agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ The oak
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-05-03 | [This text should be read in romana] |
Fata intrase fără volum, doar așa, ca vulpea în recunoaștere, sfidând capcanele ca să se intereseze dacă Editura Lyrancuy chiar există. Fiindcă la Târgul Gaudeamus nu-și amintea s-o fi vizitat cu tanti Cici nici în ringul din centrul pavilionului, nici pe inelele saturniene excentrice. De fapt, nici pentru pipi nu se apropiase de tarabele și cotețele cu câte o pazie sus, pe care să silabisească, negru pe albul plăcii fibrolemnoase, Editura Lyrancuy, unde se aflau și toaletele.
Fără volum, fără arme, urmase ca halucinată covorul roÈ™u printre numeroÈ™ii operatori tehnică de calcul È™i nimerise chiar la generalul parapsihopupu Vasea, în intimitatea lui universitară de patron neÈ™tiutor de jocurile pieÈ›ei È™i de trendurile că pe Poezie o s-o ia dracu. – Ce vrei, fă? urlase el cu o brutalitate ca de Halloween, scoțându-È™i botul mustăcios din borcanul unui captivant manuscris mov, printat recent, imprimanta mai era caldă, cu rigidități neinstalate la toate articulaÈ›iile. – La mine vă refereaÈ›i? buiguise poeta, nevenindu-i să-È™i crează urechiuÈ™elor înroÈ™ite, că riscă să fie È™i muÈ™cată de amabilul buldog. – Ai venit să publici o carte, fa? ghici generalul, intuind cu cine are de-a face È™i că o paralizase cu sarbacanele privirii până-n oase deja, de-ar fi putut să o aibă fără ca ea să-È™i dea prea bine seama ce i se întâmplă. Vivian nu mai îndrăzni să zică nimica. Ca diaristă distrată, tocmai notase în mare grabă de dimineață: viaÈ›a mea, oh, my Dog, parc-ar fi romanul textualist-mondialist al imposibilității de a nu publica ce È›i-ai propus ca poetă. Prin creieraÈ™i îi trecea doar definiÈ›ia labiÈ™iană a poeziei: DeÈ™i-i din implicaÈ›ii È™i rămuriÈ™uri pure/ Ori din cristale simple ce scânteind se rup,/ Intrând în ea, să tremuri ca-n iarnă-ntr-o pădure,/ Căci te È›intesc fierbinte, prin gheÈ›uri, ochi de lup. Vorbea de lup doar prin limbajul corpului ei de invidiat, care părea să-l intereseze foarte mult mai mult pe consilierul aulic Garamond. El tocmai intrase prin lateral ca prin zid È™i, cu gesturi delicate, parfumate È™i ameÈ›itor de dulci, ca de lesbian, o convinse repede să se aplece puÈ›in din mijloc ca un fel de spânzurătoare, datorită părului ei È™aten, voluminos È™i ondulat, din care s-ar fi putut împleti funii rezistente fixând rigid pazia deasupra bârlogului paralelipipedic. AmuÈ™ină îndelung, ca un doctor antebelic ascultând un bojoc: – Tovarășe general, raportez! Nu e din haita noastră... Dar nu e nici din a lor! Consider È™i avizez pozitiv că putem conveni liric cu ea un aranjament stand-by, publicând-o în tranÈ™e din când în când, pe baza satisfacerii criteriilor de performanță la verificări ciclice! VulpiÈ›a zâmbi cu mulÈ›umire. Se considera salvată ca în natură. Deci se înÈ™ela, deÈ™i rămăsese înclinată ca pentru start, cu faÈ›a spre ieÈ™ire, cel mult mutându-È™i corpul, încă nemuÈ™cat, de pe un picioruÈ™ pe altul. Și era o căldură de efect, tropical. Canicular, bucureÈ™tean, global. Veneau toate tranÈ™ele de cald È™i umed deodată. Să turbezi, nu altceva! Profetic, poeta chiar plângea sfâșietor, iar dinspre gleznă È™i de pe fluierul delicatului ei picioruÈ™ stâng curgeau alene È™iroaiele subÈ›iri de sânge rubiniu. Tocmai ieÈ™ise din editură ca de la cel mai greu examen al vieÈ›ii ei. Notase că să scrii e o plăcere inviolabilă, dar copiii trebuie crescuÈ›i. Poeziile – rafistolate, finalizate È™i difuzate. Pentru cine te tipăreÈ™te devii o povară, pentru cine te promovează un risc, iar pentru cititor un chin nu numai când te-o plăti, ci È™i când i te dai în modalități genuine gratuite, care totuÈ™i îl obligă măcar să te frunzărească, dacă nu e un nesimÈ›it. Părându-i-se, aÈ™adar, că are picioare pe care se putea bizui È™i închipuindu-È™i că a fost muÈ™cată cu incisivi de aur de unul dintre redactori la ieÈ™ire, poeta Lucida Tahoma nu avea decât motive în plus să nu se lepede de viciul ei, ci să se răzbune pe viață continuând să metaforizeze cum i-a fost ursita, profitând de soartă cât cuprinde, împlinindu-È™i destinul de poetă cu cine s-o nimeri, dacă Editura Lyrancuy e încuiată. Tot ce-È™i mai dorea era să-È™i poată linge rănile în singurătate. – MarÈ™ d’ acilea! porunci ea scurt cititorului ei cel mai iubit, unul cam chior, ciacâr È™i saÈ™iu, care se uita la ea cu iubire, dar È™i cu groază că volumul cu dedicaÈ›ie va trebuit lecturat, în timp ce afurisitul de lup agățat în È›intirim continua să i se gudure È™i să-i lingă insistent gropiÈ›ele de pe gambe, alinând-o, tămăduind-o È™i forțând-o să se întoarcă reflex spre el. – Știi, i se justifică ea, ofticată, diabetul canceros în vremuri de ciumă mai e cum e, domnule naratar de sertar. S-a prăpădit atâta lume prin spitale sau expediată acasă, dar eu zic că adevărata senzaÈ›ie de holeră e să simÈ›i zi de zi, oră de oră, greaÈ›a că turbezi È™i nu poÈ›i face nimica! De aceea, clienÈ›ii mei nici nu mai trebuie să demonstreze că poeziile de brand Lucida Tahoma aparÈ›in genului liric! – Au, hau, cam, cam aÈ™a e, mârrrâi sfetnicul, ca È™i cum ar fi păzit în parc un craniu de miel în preajma Sfintelui PaÈ™ti sau unul de porc în ajun de Crăciun. Dai, ai! Nu dai, nu ai! Dar, ai, nu ai mouroir acasă, ViviÈ™or, turbarea dinaintea morÈ›ii expeditive a autorului naratorului te muÈ™că abia când tot ce-È›i È›ii tu mai scump, pentru destinatar e doar un pârÈ› ieftin, care mai bine nu se năștea. O poezie nu se scrie pentru alÈ›ii, ca pentru NATO, fato, de s-alergi de nebună singură pe pistă, cu maidanezii după tine. – Ham-ham, găsi-i-ar turbarea pe toÈ›i referenÈ›ii, editorii È™i creditorii! oftă cățeaua în interfon, stresată de rumoarea de portavion a traficului care fluiera ca nisipu-n care iarba fiarelor pentru yale nu creÈ™te. – Că pentru o epidemie de turbare scrii, iară nu pentru că turbezi tu, au-vai-vai! completă prietena Morenei, nu Cala, nu exotica Sarama, ci Lisa, cățeluÈ™a cu darul proorocirii, care declarase presei că ViviÈ™or de la noi din bloc nu va mai ajunge cea mai mare poetă a lumii postmoderne, deoarece, în urma unei muÈ™cături la gunoaie fericit mediatizate, va candida È™i la Primăria Capitalei, È™i la PreÈ™edinÈ›ia de la Cotroceni. – De aceea, mă È™i mir că-n suspansul cu iz respingător de madlenă, că ne-o primi au ba generosul domn Clinton în primul val NATO, n-ai mirosit încă, fato, critica de întâmpinare că, naratologic, placheta ta e ta-ta-ta, o cățelușă necunoscută, care pe cititorii necunoscuÈ›i îi latră, adevăraÈ›i eroi neidentificaÈ›i, fiind cam neterminat È™i cam slăbuÈ› textul dumitale de nu ne muÈ™că-n locul dureros È™i moale. – Mai rafistoleaz-o! – De jos în sus, când dormi în somn. Eliminând uÈ™oarele urme de eminescianism. – Stimate domn, È™i iar, stimate domn, e greu să dai acestui sentiment literă să sugă, se deschise la sutien chiar ca o carte clasică Lupoaica de poetă, echitabil către Romulus È™i Remus, cei doi tineri critici dioscuri. Pentru că te duci după lăptic, nu-n PiaÈ›a Romană, ci la noi la blocuri, la Complex, È™i uite că te muÈ™că maidanezii, obezii, la gunoaie, când te-ntorci la Baba Dochia cu ouă de la Leda-n pungă, visătoare, cruzi ca romanii nesimÈ›iÈ›i, încolonaÈ›i imperial cu niÈ™te capete de dac bărbos în lăbuÈ›e, cum țăranii noÈ™tri niÈ™te verze la retragerea de la tarabe, când îi dau ei mai ieftin sfârÈ™itul de verdeață lu’ tanti Cici, la spartul târgului literar. Fata ieÈ™ise din ozeneul RomExpo înapoi în lume, convinsă stradal de pieÈ›arii supraponderali ai unchiului Ionel Garamond că nimeni în lumea literară nu mai citeÈ™te nimica, nici măcar tâmpenii ca dedicaÈ›iile, nici scrisul de la filme! O preocupa păcatul difuz, specific la femeia nemuÈ™cată, trecută recent ca câinele prin apa plată a unei È™coli narative solide, Școala VieÈ›ii, trandafirie ca Busuioaca de Bohotin. O tenta blasfemia fetească de a dori răul aproapelui, pretextând că o fenta până È™i Lupul, nefăcând nimic s-o ajute, deÈ™i pe Vivian nu o chema nici ViviÈ™or, nici TaÈ™a, nici TaÈ™ok, ci Tahoma, tocmai cum o botezase el în vis. ÃŽÈ™i semna poeziile mai reuÈ™ite Lucida Tahoma, parcă spre a-l provoca tocmai pe referentul miorlau Garamond să reacÈ›ioneze batjocoritor în publicistică. – Dar, TaÈ™a, se enerva tanti Cici de la noi de la bloc exact ca tovarășa CocuÈ›a de la vilă, tu uiÈ›i că, încă de la constituirea ei, societatea s-a înarmat cu legi È™i instituÈ›ii menite tocmai temperării acestei înclinări spre rău a omului, a primului om care a muÈ™cat prima oară alt om È™i a făcut un pas uriaÈ™ înainte, către inventarea cont(r)actului social... – O.K. Da, către un nou contact contractat, tanti Cici, către eurolac, către eurogol! Dar amânându-È›i calificarea la fericire È™i plângând ca o proastă, în situaÈ›ia miresei întrebate de popă că ce se pierde atunci când ceva se câștigă, cu ce te alegi, babo? Cu nimica! Rămâi nepublicată. Căci aÈ™a cum scria analistul Mihail Ralea, omul este animalul care te amână. Și ce altceva decât Poezia cu p mare poate fascina într-atât pe consumator încât să decidă suspendarea consumaÈ›iei tocmai când îl roade până-n biblioteca ultimului cromozom o foame de lup? – Tocmai dorul de Lup! admise vrăjitoarea cea È™ireată È™i trase zăvorul cu toate că, perfecÈ›ionându-se continuu mijloacele de represiune, săvârÈ™irea faptelor rele a devenit din ce în ce mai dificilă, mai rară È™i mai puÈ›in gravă în consecinÈ›e, prevestind într-o limbă de slugi resurecÈ›ia lirismului. TotuÈ™i, își reluă ViviÈ™or gândirea în gând, propensiunea sufletului mamifer, către o răutate de È›i se face rău, pare să fi rămas intactă de la Cain până la contemporanii mei, Grivei: rude, vecini, prieteni, colegi de serviciu, vipuri, diferite personaje bipede È™i patrupede înrăite. Și nu este păcat mai mare decât a dori răul comunității din care faci parte! Oameni sau câini, ne vom convinge cu toÈ›ii la Judecata aia de Apoi, mai apropiată decât ne închipuim, È™i de care nu va scăpa nici om, nici câine, chit că acolo se va face paradă de multă euroecomilă! – Și mai am ceva de spus, babo: nu trebuie să conteze pe Timp inamicii comunității. Nimic nu ne asigură că există vreun termen, vreo logică inteligibilă uman, pentru dezlănÈ›uirea mâniei celei dumnezeieÈ™ti. Cine n-are sădită genetic în el milă ecologică È™i doreÈ™te răul semenilor săi în Europa, poate fi trăsnit sau muÈ™cat din senin euroatlantic de înalta instanță divină carnasieră, poate fi sfârtecat, mărunÈ›it È™i măcinat praf È™i pulbere, dar cu toate acestea, cazul său va fi redeschis la sfârÈ™itul veacurilor È™i răscolit pe îndelete cu vârful bastonului, de un critic de un rigorism calvinist, acolo unde nu e decât eternitate, iar pământeasca abordare printr-o procedură de urgență, a unor chestiuni adesea infinit de încâlcite, apare în toată nimicnicia ei legată de fiinÈ›e fragile, coruptibile È™i grăbite ca florile câmpului È™i ca pielea de pe tranziență. Floare de câmp ea însăși, fragilă È™i grăbită să-È™i cufunde căpÈ™orul în somn È™i aÈ™teptare, fata lăsase ca deobicei televizorul să substituie un interlocutor de sertar, Lupul naratar în carne, codoi È™i oase, urmând de la un timp să se întrerupă singur, sufletul lui electronic având a se retrage hoÈ›eÈ™te È™i întrucâtva supranatural, precum un Zburător care a vizitat o fecioară într-o pitorească, acoperită de stuf, casă campestră sau lacustră de la sfârÈ™itul secolului al XVIII-lea. Astfel, creieraÈ™ii ei s-au îmbibat vreme de vreo oră È™i mai bine cu îndemnuri televizate pentru vânători È™i pescari la o viață tot mai spirituală È™i la sacrificii animalice tot mai mari în folosul altora. De aceea, sufleÈ›elul ei s-a înfiorat contabilizând protestant nenumărate datorii strânse în vârtejul treburilor de la care nimeni nu se poate sustrage decât dacă-È™i poate permite zilnic câteva ore de izolare în pătucean, în neperturbare de nimic È™i de nimeni ca să nu turbeze pe loc, deÈ™i fata consumă produsele senzaÈ›iei că e mai protejată. Și cât de straniu lucru! ÃŽn vis, ierarhia urgenÈ›elor este cu totul al-ta, fato, decât după pipi în luciditate privind È™ansele la primul val NATO. Iată de ce, lucida Vivian, Wiwine, cum o va numi presa de la Bruxelles, poetă aflată acasă în È™omaj tehnic È™i pregătind niÈ™te examene, se pomeni ca într-un vis că-i sună un curier nervos la ușă. PuÈ›in mirată, de parcă i s-ar fi telegrafiat că s-a început lustrarea bolÈ™evicilor sau microciparea oricărui dulău obez, ea s-a ridicat de la masa din bucătărie, unde alegea cu tanti Cecilia cea vicleană orez. S-a uitat pe vizor È™i a încremenit cu mâna îngheÈ›ată pe lănÈ›ugul de sigu-ranță. Nu era bărbat, era femeie. Agilă ca o veveriță, gata să penetreze prin vizor în intimitatea ei! Mai întâi, a crezut c-a venit poÈ™tăriÈ›a să ceară banii pe abonamentul la televiziunea de stat. Pe urmă, s-a gândit c-o fi vreo încasatoare nouă de la lumină, trimisă doar să verifice dacă tanti Cecilia a notat corect politic, la începutul lunii, kilowaÈ›ii înregistraÈ›i de un contor care, e drept că nu cu cine È™tie ce viteză, umbla È™i de unul singur, ba chiar da înapoi. – Cine a venit? – Nu È™tiu, tanti Cici, n-o cunosc! Dar îmi vine plânsul È™i simt ca un fel de poruncă să deschid, să îngenunchez È™i, cu un vocabular ales, exprimând o adâncă smerenie, să o poftesc înăuntru, la noi la masă! – Atunci nu te mai codi atâta, ca o cățea de apartament cu un crai tot de bloc, de nu È™tie să ridice piciorul la pipi! Deschide-i È™i gata! Cine a È›ipat? MătuÈ™a sau Străina? Sau uÈ™a? Multă vreme în noapte, Vivian petrecu întrebându-se cu ochii larg deschiÈ™i, bruni ca ai veveriÈ›elor în noiembrie È™i înlăcrimaÈ›i. Inspectoarea a intrat fără È™ovăire, lăsând pe covoraÈ™ul din hol niÈ™te papuci de plajă din plastic roz, înnegriÈ›i de jegul vremurilor pe unele contu¬ruri, rupÈ›i simetric la breteaua dinspre degetul cel mare. Purta un ha¬lat din molton brun-roÈ™cat de pădure È™i nu părea să aibă pe dedesubt decât un alt halat, subÈ›ire, foarte subÈ›ire, alb, suficient de străveziu să dezvăluie o epidermă recent bronzată. Mai departe, planul coteÈ›ului de bloc îi punea la dispoziÈ›ie o ușă spre baie, o alta spre bucătărie, încă două spre camera mică, a Vivianei, respectiv spre camera mare, a mătuÈ™ii Cecilia. Ca È™i cum s-ar fi întors în propria-i casă, ea a deschis fără cea mai mică ezitare uÈ™a la Vivian, a ocolit măsuÈ›a joasă din mijloc, apoi comoda cu televizorul, È™i s-a oprit la fereastră ca să contemple îndelung È™i nu prea departe două containere de trei-patru metri cubi fiecare, unde își deÈ™ertau gunoaiele locatarii din mai multe blocuri, precum È™i patronii sau salariatele lor de la niÈ™te prăvălii de parter, cu foarte colorate faÈ›ade spre Bulevardul Ecomilei. Soarele lumina cu putere È™i bucurie spaÈ›iul ici-colo verde dintre coteÈ›ele ceauÈ™iste renovate cu îmbunătățiri, gresie È™i termopan. De aceea, silueta ei profilată pe gratiile ferestrei, cu zidul de lemn câinesc forfecat dincolo de trandafiri ca fundal, părea a aparÈ›ine mai degrabă modernității, spaÈ›iului exterior, cel cu mormanele de mizerii, momentan în¬sufleÈ›ite prin prezenÈ›a pe unul a unei cățele tărcate, iar pe celălalt a unui brav cotoi vărgat, cu puÈ›ină miopie ai fi putut spune un tigru, aÈ™a de fioros pândea el excitat păsărica ce ciugulea dintr-un hoit de salam cu viermi buni È™i la plăgile împuÈ™cate. A plâns sau nu Străina cât a zăbovit la fereastră? Oricum, când a ridicat de pe calorifer, din cutia de bomboane în care își È›inea Vivian aÈ™a-zisele bijuuri, brățara aurie cu un scarabeu ar-gintiu È™i cu încheietoarea ruptă, obrajii îi È™iroiau perle de lacrimi. Tocmai atunci s-a dus la ghenă, la tomberoane, la containere, domnul critic Garamond de la trei, să verse manuscrise uzate dintr-o găleată albastră, pătrată, cu unsuros capac galben, stârnind lătrături de avertisment din partea cățelei Lisa, la care s-au alăturat È™i alte glasuri mai subÈ›iri sau mai groase, dintre care Vi¬vian recunoscu doar pe al unui dulău obez, cenuÈ™iu, cu picioare scurte deasupra cărora purta gâfâind un fel de poloboc dezgustător de moale. Era poreclit mai rar ButoiaÈ™u È™i mai des Sumotaru, pentru că semăna mult cu un coleg de-al Vivia¬nei, care participase la incidentul complex când i s-a rupt brățara apotropaică È™i lucra de la absolvirea li¬ceului industrial tehnic la atelierul de yale al Vulcanizării de la Complex. – Ce-i, Vivi? SufleÈ›elule! Au bătut iar golanii în geam la tine? apăru È™i È™opti cu duioÈ™ie de gardiană tanti Cici, plimbându-È™i mâna pe fruntea fetei speriate. – Nu, mătuÈ™ică, nu încă, deo¬camdată nu... – Atunci de ce nu dormi È™i-ai È›ipat ca o nebună? – Am visat È™i eu urât... Și ce vrei? A trecut mămica pe-aici È™i mi-a reproÈ™at că de două luni mă tot iau cu treburile, cu examenele, cu obligaÈ›iile de serviciu, cu È™omajul tehnic, cu disponibilizările, cu valul NATO, cu rafistolările, È™i nu mai ajung să duc la vreun giuvaergiu, sau măcar aici la Complex la ceasornicărie, la yale, brățara cu scarabeu, să mi-o repare Sumotaru! – Cine visează pe părinÈ›i, n-are voie să zică, de un aÈ™a de mare noroc, c-a visat urât! se bosumflă mătuÈ™a, dând să se retragă în semn de protest din camera ca o proză scurtă a autoarei de poeme lungi. Fostă gardiană de penitenciar, baba È™tia bine de la torÈ›ionari că sancÈ›iunile trebuie să urmeze cu promptitudine faptei nedorite în sânul poporului. Altfel, își diminuează efectul disciplinar tot astfel cum dezinfectarea târzie a unei plăgi rabigene este adesea un gest superfluu. – Nu c-am visat-o pe mama, reuÈ™i Vivian să plângă, am folosit eu imaginea vis urât, mătuÈ™ică, ci pentru că era tristă È™i părea că fugise de la spital numai ca să se repeadă oniric pân’ la mine, să mă avertizeze asupra a nu È™tiu ce lucru rău disonant care va fi să mi se întâmple, doar mie sau, că n-am înÈ›eles tot mesajul, poate că tuturor... – Cine tuturor, fa? se enervă tanti Cici, făcând pete violete pe față È™i tremurând ca o dalmaÈ›iană care a hăpăit multă ciocolată mentolată. – Tuturor!... ToÈ›i, vreau să zic, dar n-am cuvinte. ToÈ›i de pe aici, de prin oraÈ™, toÈ›i în general... Ce È™tiu eu care toÈ›i?! Doar nu-s ghicitoa-re. Eu doar am visat ceva È™i m-am speriat foarte tare, iar matale susÈ›ii că am È™i hămăit... Ceea ce... zău dacă-mi amintesc să fi făcut! – Ba da, ba da, ai urrrlaaat îngrozitor, ViviÈ™or. Oho, ce-ai mai urlat! Ca o lupoaică beta frustrată. Dacă erau treji, s-ar fi putut alerta È™i vecinii... – Și ce dac-auzeau? Crezi c-ar fi coborât vreunul să vadă ce s-a întâmplat, de ce È›ip, am nevoie de ajutor, de ceva, nu am?... Trebuie sunat la poliÈ›ie, la pompieri, la salvare sau la sfânta biserică? AÈ™! S-or fi-ntors pe partea ailaltă! Ca niÈ™te nesimÈ›iÈ›i. Și or fi sforăit mai departe, cum văd că au È™i făcut, fiindcă zici c-am lătrat la ei, c-am urrrlaaat îngrozitor, È™i uite c-au trecut minute bune È™i încă n-a venit nimeni la ușă să se intereseze dac-am pățit ceva grav, dacă ne-a atacat cineva la noi în coteÈ›... – Cum să vi¬nă când nu erau treji?! izbucni în râs tanti Cici. Bine, ViviÈ›elule, bine, lasă că nu s-a-n¬tâmplat nimic! Mai ai o zi până la examen. Somn uÈ™or! Dormi, dormi poetă micuță, să fii odihnită mâine în zori pen¬tru o recapitulare finală, iar cât priveÈ™te brățara mă-tii, te asigur că i-o arăt eu cât de curând lui domnu’ Garamond de la trei, să se uite È™i dânsul la ea, că poate È™i să n-aibă, sărăcuÈ›a, vreun defect aÈ™a de mare È™i poate ne-o ajuta Dumnezeu să nu fie nevoie de ceasornicar sau de bijutier. Se pricepe la toate domnu’ referent Garamond, e bărbat! Totdeauna cu pălărie. Și e È™i foarte serviabil. Mi-a re¬parat È™i mie niÈ™te ochelari când am pierdut un È™urubel meschin de la ei... – Ochelarii dumitale, mătuÈ™ico, poate... Dar brățara apotropaică de la mama, oricât de mare meÈ™ter psihopomp s-ar da domnu’ Garamond de la trei, n-o să se atingă de ea cu degetele alea unsuroase ale lui! – Care degete unsuroase, fa? sări în sus tanti Cici, scăpând cârjele din mâini È™i prăbuÈ™indu-se pe marginea ca¬napelei. Care degete unsuroase? Ai vedenii? De unde ai mai scos-o È™i pe asta?!... Domnul Garamond È™i degete unsuroase! Degete fine de clavecinist, face minuni în viaÈ›a formelor cu ele, de schimbă până È™i expresia facială a morÈ›ilor, sau găleata cilindrică în găleată cubică, iar tu-mi zici mie că le are unsuroase! – Ba da, ba da, ba da, se încă¬pățâna să-È™i susÈ›ină opinia micuÈ›a sirenă Vivi, sunt unsuroase, babo!... Și găleata lui de gunoi final, aia stranie ca un cap de birocrat luminat de Halloween, cubică, albastră, era unsuroasă! Și capacul ăla galben, da, era unsu¬ros de la manuscrise... Cum să nu fie È™i degetele? Sunt È™i degetele unsuroase... Și put! N-am să-i permit să se atingă, cu niÈ™te degete unsuroase care put, de brățara de la mama!... E clar?... Niciodată! Niciodată!! Să n-aud că i-ai dat brățara de la mama, că nu È™tiu ce-È›i fac! Te strâng de gât È™i te muÈ™c peste tot! – Da’ taci odată, sufleÈ›elule, că scoli vecinii! se milogi mătuÈ™ica, speriată... Nu vrei? Nu vrei!... Nu trebuie să scoli viermii din tot blocul. Să treacă examenul ăsta sentimental cu bine, È™i te-i duce singurică singurea la ce bijutier oi vrea. Poate dai de vreun hoÈ› È™i te mai fură la aur de să-È›i faci cătuÈ™e erotice, pe urmă, din tinichea! Eu, în orice caz, nu mă mai bag, am pățit-o, descurcă-te! Fă cum È™tii tu! Râde lumea de noi că ne certăm ca niÈ™te cățele nebune, noaptea, de la practicile interpretării de text aiurit, când viaÈ›a e maidanez de simplă! E ca o cătușă care nu se mai închide. Deodată, blocul hurui ca la cutremur, dar fără a se urni. ÃŽngrozite, fata È™i pensionara încremeniră cu ochii holbaÈ›i spre un colÈ› al draperiei groase ce acoperea fereastra. – Vezi, își reveni prima din spaimă bătrâna, vecinii noÈ™tri nu dorm. I-ai trezit cu È›ipetele tale isterice. ÃŽÈ›i închipui cum ne blesteamă jigodiile alea două de la patru. Ai făcut balamuc din casa asta onorabilă! ÃŽntr-adevăr, nu zgrepțănase nimeni la geam. Ciocănise în È›eava caloriferului cineva de pe coloană, pesemne de la unu, dar cum erau obiÈ™nuite să le bată câte un chefliu nocturn în grilaj, se înÈ™elaseră asupra sursei metalicului zgomot. Li se păruse că începe un cutremur drag, anunÈ›at, dorit de toÈ›i. ÃŽn ultima vreme, n-au avut o nopticică fără musafiri, bine informaÈ›i: totdeauna au operat doar la fereastra fetei, ca È™i cum . Lucru la urma urmei firesc pentru un apartament de parter, cu faÈ›adă spre gunoi È™i spre plopii schilozi, pe ale căror trunchiuri lacustre, protejaÈ›i de gardul viu din lemn câinesc, se uÈ™urează lacustru consumatorii de bere de chioÈ™c instalat în plin spaÈ›iu verde. Verde doar pe sus, desigur, unde cântă dimineaÈ›a guguÈ™tiucii, fiindcă la sol este totul bine bătătorit de automobiliÈ™ti, de copii, de traseele gunoiului È™i de cele ale câinilor, toate distinct marcate odorant, în funcÈ›ie de eÈ™alonarea în timp. Ziua, adesea cântat în poemele Lucidei Tahoma, MoÈ™ Marlett, care nu-È™i părăseÈ™te niciodată borcanul-chioÈ™c, dă la clienÈ›i bere Sköll de la dozator, să fugărească simbolic bidiviii Soarelui, iar pe-nserat, bere tot nordică, Hati, îndemnându-i acum să gonească iepele de la carul Lunii. Oricum, de oprit se opresc È™i unii, È™i alÈ›ii, să mai răsufle, ori la plopi, ori în boscheÈ›ii din dreptul geamului, aÈ™a explicându-se ura difuză ce o poartă Vivi mătuÈ™ii sale Cecilia. A fost liber un coteÈ› cu două camere la etajul trei, de unde puteai să arunci mai bine oscioare la maidanezi, dar bătrâna a refuzat să-l ocupe cât încă se mai putea, deÈ™i ar fi avut acolo È™i balcon, unde ar fi putut creÈ™te o grămadă de flori, È™i posibilitatea de a fi mai aproape de familia Garamond, ceea ce i-ar fi permis să mai schimbe o vorbă, o È™tire, o amintire, cu aceÈ™ti vechi consăteni È™i colegi de serviciu. – Cum o să mă urc eu zi de zi până la trei cu cârjele astea? explica resemnată pensionara, frământându-È™i mâinile neajutorată. – Da’ ce-È›i trebuie dumitale să te fâțâi toată ziua de colo colo? nu înÈ›elegea bătrâneÈ›ea micuÈ›a Vivi. ÃŽntocmeÈ™ti o listă de nevoi, È™i merg eu în fiecare zi, È™i-È›i fac toate cumpărăturile. Ador shoppingul. Chiar mâine, o să mă scol înaintea dumitale, să fac eu piaÈ›a! – Scoală-te, fa! Și du-te! Poate te muÈ™că de picior câinii la gunoaie! se enervă È™i prooroci baba, făcând È™i bot, apoi botiÈ™or, amintindu-È™i la oglindă, pieptănându-se îndelung, că fusese sex-simbolul cartierului. – Nu mă muÈ™că ei tocmai pe mine, care din ecomilă de părinÈ›i, le-am tot dat mereu de pomană! Am fost mizericordioasă cu cât cuprinde, tanti! Le-am făcut parte È™i din ce aveam eu mai scump, de-am rămas de-atâtea ori nesătulă de textualism! – Tu să-È›i vezi de examenele tale, de rafistolări È™i de È™omaj, ViviÈ›elule!... Nu te pricepi tu ce... oase È™i ciolane să le cumperi la câini, o privea cu un fel de ecomilă vrăjitoarea. Tu eÈ™ti aÈ™a naivă, ViviÈ™or, e atâta candoare înscrisă pe boticul tău de poetă lirică, încât până È™i cel mai cinstit pieÈ›ar – creÈ™tin, mahomedan sau chinez – simte o diabolică râvnă de a te muÈ™ca, fie la preÈ›, fie la marfă... Asta e raÈ›ia, naÈ›ia È™i trataÈ›ia! Ce covridogul lui! Te trimet să-mi aduci niÈ™te ingrediente, È™i tu-mi vii cu altele, numai minuni de care n-am avut niciodată nevoie în bucătăria mea alchimică sau nici n-am auzit de ele. Iar când deÈ™ert sacoÈ™ele tale, găsesc întotdeauna că È›i-au strecurat pieÈ›arii ba un cartof stricat de-a binelea, ba un măr putred, ba vreun ou bălos, spart nu din transport, ci direct din carton, È™i tot aÈ™a! Ca să nu mai blestem È™i precupeÈ›ele ce-È›i vâră-n pungi, nu pulbere de mandragoră, fie ea È™i contrafăcută, importată de pe unde se mai spânzură azi masculi, ci aÈ›e, cârpe, flori veÈ™tede din cimitir, oscioare de lilieci, numismatică funerară, sârme îndoite obscen în unghi drept, smocuri de păr, mortăciuni, pietricele... De-aia È™i prefer să mă târăsc eu, cu laba asta beteagă, decât să-mi fac inimă rea că te iau la miÈ™to, micuță poetă, toÈ›i hoÈ›omanii È™i analfabeÈ›ii, toate scorpiile, toate vrăjitoarele! – De-aÈ™ avea È™i eu niÈ™te cârje ca ale dumitale, nici pe mine nu m-ar mai înÈ™ela nimeni, babo! Ar ezita, din milă È™i din instinct de conservare totodată. Le-ar fi frică È™i de Dumnezeu, È™i de cârje ca atare, căci infirmii au adesea crize de furie justiÈ›iară, soldate cu gesturi de violență necugetată, la care nu poÈ›i replica, fiindcă oricât de nesimÈ›it ai fi, o vagă frică de Dumnezeu tot te mai furnică pe la încheieturi È™i atunci le cedezi. – RevoluÈ›ionarul care È™i-a pierdut piciorul la o RevoluÈ›ie a devenit erou martir È™i nu e infirm! se albi de indig¬nare mătuÈ™a Cecilia. Mai gândeÈ™te-te! Analizează datele! Vei constata că eu sunt mai revoluÈ›ionară decât eÈ™ti tu poetă experimentalistă, fiindcă tu nu manifeÈ™ti ca alÈ›i artiÈ™ti perioade alternante de comportament normal, prozaic, È™i de comportament bizar sau neobiÈ™nuit, constând în anxietate, halucinaÈ›ii, spirit primar agresiv, delir. Nu poÈ›i fi poetă numai în timpul liber, TaÈ™ok, sau în vis! Mie în tarot îmi iese că făr-un È™oc care să te marcheze definitiv, n-ai nicio È™ansă să te depărtezi de la noi de la blocuri, de la gunoaie, fato, ca să-È›i poÈ›i permite, simÈ›indu-te protejată de NATO, adevăratele peripluri prin pădurea narativă, unde îți iese-n cale ca o veveriță InspiraÈ›ia pentru poezia perenă! Ca să È™i fii Lucida Tahoma! Teoretiza calmă, dar tremura! Pusese mâna pe cârjă. – Ai carnet de revoluÈ›ionar? rânji cu răutate hipnotică micuÈ›a Vivi. – Nu am È™i nici nu-mi trebuie! simÈ›i vrăjitoarea că-È™i pierde puterile... Vezi să n-am, în schimb, ViviÈ™or, unul dintre acele accese de turbare atât de caracteristice, cum îți închipui tu, schilozilor È™i răsfățatelor! – Da’ nu-mi închipui deloc! AÈ™a percep eu invalizii, tanti Cici! Și mi-e o miiilă de ei! Ca de niÈ™te ogari È™chiopi, cu priviri carnivore, sălbatice, de fiare totuÈ™i gata să se repeadă È™i să te sfârtece, la primul È™uierat al Stăpânului, al mafiei lor, care le întocmeÈ™te graficul tramvaielor, reuÈ™ind strălucit în a nu se repeta personajul! – EÈ™ti nebună, ViviÈ™or dragă, completamente nebună!... Te-ai surmenat de tot cu examenul ăsta. Ar trebui să te duci undeva la munte, de îndată ce scapi de el. Să-È›i pui hamacul în pădurea de simboluri. Mi-e să n-ajungi să te internez în vreun sanatoriu , È™i numai Dumnezeu È™tie pentru câtă vreme! Hai, fă odată nani-nani, Vivi, È™i nu te mai gândi la nimic! Dormi neîntoarsă până mâine, să-È›i iasă recapitularea finală dimineaÈ›a pe răcoare.! Fiindcă seara te trimit la plimbare È™i te culc devreme, cu Lapona Enigel. Nu-È›i mai dau voie să citeÈ™ti nimic, absolut nimic, ViviÈ›elule! Nici măcar scrisul de la film la televizor! – Ah, mătuÈ™ico-mătuÈ™ico, izbucni în plâns fata, câtă milă ai mata de mine È™i cum îmi ierÈ›i tu, cu o nemărginită bunătate, orice obrăznicie sau greÈ™eală!... Iartă-mă! Iartă-mă c-am reuÈ™it să fiu atât de rea! Uite, îți promit, pe cuvântul meu!... Să mă ia dracu dacă după examenul la inima de raze nu merg la È™efu’ È™i-mi prelungesc concediul de È™omaj tehnic. Și pe urmă, consult oferta Last Minute, pentru o vacanță esoterică, să pot alerga pe plajele lumii, fiindcă recunosc că am probleme. Nu-mi mai vine nici inspiraÈ›ia! Toate mi se par fără sens pe lume, am insomnii, urticarie, È™i nu È™tiu cât o să mai rezist aÈ™a, dacă tracasările astea nu încetează! – AÈ™a să faci, fetiÈ›a mea! lăcrimă cu mulțămire înÈ›eleapta gardiană, sărutându-È™i duios drept în frunte prizoniera. Trebuie să mai ieÈ™i È™i tu puÈ›in din coteÈ›, chiar dacă zici că nu prea ai cu cine. Hai, fă nani-nani, ViviÈ™or, că de acum încolo e deja biniÈ™or spre ziuă È™i nu mai trece nimeni pe drum! Nu mai ciocăneÈ™te nici dracu în blestematul ăsta de gemuÈ™or. O să ai un picuÈ™or de liniÈ™te. Profită cât poÈ›i de ea, adună energie din toate părÈ›ile, pentru marile încercări din viitor... SufleÈ›elule, somn uÈ™or! Robită, micuÈ›a poetă adormi instantaneu, surâzând de aici de la noi către lumea de dincolo de empireu, unde mama ei o aÈ™tepta, poate, ca s-o crească mai departe, să-i dea la vremea potrivită acele sfaturi esenÈ›iale pentru reuÈ™ita în viață, pe care nimeni alta n-ar fi putut să i le dea cu o sinceritate similară, mai ales când vrei să reuÈ™eÈ™ti în poezie. Doamna gardiană Cecilia s-a retras în tăcere la tarotul ei, nu înainte de a arunca o lungă privire asupra canapelei, întrebându-se, îngrijorată È™i practică, dacă e destulă zăpuÈ™eală chiar în acest final de noapte, încât să nu mai fie cazul să-È™i învelească ne¬poÈ›ica în camera care nu se putea aerisi prea bine din pricina draperiei trase cu frică în dreptul grilajului. Fata plângea sfâșietor, de crăpa pavilionul RomExpo, iar dinspre gleznă È™i de pe fluierul delicatului ei picioruÈ™ stâng curgeau efectiv È™iroaie subÈ›iri de sânge rubiniu deÈ™i, naratologic, această carte, a tristeÈ›ii auctoriale româneÈ™ti, e a unui câine nenăscut care latră È™i muÈ™că pe niÈ™te oameni nenăscuÈ›i. Da, e cam greu să dai acestui sentiment literă să sugă, se văita poeta Lucida Tahoma, presimÈ›indu-È™i MuÈ™cătura ca pe o consecință a inevitabilului val de prosperitate ce va popula cu maidanezi obezi ecomila viitoare, de sub umbrela NATO, care va proteja È™i Editura Lyrancuy, unde cu urechile ciulite domnul Garamond își flutura cu mâna-i zbârcită întrebător volanele rochiÈ›ei de căldură. Era incert dacă are sau nu chiloÈ›i, pe care ea nu È™i-i punea din instinct când mergea la negocieri, fie È™i cu femei, pe care uzând de această procedură le bloca mental. – PoÈ›i să ne spui È™i nouă ce-ai vrut să zici cu acest religionalism în text? îndreptă Garamond nasu-i roÈ™u de clovn spre ea. Mă refer la versul al È™ase sute È™aizeci È™i cincilea: Când va intra Mântuitorul în RomExpo, călare pe cathar. Ce-mi ascunzi tu dedesubtul imaginii călare pe cathar? – O carte, bă boule, se confecÈ›ionează din mai multe cărÈ›i, îl repezi surescitat în favoarea fetei generalul, vibrând ca un vampir energetic. Asta se cheamă intertextualitate, păcătosule! Talent la purtător. Iei zece-cincisprezece cărÈ›i, È™i adaugi È™i tu pe-a ta, parazitând pe alea. AÈ™a se scrie literatura în postmodernitatea asta, parcă concepută chiar de cine are talent de plagiator. Iar fetele cuminÈ›i, neÈ™tiutoare de mecanismele pieÈ›ei, de marketing, încep cu parodiile de la Biblie. Nu-i aÈ™a, virgino? – Nimic mai simplu, domnilor! îl contrazise fata ridicând două degete ojate argintiu de păreau umede. Eu am vrut să spun că Mântuitorul nu se poate sprijini pe nesimÈ›iÈ›i, ci doar pe oameni simÈ›itori, rafinaÈ›i, care au citit multă teologie în limbile originale, refugiaÈ›i în cetatea lor susă. Căci a face siesta la ce-ai acumulat ridicându-se argintul viu la creieraÈ™, e ca È™i cum ai fi singură la parter în ring È™i ai medita orizontal la perspectivele tale electorale, cu omphalosul potrivit pe axa de simetrie a Pavilionului RomExpo, propovăduind unor bărbaÈ›i urâți frumuseÈ›ea codrului, cu toate că unora nu le place decât pornografia în HD! Și dădu să se dezbrace în pădurea narativă. Căuta un cui să-È™i agaÈ›e lira. Brusc, editorului, poate È™i referentului, i se năluci că aia-È™i dezgoleÈ™te întreg sufletul, fără să se fi prelucrat de către stăpâni tehnologia efectului de sinceritate la idiotul naÈ›ional în toate editurile, È™i că se-nserează-n RomExpo de-atâta obscenitate. Silabisindu-l ca pe o poezie pură, descoperiră însă doar romanul realist c-o iubeÈ™te, pe ea, nobilul cleric coleric CoÈ™tei, dar poeta È™i l-ar dori soÈ› pe roturierul flegmatic Sumotaru, avându presimÈ›irea că-l poate schimba, exact cum reuÈ™eÈ™te să scoată ceva È™ocant dintr-o rochie mai largă a bunicii. Știe ea cum să-i dea lui mult de suferit, să mai slăbească, apoi să-l muscularizeze ca desăvârÈ™it atlet, de să nu-i fie ruÈ™ine cu el nici pe cea mai cool plajă din lume, Copacabana, la alergat! Dar deÈ™i prin limbajul trupului, cum se repartizase-ntre cei doi filologi, fata arăta că nu pricipeÈ™te o iotă din ce i se întâmplă doar fiindcă s-a ambiÈ›ionat să-È™i publice încercările lirice într-o lume muÈ™cată de prozaic la desfigurare, ei tot se strofocau să-i dea jos harta gândurilor. Generalului umblător pe inelele ex-centrice ale ozeneului RomExpo, interesat de prospătură, fără să-i întâlnească numele, i se năzări că-i cade pe ceafă È™i-l ghilotinează tocmai pazia pe care scrie Editura Lyrancuy, nimerind în poemul Cititorul static, de la prima răsfoire a plachetei Câine È™i Pâine, peste pălmuitoarea sonoritate a imaginii lirice mizerabiliste stabat lector jigodia doggy style la poeta-n genune/ ratând God is Dog primul val NATO la soare-apune. – Cine e, domnilor, tânăra speranță Lucida Tahoma, care ne confirmă cu ajutorul lui Dumnezeu forÈ›a profetică a poeziei, lătrând furioasă la clasa noastră politică È™i la formatoarea ei, clasa intelectuală? – Haida de, tânără! rânji de alături sardonic la mustățile lui vânzătoarea de cărÈ›i, jucată de o cucoană casier cu coc mov, ochi galbeni È™i portbagaj încăpător, pe care o chema Ionela. CălcaÈ™i în argintul viu? Și tânără, È™i speranță, ai?... DeÈ™i poate că textualismul, ca marketing, reduce prin decapitare o semantică la o mantică, de devenim cu toÈ›ii numai ghicitori, putori È™i vrăjitoare pe tot de-a rândul! God is Dog, îâââî? ÃŽn consecință, criticului Garamond, care se temea de nevastă-sa asta mov de vindea temporar cărÈ›i È™i marketing, Ionela, mai mult È™i decât generalul parapsihopupu Vasea, i se păru de asemenea că-i cade pe ceafă È™i-l ghilotinează aceeaÈ™i pazie pe care scrie Editura Lyrancuy, auzind câinii în Giurgiu blestemându-l furioÈ™i în corul poetei muÈ™căturilor gingaÈ™e, Lucida Tahoma: – Dare-ar Dumnezeu, Ionel-Ionelule, dacă nu-mi faci tu rost mie, de la colegii tăi, de citate elocvente, pentru coperÈ›i È™i pentru dosarul de Uniune, să te muÈ™te maidanezii la gunoaie, pe la spate, să-È›i capseze amândouă venele safene mici, È™i ultimele tale cuvinte de om înainte de reîncarnare să fie câine, salvare! Iar ceilalÈ›i colegi critici, auzind că È›i s-a scurs tot sângele din tine, să zică dă-l în mă-sa de impotent, de ce n-a avut prezenÈ›a de spirit să-È™i improvizeze un garou? ÃŽnseamnă că toată viaÈ›a lui a fost un dobitoc! Știa È™i nevastă-sa, Ionela. Iar dacă te execută, te sfâșie È™i te roade toată noaptea, Ionele, o haită-ntreagă, atunci dare-ar Satana să susÈ›ină mai toată presa că erai beat, alcolistule, că te-a călcat un jipan de È™mecheri È™i că te-au aruncat beizadelele peste gard la fiare, să învinuiască poporul pe câinii comunitari ai È™antierului sau ai depozitului! Fata blestemându-l bestial, bestia de Garamond, deÈ™i editor familiarizat cu imagologia bestiarului politic la românii pe cale de dispariÈ›ie, dar destrăbălaÈ›i ca drogaÈ›ii, È™i intoleranÈ›i, era uluit de comportamentul contra naturii al cățeluÈ™ei debutante. De la Lotman, Pavlov È™i Bahtin rezumase, în jerpelitele sale caiete anti-Eminescu È™i în jurnalul de vampir spiritual, basmul că suratele ei sunt teritoriale numa-n curtea lor, în apartament, în bucătărie sau în budoar, unde concep È™i scriu, dar pe stradă sau în vizită la editură, nefiind teritoriul lor, ele n-ar mai fi agresive. Ci muÈ™că pasive cel mult din plăcerea de a muÈ™ca – da, există această plăcere! –, deci să nu ne mai mirăm dacă din ozeneuri coboară niÈ™te dulăi graÈ™i, cu chitanÈ›iere de dat amenzi cui miroase a usturoi antistrigoi, ca vrăjitoarea de CiciÈ™or, mătuÈ™ica domniÈ™oarei cățele debutante, inspiratoarea a suficiente poezii bestiale ca să se justifice o nouă categorie estetică, adiacentă celei de publicabil. Ci Soarele dând un ultim pupici la Casa Scânteii, vine un moment nietzschean al asfinÈ›itului, când Marele OZN prinde a se roti lent, imperceptibil, cu intenÈ›ia divină de a deplasa centrifugal criticii È™i promoterii, dinspre pulpitul amvonului Omphalus al podiumului central, spre standurile periferice, cu iz de toalete, de unde se va afirma totuÈ™i la Cotroceni, chiar de sub pazia pe care scrie Editura Lyrancuy, acel preÈ™edinte providenÈ›ial cult, cu proprietăți lirice messianiste, chit că are sex frumos în pantalonii de fiÈ›e. – Nu pot să nu admir calamburul postmodern, jocul ăsta de cuvinte È™i de forță, izbucni generalul în hohote de râs liliachii, cu ochii totuÈ™i pe ce-i făcea sau nu-i făcea referentul fetei. Cică Cici citea din Kierkegaard, care gândea ca un german, uitând că e un pic mai danez! – Maidanez eÈ™ti tu cu mă-ta! explodă cu obidă candidata, de furie că i se permite referentului, care spăla È™i morÈ›i, remodelându-le cu degete de clavecinist expresia facială, să-È™i vâre botul hermeneutic unde nu trebuie. Și s-o mai È™i ciupească! Tanti Cici, se justifică ea textualist, este o mare teoloagă a ecomilei fără de care numărul persoanelor muÈ™cate de câini înfometaÈ›i È™i bolnavi ar creÈ™te diavoleÈ™te, generale. Iar ăsta spală morÈ›i să fure apă pentru Ionela lui, care e mare farmazoană cocalară È™i are un caracter naÈ™pa imuabil! – Auzi, iubire? o mirosi È™i unchiul Vasea, muÈ™cându-È™i pipa bestială. Aici discutăm poezie, nu teologie sau vrăjitorie! Opera ta este înălțătoare, incantatorie, bine scrisă, în cuvinte alese, ca o teoremă pe deplin justificată textualist. Paradoxul God is Dog te exprimă È™i pe tine È™i, lăutăreÈ™te, pe altul sau pe alta, după muÈ™cături similare. Numai că acest standard de bună practică nu mă constrânge pe mine să te È™i public. Pe banii mei! Nu mă lasă CocuÈ›a. O carte e ca un copil, fato! L-ai făcut, trebuie să-l întreÈ›ii. Dacă n-are cine-È›i plăti pensie alimentară postmodernă, pentru că nici tu nu È™tii prea bine cu cine È›i-ai tras-o beată, sau o fi tatăl biologic vreun strigoi zburător, atunci o scoÈ›i în regie proprie, faci un împrumut la un bancher È™i te descurci! – Da’ de ce să nu mă publici? Ce e aici? Editură sau ecarisaj? Nu am È™i eu protecÈ›ii, relaÈ›ii È™i receptacule ca oricare? Ce dacă sunt virgină? Nu sunt virgină È™i în viziunile mele! Sensul Poeziei cu p mare este s-o scrii în accepÈ›ia ei ultimă de nobilă gratuitate, apoi s-o arunci în pubelă, nu s-ajungi sclava ei, s-o slugăreÈ™ti! Ci numai scormonitorul în gunoi, criticul, să o reconstituie din bucățele È™i să ghicească ce sens liric s-ar fi putut emana din acele descompuneri de cuvinte duioase, dac-ar mai exista public. De-aia pe Poezie o s-o i-a dracu! Drama Adrenalina, ca cuÈ›itul la os, la oscioarele de la lilieci, vine abia atunci când te muÈ™că la gunoaie tocmai pe tine, care ai avut plăcerea de i-ai hrănit È™i i-ai cântat, câinii cei burtoÈ™i ca niÈ™te butoiaÈ™e. Dog is God! – Virginitatea angelică, reveni editorul la mustățile sale de hengher, poate deranja bestial ca un È™bilÈ› orice vizuină, domniÈ™oară. De aceea, ea trebuie asigurată obligatoriu de către cățelul pământului contra catastrofelor naturale, cum ar fi inundaÈ›iile È™i gazele. ÃŽn plus, viziunea ta umblă fără. Fără creier, fără raÈ›iune, tocmai pentru că nu are tahoma minimă necesară să cedeze publicabil imperativelor lucidității. Și nici măcar nu conÈ›ine acele mărci textuale prin care se arată cititorului, ca cenzor, că ai făcut, ca È™i el, unele concesii dulci în scopul publicării È™i, evident, în al publicității care atrage È™i încălecarea pe val, întâi pe plan euroatlantic, apoi pe cel mai plan în orizontalitatea sa, pe cel naÈ›ional! – N-auzi, mă, că nu e virgină È™i în viziuni! murmură È™optit Garamond, îndoind sârmuliÈ›e din agrafe, dar fără prea mare convingere. – Nu sunt virgină È™i în viziunile mele! am zis. – Bine, fă, tot nu te laÈ™i?! se uită lung la ea È™i vibră editorul ca vampir energetic. Lasă-te sau lasă-ne, du-te, că nu eu decid ierarhia valorilor în È›ara asta împuÈ›ită de hoitul minorității majoritare. Dacă vrei să fii Cineva, mergi la cine te poate face Cineva! EÈ™ti admisă acolo, vei fi È™i promovată generos. Și vezi cu cine ai plăcerea să te cerÈ›i, că nu directorii decid, ci responsabilii de colecÈ›ii, referenÈ›ii, înalÈ›ii funcÈ›ionari profesioniÈ™ti de acolo... Degeaba ne blestemi cu mătuÈ™a! Eu primesc des ordine parapsihopupu, iar vecinul tău liste È™erpiliene cu ce È™i pe cine laudă. Nimeni nu e de capul lui în comerÈ›, nici Editura Lyrancuy, nici dozatorul lui MoÈ™ Marlett, dacă avem o economie liberală de piață, în care rolul hotărâtor îl joacă marii importatori de carte, bibliotecile focusându-È™i pe ei funcÈ›ia patrimonială, căci vom intra-n NATO, fato! – A tipări o carte, își dădu ochii peste cap de plăcere consilierul aulic Garamond, e un gest mai semnificativ decât a o scrie È™i mai puÈ›in delicios decât a o concepe. Pentru că e ca È™i cum ai avansa cuantic de la amorul liber, depărtând crăcile fractalului până la catastrofă, către teoria haosului în amorul comercial. Nu e totuna È™i îți trebuie injectate în căpÈ™or noÈ›iuni introductive din domeniul pisciculturii. EÈ™ti cât de cât cultă? – Depinde numai de interlocutor! se pisici propunătoarea în sensul că aforismul lui Rottweiller, filozoful existenÈ›ialist dubitativ postmodern german, că depinde al cui e câinele cartezian È™i al cui plodul aneantizat prin mobbingul practicat în joacă de haita comunitară, ar sugera că tanti Cici era È™i vicleană, È™i cultă, dar nu prea È™tia să aplice astfel de subtilități serioase la concretul bășcăliilor noastre, aÈ™a că referentul Garamond deveni brusc serios È™i sincer, de parcă l-ar fi blagoslovit întâiul val NATO. – Mă aÈ™teptam, ViviÈ™or, se întristă el, la o replică a ta de debut la Zoosophia lui Ion Gheorghe, ca s-o exprimi È™i pe regretata de toÈ›i tanti Cici de la parter, lămurindu-ne cum e cu a da de pomană la câini in memoriam. God is Dog. Eu È›i-aÈ™ sugera un titlu care să rimeze cu ecomila generoasei teoloage, care a teoretizat aÈ™a de bine de ce trebuie noi să le dăm lor de pomană, nu la falÈ™ii cerÈ™etori, – un titlu acceptat de toate filoanimalele, cum ar fi Filozoofia! – Filozoofia? Exclus! bătu din piciorul nemuÈ™cat la gunoaie fata. Despre pâine È™i câine am scris, Pâine È™i Câne public! Vorba lui tanti Cici: câine pe pâine o să mănânc! Nu-mi umblaÈ›i voi mie la titlu! Când în cămăruÈ›a sordidă a RedacÈ›iei se auzise dorinÈ›a Tahomei de a-È™i publica poeziile nu sub titlul Filozoofia, ci sub titlul Pâine È™i Câine, fiÈ™etul se cutremură È™i-È™i deschise uÈ™ile de oÈ›el, lăsând să se vadă dosarele cu metri cubi de alte creaÈ›ii puse la dospit, cum se exprima secretara mov Ionela, iar editorul simÈ›i cu un fel de satisfacÈ›ie exhibiÈ›ionistă că, deÈ™i rezistase, întâmplător nu își are tras bine fermoarul de la pantaloni. Referentul se uită la ea consternat. Tupeistă, pornise negocierile de la o condiÈ›ie de scriitor profesionist È™i părea amatoare în toate cele! – Dar ce e aia poezie, fată? O plachetă de poezii? Ce e aia, fă? Ai tu sponsor un domn atât de generos încât să-È›i plătească niÈ™te cititori să te citească? Candidata nu È™tia ce să răspundă moderatorului. Decât că îl ura, pentru că intrând în hățiÈ™ul sofismelor, avea să-È™i sfâșie fusta È™i cei doi intelectuali masculi vor profita È™i o vor muÈ™ca la gunoaie. Câtă absurditate! Ea avea nevoie de o MuÈ™cătură, care să-i justifice renunÈ›area la poezie, jurând să se dedice protejării tuturor categoriilor defavorizate. Știa că trebuie să facă unele sacrificii pentru a ieÈ™i din anonimat. Inclusiv să scrie proză sau să se ilustreze în publicistică. Să ia premii. Iar ăsta umbla cu prostii, cerea definiÈ›ii È™i lămuriri privind finanÈ›area proiectelor! ResimÈ›i o nevoie insaÈ›iabilă de adevărata senzaÈ›ie, că este protejată, fie È™i ca animăluÈ›, cum zicea È™i Brigitte Bardot, scriitoarea franceză ce-È™i semna Yourcenar operele mai negre: La protection de l'animal, c'est au fond le même combat que la protection de l'homme. Dog is God! Un lup îi apăru atunci ca în vis, din La Fontaine, È™i o consilie să aibă totuÈ™i reÈ›ineri, să se păzească mereu de referentul Garamond È™i să nu se grăbească să se dea acum editorului, adică generalului parapsihopupu Vasea, ci mai târziu, când va veni vremea, abia după ce se va oferi electoral, să fie primită, mogulului/nababului din mila căruia era protejat ticălosul ăsta să facă bani bestiali din pipă. Abia de aici, de la acest uzufructuar al virginității ei lirice, avea să se tragă È™i ascensiunea poetei noastre spre PreÈ™edinÈ›ie, de la marele capital, ghici tot atunci prin marketing clarvăzătoarea secretară Ionela È™i se făcu a nu zări lupul de la NATO din containere, roÈ™ind È™i privind discretă alături, în Grădina Raiului, unde Adam È™i Eva își vorbeau în poezii, necunoscând decât graiul originar, spre marea indignare a Șarpelui de la cifru, care deocamdată nu pricepea nimic din doctrina God is Dog. De afară se auziră tot atunci haite de maidanezi tropăind rinocereÈ™te. Viziunea lor, concepÈ›ia lor, ce-aveau ei în cap era că nici ei nu erau de acord ca Tahoma să facă acum Editorului concesii orizontale, fie È™i cu titlu provizoriu, când le putea face ulterior la Cotroceni de pe alte poziÈ›ii, dispunând È™i de numeroÈ™i consilieri români È™i neromâni. Priculiciul, în calitate de cuantă a câmpului generator de hierofanie, admise atunci că aceasta era însăși misiunea sa: să o împiedice pe ViviÈ™or să-È™i degradeze extazul vizionar într-o capitulaÈ›ie banală. I se băgă brusc între picioare È™i fata, împleticindu-se, căzu lăsându-È™i ochelarii de soare în frunziÈ™ul prăfuit din rigolă. AÈ™a că reluă negocierile de unde se blocase. – Dar nu e dator fiecare să înceapă prin a se adresa unei mari edituri din capul locului, obiectă gâjâind generalul. ÃŽncepi la editurile mai mici, nu la editurile terminale. Acesta e cursul firesc al afirmării valorilor! – Asta, hă-hă, într-o È›ară normală! luă fără să vrea apărarea fetei Garamond È™i își muÈ™că imediat buzele mov până la sânge. – Dar câte plachete trebuie să scot eu ca să fiu admisă în Uniune? – Minimum trei, È™i să ai ecouri critice, o lămuri tot el. O adulmecă încă o dată, zgâriindu-È™i nasul roÈ™u în rejansa de la fustiță, È™i o avertiză cu o sinceritate necreditabilă pentru un vecin: – Nu ai mirosul haitei mele, deci eu nu pot să te susÈ›in la Uniune, nici măcar la alegerea în filială... Norocul tău e însă că nu ai nici mirosul duÈ™manilor. Ne mai gândim... – Cum te simÈ›i, fă, la Târgul de Carte? AÈ™a, în general! îi veni o idee spontană parapsihopupu generalului. – Ca proasta-n târg! pufni ea enervată de zgrepțănatul maidanezilor de la ușă. ÃŽmbulzeală, dezorientare È™i n-are cine să te aprecieze cât de apetisantă eÈ™ti! – Știi, Luci, È™opti simultan Tahoma Lucidei, eu am impresia că atunci când latră, schelălăie sau urlă un câine, el vrea să spună Ceva. – O fi spunând. Dog is God. De fapt, e absurd să nu scrii sau măcar să nu latri! – ÃŽnsă nu altui câine, nici către sine. El se adresează aÈ™a, în văzduh, ca È™i cum ar spune că el speră că e adevărat sloganul God is Dog! – Chiar când tace, maidanezul spune ceva. Ceva comercial, legat de ce-a văzut aici-È™a la noi în piață. Nu fi aÈ™a proastă, că te fraiereÈ™te, pe urmă, toÈ›i! – Ei È™i ce? Poemul cu p mare nu are spaÈ›iile sale mute? Cele mai reuÈ™ite, cele mai semnificative din lume, cele mai mute, care nu se pretează la toÈ›i mutanÈ›ii, fie È™i purtându-se fără. – Mută, Luci, eÈ™ti tu cu mă-ta! făcu o ultimă încercare unchiul Vasea, să se vâre cu pipa ca un vampir energetic în sufletul ei bogat în zăcăminte neexplorate. Poezia ta nu mă convinge, pe când tanti Cici mă punea jos imediat cu zăcămintele ei aurifere È™i de aramă, relatând cu realism povestea câinelui care s-a urcat în copac È™i nu mai putea să coboare de acolo. Scena cu baba milogindu-se de el, să lase pisica în pace, mă impresiona până la ultimele lacrimi. Eram epuizat. Acel câine gras ca o scroafă era de fapt o cățea obeză, Chubby, È™i boababul în care se cocoÈ›ase oricând mi se putea rupe în paiÈ™pe! ÃŽnÈ›elegându-l în felul ei pe întristatul general, Lucida Tahoma numai scroafă nu era È™i, ca să-È™i convingă interlocutorii fără a ceda din părÈ›i, își aduse aminte la disperare niÈ™te versuri pe care, de emoÈ›ie că va fi muÈ™cată de cei doi câini nemâncaÈ›i, È™i le crezu cu nevinovăție ca fiind ale ei, concepute chiar de ea, cu maidanezii gunoieri din tabăra de creaÈ›ie de la noi de la blocuri. Editorul Vasea È™i referentul Garamond schimbau priviri complice că fata nu e bună de poetă, dar poate candida repede la Primăria Capitalei. Tupeist, Garamond se duse la coada ei È™i îi ridică iar fustiÈ›a puÈ›in câte puÈ›in, pentru a adulmeca mult, zgomotos, ostentativ. Dar după vreo două minute de extaz, beli ochii consternat spre È™ef: poeta nu mai mirosea a nimic concret, putea să fie o hologramă! – Tahoma asta, oftă el, n-ar fi o poetă genială, domnule, dar o ajută daimonul ei, adică Lucida! Cum? Dându-i încredere în amatorismul ăsta turbat. Prin argumentul NATO, fato, că în postmodernitate geniul nu mai poate exista. De ce? Nu numai pentru că primăriile optează pentru eutanasiere. Ci È™i pentru că nu mai ai unitatea de măsură, cititorule! Cu ce să-l mai măsori după castrare? LipseÈ™te tocmai etalonul! Generalul Vasea, care în tot acest timp privise distrat formarea unui nor pe fereastră, redeschise dosarul cu file bine laminate È™i È™erpuit legate proaspăt, pe care îl frunzărea la sosirea intrusei. Era al altei poete. Alese la întâmplare È™i citi cu vocea-i puternică de bas, parcă pentru a savura frumuseÈ›ea frustă È™i sinceră a limbii debutantei, exact versurile care i se păreau ei că sunt ele ei: Din bucata mea de pâine, Am crescut un om È™i-un câine. Omul m-a abandonat, Iar câinele m-a muÈ™cat. Și atunci te-ntreb pe tine Care-i om È™i care-i câine? ÃŽn timp ce generalul parapsihopupu rostea mustăcios versurile, Lucida Tahoma bătea din mânuță tactul, ca È™i cum i-ar fi scuturat pipa, iar la interogatoriul retoric Și atunci te-ntreb pe tine/ Care-i om si care-i câine?, ea împunse cu degeÈ›elul acuzator È™i ojat argintiu spre Garamond. Instinctiv, acesta se trase îndărăt È™i rânji, ca È™i cum la un proces fata era solicitată să arate care È™i mai care dintre bănuiÈ›ii aduÈ™i s-au implicat în violul în grup în serie, adică în seria lirică. Desigur, ca să se plinească ce au spus profetul, pe când se dădea salamul doar pe buletin, numai la oameni, scris fiind că ea era atât de frumoasă încât È™i câinii haleau – asfaltul de sub tălpile ei. Ãia erau câini amărâți ai foametei, nu maidanezi obezi, niÈ™te mofturi de-ale prosperității. – Este vorba de bucățica ta, nu? se împotmoli din capul locului generalul Vasea în ambiguitățile discursului liric. Din bucata mea de pâine,/ Am crescut un om È™i-un câine... Hm! – Ghici! își dădu părul ondulat pe spate TaÈ™a, zâmbind enigmatic. – Ba e chiar bucățica ta! îl luă gura pe dinainte pe Garamond, care nu-È™i dădea seama în bazar, în RomExpo, că se referă la propriile lui fantasme de îmbogățire dintr-o lovitură mediatică, printr-un film cu o zoofilă de la noi din bloc È™i dulăii generalului, un lup Corbu, un rottweiler Rott È™i un pitbull Pit, iar lupoaica Șarona să stea să se uite... – Nu, domnilor, protestă fata. Eu pledez pentru iubire. Noi ne tragem din iubire, nu din maimuÈ›e ca niÈ™te cățele. Amorul gingaÈ™, dintre lupul dac È™i lupoaica romană, e un astfel de exemplu istoric de iubire. Iar È™arpele de pe coada drapelului de luptă sta acolo doar să se uite. Aici licantropul din sufletul ei era de altă părere: – Poe poetul declara presarilor că nu este pe lume tragedie mai mare decât drama la vânătoare când moare o fată mare ca Morena È™i e deplânsă de logodnicul ei, cum ar jeli-o Măturici. Tot ce aduce nou postmodernitatea, aÈ™a cum presimÈ›ea È™i Nietzsche, care în neantul fiinÈ›ei sale era un credincios ardent, God is Dog, este o multiplicare colectivă a resentimentului, a RemuÈ™cării, defuncta fiind plânsă azi nu numai de logodnic ci È™i de toÈ›i amanÈ›ii reali sau virtuali din reÈ›eaua ei socială! – Există două iarmaroace de carte în Capitală, domniÈ™oară, o dumiri generalul Vasea, pe poeta lui Poe rătăcită în vremurile noastre. Unul de vară, destinat plachetelor uÈ™oare, de luat în concediu ca o atenÈ›ie către gazda din RO (România) sau din DRO (Diaspora Română), la care să te duci È™i să laÈ™i o pioasă amintire. Și altul de iarnă, unde cine are obligaÈ›ii către È™efi, către furnizorii de servicii spirituale sau față de terÈ›i, își poate procura o gamă atrăgătoare de cadouri selecte mai grele È™i mai lucioase, din lista de nevoi mai speciale, alegând dintr-o mare varietate de sortimente. Te-aÈ™ ruga să ne spui, fără a face economie la sinceritate, pentru care dintre aceste două iarmaroace È›i-ai proiectat cărticica ta de vise! Lupoaico! – ÃŽnainte de a fi o carte a visului romantic, suma sinergică a poeziilor mele e o cărticică de suveniruri È™i, generic/ genezic ca orice florilegiu liric, ea este o promisiune, o promisiune a Þării Promise, prin urmare eu nu m-aÈ™ lansa nici la Bookfest, nici la Gaudeamus, ci o dată la patru ani, aÈ™a-mi vine ciclul textual, în campania electorală! Asta este ocazia productivă sustenabil a celor mai creatoare descrieri ale viitorului, unui public surescitat până la receptivitatea maximă, domnule general! – Păi dacă tot vorbim că eÈ™ti receptivă, se îmbună editorul, să facem È™i recepÈ›ia, comandând deja ciorbă de burtă, smântână, ardei iute, tiramisu, clătite È™i băutură! La un han lacustru cu camere de oaspeÈ›i, ca să te poÈ›i È™i odihni sau machia, călătoare printre stele, călătoare printre stele! – DeÈ™i se vrea textualistă, privi lung spre general referentul, în versurile inspirate de doamna Vidman, Mama Câinilor demult decedată, poeta Lucida Tahoma e doar ironică, parodicul ei convingându-ne abia când descrie demersul spiritual postmodernist ca fiind unul similar cu efortul de purificare sufletească al teoloagei ecomilei, doctrinara minimalismului moral, că să dăm de pomană la câini, deoarece în prosperitate nu mai există cerÈ™etori autentici, confruntându-ne doar cu actanÈ›ii reÈ›elelor organizate de interlopi pe unele mijloace de transport în comun, la temple, È™i la supermarketuri. Optând pentru o formulă sintetică, vedem aici un omorâtor exces de creÈ™tinism, o megamilostenie neadecvată È™i un optimism textualist deșănÈ›at. Poeta combate pe Vrăjitoare ca boxerul Mike Tyson pe un sac cu nisip. De fapt, dând de sufletul morÈ›ilor de pomană la câini, fato, sub pretext că aderând la NATO în primul val, prosperitatea garantată ar duce la dispariÈ›ia sărăciei cerÈ™etorilor autentici, proiectanta noii religii, tanti Cici, omite obiecÈ›ia că ecomila a generat deja mulÈ›imea de maidanezi obezi care dezgustă pe mulÈ›i trecători! Iar soluÈ›iile nu mai pot veni decât de la Palatul Cotroceni. – Stimate domnule general, deveni solemnă fata, Editura Lyrancuy a surprins perfect ce am vrut să spun că vreau să fac, aÈ™a că pe copertă vreau să se scrie exact ce a spus aici consilierul aulic Garamond! – Poeta Lucida Tahoma, deveni sibilinic editorul, ne degresează obezitatea în păcat a sufletelor noastre prin MuÈ™cătura versului ei iactant, care ne aminteÈ™te cruzimea in statu nascendi a prietenilor noÈ™tri credincioÈ™i, cu nimic mai prejos decât a fenomenului canin scăpat de sub control, atât pe câine, cât È™i pe pâine inscripÈ›ionându-se God is Dog. – AÈ™a să ne ajute Anubis! È™opti de la fereastră câinele-lup care cu lăbuÈ›ele pe scorojitul pervaz, ciulise urechile la această din urmă formulă sintetică, transferabilă cu mici adecvări È™i într-un discurs electoral limpede ca o ciorbă de burtă prevestitoare de tiramisu. Fata adormise surâzând, cu placheta Dog is God mângâiată pe piept È™i pe sâni. Vreun sfert de oră mai târziu, cât nu se luminase încă de ziuă, niÈ™te paÈ™i vicleni È™i molatici, de prădător, i s-au apropiat de fereastră. Sârma subÈ›ire a unui electrod de sudură, îndoită vrăjitoreÈ™te, s-a strecurat prin marginea plasei de plastic menite a proteja coteÈ›ul mătuÈ™ii Cecilia de țânÈ›arii È™i puricii produÈ™i în subsolul blocului, de moliile care ies din răsuflarea lacustră a contemporanilor, precum È™i de muÈ™tele născute sau măcar adunate în containerele de gunoi veÈ™nic. Draperia s-a clătinat È™i s-a deplasat ca atunci când, de pe scenă, vreun actor sau vreun maÈ™inist se interesează de prezenÈ›a publicului în sală ori de starea lui de spirit, lirică sau filologică, favorabilă sau nu spectacolului gata să înceapă la un semn al regizorului ecomilei. NiÈ™te ochelari fumurii ca ceaÈ›a din retorte È™i doi ochi de un albastru sumbru: cel din stânga cercetător È™i umed, cel din dreapta imobil È™i fals, o emisferă dintr-un glob de cristal. Da, Vivian era în patul ei, nu flana prin paradisuri artificiale, È™i ar fi trebuit să urmeze lovitura în grilaj È™i dispariÈ›ia în beznă a ticălosului. De data asta însă, nu s-a întâmplat nimic, semn că relaÈ›ia dintre călău È™i victimă progresase că¬tre adevărata senzaÈ›ie a redescoperirii sentimentelor umane de către flăcău, solidaritatea întru somn. Și cine ar fi îndrăznit să facă cel mai mic zgomot, când fata dormea statuar ca o regină gisantă cu mâinile pe piept, având la creÈ™tet becul palid de numai 25W, de tip lumânare obscenă, al unei veioze cu abajur proiectat doar pentru becuri sferice? Cine oare, fiind È™i chior pe deasupra, tot atât de chior precât puÈ›in luminătoarea veioză, ar fi avut curajul să întineze o asemenea imagine lubrică, sfântă dar funebră? ÃŽn niciun caz CoÈ™tei, băiatul de la Vulcanizare, îndrăgostit prima oară de Vivian încă din ultimul lor an de È™coa¬lă generală, dacă se poate vorbi serios de asemenea sentimente la pai¬sprezece ani, când puÈ›ini puberi au avut suficient contact cu marii poeÈ›i ai lumii, ca să poată identifica măcar în traducere ce e amorul. O dilise din memorie cât umblase la profesională, o văzuse o dată la o discotecă È™i-È™i reamintise totul abia de când se angajase la Vulcanizare la Complex, zărind-o aproape zilnic, când rătăcind de una singură, când însoÈ›ind, îmbujorată de oarecare je¬nă, o bătrână înfiorător de zbârcită, cu ochi verzui, pătrunzători, È™i destul de vioaie, deÈ™i umbla-n cârje, lipsindu-i laba piciorului drept, după un accident cu o dubă, când evadase un celebru escroc, interlopul Lupu. ÃŽntr-o noapte de toamnă È™i fără televizor, lui i-a venit rândul de pază la atelier, având È™i ceva comenzi de lucru până dimineaÈ›a. Chiaun, asudat, trudit, având pe el o salopetă neagră ca de coÈ™ar, după ce a măturat È™i a făcut ordine în aÈ™teptarea lui Sumotaru, care trebuia să-l schimbe de dimineață, CoÈ™tei a ieÈ™it cu găleata È™i a dat la gunoaie nas în nas cu somnoroasa poetă ce-È™i semna creaÈ›iile Lucida Tahoma. – Care mai e viaÈ›a ta, ViviÈ›elule? Ah, ce bucurie! Stai pe undeva pe-acilea? a zâmbit el câine-câineÈ™te, luând o față prietenoasă. Fata însă făcu bot, nu-i răspunse nimic. Speriată, l-a tratat involuntar ca È™i cum ar fi tuÈ™it un câine, cu un fel de greață: nici bunăziua, nici alt¬ceva, aproape c-a luat-o la fugă spre bloc, ca pentru a vomita, jignindu-l profund ca mascul. El a rămas stană de piatră, chircindu-se ca maidanezul din Pompei, adânc umilit de cele întâmplate. A scâncit doar un Ce fugi, fă, aÈ™a?, a tras cu sete un È™ut în găleata de tablă galvanizată, deformând-o, È™i-a descărcat mânia cât de cât È™i poate că incidentul gunoier ar fi rămas fără consecinÈ›e literare sau de biblioraft. ÃŽnalt de vreo doi metri È™i proprietar a vreo sută patruzeci de kilograme de carne, venea însă pe cărare la serviciu, încet dar ferm, Sumotaru. Inteligent È™i credincios prieten, el a observat de la mare distanță toată scena È™i a înÈ›eles imediat în ce consta vinovăția alegorică a Vivianei. Cu o agilitate imprevizibilă pentru un asemenea gigant, în momentul în care fata a trecut pe lângă el, el i-a prins în pumn ca în menghina la care pi¬lea cheile, fragila încheietură a mânuÈ›ei stângi, rupându-i brățara poetei È™i întrebând-o cu o voce cavernoasă, de vampir: – Ce fugi, fă, aÈ™a? Te faci că nu mai cunoÈ™ti lumea, îâââî? Păi ce suntem noi acilea, ViviÈ›elule, substantive, oameni sau câini? Replica a fost un vers ca un È›ipăt, atât de acut încât criticul a simÈ›it că-i plesnesc creierii, muiaÈ›i în grăsime de origine animală È™i vegetală: – Auu! Auu!... Brăța-ra! Brățara de la mama!!! Imediat s-au deschis niÈ™te geamuri È™i, uluit de tentativa sau chiar de faptul jafului în care se implicase într-un mod atât de nepremeditat, Sumotaru avu totuÈ™i prezenÈ›a de spirit de a-i da drumul din pumn, cu brățară cu tot, îndepărtându-se de locul faptei cu paÈ™i liniÈ™tiÈ›i de alegător cinstit, care nu are a da seamă la ieÈ™irea de la urne decât propriei conÈ™tiinÈ›e. Vivi È™i-a ridicat emoÈ›ionată brățara apotropaică din noroi È™i a încetat cu È›ipătul, nici măcar mulÈ›umind celor câteva siluete întrebătoare de la ferestre. A intrat în bloc È™i mai ales mătuÈ™ii Cecilia nu i-a spus nimic, că È™i-aÈ™a avea destule necazuri cu infirmitatea ei. Considera incidentul încheiat, nu voia decât să fie lăsată în pace noaptea, să poată dormi ca acum, liniÈ™tită, în perspectiva unor examene, grele, chiar foarte grele, cum sunt toate demersurile publicării unor versuri lirice într-o lume prozaică, filologică, redusă la cât pot simÈ›i ei din peisaj, ca niÈ™te câini de vilă, universitarii. CoÈ™tei însă nu se simÈ›ea bine dacă nu-i repara fetei brățara. Și perseverenÈ›a lui fu răsplătită. Zări pe calorifer cutia de bijuuri a frumoasei adormite: mărgele, verigi, inele, broÈ™e, cercei, mai totul lucrat ieftin din plastic sau din sticlă. Cu o singură excepÈ›ie: brățara! ÃŽncă nereparată. Era un simplu joc de copil să rupă plasa È™i ar fi ajuns cu degetele până la ea. Ar fi dat-o lui Sumotaru, obligându-l s-o repare, È™i ar fi adus-o la loc înainte ca tânăra ei proprietară să se trezească din somnul din somn. Nobile intenÈ›ii, plan măreÈ›, dar pericol mare. Vivian ar fi putut să aibă clarviziuni, să se autosesizeze de dispariÈ›ia bijuteriei, să reclame la poliÈ›ie È™i chiar un câine-lup începător n-ar fi avut prea mari dificultăți în a detecta prea bătătorita cărare dintre fereastra buclucașă È™i Vulcanizare. Altă soluÈ›ie nu era decât un furt în toată regula, săvârÈ™it eventual de un prieten, altădată, conform unui proiect bine întocmit È™i implementat doar dacă cele două locatare vor rămâne tot atât de imprudente în ce priveÈ™te expunerea bijuteriilor în locuri accesibile străinilor. Da, altădată, altă fată, parcă citi CoÈ™tei din versurile ei. Acum, uite, se luminează, încep oamenii să umble. GuguÈ™tiucii È™i rândunelele ciripesc. Javrele È™i jigodiile cartierului, ca niÈ™te buni piraÈ›i sau tâlhari, se organizează să ocupe cele mai bune poziÈ›ii de pomanagii în calea trecătorilor È™i mai ales a trecătoarelor, fiindcă ele-s mai predispuse la mila pandemică universală, propovăduită de Sfântul Pantelimon. Inima îndrăgostitului chior, pirat, se face cât un purice: dintr-un apartament de la parter se aude lătrătura furioasă a unui lup, căruia îi răspunde imediat un caniÈ™ de la ultimul etaj, de la patru. La gunoaie, s-a dezlănÈ›uit o încăierare de mare show: se bat liderii a două haite, unul negru, celălalt brun. CoÈ™tei a renunÈ›at cu totul. Se îndreaptă gânditor spre locul de muncă. Se produc grave încălcări de frontiere. O cățea în călduri, Cala, sex-simbolul cartierului, remorchează un ciorchine de followers, dulăi de diferite foste rase È™i de diferite dimensiuni, din teritoriu în teritoriu, stârnind proteste vehemente, amenințări, soldate din când în când cu altercaÈ›ii fără consecinÈ›e prea grave, fiindcă în ultimul an specia a prosperat pe aceste meleaguri, toÈ›i sunt graÈ™i, comozi, È™i nu se poate vorbi cu deplin temei de o reală criză de cățele, care să te împingă spre bătălii de mare risc, inegale, disperate, iar Morena stă în coadă È™i se uită. E chiar impresionant să-l urmăreÈ™ti pe ăsta: un dulău voinic cu dizabilități, căruia i-au rupt Pit È™i Rott – pibullul È™i cu rottweilerul generalului Vasea – membrul drept din spate, aÈ™a c-ar fi mierlit-o de foame, sărmanul, de nu i-ar fi plâns generos de milă Vivian È™i gardiana sa È™chioapă, predispusă la o empatie anticipabilă. Excesul demografic e cu adevărat bun la noi la blocuri. Uite, nicio haită nu acceptă integrarea acestui bot mare în plus. Ele-È™i permit luxul de a renunÈ›a la un mascul cu atâta experiență, căruia copiii, în cruzimea lor veselă, îi zic Handi, Handicapatu, parcă bătându-È™i cu ingratitudine joc de blândeÈ›ea lui, că atât de mare, tăntălăul, È™i n-a muÈ™cat niciodată pe nimeni! Hărmălaia ajunge la paroxism. Vine momentul în care se aud simultan toate haitele cartierului. Nu mai poate dormi nimeni. Se trage apa la closete. TentaÈ›ia e atât de mare încât nu se pot abÈ›ine nici nefericiÈ›ii din apartamente, destul de mulÈ›i È™i aceÈ™tia. Ei se pun pe lătrat înfruntând orice riscuri, spre marea admiraÈ›ie a tuturor cățelelor, implicate sau nu. Parcă e al lor tot cartierul, tot sectorul, tot municipiul! Câte un automobilist, ieÈ™it să verifice existenÈ›a tuturor roÈ›ilor È™i să dezmorÈ›ească motorul, urlă un exasperat Duu...! È™i înjură, aruncă vreo piatră, vreun băț, face liniÈ™te pe câțiva metri pătraÈ›i. CoÈ™tei a ajuns la Vulcanizare È™i îi vorbeÈ™te despre brățara cu scarabeu giganticului său prieten. Vivianei îi place acest foarte matinal moment canin al cartierului, când după profunzimea ecourilor poÈ›i estima dimensiunea zonei locuite. E o demonstraÈ›ie de vitalitate, un imn soarelui, câinele însuÈ™indu-È™i la oraÈ™ această meserie a cocoÈ™ului. Ea are ureche muzicală È™i deosebeÈ™te sunete până la vilă la tovarășa CocuÈ›a cea urâtă, bătându-i inima când latră lupii Corbu È™i Șarona, rottweilerul Rott È™i pitbullul Pit. Dacă scoÈ›i capul la aer rece È™i curat, spre containerele răcite È™i înrourate, constaÈ›i că marea utrenie canină a trezit o bună parte din blocuri. Da, se aud din toate direcÈ›iile rezervoarele closetelor râgâind. Urmează încă vreo oră de somn dulce, sau mai multe, după cum are serviciul sau naveta fiecare. De astă dată, Vivi nu mai poate s-adoarmă. Se tot uită cu jale la brățara de la mă-sa È™i imaginează tot felul de variante de a o repara. DeÈ™i poetă ce-È™i semnează Tahoma, eventual Lucida Tahoma, versurile totdeauna lirice È™i niciodată filologice, micuÈ›a nepoÈ›ică a lui tanti Cici este suficient de inteligentă încât să ia în considerare È™i cazul în care s-ar duce cu toată impertinenÈ›a chiar la atelierul de yale, sa-l roage pe Sumotaru să-i dreagă ce-a stricat, dar îi e ruÈ™ine. Ea nu se îndoieÈ™te nicio clipă că bruta care a speriat-o atât de tare este totuÈ™i deplin stăpână pe meseria practicată. Ea este convinsă că acele degete grase È™i cumplit de puternice pot acÈ›iona È™i cu mare gingășie, realizând operaÈ›ii deosebit de delicate, cum ar fi schimbarea bateriei la un ceas, înlocuirea curelei la un casetofon sau lărgirea ireversibilă a duzelor la un aragaz care funcÈ›ionează în condiÈ›ii de presiune scăzută. ÃŽn camera mare, tanti Cici doarme. Nu a mers la baie, deci n-au trezit-o câinii când au ieÈ™it pe platou la apelul matinal. Tanti Cici sforăie uÈ™urel, iritând urechea de posibilă melomană a nepoatei. Vivi a luat cu ea o sacoșă de polietilenă, albă pe dinăuntru, iar pe dinafară zugrăvită pe ambele feÈ›e cu aceeaÈ™i stampă color, fotografia unui adorabil pisic de prin Turcia, pus să-È™i scoată sfidător capul dintr-un colaj de floricele albe cu miez portocaliu, asemănătoare margaretelor care cresc din belÈ™ug pe versanÈ›ii însoriÈ›i ai munÈ›ilor noÈ™tri CarpaÈ›i. Cum adică? Dacă n-am cârje, or să-È™i bată joc de mine toÈ›i hoÈ›omanii È™i or să mă înÈ™ele la preÈ›? Fiindcă îmi este scrisă nu È™tiu ce cretină candoare pe frunte? Măi, să fie! Chiar dacă fac versuri lirice È™i le semnez Tahoma, eu îmi păzesc gândirea să fie mereu lucidă! Și nu rămân nimănui datoare! Cine face vrăji în contra mea, se va pomeni că i se întorc înapoi: God is Dog È™i Dog is God, măi, măi... Vai, mătuÈ™ico-mătuÈ™ico, ce bună eÈ™ti matale cu mine! Cum te zbaÈ›i tu să mă protejezi, să am cât mai mult timp de învățat, doar-doar oi trece cu zece È™i examenul ăsta! Iar eu stau È™i ascult ca nesimÈ›ita toate prostiile, mă È›in de poezie È™i nu observ ce eforturi faci!... Brava mea mătuÈ™ică! Agitând punga cu pisoiul È™i gândind să cumpere niÈ™te savarine care plac aÈ™a de mult mătuÈ™ii Cici, Vivian nu scăpă din vedere, în drumul ei spre piață faptul că la gunoi parcase cineva o căruță pe roÈ›i de maÈ™ină din care coborâseră vreo È™apte-opt copii de ambele sexe. Fata se opri È™i privi cu încântare cum micii lucrători sar în containere fără nicio reÈ›inere dinaintea duhorii de sconcs turbat sau zumzetului pe bună dreptate supărat al muÈ™telor. Al muÈ™telor aparÈ›inând la cel puÈ›in două specii, cam ca măslinele: unele erau negre, grase È™i leneÈ™e, altele verzi, sclipitoare È™i agile. Vivi izbucni în râs, gândind cele două containere ca pe un parlament bicameral în care se confruntă oratori negri È™i oratori verzi, reprezentând interese din întreg cartierul. Prichindeii se cufundaseră până la brâu în locul de muncă, extrăgeau È™i adunau în saci soioÈ™i, pe categorii, sticle, cârpe, metale, material plastic. Pe lângă brichete È™i baterii, mai găseau È™i câte un picior de păpușă sau altă jucărie. De asemenea, ei aduceau cu multă măiestrie de la volum mare la volum mic cutiile de carton binemirositoare aduse aici, la sfârÈ™itul zilei de vânzare, de lucrătoarele de la Complex. Ce copii vrednici, ce băieÈ›i drăguÈ›i, ce fetiÈ›e minunate!... Oare ar accepta mătuÈ™ica să adoptăm unul? se întreba Vivi trăgând cu coada ochiului spre chioÈ™cul circular al lui MoÈ™ Marlett, unde căruÈ›aÈ™ul È™i căruÈ›aÈ™a se răcoreau cu bere de la dozator sub poiată, prevestind o zi caniculară, dar se tratau È™i cu vin de culoare roÈ™ie, intelectual, ieftin. Nu, nu, nu. MătuÈ™ica n-ar accepta niciodată aÈ™a ceva, o adopÈ›ie. Sau cel puÈ›in atâta vreme cât sunt frumoasă, cât mai atrag, fie È™i pe un CoÈ™tei sau pe un Sumotaru. Gândim cam la fel. De ce nu ne-am îngădui să visăm un prunc chiar al nostru? Și, zâmbind interior, Vivian își aruncă pletele ondulate puÈ›in în sus, potrivindu-le mai bine pe umeri, încât domnul Garamond de la trei, rămase pentru a treizecea sau a patruzecea oară surprins de cât de bine seamănă colocatara aceasta a sa cu solista sa de muzică uÈ™oară preferată în floarea vârstei, aÈ™a cum o văzuse el cândva cu soÈ›ia sa, ascultând-o È™i bisând-o la un spectacol de varietăți, când demult-demult își mai puteau permite asemenea ieÈ™iri È™i, desigur, mai trăia È™i CeauÈ™escu. Ce emoÈ›ie memorială: să simÈ›i, ca adult, ce ca mucos prost n-ai avut discernământ. Că există bogăție! Și ce poate achiziÈ›iona cine beneficiază de noroc. Norocul e cum È™i-l face omul. Iar azi, banii se fac din publicitate. Dacă nimereÈ™ti cu mobilul un instantaneu senzaÈ›ional È™i vinzi imaginea unei agenÈ›ii de publicitate mondială, atunci eÈ™ti un om făcut, PantiuÈ™a! Cu pălăria de paie prăfuite È™i putrede căzută pe ceafă, cu ochelarii mult înălÈ›aÈ›i pe nasu-i cârn È™i roÈ™u, domnul Garamond tocmai explica unor țărănci fermiere din DragomireÈ™ti, DomneÈ™ti sau DobroieÈ™ti, care vindeau lăptuci, ridichi de lună, cimbru uscat È™i legături de ceapă verde, cum că România are È™anse reduse de a intra în NATO în primul val. Interlocutoarele sale râdeau foarte tare, arătând danturi luminate de argintiul punÈ›ilor de viplă, È™i păreau a imagina pe acest NATO ca pe un litoral cu mai multe valuri în care sirenele se hârjonesc cu vârcolacii. Nu erau deloc impresionate de mobilul, aruncat de fii-su Pentelei din Italia, dar recondiÈ›ionat de un expert, cu care sculă flecarul ăsta putea să le fotografieze, transmițând imaginea direct pe un PC de acasă, reÈ›eaua celulară fiind a generalului Vasea, iar scopul ei, monitorizarea bunăstării celor 4 câini ai săi, doi lupi, botezaÈ›i Corbu È™i Șarona, un pitbull – Pit È™i un rottweiler, desigur Rott, când mai pleca departe cu tovarășa CocuÈ›a. ÃŽn orice caz, țărăncile îi dădeau dreptate anticipat domnului Garamond, fiindcă îl cunoÈ™teau de ani de zile È™i se convinseseră că are opinii sănătoase. ÃŽntr-adevăr, ideea care trecea ca un fir roÈ™u prin orice opinie politică, socială, economică sau culturală a dumnealui era că România nu poate să iasă din rahat decât pe o singură cale. Și anume: să se conserve ce a fost bun È™i merituos în cei patruzeci È™i cinci de ani de comunism, la care să se adauge tot ce este bun È™i valoros în NATO, dar să se adapteze potrivit condiÈ›iilor noastre concrete, tot ce se aduce din experienÈ›a altor țări. Și e drept că o asemenea teză, oricât de tâmpit sau de tâmpită ai fi, nu poate fi respinsă în forul său interior decât de cineva slab la capitolul patriotism. – Ce e, ViviÈ™or, cu tine prin piață? rămase cu gura căscată sincer vecinul. E cumva bolnăvioară madam Vidman? – Nu, tuÈ™ica nu are nimica, se îmbujoră la față fata, fiindcă țărăncile se uitau la ea ca niÈ™te examinatori la un concurs de misse. N-are nici pe dracu! Am vrut doar să-i fac o surpriză È™i să învăț, totodată, È™i eu cum se execută corect operaÈ›ia asta de rutină, a shoppingului la noi în cartier. – OperaÈ›ie?! se făcu că se miră dl Garamond. Brusc scoase de la spate, din portstaÈ›ia de la centură, telefonul celular pe care i-l bricolase generalul Vasea susÈ›inând că are performanÈ›e similare cu ăla folosit la 11 iunie 1997 de inventatorul Philippe Kahn, când a transmis wireless poze cu fii-sa nou-născută, pentru întâia oară în istoria omenirii. – Numai că m-am încurcat deja, mărturisi ea, jenată, în timp ce fotograful tot ridica în sus antena telescopică a staÈ›iei, trăgând cliÈ™eu după cliÈ™eu. Eu nu mai înÈ›eleg nimica, domnu’ Garamond! Tanti Cici susÈ›ine că ea ia brânză dulce, smântână È™i lapte nefiert în megasticlă de doi litri doar de la o anumită femeie de încredere, fiindcă altfel brânza e acră, smântâna subÈ›ire È™i făinoasă, iar laptele, de vechi È™i spălătură cu detergenÈ›i ce este, se brânzeÈ™te imediat ce-l pui la foc! Ca să nu mai vorbesc că poate mirosi urât, a balegă, a oală nespălată sau a nu È™tiu ce buruieni nepermise în hrana vacii... – Nu există femei de încredere! îl luă gura pe dinainte pe fostul vânzător de cupoane, retrăgând antena. Și începu să lălăie, gesticulând de te umfla râsul numai privindu-l de la distanță: Te vorbeÈ™te-n față bine/ Și-n spate loveÈ™te-n tine! – Or eu, tresări puternic Tahoma auzind versuri, nu o cunosc pe acea femeie. De la DragomireÈ™ti, DobroieÈ™ti sau Dărăști, am uitat, domnule, È™i mi-e jenă... Nu pot să merg pe la fiecare în piață È™i să întreb: de la dumneata ia dimineaÈ›a lapte baba aia care umblă-n cârje fiindcă È™i-a pierdut laba piciorului drept când a fost cu demâncare la Televiziune? – Lasă, lasă, fetiÈ›a mea, nu mai plânge, nu te întrista, fătucă dragă, deveni amabil domnul Garamond, vino cu mine înapoi È™i îți jur c-o să-È›i prezint un țăran de încredere, om în etate, serios, peste tâmplele căruia s-a aÈ™ternut floarea de cireÈ™ a anilor È™i care a lucrat la o fermă de vaci a partidului. A Partidului! El face un lapte aÈ™a de bun, de delicios È™i uÈ™or de digerat, încât garantez că o să te lingi pe bot după ce-l vei gusta, È™i dumneata, È™i preastimata mătuÈ™ică, al cărei preaplecat servitor mă aflu. Astfel o agrăi vecinul È™i o conduse pe Vivian spre un individ negricios È™i mic de statură, neras, limitat sus de o pălărie antebelică, iar jos de niÈ™te adidaÈ™i rupÈ›i dar purtabili încă. ÃŽntre cei doi se aprinse o vie controversă, numai nu se muÈ™cară, de la oportunitatea semnării acum a unui tratat capitulard cu Ucraina. – ÃŽn orice epocă È™i sub orice regim, se jelui domnul Garamond, am avut întotdeauna trădători mai mari sau mai mici, după cum îl È›ineau puterile pe fiecare. Dar ca ăștia care au venit acuma, n-am avut È™i nici nu vom mai avea, cred eu, vreodată, fiindcă s-a dat tot ce era rentabil să se dea. O fi fost el CeauÈ™escu, săracul, cum o fi fost, trădător, dar teritorii româneÈ™ti n-am auzit să înstrăineze vreodată! Oricâte presiuni ar exercita asupra noastră CIA, KGB-ul È™i Mossadul, noi nu trebuie să semnăm nimic înainte de a ne asigura că până È™i ultimul extremist ucrainean, fost bolÈ™evic, fost securist de-al lor sau fost ideolog, nu recunoaÈ™te într-o declaraÈ›ie oficială la O.N.U. că în componenÈ›a tânărului stat ucrainean au intrat regiuni care nu i-au aparÈ›inut niciodată È™i pe care numai o slăbiciune economică È™i militară pasageră, explicabilă prin dispariÈ›ia CAER-ului È™i a Tratatului de la VarÈ™ovia, ne împiedică pe noi, pe români, a intra peste ei È™i a ni le relua cum au făcut masele populare în 1918! – Care mase populare, dom’ le? se mira interlocutorul de sub pălăria interbelică. Care mase?... Tarabe poate! Vivian surâse înÈ›elegător, fiindcă a urmărit È™i ea aseară convorbirea dintre un moderator, un analist politic È™i consilierul pe probleme de istorie al acestuia, a înÈ›eles È™i ea, ca toată lumea care s-a uitat, că România nu face bine ce face È™i că actualii guvernanÈ›i vor plăti scump pentru că n-au ascultat de bunii lor sfătuitori, că să se asigure durabil È™i sustenabil o reconciliere istorică te tip franco-german, dar în rest problemele n-o interesau, nu erau teritoriile ei, se È™i mira cum pot pensionarii să se ambaleze atâta când oricum sunt foarte multe persoane È™i personalități plătite tocmai pentru a se gândi la toate aceste probleme spinoase, unii întorcându-le pe o parte È™i alÈ›ii pe cealaltă. Nu politica ne face fericiÈ›i, ci poezia, era textul ei preferat în care învelea cartonul cu savarine. Ea părea fericită că rezolvase cu laptele, care atârna greu în punga cu pisică. Restul n-o mai interesa. Ce mai avea de cumpărat în acest matinal periplu prin È›ară era chestiune de rutină È™i oricum neimplicând prea mari riscuri de a fi certată sau, mai rău, luată la miÈ™to de babă. De la o doamnă cu ochi albaÈ™tri ca floarea inului È™i cu broboadă roÈ™ie cu bulinuÈ›e albe, fata a cumpărat pe mai nimica un snop de È™tevie, cam bătrână după verdele întunecat al lungii sale frunze. De la niÈ™te adolescenÈ›i È›igani angajaÈ›i de fermierii români pentru a le vinde produsele, a ales trei legături de salată udă È™i proaspătă. Nici aceÈ™ti vânzători nu i-au cerut prea mult pe marfă. Ei au întrebat-o râzând sclipitor ca niÈ™te cântăreÈ›i de pe MTV, cu ce marcă de È™ampon se spală ea la păr de este aÈ™a de lung È™i de ondulat È™i total lipsit de mătreață. A izbucnit È™i ea în râsul ei sănătos È™i tânăr, plin de vitalitate: – Cu È™ampon de-al nostru românesc, de urzică, fiindcă tanti Cici susÈ›ine că materia primă este prea ieftină ca să-È™i mai bată capul cineva s-o falsifice cu cine È™tie ce chimicale. BăieÈ›ii au răspuns râzând la fel de sănătos È™i de tânăr, liderul lor i-a recomandat ceva mai eficient È™i decât È™amponul verde de urzică, È™i anume frunza de nuc naturală, oferindu-se să-i furnizeze personal acest produs, la comandă, dacă mai trece pe la ei prin piață. – Să mă mai gândesc, a răspuns enigmatic Vivi. Am reÈ›inut această ofertă a voastră, băieÈ›i, È™i vă sunt sincer recunoscătoare pentru ea. Data viitoare am să vin pe la voi È™i cu o poezie despre efemerele flori de nuc, să crape toată critica filologică de necaz! Soarele, deÈ™i răsărise puÈ›in, se chinuia să mai răsară o dată, adică să urce deasupra stratului de mâzgă aurie cu care îl întâmpinase respiraÈ›ia orășenilor, a câinilor È™i a diferitelor categorii de autovehicule. O adiere mângâia tandru vârfurile plopilor. GuguÈ™tiucii se întreceau în cântec È™i, dintr-un balcon de cetățeni pescari, deÈ›inut într-o colivie la vedere, se auzea un pitpalac nostalgic È™i răsunător, capturat într-o lungă aÈ™teptare cu undiÈ›a lângă un canal de irigaÈ›ie, plin de apă È™i de peÈ™ti de râu datorită unei inundaÈ›ii, dar care nu muÈ™cau la viermuÈ™i fiind manipulaÈ›i genetic. CoÈ™tei È™i Sumotaru vorbeau È™i fumau pe trepte la Vulcanizare în aÈ™teptarea clientelei, care ar fi putut fi bogată dacă se confirma previziunea sateliÈ›ilor meteorologici privind temperatura înaltă È™i pe alocuri caniculară, muind cauciucul, favorizând penetraÈ›ia unor obiecte ascuÈ›ite È™i chiar exploziile pur È™i simplu. Pe trotuar, la vreo zece metri de ei, trecu frumoasa Vivian, planturoasă, bogată în carne, rubensiană slăbind până la standardul femeii de treizeci de ani a lui Balzac, totuÈ™i fecioară abia azvârlită de pe băncile liceului direct în lupta vieÈ›ii. Ei nu se hotărâseră încă asupra strategiei optime. Era limpede doar faptul că violenÈ›a e contraproductivă. CoÈ™tei susÈ›inea că trebuie cerute scuze civilizate, reparată brățara È™i apoi alte obiecte casnice, È™i pe urmă om mai vedea. Sumotaru mergea însă de-a dreptul la È›intă: el considera că ferestrele de la parter rămânând deschise datorită caniculei, s-ar putea folosi o sârmă lungă È™i o cârpă îmbibată cu formol sau cu ce dracu te adoarme, trebuie întrebat care È™tie. Apoi scoÈ›i grilajul, ceea ce la muÈ™chii mei e ca È™i cum È›i-ai aprinde bricheta, È™i poÈ›i apoi să regulezi fără prea mari complicaÈ›ii È™i pe gagică, chit că-È™i semnează poeziile Tahoma Lucida, È™i pe doamna plutonieră, care i le critică de le desfiinÈ›ează, socotind prioritate absolută nu lirismul, ci examenele. Necunoscătoare de bărbat, oricum neîndrăznind să-È™i închipuie ce gândeau demonii care îi stricaseră brățara de la mama ei, frumoasa poetă lirică Tahoma Lucida Viviana le făcu în treacăt, zâmbitoare, un fluturat semn cu mâna, nu chiar ridicată în sus, dar suficient de clar miÈ™cată încât gestul să fie reperat È™i să cauzeze o seamă de gânduri sumbre, rău prevestitoare. CoÈ™tei se gândi că cineva, poate chiar baba, îl observase la geamul fetei. Jenat, el își lăsă capul în jos, înroÈ™indu-se. Sumotaru începu să gâfâie greu de emoÈ›ie, fiindcă dimensiunile sale impresionante intimidau tineretul feminin È™i numai pe căi foarte întortocheate ajungea el la relaÈ›ii paÈ™nice cu sexul opus. NaturaleÈ›ea cu care îl aborda vedeta îl buimăcea complet, nu prea mai È™tia de unde s-o apuce. MicuÈ›a Vivi uitase că, pe lângă lapte, È™tevie È™i lăptuci, mai are de luat de la Pâine o franzelă. Nu se mai întoarse în piață, ca să nu-i pară lui CoÈ™tei că se plimbă cu tâlc prin dreptul Vulcanizării. Hotărî să cumpere una de la chioÈ™cul dintre blocuri, un fel de borcan, mic dar aprovizionat, al lui MoÈ™ Marlett, chit că o da niÈ›eluÈ™ mai scump È™i mai veche. Avu însă noroc: pâinea moÈ™ului era caldă, aÈ™a că fata își permise să ia două. De poftă È™i de mirosul dulce È™i patriarhal ce i s-ar fi potrivit ei înseÈ™i, fata începu să ciupească È™i să molfăie încet, bătrâneÈ™te. CăruÈ›a cu scotocitorii în gunoi plecase, lăsând în urmă duhnitura de vin ieftin, intelectual. La containere era liniÈ™te. Și la cele mari trapezoidale deschise, È™i la cele mici, cu capac veÈ™nic È›inut ridicat de adoratoarele de câini. Sprijinit cu mânuÈ›ele pe buza unuia din tablă galvanizată È™i privind în gol, stătea gânditor doar un zăvod gras ca un poloboc, cu picioare ridicol de scurte, poreclit de prichindeii dintre blocuri Sumotaru, fiindcă semăna cu un băiat gras, tot Sumotaru, de la noi de la Vulcanizare. God is Dog. Un nor pribeag tocmai întunecă vremelnic soarele natural, fără de care viaÈ›a pe planeta noastră se zice că n-ar fi cu putință. Pitpalacul din colivia la vedere scoate sunete mai jalnice, cărora guguÈ™tiucii le răspund cu glas jos È™i înfundat de fagot funebru. O doamnă cățea în călduri ni se va arăta de după colÈ›ul blocului, remorcând un ciorchine de dulăi de diferite foste rase È™i de diferite actuale dimensiuni. Ea este calmă È™i demnă, conÈ™tientă de responsabilitățile de mămică pe care È™i le asumă, de greutățile care vor veni, căci nu e uÈ™or cu cei mici nici femeilor cu salariu în ziua de azi, dar celor fără, ce supravieÈ›uiesc cum or fi È™tiind numai ele, de pe o zi pe alta! Ei sunt surescitaÈ›i, furioÈ™i că sunt purtaÈ›i pe drumuri fără niciun folos, de mai multe ore bune. Vivian recunoaÈ™te cu bucurie printre ei pe domnul Mitică, zis È™i Măturici, câinele blocului ei, poreclit aÈ™a datorită cozii sale stufoase È™i grele, pe care când o miÈ™că în semn de salut, literalmente mătură cu ea cimentul. Iar pe doamna cățea Cala o cunoaÈ™te bine mătuÈ™ica. A războtezat-o cu un cuvânt de modă nouă, ale cărui virtuÈ›i semantice, poate lirice, nici c-o frământă pe nepoată: Purisanca. Prescurtat: Puri. Cum îi zicea Ionela odinioară lui Puricilă al ei! ViviÈ™or a văzut cu ochiÈ™orii ei cum, la nunta ei de la gunoaie È™i de sub trandafiri, la umbra zidului de lemn câinesc, Cala ce albă, când a vrut să se urce pe ea un zăvod poreclit de copii Handi, adică Handicapatu, sau Trepiedul, că l-au lăsat în trei picioare fiind rău Rott È™i cu Pit ai lui unchiu’ Vasea, ea s-a miÈ™cat înainte mârâind, a țâșnit de-acolo, scuturându-È™i scârbită blana, È™i s-a repezit să-l lingă pe obraz pe mult mai tânărul CoÈ™tei, chit că era È™i ceacâr, È™i saÈ™iu, È™i cam chior de-a binelea, dar simÈ›itor È™i săritor, de un curaj dement È™i nobil, vulcanic nu roturier. – Purisanca dracului! a oftat atunci madam Vidman, renunțând zâmbind să-i mai explice lamarckistei Cala că de la Handi nu se poate alege cu puiuÈ›i È™chiopi, dar de la Ceacâru se poate trezi cu ei chiori. – Ce e aia purisancă, mătuÈ™ică? s-a interesat fetiÈ›a. – Ei, ce-È›i trebuie să le È™tii pe toate?... Purisanca e un fel de babă mai aÈ™a, deÈ™ucheată, o babă mai tânără. Cum ar alinta poetul Balzac pe una peste treizeci-patruzeci trecută, dar de pe la noi din cartier, profilată pe băieÈ›i foarte tineri, ca ăia de la Vulcanizare. Cala abia începe, a avut de la cine să înveÈ›e, de la leneÈ™a aia de Sarama, căreia nu degeaba i-am dat acest romantic nume indian, românizat de copii în Sarmaua, că prea s-a îngrășat de când cu ecomila asta! Lui Vivi îi vine să È™i râdă: pentru o clipă avu în memorie, de când era mică, imaginea unor domni respectabili, exasperaÈ›i la o coadă la un fel de cafea numită nechezol, vânzătoarea de la Complex, deÈ™i băgase, rămânând enigmatică sau neÈ™tiind nici ea cum sună dispoziÈ›iile, dacă se dă sau nu se dă, iar ei având totuÈ™i bănuieli sumbre că se dă pe la spate, unde domnul Garamond forma deja o altă coadă, la care a oprit È™i pe madam Vidman cu fetiÈ›a. Și au apucat toÈ›i, să-i dea Dumnezeu sănătate, că mult l-au mai pomenit pe urmă ele două! Precum încetineÈ™te o maÈ™ină de formula unu dinaintea unei È™icane, de îndată ce o reperă pe ViviÈ™or aÈ™a făcu È™i cățeaua galbenă, învechită, Cala, modificându-È™i în unghi drept traiectoria, pentru a se lipi de zidul jegos al blocului È™i a-È™i scărpina de el, prin frecare intensă È™i aplecarea indecentă a capului, greabănul pe partea din stânga. Precum bodyguarzii, după ce au oprit limuzinele negre È™i stăpânul potriveÈ™te la nesfârÈ™it panglicile la coroană la monument, pentru presă, iar ei se îndreaptă cu paÈ™i amenințători È™i priviri fixe spre adunătura de gură-cască, tot aÈ™a È™i dulăii nuntaÈ™i, lăsând mireasa să-È™i facă treaba la zid, se îndreptară spre Vivian, cu Măturici în frunte, însă nu disuasiv ca de protecÈ›ie, ci cu vădite porniri agresive, care reieÈ™eau din lătratul exagerat de furios, nepoliticos de le săreau stropi diamantini odată cu aerul din plămâni. – MarÈ™!... MarÈ™! È›ipă fata, instinctiv dar voios È™i, crezând că le e foame, le azvârli pâinea ciupită, de care haita se feri însă ca de o piatră, înteÈ›indu-È™i lătrătura È™i apropiindu-se È™i mai mult de apetisantele ei picioare, încălÈ›ate cu niÈ™te săndăluÈ›e roÈ™ii cu botul decupat de se vedeau inofensive unghii ojate sidefiu, nu canini incisivi, încât n-aveai de ce să te temi È™i să te dai înapoi, oricât de javră ai fi fost. – MarÈ™!... MarÈ™ de-aici! Auuu! È›ipă încă o dată micuÈ›a Vivi când aproape că-i atinse genunchii o jigodie cenuÈ™ie, cu un ochi albastru ca privirea colegului CoÈ™tei È™i cu unul alb ca faianÈ›a de la baie. Poc!... Plici! dădu ea în el cu punga în care se aflau laptele, È™tevia È™i cele trei legături de salată, în loc să se lase mirosită ca-ntr-o editură. Buimăcită, fiara dădu înapoi È™i se retrase lateral, în timp ce creierul năuc al studentei se întreba, în mod cât se poate de intelectual È™i de nepotrivit bătăliei necruțătoare care e lupta pentru existență, dacă despre o persoană cu ochii de culori diferite se zice corect, cum? Că e împăliÈ™ată, saÈ™ie sau ciacâră? Iar urmarea acestui scurt moment de retragere din teroarea prezentului, care de fapt este una a istoriei înseÈ™i, fu că dulăii, văzând pisoiul cel turcesc de pe pungă că părăsea hoÈ›eÈ™te floricelele albe cu miez galben, asemănătoare margaretelor de pe la noi, agresându-i cu înălÈ›imea lui aparentă ca de cotoi, au răspuns la miorlăita violență cu È™i mai mare violență, înfigându-È™i bine colÈ›ii în el, făcând punga harcea-parcea, tocând È™tevia È™i salata, slobozind pe asfalt ca pe o torpilă albă megasticla de plastic cea umplută cu lapte de vacă. – Auuu!.. MarÈ™! MarÈ™ de-aici! Ajutooor! a strigat iar, văzându-se tâlhărită, micuÈ›a Vivi din tot Universul, scăpând din mâini È™i cea de-a doua pâine. Și atunci au apărut dinspre Complex, în fuga mare, ca un comando de-al poliÈ›iei de vecinătate, alde CoÈ™tei, Sumotaru È™i, mai târziu puÈ›in, domnul Garamond. Totodată, s-a deschis un geam binecunoscut la coteÈ›ul doamnei Vidman, care în persoană hămăia È™i ea răguÈ™it ceva sfaturi Vivianei, cum că să se aplece, să ia de jos o piatră È™i să ochească să dea cu ea în ăla cenuÈ™iul, care e liderul grupului! Prea târziu. Fata plângea deja sfâșietor, iar dinspre gleznă È™i de pe fluierul delicatului ei picioruÈ™ stâng curgeau È™iroaie subÈ›iri de sânge rubiniu. – Mama... Mama, azi-noapte... Vai! Vai, ce nenorocire!... Ce nenorocire! bolborosea printre sughiÈ›uri Vivian, în timp ce, la fereastră, madam Vidman, dându-È™i seama È™i ea că ireparabilul s-a produs, se apucase cu mâinile de cap într-un gest tragic grec de disperare mută È™i fără leac. – Care din ei ai muÈ™cat? întrebă tunător CoÈ™tei, odată ajuns la locul faptei. Fără a mai aÈ™tepta răspuns, el culese de pe jos pietre È™i pietricele È™i recipiente de plastic È™i È›inti în câini la întâmplare. Ei mârâiră încă, supăraÈ›i, sparseră totuÈ™i gaÈ™ca È™i se răspândiră în toate direcÈ›iile, dând din cozi cu o veselie din care nu reieÈ™ea deloc că regretă vreunul fapta! – Care ai muÈ™cat, mă? puse el încă o dată această întrebare primordială în terapia antirabică. RuÈ™ine să vă fie, mă!... Ce ruÈ™ine! – Ãla ciacâru, cenuÈ™i-uuu! mărturisi printre lacrimi micuÈ›a Vivi. Fir-ar ai dracului cu cine le dă de mâncare È™i-i hrăneÈ™te fără să-i ia acasă! adăugă ea, bătând puÈ›in din picior È™i făcându-l să înghită în sec pe domnul Garamond, aflat în culpă. El asista deoparte visător, dar răspunse demn, aproape mârâind: – Ai mei stau amândoi doar sub maÈ™ină, domniÈ™oară, È™i nu atacă niciodată pe nimeni! Cât despre luatul acasă, e ilogic. Trebuie să ajuÈ›i orice ființă aflată în nevoie, asta e ecomila! Iar cine ajută un cerÈ™etor nespălat È™i beÈ›iv, un aurolac în criză sau un boschetar ofticos, sau chiar un popă dintr-o parohie zgârcită, nu e obligat să-l ia È™i acasă, cum nici eu, care te ajut pe tine nu cred că e bine să te duc sus, la mine în coteÈ›, fiindcă nici nu È™tiu dac-a apucat să plece, Ionela mea la servici! Totodată, el luă cu deosebită grijă de pe jos pâinile È™i laptele, arătând că deplânge macularea simbolurilor lor ca alimente sacre. – Lasă-le-acolo! Aruncă-le la gunoi! Lasă-le! Nu mai am nevoie de ele!!! È›ipă isteric fata, care È›inea totuÈ™i în mână, în virtutea inerÈ›iei, punga sfâșiată în care snopul de È™tevie È™i salata abia se mai È›ineau ca printr-un miracol. – De ce?... Da’ nu... mormăi încurcat È™i Sumotaru, È™tergând de colb cu mâneca sticla de lapte. Ãsta n-are absolut nimica, preciză el cu vocea sa subÈ›ire È™i mămoasă, iar pâinea o treci puÈ›in prin flacăra de la aragaz È™i se dezinfectează de toÈ›i microbii, indiferent dac-au pus câinii botul pe coajă!... Prin câte mâini poposeÈ™te ea, chiar că n-are nicio importanță, domniÈ™oară, dacă a căzut puÈ›in pe jos. E păcat de Dumnezeu, că e chipul Domnului nostru Iisus, pâinea, ca să-È›i baÈ›i joc de ea È™i s-o arunci. Altul poate se uită È™i n-are... Iar tu o dai tot la câinii care te-au muÈ™cat! – Vai, ce nenorocire! Vai, vai, vai ce mai nenorocire s-a întâmplat! mai aminti o dată de tragedia ei, cu gravitate de sibilă, bătrâna gardiană la fereastră È™i dispăru brusc, deschizând uÈ™a, să întâmpine pe micuÈ›a È™i nefericita Vivi, care venea È™chiopătând È™i remorcând după ea un ciorchine lung de bărbaÈ›i de diferite vârste È™i dimensiuni, celor doi foÈ™ti colegi ai ei È™i vecinului de la al treilea etaj, adăugându-li-se între timp È™i alÈ›ii, care toÈ›i vociferau împotriva înmulÈ›irii debordante a câinilor fără stăpân, însă neputându-se constitui toÈ›i locatarii în haită n-avea nicio cățea din cartier a se teme de măsuri concrete contra puiuÈ›ilor ei, care de fapt nu muÈ™caseră pe nimeni! |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy