agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 4263 .



Cîrciuma lui Bicuță
prose [ ]
Valentina Tereșkova

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [anton ]

2011-11-05  | [This text should be read in romana]    | 



- Fotografia aia cu președintele rîzînd între popi, e genială, zise Profesorul așezînd paharul cu vin pe masă. Ar trebui premiat fotograful. Măi, să știți că zaibărul ăsta chiar e bun, chiar așa, nelimpezit încă. Cine l-a adus?
- Săndel l-a adus, răspunse Poetul. Apropo de fotografie, Bicuță, ar trebui s-o pui pe perete, ar binedispune clienții. Îți fac eu o copie la imprimantă și o plastifiez, să nu se păteze.
- Și Săndel unde e? întrebă Profesorul. A adus vinul și a plecat?
- S-a dus să încarce un sifon, cică apa minerală îl balonează, răspunse Bicuță din spatele tejghelei. Vine imediat, doar dacă nu s-o fi oprit de vorbă cu cineva sau să-l vadă nevastă-sa. Să-mi aduci poza aia, că o pun, dacă zici că-mi aduce clienți. O pun lîngă calendarul ortodox, să fie la temă. Peste cîteva zile e sfîntu’ Mihail și Gavril, Mișu Electricianu’ a promis că dă de băut.
- Despre ce vorbiți aici? întrebă Săndel care tocmai intră pe ușă. Scoase dintr-o sacoșă „Liedl” două sifoane și le puse pe masă, lîngă carafa de vin.
- Despre sfinți și despre poza aia cu președintele, îi răspunse Profesorul. Îi face Poetul o copie lui Bicuță, s-o pună pe perete. Și mai ziceam că se apropie sfinții Mihail și Gavril și Mișu Electricianu’ face cinste, cică.
- Eu nu înțeleg de ce tot îi asociază pe sfinți, cîte doi, cîte trei, chiar mai mulți. Probabil că nu avem atîtea zile în calendar cîți sfinți sînt, zise Poetul.
- Păi, să fie cît mai mulți să avem și noi motive de bucurie, zise Dan a lu’ Nașu. Așa mă mai înțelege și nevastă-mea cînd vin magnetizat acasă. Dar cum pot să-i spun eu că l-am cinstit pe colegul Er-mi-nin-gheld, El-pi-di-for sau Al-che-si-ma? silabisi el din calendarul ortodox pe luna noiembrie.
- Pe mine m-a crezut nevastă-mea o dată, sau așa am avut eu impresia, cînd am venit mai spre dimineață acasă și i-am spus că a fost sărbătoare mare, bisericească, zise Săndel. Ea, care nu prea le are cu biserica, m-a întrebat ce sărbătoare a fost, că toată ziua a spălat rufe și să nu fi păcătuit prea tare.
- Și ce i-ai răspuns? întrebă Poetul.
- I-am zis că au fost mai mulți sfinți, Nifedipin, Algocalmin și Fastum Gel.
- Și chiar te-a crezut? întrebă Profesorul. Sau și-a dat seama că nu are cu cine comunica?
- Pe moment, m-a crezut, răspunse Săndel. Suficient cît să mă lase în pace. Pe urmă, adică după fo cîteva zile, e posibil să se fi prins, că găseam de fiecare dată dimineața, la micul dejun, pe felia de pîine pe care mi-o lăsa pe masă, că ea pleacă la servici înaintea mea, cîte o pastilă de nurofen sau antinevralgic. N-am zis nimic și după un timp cred că a uitat evenimentul, că nu mi-a mai lăsat medicamente.
- Pînă data viitoare, zise Poetul.
- E bine că încă mai are dragoste despre tine, zise Bicuță. Alta ți le-ar fi dizolvat în cafea.
- Uite, la asta nu m-am gîndit, răspunse Săndel. E posibil să fi făcut și chestia asta, poate d’aia mi se părea cafeaua proastă, că de atunci nici n-o mai beau acasă.
- Motive să bei se găsesc destule, zise Săndel. Doar să ai puțină imaginație. Eu am un coleg care spune de fiecare dată cînd intră în cîrciumă „Am visat rufe întinse, trebuie să mă îmbăt”. Dar cred că nu tema visului contează în cazul lui.
- Și de ce nu îl aduci și pe aici? întrebă Bicuță. Cred că i-ar plăcea.
- Păi, l-am adus o dată și i-a picat greu la stomac votca ta. Sau poate apa din ea, că era prea alcalină, avea ph-ul mare, răspunse Săndel. Că de atunci nu mai bea decît ce-și cumpără el din magazin, să fie proaspăt. Þine foarte mult la sănătatea lui. Știți, era și o povestioară cu tîlc pe tema asta. Cică se întîlnesc într-o zi doi amici. Unul era foarte bogat dar bolnav copt, celălalt, sănătos tun, dar sărac lipit. „dacă ar fi posibil și ți-aș da jumătate din averea mea”, a zis bogatul, „și tu să-mi dai în schimb jumătate din sănătatea ta, crezi că ar fi echitabil?
- Și care-i morala? întrebă Bicuță.
- Păi, nu are morală, doar o temă de reflecție. Adică să fii atît de bolnav încît să te mulțumești și cu o sănătate șubredă, cu condiția să ai și ceva bani de medicamente.
- Eu am mai spus-o și-o repet, zise Profesorul, cred că românul nu este profund religios, în sensul de a trăi după canoane și după porunci. El vede religia ca pe o relație personală cu Dumnezeu, fie că e reprezentat de o icoană sau de moaște. Te închini la ele, le pupi, îți pui o dorință sau mai multe și gata, ești mai liniștit, poți să-ți bați nevasta sau copiii. Și dacă asta, mă refer la închinat și pupat, presupune și un efort, adică să dai din coate la o coadă de moaște, să te îmbrîncești să intri în față, cu atît mai mult ești îndreptățit să capeți și sarmaua de pomană sau cine știe ce se mai servește la sărbătoare. Iar popii știu asta și exploatează din plin fenomenul. Pînă și Bicuță are pe perete o icoană cu becuri ieftine.
- Sînt becuri „Pilipîs”, pardon! interveni Bicuță. Eu respect divinitatea dacă și ea mă ajută. Și în general, mă ajută.
- Iată că se confirmă ce spuneam mai devreme, spuse Profesorul. Un fel de barter.Eu spun o rugăciune și pup o icoană sau ceva moaște, tu mă scoți dintr-o belea sau din sărăcie. Dar, hai să vă povestesc o pățanie din tinerețe, chiar dacă nu e la chiar la subiect. Eram în primii ani de învățămînt, prin 88. Nu eram însurat pe-atunci, dar aveam o aventură cu o inspectoare de pionieri, de la centru. O fată frumoasă, foarte iubăreață și destul de orientată, care făcuse o pasiune pentru mine. Și se organizează într-o vacanță de vară, o tabără județeană la Coșoteni, știți voi, aia cu căsuțe de lemn din pădure, care e părăsită acum. Mi s-a propus, de fapt ea a intervenit, să mă ocup de programul cultural-sportiv al pionierilor și bineînțeles că am acceptat, mai ales că se plătea. Prietena mea, Cristina, avea cameră la hotel și de obicei ne regulam acolo. Într-o seară însă, îmi propune să rămînem în tabără, în căsuța președintei de la județ, care dormea de obicei acasă. Am parcat mașina în curtea taberei, mi-am lăsat hainele în mașină și am rămas doar într-un tricou, șort și șlapi. Cristina, la fel, îmbrăcată sumar, de vară. Copiii se culcaseră, era liniște și pace, broaștele orăcăiau, doar noi făceam ghidușii în căsuța oficială. Pe la două noaptea, auzim o mașină că se oprește în poartă și cineva coboară s-o deschidă. Era chiar președinta cu soțul ei, se gîndiseră probabil că era prea cald la ei acasă. Și într-adevăr, era o zăpușeală cumplită, dar acolo, în mijlocul pădurii, era suportabil. Nici nu știu cu ce viteză ne-am îmbrăcat, am aranjat cît de cît lenjeria pe pat și am ieșit din căsuță, fără să fim văzuți. Trebuia să plecăm fără să afle nimeni că am fost acolo. „Și cu mașina ce facem?” am întrebat eu. „O lăsăm, dacă o pornim își dau seama că am fost aici”, mi-a răspuns Cristina. Așa că am luat-o pe jos pînă în oraș, amîndoi îmbrăcați ca de plajă. În grabă, eu îmi uitasem și șlapii așa că eram desculț și mergeam destul de greu că nu era drum asfaltat. Pînă în oraș erau cam trei kilometri, floare la ureche, dar ce ne făceam dacă ne întîlneam cu cineva? Cred că aș fi murit de rușine, mai ales dacă ne-ar fi oprit vreo patrulă de miliție, ar fi trebuit să dau explicații și nici acte nu aveam la mine. Oricum, nu puteam intra așa în hotel. Am făcut un ocol, pe străzi lăturalnice și mai puțin luminate, stîrnind cîinii din curți și am ajuns la un prieten acasă. A durat ceva pînă cînd l-am trezit că dormea într-o bucătărie de vară, mai răcoroasă. De la el am luat o pereche de pantaloni, pantofi și o cămașă, că ne potriveam ca măsură și am putut să intrăm în hotel fără să batem la ochi. În hol erau vreo patru persoane dar nu le-am atras atenția. A doua zi am revenit în tabără ca și cum nimic nu se întîmplase. Doar președinta o certase pe femeia de servici că găsise lenjeria șifonată și o pereche de șlapi străini la ea în căsuță, semn că cineva trecuse pe-acolo. Am avut o zi proastă, cred că mi-a crescut și tensiunea atunci, că toată ziua mi-au țiuit urechile și auzeam niște zgomote înfundate în cap. N-aș fi povestit asta, dar e oarecum la temă că mi-am amintit de Cristina care, după revoluție, s-a călugărit.
- Și eu de la un timp aud niște zgomote în cap, zise Dan a lu’ Nașu. O fi tot de la tensiune?
- Cînd stai sau cînd faci mișcare? întrebă Săndel.
- Și cînd merg și cînd stau, răspunse Dan a lu’ Nașu. N-am stat să analizez.
- Se explică, răspunse Săndel. Ai creierul mic și stă lejer. Și cînd faci mișcare, se lovește de țeastă. Nici scafandru nu poți să fii, că ai mult aer în cap și te trage la suprafață, mai zise el rîzînd. Ceilalți rîseră și ei
- Bine căești tu deștept, zise Dan a lu’ Nașu și sorbi din paharul cu vin.
- Te-ai descurcat bine, zise Poetul. Eu nu știu cum aș fi ieșit din situația asta. Cred că aș fi înțepenit de frică și rușine. E o calitate să ai curaj și uneori și tupeul e bun la ceva.
- E bun, dar să nu întreci măsura, totuși, răspunse Săndel. Eu mergeam odată cu mașina, noaptea și aveam ceva viteză. Era tîrziu și nici nu era circulație. La o intersecție, forțez semaforul și trec pe roșu.
- Parcă se forțează pe galben, interveni Bicuță. Eu așa știam.
- Înseamnă că am forțat mai tare, explică Săndel. Imediat după intersecție văd și mașina poliției care stătea la pîndă. Bineînțeles că s-au luat după mine, dar fără semnale. Eu am făcut pe prostul și am accelerat. Ãia după mine, nu se lăsau, neam. Și tot așa, pînă cînd se plictisesc polițiștii, bagă sirena, mă depășesc.și-mi fac semn să trag pe dreapta. Vine unul la mine și mă întreabă „auzi, dom’le, cu ce viteză mergeai”? În momentul ăla m-am liniștit, radar nu aveau, de semafor nu se legaseră, era de bine, nu erau puși pe rele. Și atunci, parcă m-a îndemnat dracu’ și i-am răspuns „cu a cincea”. „A, ești și jmecher” a răspuns el. „Ia dă matale actele”. Și uite-așa am rămas o lună pieton, pe prostia mea. Dar hai să mai terminăm cu amintirile că toată viața le strîngem ca să nu fim singuri cînd dăm colțu’.
- Gura bate curu’ concluzionă Bicuță. Dar nu mai bem nimic? Că se încălzește vinul în bidon. Și fără să aștepte răspuns, umplu paharele goale de pe masă.
- La noi la școală a venit inspecția de la minister, zise Profesorul.
- De la ministrul pixel sau mai demult? întrebă Săndel.
- Acu’ două zile. Vin doi tipi scorțoși, la opt fără zece au intrat în școală, la ora opt au închis toate ușile de acces și au cerut actele la verificat. Pe la opt și jumătate apar și eu, dar cum ușile erau toate închise, dau ocol școlii și bat în geam la director. Îmi deschide în sfîrșit femeia de serviciu și-mi spune că mă cheamă directorul la el în birou și că mai e și cu doi inspectori, vai de capu’ nostru. Intru la director, un tip de chioșc și relaxat, nu ca ăla dinaintea lui, pedelist, care își dăduse demisia după un scandal cu ferestrele de termopan cumpărate de la firma lui. Ãsta era relaxat fiindcă era interimar și nu avea de gînd să facă purici pe funcție. Și numai ce mă iau inspectori ăia la întrebări, de parcă era inchiziția. Că cine sînt și de ce am nesimțirea să întîrzii, că o să zbor din sistem, că așa ne batem joc de minunata reformă bla, bla, bla... Eu stăteam liniștit și mă uitam la ei și ei tot îi dădeau înainte. La final mă întreabă unul „Ei, ce ai de zis în apărarea dumitale? Ia o coală și scrie o notă justificativă, să punem la dosar. Și chemați și pe ceilalți profesori să vadă și dînșii ce coleg au”. Așa că ne mutăm în cancelarie, apar pe rînd și ceilalți colegi, eu cu coala în față. „Și ce doriți să scriu în notă?” îi întreb eu. „Cum ce? Mai aveți și tupeu! Scrieți că deși programul școlar începea la ora opt, dumneavoastră ați binevoit să întîrziați o jumătate de oră. Exact așa să scrieți!”. „Nu am cum să scriu așa ceva, le-am răspuns eu. Programul meu începe la nouă, am oră la a clasa a V-a A, puteți verifica și în orar”. Toți colegii au început să rîdă, ăia s-au roșit și ca să iasă din situație l-au apostrofat pe director „Dumneata puteai să ne atragi atenția, nu să ne lași să-l criticăm pe domnul profesor degeaba”. „N-am mai apucat, le-a răspuns directorul. V-am făcut semn dar erați prea porniți pe el ca să mai băgați ceva în seamă”.
- Bună povestea, zise Dan a lu’ Nașu. Aveam și eu una dar am uitat-o, am un lapsus.
- Ce ai? întrebă curios Bicuță. Că veniși cu mîna goală.
- Are lapsus, explică Profesorul. Lapsusul e cînd uiți versurile de la melodia „Valentina Tereșkova”, de exemplu. Dar asta e normal, ai noroc că nu ai alte boli mai nasoale.
- Că veni vorba, Hai dracu’ noroc, zise Săndel. Că mi s-a uscat cerul gurii de atîta vorbă.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!