Ciudat tărîm, guvernat de reguli ciudate, locuit de indivizi ciudați, tîrîndu-și cu ei ciudățenia de colo pînă colo, își spune J. mormăit, trăgîndu-se încetul cu-ncetul de-o parte, perseverent în ciuda propriei dureri în încercarea de-a se ține cît mai departe de ceilalți. Aici, pe tărîmul durerii, în lumina sîngerie și aproape orizontală a unui perpetuu crepuscul, fiecare-și consumă suferința tăcut, adîncit în propria-i singurătate. Cînd și cînd, la răstimpuri, șovăielnice siluete se-apleacă imperceptibil și trec pe sub flamurile umbrelor negre, nete și lungi, ce diagonalizează valea adîncă, mărginită de stînci ascuțite și albe precum dantura unui uriaș crocodil.
Există diferențe-ntre ei, nu se-abține J. să remarce din colțul de umbră în care s-a retras, în încercarea de-a uita motivul prezenței sale aici. Mai întîi, ies în evidență cei a căror durere se concentrează-ntr-un punct, adesea dispus asimetric pe corp. Toate mișcările, începute firesc, le sînt cenzurate cumva de acel punct de durere, precum greutatea unei planete îndoaie abia perceptibil lumina în jur. Nu se vede cu claritate de-aproape, ai nevoie de perspectivă ca să te prinzi, își spune J. meditativ, dînd din cap, perspectivă, da - și sensibilitate, desigur. Cei cu dureri concentrîndu-se-n mai multe puncte sînt la fel ca primii, fundamental, însă efectele la ei se compun cumva, precum stropii de ploaie pe-o oglindă liniștită de apă, fără urmă de vînt. Interesante sînt la ei efectele compunerii undelor, răsfrînte contorsionat în întreaga lor atitudine.
Apoi, remarcă J. către sine, sînt aceia ce duc dureri de dincolo de lumea concretă, de două feluri și ei: cei mulți, pe care nevăzuta durere aproape-i doboară și ceilalți, puțini, pe care durerea, după ce-a mîncat din ei ce-a fost de mîncat, cumva îi ridică mai sus, schimbați în altceva decît au fost pîn-atunci, precum visata antigravitație. Ãștia stau mai mult în lumină, iar cînd vrînd-nevrînd în drumul lor se-ntîlnesc cu o zonă de umbră, parcă trec - cumva, elegant - peste ea.

Înconjurat de-atîtea spectaculoase, enorme ori înălțătoare dureri, J. se mișcă nervos de pe un picior pe celălalt, răscolindu-și fără intenție pentru încă o clipă propria-i durere, adînc ascuns în cotlonu-i de umbră, așteptînd parcă o veșnicie ca pumnul de calmante-nghițite să-și faca odată efectul. Să poată în sfîrșit să plece de-aici, din valea adîncă, mărginită de colții ascuțiți ai stîncilor ce strălucesc rubiniu în lumina crepusculară și-aproape orizontală, perpetuă. Încearcă cel puțin să stea într-un loc, să nu umble, pentru a nu-și expune în public, a nu-și evidenția vederii mult prea exersate a celorlalți, banala, prozaica, penibila, enervanta, dar atît de intensa lui durere din cur. În așteptare, J. închide pentru o clipă ochii, oftînd.