Pași inegali ce se-afundă în zăpada albă, pufoasă, ajungînd din loc în loc, ca din întîmplare, pînă la murdăria de dedesubt. Respirație grea, gîfîit la răstimpuri. Pe tîmple două picături de transpirație coboară încet, uscîndu-se simetric în vînt. Cînd și cînd, o privire mijită în sus pe sub glugă, către albul ce continuă să vină în valuri, din cer. Imacularea coboară în sensul firesc al gravitației către noi, muritorii, ne-atinge o clipă, apoi ricoșează pe jos, maculată. Firesc.

Iar noi ne tîrîm mai departe, lăsînd în urmă adîncituri lungi în zăpada pufoasă, cocoșîndu-ne sub alba ninsoare ca de-o grea și dureroasă povară. Căutîndu-ne calea orbește printre ziduri afumate de piatră și copaci triști și enervant de tăcuți.