aÈ›i spune voi, cei înnebuniÈ›i după spaÈ›iu...

― Dar n-are sens ceea ce spui! am protestat eu. De ce-ar dori cineva distrugerea lui Doi?

― Să presupunem că ar exista un plan care ar viza stoparea zborurilor spaÈ›iale...

― Toată lumea ar avea de suferit, chiar È™i disidenÈ›ii...

― E adevărat, numai că, în acest fel, respectivii indivizi ar reuÈ™i să capteze atenÈ›ia întregii planete È™i ar deveni vedetele buletinelor de È™tiri. Sau poate că vor să distrugă Computer-Doi È™i apoi să ne ameninÈ›e È™i în privinÈ›a celorlalte trei. Pagubele n-ar fi prea mari; în schimb, posibilitățile lor de acÈ›iune ar fi nenumărate, toate implicând o publicitate imensă.

― Nu cred, am spus eu. E prea dramatic.

― Dimpotrivă, a rânjit Joe. Eu încerc să nu dramatizez deloc faptele. Acum, colegul meu se apucase să verifice interiorul lui Doi, centimetru cu centimetru.

― AÈ™ putea, de exemplu, a continuat el, să avansez teoria că obiectul nu e de proveniență umană.

― Lasă-te de prostii!

― Vrei să-È›i aduc argumente în favoarea ei? După ce cilindrul a atins peretele, ceva din compoziÈ›ia lui a "mâncat" o bucată de metal perfect rotundă È™i a pătruns în interiorul lui Computer-Doi. Apoi s-a târât pe peretele interior, din care s-a mai ospătat puÈ›in, lăsând în urma sa un È™anÈ›. Þi se pare cumva că acel ceva ar fi de proveniență umană?

― După cunoÈ™tinÈ›ele mele, nu. Din păcate, însă, nici tu, nici eu nu suntem atotÈ™tiutori.

Joe s-a făcut că nu mă bagă în seamă, perorând mai departe:

― ÃŽntrebarea e cum a reuÈ™it... obiectul respectiv... să intre în computer, care, la urma urmei, este foarte bine etanÈ™at. A făcut-o într-un timp record, nemaipunând la socoteală È™i distrugerea rapidă a sistemelor de autoetanÈ™are È™i de regenerare a atmosferei...

― Nu cumva asta căutai? l-am întrerupt, arătându-i cu mâna spre perete.

Joe a încercat să se oprească brusc, dar s-a dezechilibrat și a fost împins înapoi.

― Asta e! a început să strige ca nebunul. Asta e!

Din cauza emoției care-l cuprinsese, dădea anapoda din mâini și din picioare, ceea ce bineînțeles că înrăutățea lucrurile. L-am înșfăcat zdravăn, și un timp ne-am smucit amândoi în toate părțile. Joe a prins să mă porcăiască în toate felurile, așa că i-am zis și eu vreo două și-am ieșit învingătoare. Întâmplarea face ca eu să înțeleg engleza perfect, chiar mai bine decât el; dar cunoștințele lui de rusă sunt... fragmentare, ca să mă exprim eufemistic. Înjurăturile într-o limbă pe care n-o înțelegi au întotdeauna un efect mai dramatic.

― Uite-o! a exclamat el, când în sfârÈ™it ne-am oprit din baletul nostru aerian.

Pe peretele interior al computerului a rămas o gaură micuță, după ce Joe a scos din el un alt cilindru. Acesta semăna cu cel cules în exterior, dar era mai mic și mai subțire. De fapt, aproape s-a dezintegrat la atingerea mâinilor noastre.

― Hai să ne uităm la computer! a strigat Joe.


Computerul era făcut praf, deși, la prima vedere, nu ți-ai fi dat seama. Nu vreau să spun că era ca un trunchi de copac mâncat de termite. La o privire superficială, ai fi putut jura că n-are nimic. Dar de aproape...

O parte dintre cipuri dispăruseră. Cu cât te uitai mai atent, cu atât constatai că numărul elementelor lipsă era mai mare. Dar și mai tragic era că stocurile de piese de schimb, pe care computerul le folosea când se repara singur, pur și simplu se evaporaseră. Îl scrutam, fără să scoatem o vorbă, și descopeream în permanență alte și alte goluri în structură.

Într-un târziu, Joe și-a extras primul cilindru din buzunar și l-a întors pe toate părțile.

― Presupun că drăcia asta distruge mai ales siliciul pur. Nu sunt sigur, dar am impresia că deÈ™i carcasa e din aluminiu, capetele sunt din siliciu.

― Vrei să spui că e un soi de baterie solară?

― ÃŽn parte, da. AÈ™a a făcut rost de energie când se afla în spaÈ›iu ― energie pe care a consumat-o ca să ajungă pe Computer-Doi, energie pentru a putea ronțăi o bucată din peretele lui, pentru a... habar n-am ce ar fi putut face... Energie pentru a supravieÈ›ui.

― Crezi că acest cilindru e viu?

― De ce nu? Cum bine È™tii, Computer-Doi se poate repara singur. Poate să înlocuiască piese nefuncÈ›ionale din echipament, dar evident are nevoie de o magazie de piese de schimb. Dacă ar avea la dispoziÈ›ie suficiente piese, plus un program adecvat, ar putea chiar să construiască încă un Computer-Doi. El insă are nevoie de aceste lucruri, È™i de aceea nu-l putem considera viu. ÃŽn schimb, obiectul care-a intrat în măruntaiele lui pare că-È™i face singur rost de rezerve. Asta mă face să-l suspectez că ar fi viu.

― Vrei să spui că avem de-a face cu un microcomputer destul de sofisticat pentru a fi considerat viu?

― Sincer să fiu, nu È™tiu ce ar mai fi de adăugat, a murmurat Joe.

― Dar care din semenii noÈ™tri de pe Pământ ar fi capabili să construiască aÈ™a ceva? am exclamat eu.

― Cine È›i-a spus că ar proveni de pe Pământ?


Următoarea descoperire am făcut-o eu. Obiectul acela arăta ca un stilou mai gros care plutea prin aer. L-am zărit cu coada ochiului și mintea mea l-a înregistrat ca fiind un stilou.

În lipsa unui câmp gravitațional, obiectele îți ies din buzunar și plutesc prin aer. N-ai cum să ții un lucru într-un loc, decât dacă-l legi sau îl încui. Pixurile, monedele și alte mărunțișuri care pot trece prin orificii mici ajung în aer și încep să se miște care încotro, după cum îi poartă curenții sau propria lor inerție.

În consecință, mintea mea a înregistrat "stilou"; am întins mâna să-l iau, dar, bineînțeles, nu l-am prins. O simplă mișcare înspre un anumit obiect îl face pe acesta să se îndepărteze, deoarece se formează un curent de aer care îl împinge. Ca să ai sorți de reușită, trebuie să ții o mână deasupra lui și să-l apuci cu cealaltă. În imponderabilitate, iți trebuie două mâini, nu una, ca să apuci ceva. Am întâlnit și oameni care pot s-o facă doar cu o singură mână, dar aceia sunt adevărați lupi de spațiu...

M-am întors, așadar, către obiect și m-am concentrat asupra prinderii lui, când mi-am dat seama că el nu-mi aparținea. M-am pipăit și am constatat că stiloul meu se afla tot în buzunar.

― Joe, ai pierdut cumva un stilou? i-am strigat partenerului meu.

― Nu.

― Nici ceva care seamănă cu un stilou? Vreo cheie? O È›igară?

― Știi doar că nu fumez!

Ce răspuns tâmpit!

― Și totuÈ™i, n-ai pierdut nimic? am insistat eu, exasperată. Cred că am vedenii.

― Þi-am zis eu că-È›i lipseÈ™te o doagă!

― PriveÈ™te, băiete! Acolo! Și acolo!

Și Joe s-a repezit spre "stilou", cu intenția vădită de a-l înhăța. Aș fi putut să-i spun dinainte că n-avea nici o șansă.

Dar, deja, agitația noastră prin computer îl zgâlțâise oarecum pe acesta și făcuse să iasă la iveală mai multe asemenea obiecte. Pluteau peste tot, duse de curenții de aer.

În cele din urmă, am reușit să prind unul. De fapt, s-a oprit el, chiar pe costumul lui Joe. L-am înșfăcat și am început să strig. Joe s-a speriat și m-a lovit, zburându-mi-l aproape din mână. Dar nu l-am scăpat.

― Ce zici de chestia asta? i-am atras atenÈ›ia.

Pe costumul lui, în locul unde fusese atins de obiect, rămăsese un cerculeț strălucitor. Drăcovenia începuse să mănânce din el!

― Dă-mi-l mie! mi-a cerut Joe.

A luat cilindrul din mâna mea cu extremă gingășie și l-a sprijinit de perete pe orizontală, ca să-l țină nemișcat. Apoi l-a dezghiocat, desprinzând cu atenție metalul subțire, aidoma hârtiei.

În interiorul obiectului era ceva care semăna cu scrumul de țigară, dar care strălucea în lumină ca o țesătură metalică. Totodată, părea că posedă și o anumită umiditate. Se mișca incert, ca și cum ar fi căutat orbește ceva. Un capăt de-al său a atins peretele și a încremenit. Joe l-a îndepărtat cu degetul, fără un efort prea mare.

― E uleios, a spus el, frecându-È™i arătătorul de degetul mare. Viermele de metal ― căci asta părea să fie ― rămăsese nemiÈ™cat după ce-l atinsese Joe. Eu, în schimb, mă răsuceam pe toate părÈ›ile, ca un veritabil contorsionist, chinuindu-mă să mă verific din cap până la picioare.

― Nu cumva am È™i eu vreunul pe costum? am întrebat disperată.

― Nu văd nici unul.

― Te rog, uită-te la mine! Tu trebuie să mă supraveghezi pe mine tot timpul, iar eu voi face acelaÈ™i lucru pentru tine. Dacă ne distrug costumele, nu ne mai putem întoarce pe navă.

― MiÈ™că-te în permanență, m-a sfătuit Joe.

Era de-a dreptul înspăimântător să fii înconjurat de creaturi capabile să-ți devoreze costumul la cea mai mică atingere. Când mai vedeam câte una, încercam s-o prindem și să ne ferim de ea în același timp, ceea ce făcea lucrurile aproape imposibile. Un vierme lung s-a prelins foarte aproape de piciorul meu; am încercat să-l lovesc, fără să-mi dau seama de stupiditatea unui asemenea gest, pentru că, dacă-l nimeream, mi se putea lipi de costum. Dar curentul de aer format de mișcarea mea l-a împins către perete, iar el a rămas agățat acolo.

Joe a întins mâna după el, dar s-a grăbit prea mult. Trupul i-a ricoșat și tovarășul meu s-a rostogolit peste cap, până când a izbit peretele cu un bocanc, chiar lângă locul unde se lipise micul monstru. Când, în sfârșit, și-a recăpătat echilibrul, am văzut că cilindrul încă mai era acolo.

― Nu l-am strivit, nu-i aÈ™a?

― Nu, dar nici mult n-a lipsit. L-ai ratat la mustață. NesimÈ›itul, însă, a rămas locului.

Obiectul în cauză era de două ori mai lung decât cel pe care-l "pescuisem" anterior. De fapt, era ca două cilindre puse cap la cap, locul unde se sudaseră fiind mai îngust.

― Actul de reproducere, m-a lămurit Joe, în vreme ce desfăcea înveliÈ™ul de metal.

De data aceasta, înăuntru se afla doar un soi de praf, dispus în linie dreaptă, de-o parte și de alta a locului de sudură.

― De aici, reiese că mor repede, a comentat colegul meu, vizibil relaxat. Cred că suntem în siguranță.

― Chiar că arată ca niÈ™te organisme vii, am zis eu, deloc încântată.

― Cred că aspectul lor sugerează mai mult decât atât. Sunt viruÈ™i, sau un fel de echivalent al lor.

― Ce tot îndrugi acolo?

― Cu toate că sunt tehnician de calculatoare, È™i nu microbiolog, È™tiu că viruÈ™ii de pe Pământ sau, mă rog, "de jos", sunt formaÈ›i dintr-o moleculă de acid nucleic, protejată de o membrană de proteine. Când un virus invadează o celulă, mai întâi îi străpunge membrana, folosind o anumită enzimă, È™i acidul nucleic pătrunde înăuntru, lăsându-È™i înveliÈ™ul proteic afară. ÃŽn interiorul celulei atacate găseÈ™te suficient material ca să-È™i facă o nouă manta. De fapt, începe să se reproducă. Fiecare nou virus își creează propria membrană proteică. Astfel, celula atacată este distrusă, È™i în loc de un singur virus avem de-a face acum cu câteva sute. Acest scenariu îți pare cumva cunoscut?

― Da, foarte cunoscut. Aici se întâmplă acelaÈ™i lucru. Doar un lucru nu mi-e clar, Joe: de unde au venit?

― ÃŽn mod clar, nu de pe Pământ È™i nici de pe vreo altă colonie umană. Bănuiesc că aceste... fiinÈ›e călătoresc prin spaÈ›iu, până întâlnesc un mediu potrivit reproducerii lor. Caută obiecte masive din metal pur. Nu cred că pot folosi minereuri.

― Dar obiectele din metal pur, având ca elemente componente siliciul È™i alte câteva materiale savuroase de felul ăsta, sunt produse numai È™i numai de către reprezentanÈ›ii vieÈ›ii inteligente! Ele nu se găsesc ca atare în natură.

― Exact. Iată încă o dovadă a faptului că viaÈ›a inteligentă este un lucru obiÈ™nuit în Univers. Altfel cum ar fi supravieÈ›uit viruÈ™ii? De asemenea, e clar că viaÈ›a inteligentă a apărut cu mult timp în urmă ― poate chiar cu zece miliarde de ani -, de vreme ce a permis evoluÈ›ia pe bază de metal, care a produs organisme vii prin combinaÈ›ia metal/siliciu/ulei, spre deosebire de varianta noastră, bazată pe triada acid nucleic/proteine/apă. ÃŽn acest răstimp infinit de lung, a existat È™i un moment care a permis apariÈ›ia unui parazit al produselor erei spaÈ›iale.

― Vrei să spui că, ori de câte ori o formă inteligentă de viață atinge stadiul de civilizaÈ›ie spaÈ›ială, ea e infestată de paraziÈ›i?

― ÃŽntocmai. Iar fenomenul acesta trebuie È›inut sub control. Din fericire, aceste fiinÈ›e mor repede, mai ales într-un stadiu incipient al reproducerii. Mai târziu, când vor deveni destul de puternice ca să iasă din Computer-Doi, presupun că vor avea o membrană mult mai groasă, un nucleu mult mai stabil È™i că vor fi pregătite să pornească mai departe, aidoma unor spori, plutind prin spaÈ›iu încă un miliard de ani, până când vor găsi o altă gazdă. Sunt sigur că atunci nu vor mai putea fi stârpite atât de uÈ™or.

― Și cum ai de gând să le vii de hac?

― AÈ™a cum am făcut-o È™i până acum. Când am atins substanÈ›a din interiorul primului virus, după ce l-am dezghiocat, am constatat că a murit imediat. Cu al doilea s-a întâmplat altceva ― din cauza loviturii, peretele de care se prinsese a vibrat È™i asta a fost de ajuns ca să-l distrugă. Prin urmare, dacă-i zguduim puÈ›in, îi terminăm pe toÈ›i.

Nu mai era nevoie de explicații suplimentare. Joe și-a pus tacticos mănușile și apoi a izbit peretele din fața lui cu o mână. Acest gest l-a împins spre alt perete, căruia i-a aplicat o nouă lovitură.

― Fă È™i tu la fel, mi-a strigat el.

M-am pus și eu pe treabă. Vreme îndelungată, ne-am tot izbit de pereți, ceea ce nu era deloc ușor în lipsa unui câmp gravitațional, cu atât mai mult cu cât trebuia să producem niște vibrații destul de puternice. Câteodată, nici nu nimeream peretele sau îl loveam fără putere; în schimb, noi eram azvârliți cât colo. Curând, am început să gâfâim din cauza efortului susținut. Și totuși, ne mai obișnuisem cu condițiile din spațiu, iar greața nu ne mai chinuia.

După ce am mai strâns câțiva viruși, am văzut că aveau numai praf înăuntru. În mod cert, erau adaptați la obiecte spațiale automatizate goale, care, ca și computerele moderne, erau lipsite de vibrații. Presupun că așa fusese posibil să apară asemenea structuri fragile, suficient de instabile pentru a avea proprietățile unor organisme rudimentare.

― Crezi că i-am omorât pe toÈ›i, Joe? l-am întrebat.

― De unde să È™tiu? a mormăit el. Dacă a mai rămas vreunul, o să-i mănânce pe cei morÈ›i ca să-È™i facă rost de rezerve de metal È™i o s-o ia de la început. Hai să ne mai izbim puÈ›in de pereÈ›i!

Așa am făcut, până ce am fost suficient de obosiți ca să nu ne mai pese dacă a mai rămas vreunul în viață.

― Cred că tipii de la AsociaÈ›ia Planetară pentru Dezvoltarea ȘtiinÈ›ei vor fi foarte supăraÈ›i că i-am omorât pe toÈ›i, am spus eu într-un târziu, gâfâind.

― Auzi, misiunea noastră e să salvăm Computer-Doi, câteva mii de vieÈ›i omeneÈ™ti È™i, pe deasupra, È™i vieÈ›ile noastre! m-a repezit Joe. Să hotărască ei dacă Doi merită să fie reparat sau dacă va fi nevoie să construiască altul. Asta e treaba lor. ÃŽn plus, cei de la APDS pot studia È™i viruÈ™ii morÈ›i, aduÈ™i de noi, ceea ce ar fi o treabă serioasă. Iar dacă vor de-aia vii, s-or mai găsi câțiva de sămânță, plutind prin spaÈ›iu. N-au decât să-i caute personal, dar să fie atenÈ›i la costume. ÃŽn spaÈ›iu deschis, cred că nu funcÈ›ionează sistemul de lichidare prin vibraÈ›ii.

― ÃŽn regulă, am spus eu, încercând să-l potolesc. Până una-alta, hai să comunicăm Computerului Central că punem în funcÈ›iune o parte din Doi È™i că rămânem aici până soseÈ™te o echipă pentru reparaÈ›ii capitale ― fireÈ™te, pentru a preveni o nouă infestare. ÃŽntre timp, ar fi bine să le sugerăm să instaleze pe celelalte computere un sistem de producere a vibraÈ›iilor, la cel mai mic semn de depresurizare.

― Simplu ca bună ziua, a rânjit Joe sardonic.

― Noroc că i-am descoperit la timp.

― Stai puÈ›in, ce tot spui?

În ochii lui se citea o tulburare fără margini. Cum eu m-am arătat nedumerită, Joe s-a văzut nevoit să mă lămurească:

― Nu noi i-am descoperit pe ei, ci ei ne-au descoperit pe noi.

Dacă a fost posibil ca viața să evolueze pe bază de metal, crezi că forma asta fragilă și neputincioasă e singura care există? Dacă cilindrii-viruși comunică între ei prin imensitatea spațiului? Dacă mai vin și alții spre noi? Alte specii, vreau să spun. Toate flămânde și poftind la prospăturile unei culturi spațiale intacte... Alte specii, înțelegi? Puternice, solide, care pot rezista în fața vibrațiilor... Care se pot apăra de orice pericole... Care sunt pregătite să pătrundă în așezările noastre spațiale... Sau care, ferească Univac, pot invada Pământul, în căutare de metal... Ceea ce voi raporta, ceea ce trebuie să raportez este că ei ne-au găsit