*
Holul policlinicii, îmbâcsit de substanțe medicale și străjuit de canapele de vinilin roase, nu reușește să acopere mirosul de piatră umedă, lemn vechi și tămâie pe care-l porți în nări.
Rememorezi: o ceață densă de noiembrie te-a învelit, ascunzându-te oricărei priviri curioase, când ai ieșit în acea dimineață pe poarta mănăstirii. Cei doi kilometri până în sat au trecut mai repede ca oricând. O lumină difuză se insinua pe întinderea câmpiei, de parcă cineva ar fi aprins un bec timid într-o cameră plină de aburi până la imposibilitatea de a mai respira. Un căruțaș furat de șerpuirea drumului de țară nici măcar nu te-a observat cum așteptai să treacă, retrasă undeva pe margine, confundată cu decorul.
La marginea satului, microbuzul pentru oraș aștepta cu motorul pornit. Abia te-ai urcat că a și pornit, de parcă te-ar fi așteptat exact pe tine. Două femei vag trezite te-au salutat înainte de a se scufunda din nou în lumea viselor pe scaunele cu tapițeria rufoasă, murdară.
Apoi: drumul, stația, blocurile, câinii maidanezi, policlinica. Ai numărul de ordine „doi”, doar o femeie mai așteaptă înaintea ta să apară doctorița și asistenta. Ori poate că deja au venit și își savurează cafeaua printre ustensilele și aparatura medicală. Bănuiala ți-o confirmă doamna dinaintea ta: „E și un sfert… Au intrat, își beau cafeaua… Ce ți-e și cu doctorii ăștia azi. Păi înainte de Revoluție nici pomeneală de așa ceva! La fix deschideau, ceas!” Doamna vorbește cu autoritatea vârstei înaintate. Nu îți permiți s-o contrazici. Ești în mănăstire de peste douăzeci de ani și chiar dacă ai fost numită maică stareță în urmă cu doi ani, conexiunile cu lumea dinafara zidurilor mănăstirii sunt suficient de fragile încât să nu-ți permită s-o judeci într-atât de aspru. Apoi abia de ai împlinit patruzeci de ani, așa că nu ai aceeași autoritate cu doamna cu numărul „unu”, a cărei vârstă venerabilă impune respect. Zâmbești politicos, timid, neimplicat, așa cum îi stă bine unei mirese a lui Iisus.
Însă doamna profită de puterea ta de a asculta. Așa că începe să-ți povestească cum fiul i-a plecat acum trei ani în Spania, cum s-a căsătorit acolo cu o româncă. „Au doi copii superbi!”, te informează fericită și îți arată o fotografie cu băiatul ei, tânăra lui soție și cei doi copii sub un portocal încărcat. „Off, că mare binecuvântare sunt nepoțeii ăștia. Tare aș vrea să-i văd mai des. Cică la anul or să-mi facă chemare în Spania!”, încheie doamna în timp ce cade pe gânduri, ca transportată brusc de pe holul policlinicii într-un viitor fericit, cu gust de mandarine. Tu îi zâmbești politicos, cât mai inocent cu putință și-i spui pe înțelegerea ei: „Da, doamnă, copiii sunt cea mai mare împlinire!” Iar mintea ta se retrage printre baloturile de ceață.
Ușa cabinetului de deschide brusc, iar o voce țâfnoasă de femeie informează sec: „Numărul unu!” Interlocutoarea ta se ridică și se avântă zâmbitoare în camera ce miroase ostentativ a cafea. Pierdută în șiragul unor gânduri care nu-ți aparțin, nici nu realizezi cât de repede trece timpul. Doamna care la anul va pleca în Spania iese din cabinet, iar aceeași voce, aproape bărbătească, se aude puternic: „Numărul doi!”. Te ridici ca purtată de o forță ce nu-ți aparține și intri înfrigurată în cabinet.

*
În timp ce asistenta, care abia a invitat următorul pacient la consultație, pregătește instrumentarul, tu completezi într-un registru detaliile despre rețeta pe care abia ai prescris-o. Pe ușă intră o măicuță timidă, iar tu îi faci semn să ia loc pe scaunul din fața ta. Se așeză sfioasă, iar buzele ei îngaimă un salut pierdut. Îi răspunzi printr-o înclinare a capului, apoi te adresezi asistentei: „Ai auzit bine: pleacă la anul în Spania, că o să-i facă băiatul chemare.” „Păi, na, dacă ai copii în străinătate, să tot fii pensionar azi”, replică proprietara vocii țâfnoase. „Ei, las’ că-i bine să-și trăiască bătrânețile. Nu mai e ca pe vremuri, când nu puteai ieși din țară. Cu sănătatea o duce bine pentru vârsta dumneaei!” „Păi cred și eu, că nu mai scăpăm de ea, ne vizitează la fiecare două zile…”, încheie înfundat asistenta.
„Vă ascult!”, te adresezi măicuței de pe scaunul din fața ta, după ce închizi cu un zgomot prăfuit registrul. „Știți…”, bâiguie ea pe un ton leșinat, „…niște dureri de stomac… de câteva zile…” Îi mai adresezi câteva întrebări despre regimul alimentar, dacă mai acuză și altcineva din mănăstire simptome similare, apoi o rogi pe asistentă să se pregătească un aparat anume. „Va trebui să facem și o ecografie, pentru a ne lămuri despre ce este vorba”, o informezi pe călugăriță, pe care o simți tremurând de emoții sub costumul ei de călugăriță, scorțos, negru.
Asistenta și pacienta se retrag într-o cameră alăturată, unde se află ecograful. Deschizi o revistă medicală și te afunzi în lectura unui articol de specialitate.
Mireasa îmbrăcată în negru din cap până în picioare își reia locul în fața ta, iar asistenta îți prezintă rezultatele analizei. „Priviți aici”, îți spune pe o voce misterioasă. „Am făcut și o poză”, precizează în timp ce îți întinde cu gesturi aproape brutale o imagine scoasă de aparat. O întinzi în lumina care pătrunde pe fereastra din spatele tău și, după câteva momente, spui prelung: „Mda…”
O rogi pe măicuță să vă aștepte un minut și îi faci un semn discret asistentei. Ferită de privirile topite ale miresei în negru, în aceeași cameră cu ecograful, îi întărești asistentei presupunerile: „E gravidă! Va avea gemeni!” „Pfu!”, exclamă în șoaptă asistenta, „eu mă chinui de atâția ani să am unul, iar ea are doi fără să vrea!” „Ce să-i faci?”, adaugi. „Vorba aia: îmbârligate mai sunt căile Domnului! Hai să vedem cum îi spunem.”
Revii în camera de consultație. Asistenta își ascunde ochii în spatele tău. Simți lamele privirilor ei oprindu-se undeva în tine. Arborezi un zâmbet larg, cât mai sincer cu putință. O privești pe femeia aproape scursă pe scaun, apoi îi întinzi mâna: „Doamnă, felicitări! Veți fi mama a doi copii gemeni!”

*
Rămasă undeva în spate, încerci cu eforturi supraumane să nu o privești în ochi pe călugăriță. Doctorița îi întinde mâna și o informează ca pe o femeie oarecare că este însărcinată cu gemeni. Pacienta rămâne mască și abia de îngaimă pierdut: „Nu! Nu copii!”. Se ridică greu de pe scaun, apoi se îndreptă șovăitor, împleticit către ușa de la intrare. Doctorița o însoțește, probabil cu intenția de a o sprijini în caz că leșină. „Să chem pe cineva?”, întreabă ea în timp ce femeia în negru iese pe ușă. „Nu, nu!”, răspunde ea grăbit, dar pe un ton anemic, în timp ce dispare în labirintul holului policlinicii.
„Nu înțeleg cum de primesc asemenea femei în mănăstiri!”, exclami. „Toate sărăntoacele sau copilele care au suferit o dezamăgire în dragoste s-au făcut călugărițe după Revoluție. Nu fac nici patruzeci de ani și ajung starețe! Dacă le place viața, ce mai caută acolo?”
Doctorița privește lung pe geam. Umbra călugăriței se prelinge prin fața ei, șerpuitoare, grăbită, amenințată parcă de faptul că ceața se ridică. „Ar trebui să-i înțelegi trauma psihologică”, o auzi spunând. „Care traumă, dacă ea a căutat-o?”, închei sec, după care deschizi nervoasă ușa de la cabinet și urli: „să intre numărul trei!”