Răzvan, Grasu' de la 2, nu era prietenul meu. Era mai mic decât mine cu un an sau doi, dar mai înalt cu vreo 20 de cm. Îi mai spuneam și Imensul. Kilograme nu știu câte avea, dar era trecut bine de sută. Taică-su, director la o întreprindere din București, era la fel de înalt, dar nu așa gras. Ne-au oferit un spectacol fascinant într-o iarnă, când, goniți de frigul de-afară, ne petreceam timpul liber pe palierul de la etajul 7, jucând cărți sau făcând schimb de timbre.
Domnul Ionescu venise să-l ia acasă, dar Răzvan nu se lăsa dus. Erau în capul scărilor și tatăl, exasperat de încăpățânarea fiului, l-a tras pe scări în jos. Matahala s-a dezechilibrat, târându-l în cădere și pe tac-su. S-au rostogolit până la etajul 6 în răcnete și bufnituri. Nouă ne ieșiseră ochii din cap ca la melc. Nu credeam că se vor mai ridica. S-au ridicat totuși, Ionescu cel bătrân cărându-i palme după ceafă celui mic. A doua zi domnul director își etala un frumos gips ce-i încălța piciorul drept până la genunchi.
Ziceam că Răzvan nu era prietenul meu. Fiind gras mai toți copiii îl șicanau. Nu numai că râdeau de el, dar îi mai și trăgeau câte-o palmă pe la spate și apoi fugeau. Îl prindea și el, uneori, pe Ghicu, fratele meu mai mic, care și el era grăsuț și mai ușor de prins. Eu trebuia să-l pedepsesc a doua zi pe Răzvan pentru că-l bătuse pe Ghicu și uite așa o zi mânca Ghicu bătaie și cealaltă zi Răzvan. Nu aveam cum să fim prieteni.
Într-o zi de vară a anului 1995 eram cu Trabi prin Drumul Taberei. O fi fost de la căldură sau poate era plictisit, Dumnezeu știe. Trabi se oprise în mijlocul drumului și nu mai dădea nici un semn de viață. Îl împinsesem pe marginea șoselei și mă gândeam dacă să-l abandonez sau să-i dau foc, când lângă mine a oprit un imens Mercedes alb.
Din mașină coboară Grasu' de la 2.
- Aștepți pe cineva?
- Da. Aștept pe unu' cu mașină bună să facem concurs, da' nu cred să vină.
- Ha, ha! se zgudui Uriașul. Nu cred că are cineva curaj. Furia verde e recunoscută în tot sectorul 6.
L-am lăsat să se oprească din trepidații înainte să-i pun întrebarea.
- Ai cumva ceva de tractat în tractorul ăsta?
- N-am, că nu m-am gândit că te-ntâlnesc. Da' dacă o împingem ceva mai tare cred că ajunge până-n fața blocului.
Avea chef de glume umflatu'.
Eram nevoit să îndur. În cele din urmă am scos centurile de siguranță de la Trabi și l-am legat de Mercedes. Nu pe Răzvan, deși Grasu' îmi propune să mergem la taică-su la întreprindere, că e acolo un mecanic auto bătrân și s-ar putea să fi învățat în tinerețe să repare și mașini de colecție.
Mi-am jurat că-l voi snopi a doua zi. Nu pe mecanic.
Cum nu era prea departe am hotărât să-l ducem pe Trabi la doctor. Și dacă nu i-aș fi zis:
- Răzvane să mergi încet, că n-am nici avarii și nici faruri sau claxon să-ți pot atrage atenția. Ușor, pe banda întâi.
- Da, da. Stai liniștit.
Abia am apucat să mă urc în mașină când nebunul a și demarat. Sub 90 Km/oră n-a lăsat-o, de parcă nu avea pe nimeni legat în spate.
Eu eram ieșit jumate pe geam și urlam la el arătându-i pumnul, dar el nu putea rata o asemenea ocazie de a se răzbuna. Mai făcea și slalom printre mașini, de parcă nu era destulă adrenalină.
Probabil că printre spectatori era și glumețul care a inventat bancul cu Trabantul și Mercedesul.
Cică pe Bulevardul Timișoarei din București, cursă ilegală de mașini. Un Mercedes alb, uriaș, împotriva unui Trabant verde-prăzuliu. Mercedesul fură startul și ocupă banda de concurs. Trabantul se ține aproape la 2-3 metri și încearcă să-l depășească ba pe stânga, ba pe dreapta. Mercedesul îi simte respirația iute în ceafă, pardon, în portbagaj și încearcă din răsputeri să-l blocheze.
Pilotul Trabantului iese pe geam și urlă la el să se dea la o parte.
Cursa continuă nebunește pe kilometri întregi. Din păcate nimeni nu cunoaște deznodământul, pentru că nicio mașină nu s-a putut ține după concurenți.
Totuși, nu credem că Mercedesul a mai rezistat mult timp unei asemenea presiuni.


28. 11. 2011