agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-12-09 | [This text should be read in romana] |
Grea dilemă a fost atunci când s-a pus problema care dintre Sfinții Apostoli să moștenească talitul pe care-l purtase Învățătorul.
Alb ca zăpada, fusese sfințit fără nicio ierurgie, numai de către purtătorul său Care murise. Cu dungile sale negre precum niște zăbrele, acest văl din material gros avea ceva cu totul special: pe cel mai gângav îl făcea foarte convingător, pe cel mai lingușitor om îl făcea în public foarte antipatic pentru că n-ar mai fi spus decât cele adevărate. Iar pe cel aflat în perfectă siguranță îl antrena în aventuri prin întreaga lume, până-n Etiopia și pe coasta indiană Malabar, ori până la gurile Istrului și-ale Nistrului. Cetatea albă a Ierusalimului era luminată și ea acum din țesătura acestui talit însângerat, care-i servise omului-Dumnezeu și atunci când fusese făcut KO la purtarea sfintei sale poveri, fiind trântit la pământ de adversarul său direct, ticălosul de la categoria semimuscă, The First Devil. În loc de cușmă, coif, tiară, fiul tâmplarului din Nazaret nu purtase, fie vară fie iarnă niciun alt acoperământ ca să-l protejeze de priviri iscoditoare. La templu Iisus era, este și va fi mereu prezent. De fapt nici n-avea cum să absenteze la cele șapte ceasuri de rugăciune ale semenilor Săi. În străvechime, de pe vremea strămoșului Moise, se sfătuise cu Tatăl și Duhul Sfânt să stabilească intervalele orare de cinstire zilnică la temple a cerului, în rugi sincere de pe pământ. Ca Mesia, cobora prin locuri neumblate de nimeni, prin văile munților și urca apoi platourile aride pe vremea când încă mai trăia prietenul Său, Ioan Hrisostom. Veșnic tânărul Iisus avusese de multe ori așezat pe cap talitul, ca să nu-L ardă soarele tropical și să nu-L udă câte-o ploaie torențială apărută din senin, de dragul întreitei Domnii divine. Ioan, fiul lui Zaharia și al Elisabetei, vărul Său, își dădea seama că sosește la el de îndată ce talitul strălucitor al Domnului Vieții se oglindea direct în sfera încinsă a soarelui Palestinei. Ioan se ștergea de sudoare, fiind cu puțin timp înainte înconjurat de-o avalanșă de flăcări, devenite brusc numai răcoare la apariția vărului său. Se simțea în clipa când Îl zărea ca-n stațiunile moderne ale Alpilor și Îl întâmpina pe musafirul său constatând sagace: - Bine ai venit, Doamne Iisuse Hristoase, frate, prietene și veșnicule alizeu întrupat în jurul focului nestins al verii, al crugului solar care pârjolește tot pământul! Iată, chiar Tu ești vălul luminătorului celui mare, îi prinzi într-un lan razele pârjolului și-i tai săgețile otrăvitoare. Apoi faci să iasă sicomorii și finicii din piatra arsă a Carantaniei. Cum să nu se-nfioare și peștera în care trăiesc din fragedă pruncie, aici, nu departe de Iordan, când plantele, păsările, târâtoarele pământului, căpriorii și oile se-adună pe unde treci pentru a-și pleca grumazele, lujerele, ramurile, membrele, oricât de neajunse de nimeni s-ar fi crezut doar cu o clipită mai înainte de-a te simți aproape? Vino, Stăpâne, pășește pe-aceste trepte săpate direct în bazaltul muntelui care-mi este dintotdeauna casă, iată, mă plec să-Ți leg încălțămintea, rugându-Te să mă ierți de păcate! - Tu, frate Ioane, n-ai nicio pată pe suflet, citesc în tine ca într-o carte, ca într-un tablou al Raiului, pe care n-a știut să-l picteze nici Adam, nici Eva, nici altcineva, pe care mă vei învăța și pe Mine să-l pictez, chiar cu sânge, la plinirea vremii!... Ești mai limpezit în plămădirea ta interioară decât acest talit, decât țesătura aceasta fină pe care am aruncat-o nu pe cuier, ci deasupra acestui soare crud de la amiază, asupra luptei tale cu trupul, lumea și diavolului, pentru a-ți ușura războiul nevăzut cu vrăjmașul nostru, înecându-i forțele în Iordanul iertării. - Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă. Amarnic mă cutremur când uneori îmi mai dă ghes somnul șa cesul târziu în unele nopți liniștite, fără vijelii, zăpușeli ori geruri. Cum de nu este trupul nostru omenesc o aripă să zboare în acele clipe, să se ridice până la tronul dumnezeiesc al rugii pentru toată omenirea? Mama Elisabeta, mătușa ta, a murit ferindu-mă pe mine de sabia care Ți se pregătise chiar Ție, când bătrânul ocrotitor Iosif Te-a dus cu Maica Ta în Egipt. Iar regelui Irod cel Mare, tiranului megaloman, prefigurare a tuturor dictatorilor ce-or să vină, să-i fie numele șters de pe zidurile și pereții cetății eterne! Urechile lor de cremene au fost asurzite de țipetele părinților loviți de năpasta pruncuciderii! Numai peste nouăsprezece veacuri îl vor depăși în cruzime pe acest Irod cei care vor omorî feții-frumoși din pântece, iar ca mustrare de sus vor trăi printre oameni îngeri cu minte puțină, cu halucinații auditive, fără lumină, fără mers, fără unele organe, cu inimi artificiale chiar, fără membre, siamezi, bolnavi de HIV/SIDA din spital sau de la genitorii lor, surzii care vor fâlfâi atât de internațional, transfrontalier din aripi!... - Fie ca Elisabeta și Zaharia să se bucure cât de curând de lumina lină a fericirii raiului, pe care-l voi deschide drepților mai întâi în cer iar apoi, la sfârșitul vremurilor și pe pământul înnoit din temelii! Mă bucur că oamenii vin să-ți vorbească în lacrimi și deschideri ale inimilor. Primește-i până te vor lua de lângă ei, dă-le pâinea nemuririi, învață-i să postească, să-și lepede obișnuințele aproape animalice, fă-i să nu mai jinduiască după energiile și nesocotințele tinereții, gata de-a se arunca pradă instinctelor, blasfemiei ori idolatriei... Ne vor omorî, ca să trăim de dincolo Viața totală pentru ei, neîntârzâind când ne vor ruga la ananghine să-i ajutăm la ridicare, justificare! Te îmbrățișez, frate Ioane, binecuvântat fie numele lui Dumnezeu Tatăl nostru din ceruri, peste tot pământul să bată suflarea Duhului Sfânt, pentru ca asperitățile existenței să se netezească la auzirea răgetului tău de leu ce urlă în pustie! După ce n-a mai fost nici Ioan Botezătorul, nici Fiul lui Dumnezeu, Domnul Iisus, soarele a primit dezlegare să se repeadă cu toate sulițele, gălețile cu smoală încinsă, tăvălugul de paie aprinse, torțele aproape veșnice peste țărâna anorganică și peste cea organică a regnurilor legănate de vânt ori a celor dansatoare cu membre și trupuri zidite cu apă, microbi, suflare de viață... Sfinții Apostoli, dintre care se număra și Pavel, al doisprezecelea, în locul lui Iuda Iscarioteanul, au hotărât ceva foarte ciudat, că talitul Domnului, acel văl al rugăciunii domnești de pe Ghetsimani, nu-l merită niciunul dintre ei. Pavel, fostul Saul din Tarsul Antiohiei, fusese orbit de soarele necruțător. Acest astru neîmblânzit își luase de pe ochii de foc, pe drumul Damascului, până și ultima urmă de blândețe radioasă,imediat după lapidarea la Ierusalim a Arhidiaconului Ștefan, unde stătuse de pază chiar Saul. De aceea e sărbătorit acesta aproape pe 27 decembrie, de ziua nașterii Pruncului Iisus Hristos, Emanuel, Adevărul vieții noastre. Soarele mort, micșorat în sine la Solstițiul de iarnă, este simbolul invers, umbra Soarelui Învingător, a Celui care aduce ploaie la bună vreme, căldură și lumină suficientă continuării în fericire a vieții noastre. Soarele cel etern răsare din noapte și nu-i acoperit nici la eclipsele duplicatului său din sistemul solar, care a apărut în ziua a patra a Genezei. Până la urmă nici Petru n-a primit să ia ca moștenire și să poarte talitul lui Hristos. Fiind bărbat mai în vârstă, a considerat just că ar fi fost o... pălărie prea mare pentru capul său. Nu se credea el înlocuitorul, vicarul pe pământ al lui Iisus Hristos, chiar dacă la acest prim sinod creștin de la Ierusalim, din anul 50, a fost ales decan în vârstă, într-un fel veteran și-n apostolat. Dar tot atunci mai tânărul decât el și mai energicul Pavel l-a contrazis în problema păstrării ori anulării riturilor, practicilor iudaice. I-a spus așa: - Nu trebuie să mai purtăm de-acum înainte același talit ca și părinții noștri, născuți sub Legea Veche! - Cum să lepădăm țesătura sub care s-a rugat Învățătorul nostru în grădina Ghetsimani, pe când noi, Apostolii, dormeam duși, în afară de unul, fiul pierzaniei? - Uite așa! Tocmai ca să nu ne împiedicăm de formalități. Să nu prindem drag de cele pământești! Orice om de pe fața pământului se poate ruga și fără să-și pună-n creștetul capului talitul. În capul gol a ieșit din pântecele mamei sale, cu țeasta goală, fără de coroană, mitră arhierească, tiară papală se odihnește și în groapă! Talitul n-a fost ceva aparte de pe sau din trupul Domnului, așa cum n-au fost, nu sunt și nu vor fi nici giulgiul în care a fost luat de pe Golgota ori marama Veronicăi. Dacă am decreta obligatorie purtarea lor de către toți creștinii lumii, pe vecii vecilor, după cum dorești, tu, Petru, ar trebui să fie cu sfințenie ținute în piele și-n oase cununa de spini, piroanele care i-au străpuns încheieturile mâinilor, palmele, picioarele, ori sulița care i-a străpuns inima, că tot îmbrăcăminte s-au chemat și ele, dacă așa s-a gătit El pentru a păși pe lumea cealaltă, nu? - Păi, știu și eu, nu-i bine să cădem în păcatul devoțiunilor inutile. De acord, talitul, toate cele vechi să nu mai fie pe veci obligatorii – a decretat Petru, ascultându-l pe mai înțeleptul decât el Pavel, care era și cetățean roman, fiind educat foarte bine și în Legea Veche, pe care o voia radical schimbată. - Să plecăm din aceste temple, zise pe urmă Pavel, vorbind cu Apostolii. În sinaogi ne-am făcut până acum ucenicia, însă noi să construim departe, până la capătul lumii, din inimă și cuget curat Sfânta Biserică, ajutați de un talit mai sfânt decât toate! - Și care-i după tine, Pavele, acel talit? Eu, cel întâi chemat, Andrei, fratele lui Petru, promit să duc acest talit al lui Hristos cât mai departe spre continentul de dincolo de Marea cea Mare, adică de Mediterană și de Pontul Euxin! - Andreie, prima parte a acelui talit e simbolul celebrării Cinei Domnului, al Euharistiei. Se va chema sfântul procovăț. El se va așeza peste potirul cu Sângele și Trupul hristice, pe care le vor aduce din cerul altarelor preoții și arhiereii. Acești demni urmași ne vor continua munca nouă, a Apostolilor, încă înainte de-a ne sfârși cu toții din viață. Să mai considerați ca talit și patrafirul duhovnicului, care se aseamănă mai mult cu vălul Mântuitorului! Iar Sfântul Epitaf, fără de care nu se poate face nicio liturghie, nicio împărtășire la slujbele Bisericii, este și el tot dovada vie, mereu actuală, a ceea ce a mângâiat fruntea, obrajii, gâtul și umerii Mântuitorului! Trei sus, trei jos, fie numele lui Dumnezeu binecuvântat! Domnul Iisus fie cu voi, prin acest talit al său împărțit în trei: procovăț, patrafir și Epitaf! În anul 50, după ultima întâlnire de la Ierusalim, Apostolii au decis să rupă în trei talitul Domnului Hristos. Au instituit Sfintele Taine, au dispus cum să se facă slujbele de utrenie, liturghie, vecernie, la mănăstiri și miezonoptica. Procovățul de pe sfântul potir, patrafirul dat la hirotonisire preoților, odată cu harul peste celelalte harisme, al duhovniciei, al dezlegării veșnice de păcate, împreună cu Sfântul Epitaf au fost, sunt și vor fi o lumină din Soarele originar, care îl oprește pe năucitorul și prea teluricul soare să ne ardă definitiv, să ne împătimească cu plăcerea trupului, ca pe Phaetonii cei nesocotiți. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy