A pășit curajoasă și a ieșit cu capul plecat.
Nu plângea încă. Nu mai plânsese pe strada din ziua în care fostul iubit ei îi spusese să plece. Nu avea să plângă acum. Nu pentru asta. Era încă un eșec. Probabil ar trebui să se obișnuiască cu asta.
Ultimele săptămâni fuseseră o minciună. Nu avea cum să-i iasă ei totul. Să aibă succes. Să fie apreciată. Ei îi erau rezervate mereu doar locurile din spate. Jobul ăsta bine plătit și plin de oportunități nu era pentru fete ca ea.

De parcă nu ar fi de ajuns starea în care se afla, mai și ploua afară. Ura ploaia, la fel cum ura zăpada, galbenul, stilourile, aniversările, sărbătorile, cartofii prăjiți, oamenii aroganți, reuniunile de clasă și multe, multe altele.

S-a lovit de el. A privit-o și i-a zâmbit. Era frumos, semăna cu un tip dintr-o reclamă la un produs cosmetic, al cărui nume nu și-l mai amintea. Și-a cerut scuze și a plecat, bineînțeles că a plecat. Cine ar intra în vorbă cu o tânără fără prea mult farmec, fără prea multă frumusețe, fără prieteni, fără slujbă și fără planuri de viitor? De fapt, ar putea spune doar ,,fără". E cuvântul care o caracterizează.

Dacă ăsta ar fi fost un film, tipul ar fi rămas. Ar fi întrebat-o de ce e tristă și ar fi invitat-o la o cafea. Ea i-ar fi povestit tot. El ar fi înveselit-o. La sfârșit s-ar fi sărutat. Ar fi urmat mai multe întâlniri cât se poate de romantice, care ar fi dus la o relație. Și ar fi trăit fericiți până când ar fi apărut probleme, rezolvabile și ele, pentru că așa se întâmplă în filme. Dar ea nu trăia în filme. Trăia în realitate. O realitate al naibii de rece și ploioasă. Și nici măcar nu avea umbrelă.