Nimic nu este mai surprinzător decât metamorfozarea timpului. Mă intrigă felul cum se alungește, se turtește, se răsfiră, se încâlcește... Cum se dilată a veșnicie, ori se contorsionează și se strânge într-o clipă pe care uneori o scăpăm și cu ea, un vis, o speranță, o împlinire. Cum se ascultă... Veșnicia - inima lui. Sună a vioară ori a violoncel ori altceva, iar la sfârșit, o întreagă orchestră vibrează. Coarde, coarde de timp... Le simt pocnetele pe sub piele. Percuție, suflători de timp... Ciocănele de pian mă lovesc ușor, un suflu de flaut într-un ambitus perfect urcă acut spre pavilion; din partea opusă, o harpă mă ciupește de celălalt lob, viorile fășâie, frajeolet după frajeolet, timpul continuă să se plimbe prin tuburile unui corn, un clarinet și un oboi își mișcă anciile asincron și, din nou pianoforte, i-am prins coada sub picior ca și când aș ține chiar timpul sub papuc. Numai că el alunecă inteligent și se duce, se tot duce... Trece prin oameni aproape nevăzut încât, până să se prindă că au fost închiriați, le lasă drept răsplată anii cu toate urmele și urmările lor.
Mă locuiește și pe mine, acustic. Îl simt cum intră, elegant, ca într-o sală de operă. Spectatori – toate celulele mele; niciun scaun liber, lojele pline, ba chiar în picioare, sprijinindu-se de pereții epidermici, unii în alții, pătrunși de cvinte, de octave...
Timpul are o digitație impecabilă. Mă simt de parcă aș fi înghițit pianul. Furnicături, frisoane. Așa se naște iubirea. Între o femeie cu urechi de geto-dacă și timpul ei muzical. Armonie, cum doar un poet ar mai putea preface între cuvinte și buze.
Uneori, sala se golește sau, cel puțin, așa am impresia. Atunci, timpul parcă se face nevăzut în cochilia unui codobelc imens care are de urcat până în punctul infinit al unui fir de iarbă, nu glumă!
O frecvență înțepenită undeva, într-o partitură luată de gând, face să răsune singurătatea.
Cea mai talentată soprană. În viață!

(1 iulie 2011)