agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2915 .



Despre iubire
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [magique ]

2012-10-24  | [This text should be read in romana]    | 



Mă întrebi ce e dragostea. Nu cred că pot să-ți dau un răspuns sau, cel puțin, nu-ți pot da un răspuns din cele la care te aștepți tu. Sunt multe genuri de răspunsuri la întrebarea asta. Sunt răspunsuri clasice, de genul că simți nevoia de a oferi totul celuilalt, sau că nu mai poți trăi decît prin și pentru el, etc. Nu o să-ți dau astfel de răspunsuri pentru că nu cred în ele și nu vreau să te mint. Relația noastră, ce urît sună cuvîntul ăsta, a fost bazată pe sinceritate și nu vreau să schimb asta acum. Prefer să nu răspund la întrebarea asta, așa cum nu aș vrea să răspund nici la următoarea întrebare pe care ai vrea să mi-o pui și anume dacă te iubesc. Sunt lucruri atît de complicate și la care ți se cere să dai un răspuns simplu în trei sau patru cuvinte. Așa cum ți-ar cere cineva să descrii un cristal în cîteva cuvinte. Nu se poate face asta. Există însă și pericolul ca explicațiile mele, prea lungi, prea vagi, prea nehotărîte, să te plictisească, să nu ai răbdarea de a mă asculta pînă la sfîrșit. Se poate întîmpla asta, sunt conștient de acest lucru, dar îmi asum acest risc, în locul aceluia de a da un răspuns nesincer și nereal la întrebările pe care mi le pui.
O să încerc să-ți spun povestea de dragoste a unui prieten al meu. Toate cîte ți le povestesc s-au petrecut demult, pe vremea cînd noi eram doar niște adolescenți. Din cauza acestei depărtări mari în timp, astăzi privesc unele lucruri altfel, le găsesc astăzi o altă semnificație decît atunci și poate că tot ceea ce-ți voi povesti nici măcar nu s-a întîmplat așa cum îmi amintesc eu acum, sau poate că nu s-au petrecut deloc și doar imaginația mea a creat niște întîmplări pe care apoi le-a memorat, ca și cînd ar fi fost fapte reale pe care le-am trăit. Dar asta are mai puțină împortanță. În definitiv, sunt la fel de credibile întîmplările pe care chiar tu le-ai trăit, ca și acelea pe care, de exemplu, le-ai citit în cartea de istorie și care s-au petrecut cu multe sute sau mii de ani înainte ca tu să te fi născut. Și chiar dacă vorbim de o întîmplare pe care ai trăit-o. O să mă întorc din nou la forma cristalului, căci tot ca el, întîmplarea, oricît de banală ar fi, ca și cristalul, va avea o mulțime de fețe, poate o infinitate, în funcție de cei ce se vor raporta la ea. Căci fiecare o va vedea în felul lui propriu, o va interpreta ca atare, la fel cum altii vor trece pe lîngă ea fără să o vadă, fără să o rețină, fără să existe pentru ei. La fel și întîmplarea pe care ți-o voi povesti a avut pentru mine o anumită semnificație pe care voi încerca să ți-o transmit și ție, așa cum, probabil, pentru alții a avut o cu totul altă semnificație sau, și mai rău, nu a existat deloc. Eu îți voi vorbi despre fațeta mea din acest cristal, despre lucirea care mie mi-a rămas întipărită în memorie, despre melancolia ei.
Așa cum am spus, este povestea unor adolescenți din altă vreme, dintr-o vreme îndepărtată în care oamenii încă mai aveau timp pentru a privi și a se privi. Să zicem că unul din adolescenți sunt eu, dar asta are puțină importanță, căci eroul povestirii mele este altcineva, unul din cei trei, un tînăr ca oricare altul de fapt. Căci nu avea nimic special în afara exuberanței pe care ți-o dă adolescența.
Locuiam într-unul din blocurile acelea cu foarte multe scări una lîngă alta și care se întind ca un sarpe monstruos în interiorul orașelor. Un șarpe nu doar foarte lung, dar și foarte înalt, căci blocul de care-ți vorbesc avea 10 etaje. Este un amănunt, dar un amănunt semnificativ, căci la etajul nouă exista o pasarelă care lega, prin interiorul blocului, scările între ele. Din exterior, scările blocului păreau unite, păreau una. Dar din interior, stînd pe acea pasarelă, vedeai locul unde ele se lipeau una de alta. Aveai senzația că te afli în burta unui pește imens așteptînd ori ca el să strănute și să te azvîrle violent afară, ori să înghită o mare cantitate de apă ce ar urma să umple tot golul și să te înnece. Nu exagerez deloc senzația pe care o aveai stînd pe acele pasarele, căci golul imens și întunecat ce se căsca sub îngusta bandă de beton pe care te aflai avea darul de a te micșora, strivindu-te pînă la neantizare, în timp ce în sus, deasupra capului, micul dreptunghi prin care se vedea cerul părea o gură ce urma din clipă în clipă să se închidă. În plus, trebuie să-ți spun că noi am vizitat aceste pasarele seara, după apusul soarelui, iar lumina slabă ce reușea să se strecoare în acest hău din interiorul blocurilor făcea ca lucrurile să nu mai aibă forme și contururi clare, liniile curbîndu-se nefiresc sau dispărînd fără nici o explicație logică.
Poate că o să sune ca o blasfemie, dar exact aceeași senzație am trăit-o, cu mult mai tîrziu, atunci cînd am intrat pentru prima oară într-o catedrală gotică. Aceeași senzație de strivire sau de lucru ce urmează a fi digerat în burta nesfîrșită a unei balene albastre. Tocmai din această cauză, cu toate că eram mereu în căutarea aventurii și căutam să descoperim mereu modalități noi de a explora, cu toate astea zic, pînă în seara aceea în care a început de fapt povestirea pe care ți-o spun acum, pînă atunci, foarte rar am mers pe aceste pasarele din burta blocurilor noastre. Pînă în seara aceea.
Nu știu de ce îți povestesc toate astea. Poate că vreau să mă explic, să îți arăt ție fața pe care am tot ascuns-o de ceilalți, fața nevăzută a sufletului meu, oricît de melodramatic ar suna asta, sau, poate că doar pentru mine povestesc, poate că tu te-i plictisit deja și, căscînd, ai renunțat să mă mai asculți, dar, cu toate astea, eu știu că trebuie să continui. E în mine o nevoie de a mă destăinui, o nevoie pe care nu reușesc să o satisfac cu adevărat. Căci eu nu am putut niciodată să mărturisesc exact ceea ce simt ci, în cel mai bun caz, sa sugerez, să... Nici acum nu pot să fiu direct, să spun în cîteva cuvinte totul, ci trebuie să-ți spun această poveste, povestea prietenului meu, să te las pe tine să înțelegi ca într-o șaradă sau într-o parabolă. E vorba probabil de o infirmitate a sufletului meu, o incapacitate de comunicare, o lipsă a încrederii. Căci, în ultimă instanță, despre asta cred că e vorba. De teama că ceilalți te vor judeca pentru ceea ce simți sau gîndești. În schimb așa, folosind acest tip de mărturisire–parabolă, fiecare poate înțelege ce vrea și, la o adică, tu poți spune că nu, ei au înțeles greșit, tu cu totul altceva voiai să spui. Îmi cer scuze, dar am obiceiul de a divaga, așa cum am făcut și acum. Dacă ai putea, ar fi foarte bine dacă ai încerca să mă oprești, să mă tragi de mînecă și să-mi spui să mă întorc la poveste.
Îți spuneam despre pasarela ce lega scările noastre, prin mijlocul blocului, suspendate la nivelul etajului 9. Și îți mai spuneam că foarte rar, pînă în acea seară, merseserăm pe acele benzi de beton mărginite de o foarte subțire balustradă de fier. Dar, într-o anume seară a adolescenței noastre, s-a întîmplat ceva special. În seara aceea tîrzie, în întunericul și liniștea de dinaintea nopții, o noapte uscată de iarnă, în acea seară a adolescenței noastre, tăcuți, furișîndu-ne și încercînd să nu facem zgomot, ca niște umbre ne-am strecurat prin ușile de la etajul nouă, pe pasarelă. Întîi pe prima pasarelă, cea care lega scara mea de următoarea, apoi pe cealaltă pasarelă, apoi pe cealaltă. Ne furișam ca niște hoți și cercetam cu mare atenție în jur, am mers pînă la ultima pasarelă iar apoi ne-am întors, am făcut acest drum de cîteva ori, fără să vorbim nimic între noi, suflînd doar aburul fierbinte în gerul nopții ce se apropia. Apoi, dintr-o dată, patrularea noastră s-a oprit. Brusc, inima a pornit a bate înebunită în căușul piepturilor noastre tinere, sîngele porni să alerge prin vene, transpirația ne inundă fruntea.
Trebuie să mă opresc puțin pentru a face niște precizări, căci nu ți-am spus deși este foarte important, că de acolo, de la înălțimea acelei pasarele, se mai putea vedea ceva. Căci acest tunel ce traversa marea gaură dreptunghiulară din mijlocul blocurilor era de fapt, un excelent punct de observație. Către această gaură interioră dădeau ferestrele de la băile apartamentelor din blocul nostru și, postat pe pasarelă, puteai vedea, aproape ca la cinematograf, ascuns în bezna nopții, tot interiorul luminat al băilor de la etajele 8, 9 și 10. De regulă, pe cele de la etajul 9 le evitam deoarece, fiind la același nivel, lumina lor trecea dincolo de micul pătrat al ferestrei și lumina pasarela, punînd astfel în pericol ascunzătoarea noastră.
Nu aș putea spune cum ne-am dat seama de noua valență a pasarelei. Poate că ne-a spus cineva, sau poate hormonii ce începeau să se frămînte în noi ne-au împins către ea. Oricum ar fi, în acea seară de decembrie, fără de veste, la una din ferestrele luminate de la etajul opt, am văzut un trup de femeie ce stătea tolănită în cada de baie. Probabil că se dezbrăcase și intrase în cadă în timpul în care noi patrulam, cercetînd fremătînd ferestrele de la celelalte pasarele, de la celelalte scări. Oricum ar fi, femeia era acolo, în fața ochilor noștri avizi, stătea cu ochii închiși în cada plină cu apă. Aburii se ridicau din cadă și poate din cauza lor, poate din cauza emoției care ne făcuse să ni se pară foarte cald în mijlocul lui decembrie, cert este că ochii nostri nu reușeau să distingă clar decît rozul pal al pielii femeii, părul ei negru revărsat deasupra apei și brațele ce zăceau leneșe pe marginea căzii.
Cam asta ar fi tot ceea ce-mi amintesc despre acea prima seara. La un moment dat s-a auzit o ușă trîntită, iar zgomotul acela brutal ne-a făcut să tresărim, să ne simțim ca niște hoți ce urmau să fie prinși în flagrant și într-un fel chiar așa eram. Sau, mai exact, așa puteam fi considerați. Căci noi jefuiam intimitatea acelor femei, le răpeam, fără ca ele să știe, clipele acelea în care ele se simțeau libere în singurătatea corpului lor ce plutea în apa fiebinte a căzii, le violam această libertate cu privirile noastre ce se lipeau de sticla aburită a geamului. În realitate însă, eu care știu exact cum stăteau lucrurile, aș putea depune mărturi că nu era chiar așa. În sensul în care noi nu știam și nici nu ne interesa cine era femeia pe care o priveam, singurul lucru care conta era corpul ei, corpul ei gol și ud, corpul ei peste care privirile noastre treceau mîngîindu-l așa cum îl mîngîia săpunul sau buretele de baie, îl săruta așa cum îl sărutau sărurile de baie, îl îmbrățișa așa cum îl îmbrățișa apa fierbinte din cadă. Identitatea femeii nu avea nici o importanță pentru noi. Era ca și cum ai răsfoi paginile unei reviste pentru adulți plimbîndu-ți privirea de-a lungul trupurilor goale ale femeilor ce pozează pe hîrtia lucioasă, fără să te intereseze numele sau identitatea lor. Mai mult chiar, nici nu aveam cum să ne dăm seama de identitatea femeii pe care o priveam tremurînd de emoție, căci niciunul din noi nu reușea să privească trupul întreg al femeii. În mod ciudat, privirile noastre se concentrau, ca sub efectul unor lentile convergente, doar asupra unor părți, doar asupra unor zone, e adevărat semnificative și simbolice. Ca să fiu mai explicit, eu unul vedeam doar fundul femeii din cadă, doar rotunjimea lui molatecă mă interesa, în timp ce unul din prietenii mei era concentrat asupra sexului acoperit de blănița părului pubian, iar celălalt era obsedat de sînii femeii, de globul și de moliciunea lor bănuită. În acest fel, noi vedeam trei femei diferite în aceeași persoană, secționînd cu bisturiul privirilor noastre de adolescenți, trupul înfierbîntat al femeii care, fără se știe, se oferea acestei disecții. Acea femeie realiza, în nopțile acelea înghețate de iarnă, un sacrificiu ritualic, lăsîndu-și corpul ciopîrțit de privirile noastre, iar noi, înfiebîntați de căldura sexului nostru, ofeream zonele simbolice ale sexualității ei feminine zeului tinereții noastre pubere, zeului falus care, începînd de atunci, începea să ne definească masculinitatea. Aveam senzația foarte vie că participăm la un ritual barbar în care acea femeie se oferea privirilor noastre, nefiind totuși conștientă de asta, de parcă se afla sub efectul unui drog puternic. Iar asta se datora, aveam să-mi dau seama mai tîrziu, mai ales faptului că ea, femeia din fața privirilor noastre, ea nu știa că e privită, iar asta o făcea să fie liberă, sigură pe ea, fără complexe sau inhibiții, așa cum ești foarte rar în viața de zi cu zi, așa cum ești doar atunci cînd ești absolut singur, doar cu tine însuți și uneori nici atunci. Femeile acelea, amețite de aburul fiebinte și de moleșeala apei ce le îmbrățișa, nu se puteau minți pe ele însele. Acolo, în intimitatea camerei de baie, neștiindu-se privite, își puteau explora corpul chiar fără să fie nimic sexual în această explorare, doar o cunoaștere a trupului propriu, începutul unui drum către sine.
Mă uit afară și ninge. Ninge cu fulgi mari ce umplu toată fereastra. Este o senzație atît de plăcută să stai aici, la căldură și să privești ninsoarea. Þin minte că în și în anul acela, cred că ‘84 sau ‘85, a nins foarte mult. Vezi, acum cînd privești în urmă, propriile amintiri îți apar atît de artificiale, de parcă ar fi vorba de o carte ilustrată. Sau cel puțin așa mi se pare mie acum, privind la zapada ce cade dincolo de geamul meu și comparînd-o în minte cu zăpezile de altădată, zăpezile amintirii mele. Prin comparație, cea de azi pare schematică, neterminată, incoloră și asta fiindcă imaginația a avut grijă să sublinieze, să îngroașe și să coloreze tot ceea ce s-a înregistrat pe retina ei, așa cum într-un film mut oamenii se mișcă cu mult mai repede decît în realitate. Privesc zapada ce cade și-mi aduc aminte de zăpezile de altădată, de tinerețea mea și astfel devin melancolic. Simt o mare lehamite de toate, nu mai am puterea niciunui gest, niciunui sunet. Aproape că nu mai pot vorbi cu tine, nu mai reușesc să găsesc dorința, plăcerea și motivația pentru a continua să povestesc. E o stare pe care foarte des mi-o induce ploaia. Mă trezesc uitîndu-mă pe geam, aparent privind căderea ploii, dar de fapt, fără a o vedea, simțind-o doar, presupunînd-o dincolo de ochii mei lipsiți de retină, dincolo de sufletul meu golit dintr-o dată. În general ploaia mă aduce în starea asta vecină cu nebunia, în starea asta de pustiire, de melancolie ultimă. Mă transform treptat într-un mineral sau într-o plantă, nu mai sunt în stare de mișcări sau de sunete. Nemișcat, las ploaia să se scurgă peste mine. Iar acum, ninsoarea, care în general îmi provoca o stare de euforie, iata că mă coboară treptat pe scara evoluției, spre regnul vegetal sau chiar mineral. Doar imaginea ta reușește să mă mai țină agățat de realitate. Vorbind, povestindu-ți, încerc să rămîn aici, cu tine, încerc să nu alunec în vis. Încerc să-ți povestesc pînă la sfîrșit deși nu mai știu bine de ce o fac. O să încerc să revin la poveste.
Așa cum ți-am spus, în anul ăla a nins mult și, poate din cauza asta, sau poate de altceva, am încetat să ne mai ducem pe pasarelă și treptat, am uitat de ea. Sau cel puțin așa mi se întîmplase mie, căci de aici, povestea pe care ți-o spun este așa cum mi-a fost și mie povestită, mult mai tîrziu, de către unul din prietenii mei. Căci el a continuat, de unul singur, să viziteze neștiut pasarela. Dar, altfel decît înainte, în sensul că acum nu mai căuta cu disperare o fereastră care să se lumineze și în cadrul căreia să zărească trupul unei femei. Nu. Acum era interesat doar de o fereastră, doar de una. O fereastră de la etajul 8 de la a patra scară. Nu putuse să-mi explice de ce și nici cum ajunsese să fie obsedat de sînii acelei femei, dar, în mod evident, devenise dependent de imaginea lor. Poate că e greu de crezut, dar îți povestesc ceea ce el mi-a povestit mie, tremurînd de o emoție reală, și anume că ajunsese aproape ca un drogat ce ajunge să trăiască doar pentru a-și injecta drogul. Zilele deveniseră pentru el doar așteptarea dinaintea apusului cînd el se furișa ca un hoț pe fîșia de beton dintre blocuri, cu ochii lipiți de pătratul întunecat al unei ferestre. Și într-adevăr, atunci cînd îmi povestea, eu începusem deja să-mi amintesc că în acea perioadă el se îndepărtase de noi, se retrăsese într-un refuz permanent de a ne vedea și de a ne întîlni. Atunci observasem acest lucru, dar fără a-i da prea mare importanță căci, adolescenți fiind, după cu știi și tu, la acea vîrstă cel mai important lucru din lume ești chiar tu însuți, cu schimbările ciudate ce se petrec asupra trupului și sufletului tău, iar propria persoană acoperă totul, nu te mai lasă să vezi nimic altceva în jur. Așa a fost și atunci, iar prietenul meu avea să-mi reproșeze această orbire a mea și faptul că atunci noi, prietenii lui, nu fuseserăm lîngă el.
Mi-a povestit apoi despre serile desnădăjduite cînd fereastra ei nu se lumina, de tremurul aproape de sevraj pe care-l simțea toată ziua în așteptarea momentului cînd, aplecat peste balustrada de metal va privi spre fereastra de la etajul opt așteptînd ca ea să apară, dezamăgirea cînd, în pătratul ferestrei ei apărea un bărbat mult mai în vîrstă sau un copil mic, raza de speranță atunci cînd ea intra, doar pentru cîteva secunde în baie și, evident, extazul de nepovestit cînd ea își arunca hainele și, încercînd întîi apa cu vîrful piciorului, iar apoi, grațioasă, întra în cadă cu sînii plutind leneși deasupra apei. Apoi această imagine care-l urmărea, dincolo de întunericul nopți, sînii ei pe care-i vedea oriunde își îndrepta privirile.
Povestindu-mi, la mulți ani distanță, vocea îi tremura uneori de emoție și, de cîteva ori, s-a oprit pentru a bea din paharul din fața lui, dar aceste pauze mi s-a părut mie că erau mai mult pentru a masca valul de amintiri ce-l copleșise. Mi-a spus că, în primăvară, s-a hotărît să facă ceva, să iasă din starea de beție în care se scufundase. Mai exact, s-a hotărît să o cunoască pe femeia pe care o privea și de a cărei imagine era îndrăgostit.
Inițial a așteptat-o în fața blocului, convins că, privind-o, o va recunoaște. A așteptat-o o zi întreaga dar nu a întîlnit-o. Și-a dat seama că, fiind doar la două scări dintanță, e posibil să se fi întîlnit pînă atunci de multe ori, dar, nerecunoscînd-o, trecuse pe lîngă ea fără să o observe. Căci el o văzuse doar goală și, chiar mai puțin de atît, el îi văzuse doar sînii. Era sigur că pe ei i-ar putea recunoaște dintr-o mie, dar pe ea... Asta avea să constate singur, că e atît de greu să suprapună imaginea pe care o avea prin rama ferestrei peste imaginea unei femei care, sigură pe ea, va ieși din scara blocului fără să-l bage în seamă și fără să-l vadă. Dar nu s-a lăsat. A făcut cercetări și, în sfîrșit, a aflat cine era femeia pe care o privise de atîtea ori prin pătratul ferestrei de la baie. Pentru povestirea mea nu contează prea mult cine era ea. Important e numai că ea era femeia pe care el o căuta. Apoi, invingîndu-și timiditatea, a început să se apropie de ea, întînzînd o plasă de păianjen în care ea, inevitabil, ea urma să cadă. Tocmai de aceea, voi sări peste partea în care el o cucerește pe ea. Nu că n-ar fi și asta o poveste interesanta dar nu contează prea mult în contextul povestirii mele. Poate că o să-ți spun altădată despre asta. Acum, important este că, într-un final, culmea, tot iarna, mîinile lor s-au întîlnit, calde, s-au strîns ușor, apoi buzele, ele s-au atins timid pentru a se devora apoi, mîinile, degetele care pătrundeau pe sub haine căutînd căldura cărnii. S-au iubit. În sfîrșit, gîndea el, prin ea se împlinise. Ea era femeia lui, femeia de care avea nevoie, femeia ce urma să-l vindece. Femeia – medicament. Nu știu prea multe despre acea perioadă. Doar că a durat mai mult de un an. Prietenul meu a fost mai zgîrcit cu amănuntele privitoare la această perioadă din viața lui, pentru ca apoi confesiunea lui să se curme brusc. Nu reușesc să-mi aduc aminte ce anume ne-a întrerupt, ce lucru neașteptat ne-a făcut să ne oprim și să lăsăm povestea neterminată.Cert este că el nu mi-a spus sfîrșitul, iar apoi, așa cum se întîmplă, viața ne-a depărtat din nou, ne-am văzut din ce în ce mai rar și niciodată nu am avut curajul să reînnodăm firul poveștii lui, din locul în care acesta fusese rupt.
Este așa de plăcut că pot să vorbesc cu tine. Simt că pot să-ți spun tot ceea ce gîndesc și simt. Ar fi atît de frumos daca am putea vorbi așa mereu, dacă ne-am putea spune tot. Am deveni treptat, treptat transparenti, am vedea unul prin altul, ne-am vedea sufletul. Deja am început să vorbesc în metafore și nu-mi place acest lucru. Eu vreau să-ți spun tot adevărul așa cum este el, fără să-l înfrumusețez, fără să-l modific în nici un fel. Dar e atît de bine să vorbesc cu tine. Probabil că, dacă am face așa și atunci cînd suntem împreună, dragostea noastră ar deveni mai puternică, mai adîncă. De multe ori mă gîndesc să-ți vorbesc ca acum și atunci cînd ești lîngă mine, îmi propun asta, îmi promit asta, dar apoi, lașitatea mă face să tac, să te privesc doar fără să spun nici un cuvînt. Ai vrea, evident, lîngă tine pe cineva care să spună lucruri inteligente, să te distreze, să-ți spună din cînd în cînd cît de frumoasă ești. Dar eu tac mereu atunci cînd suntem împreună, tac din lașitate, din frica de ridicol căci mi-e teamă că vorbele mele nu sunt suficiente, pot să-ți pară prea banale, sterile și fade. Mi-e frică și de liniștea ce se lasă între noi dar nu reușesc cu nici un preț să o depășesc așa cum o fac acum cînd singur, cu sufletul plin de tine îți vorbesc. Îți vorbesc și asta mă face să mă simt atît de bine, tu ești departe, dar te simt lîngă mine în cameră, e atît de bine să pot să-ți spun tot ce gîndesc încît nu mai știu dacă-ți vorbesc ție sau mie însumi.
Revenind la povestea pe care ți-o spuneam, amintirile mele sunt destul de neclare cu privire la finalul ei. Cîteva imagini, cîteva amintiri vagi, fără o cronologie clară, fără o linie clară de demarcație între amintire și vis, fără a putea distinge clar sensul. O să ți le spun așa cum îmi vin acum în minte, fără a putea stabili ordinea lor cronologică. Poate că nici nu e un lucru atăt de important acesta, căci acea trecătoare, acea pasarelă de beton din interiorul blocurilor noastre era cu mult mai mult decît atît, ea era o poartă, sau poate un drum pe care noi am mers pornind de la pubertate la maturitate, iar asta, cu toate că pare paradoxal, tocmai cu această a patra dimensiune numită timp are cea mai puțină legătură. Această trecere este foarte puțin de ordin temporal cît, mai ales, de natură substanțială și metafiză.
Probabil că cele mai vechi amintiri sunt cele în care am întîlnit-o. Nu știu daca îi fusesem sau nu prezentat anterior, o știam însă cel puțin din vedere și se părea că și ea mă știe. De fiecare dată cînd ne întîlneam, ochii ei întîrziau asupra mea, îmi susținea privirea și, de fiecare dată, am avut ciudata senzație că ar vrea să vină la mine și să-mi spună ceva. Era de fiecare dată singură, iar această singurătate a ei mi s-a părut aproape ostentativă. Căci singurătatea ei nu părea a fi una venită din afară ci una autoimpusă, ba mai mult, părea a-i respinge, fără a face nici un efort, pe toți cei aflați în jurul ei, iar acest lucru, gîndește-te, în condițiile în care era, totuși, foarte frumoasă. Te-ai fi așteptat ca bărbații să roiască în jurul ei, dar ea, închisă în tristețea și singurătatea ce i se puteau citi în ochii mari și negri, ea părea atît de departe încît era absolut inutil să faci efortul de a încerca să te apropii de ea. Pe de altă parte, îmi amintesc acum că îi văzusem, pe ea și pe prietenul meu, nu știu cu cît timp înainte. Îi văzusem împreună și, îmi dau acum seama, ea părea a fi o altă femeie. Era atunci veselă, liberă, împlinită. Acum, privind în amintire cele două chipuri, înțeleg că atît de puține puncte de suprapunere existau între cele două chipuri ale acestei femei. Căci ea părea acum alta, singură, așa cum singur înțelesesem că e și prietenul meu.
Apoi, într-o seară, ea m-a abordat. Eu eram prea grăbit, prea obosit și prea neatent, sau ea era prea surescitată și prea grăbită să spună totul cît mai repede, sau și una și alta, în același timp, oricum, nu am înțeles mare lucru din ceea ce vroia femeia aceea aproape necunoscută de la mine. Se vedea că e stăpînită de o mare emoție și poate tocmai de aceea nu-mi aduc aproape deloc aminte ce anume mi-a spus. Foarte, foarte vag îmi amintesc că-mi spunea că ea și prietenul meu se despărțiseră, că el fusese la originea acestei separări și că asta se întîmplase cu toate că ea îl iubea foarte mult și, era convinsă, și el o iubea. A plecat apoi brusc, fără ca măcar să-mi ceară ceva, sau, dacă o făcuse, eu nu pricepusem absolut deloc asta.
Nu-mi stă în fire să mă bag în viața celorlalți, nu știu și nu vreau să mă implic în treburile intime ale oamenilor din jurul meu, încerc să păstrez o anumită distanță făcută, probabil, să mă protejeze pe mine de intruziuni de aceeași natură. Nu i-am spus, deci, prietenului meu nimic despre acest incident. Ca de obicei, am vorbit despre orice altceva decît despre noi, despre viața noastră, despre oamenii din viața noastră. Atunci am observat prima dată că discuțiile noastre erau foarte generale, despre lucruri abstracte și deloc precise: Discutam mult despre artă, literatura sau politică, dar niciodată despre noi înșine, despre ceea ce ne doream noi cu adevărat, despre cine eram noi cu adevărat.
Vezi, e în mine o teamă care nu știu de unde a izvorît, o teamă de a nu rămîne descoperit, gol în mijlocul unei mulțimi de oameni îmbrăcați în frac, ridicol în mijlocul unei mări de priviri necruțătoare. Am visat odată că eram, împreună cu tine, la un azil de bătrîni, căci eram, iată, în visul meu, foarte, foarte bătrîni. Niște bătrîni milenari, uscați și putrezi pe interior. Ne plimbam tăcuți pe aleile pustii ale azilului. Era cred toamnă și pașii noștri nu făceau nici un zgomot pe covorul întunecat al frunzelor moarte. Apoi, aleea s-a deschis într-un cerc perfect, mărginit de bănci și copaci. Eram singuri și, probabil de disperare, ne-am strîns în brațe, ne-am zdrobit trupurile unul de altul, carnea noastră s-a contopit într-un ultim strigăt al bătrîneții noastre, hainele au dispărut de pe noi și, în lumina iubirii noastre păream mai tineri, mai vii. Am făcut dragoste acolo, pe frunzele uscate și umede, ne-am iubit de parcă am fi avut cu 100 de ani mai puțin decît aveam, am încercat să aruncăm de pe noi pieile uscate și veștede ale bătrîneții noastre să uităm pentru cîteva clipe tristețea trupurilor noastre uzate, să desprindem de pe ochii noștri imaginea îmbătrinită a celuilalt. Toate păreau, în acea primă secundă, posibile. Apoi însă, deschizînd ochii, am văzut în jurul nostru alți bătrîni, foarte mulți, aplecați deasupra noastră, aproape atîngîndu-ne, privindu-ne cu ochii lor acoperiți de pielițe albe, cu chipurile contorsionate în rînjete grotești. Șocul a fost imens căci, imediat, ne-am zărit pe noi, goi în mijlocul acestei mulțimi de bătrîni, așa cum eram, uitați de viață și moarte, peste măsură de bătrîni peste măsură și singuri.
Nu știu de ce ți-am povestit acest vis. Nu cred neapărat în semnificația lor ezoterică, și nici în capacitatea lor de premoniție. Mai mult chiar, cred că nu are nici o legătură cu povestirea mea. În fine, într-o altă zi m-am întîlnit din nou cu ea. Nu-mi aduc aminte bine acum dacă eu am intrat în vorbă cu ea sau invers. Nici nu cred că are prea mare importanță asta. M-a invitat la ea în apartament să bem o cafea. Nu-mi aduc prea bine aminte despre ce am vorbit dar, principalul subiect a fost el, prietenul meu. Imi spunea cît de mult îl iubește și cît de greu îi e să suporte despărțirea asta pe care el o decisese fără să ofere nici un motiv, nici o explicație. A și plîns de cîteva ori. În general nu suport să văd femei plîngînd. Mi se pare că aceasta e arma lor ultimă, gestul lor final cu care, aproape fără efort, își dezarmează partenerul. De aceea, atunci cînd sunt prins în capcana aceasta a lacrimilor unei femei, în general fug, părăsesc cîmpul de bătălie, mă ascund cît mai departe și cît mai adînc. E un moment de care îmi e teamă și împotriva căruia nu știu să lupt, dar atunci... În clipa aceea în care lacrimile ei o urîțiseră de fapt, întinzîndu-i rimelul de sub ochi și trasînd dîre adînci prin machiajul ce-i acoperea obrajii, în acea clipă, paradoxal, am descoperit că e frumoasă. Nu o privisem niciodată pînă atunci ca pe o femeie. Ea era doar iubita prietenului meu și atît. În clipa aceea însă, cu obrazul boțit de plîns și cu ochii tulburi, în clipa aceea am descoperit că e femeie, ba mai mult, că e foarte frumoasă. Nu a fost un gest de compasiune, așa cum a interpretat ea îmbrățișarea pe care i-am oferit-o, nu a fost umărul pe care îi dădeam voie să plîngă, ci impulsul dorinței care mă invada, sexualitatea care, nestăvilită, își croia drum spre suprafață. O stîngeam în brațe din ce în ce mai tare, excitat chiar de lacrimile și suspinele ei, nepăsător la protestele ei, la încercarea ei, la început timidă, apoi mult mai hotărîtă de a mă respinge.
O privesc acum în amintire pe femeia aceasta, privesc scena în urma căreia trupurile noastre singuratice s-au găsit. Știu astăzi, așa cum știam și atunci, că acea primă împreunare dintre noi a fost aproape un viol, așa cum știu că, o mică parte din ființa ei mă aștepta, mă dorea, avea nevoie de mine. Privesc în amintire totul, așa cum privești un film la cinematograf. Privesc totul cu detașare, de parcă amintirile acestea ar fi ale altcuiva, ale unui altul, străin, necunoscut.
“Crezi că sunt prea bătrînă”, mă întrebase ea stînd tolănită goală, lîngă mine, în patul în care, cu doar cîteva clipe în urmă, trupurile noastre se luptaseră înlănțuite. Asta fusese tot ce găsise ea de spus după scena aceea pe care eu o consider aproape un viol. Doar această întrebare, spusă pe un ton foarte calm și care, evident, nu putea avea decît un singur răspuns. Am protestat spunîndu-i că nu avea cum să fie bătrînă, am mîngîiat-o și i-am sărutat corpul gol și cald care iradia o forță puternică dar calmă care-mi făcea bine. O sărutam și încercam să răscumpăr cumva gestul violent cu care o posedasem, încercam să-i arăt că fusese doar iubirea pentru ea cea care mă copleșise, dar ea rămînea calmă, detașată, părea că se află altundeva, foarte departe de mine.
Nu, nu părea în nici un fel afectată de actul violent a cărei victimă fusese. Mult mai interesată se dovedea a fi de propria persoană, de propriul trup, de propria trecere.
“Crezi că lui i s-a părut că sunt bătrînă”, m-a întrebat apoi. Nu a fost nevoie să o întreb la cine se referea. Urma degetelor mele, semne ale violului ce se petrecuse, încă se mai vedea pe pielea ei formînd mici puncte roșii, iar ea nu găsea altceva de făcut decît să se gîndească la cum arată, dacă e frumoasă sau nu și, mai ales, cum arată reflecția ei în ochii prietenului meu. Și toate astea de parcă eu nu contam, de parcă eram doar un obiect de decor sau, în cel mai bun caz, un animal de companie. Atunci, în clipa aceea, a început să crească în mine gelozia, ca o plantă toxică, ca o ciupercă ce-mi otrăvea sufletul. Am știut, încă de atunci, că între noi lucrurile nu aveau cum să fie decît tragice. Am știut încă de atunci, dar nu am făcut nimic. Am încercat doar să o liniștesc spunîndu-i că nu, nu avea cum să i se pară că e bătrînă. Și chiar nu avea cum să fie bătrînă. Era, e adevărat cu vreo 10 sau 12 ani mai în vîrstă decît noi, dar, în mod sigur, nu avea cum să fie bătrînă.
Umbra geloziei poate că-mi alterase puțin vocea, căci ea m-a privit intens, fără să clipească, de parcă începuse să înțeleagă că tot ceea ce se întîmpla între noi, tot calmul și liniștea aceasta erau o continuare cu totul nefirească pentru un viol la care, culmea, ea fusese victima. Apoi a coborît privirea și, de parcă abia atunci se trezise dintr-un somn adînc, m-a întrebat:
-De ce ai făcut asta?
Iar eu am înțeles că abia acum se referea la ceea fusese între noi înainte și i-am răspuns:
-Pentru că te iubesc.
Ea a dat din cap, fără ca eu să pot înțelege ceva din gestul ei. Avea din nou acea priviire a ei, sigură pe sine, acea privire care îi făcuse pe bărbați să o evite considerînd-o inaccesibilă. Acum însă, cînd ea fusese a mea, chiar și în urma unei act violent, știam că nu mai puteam concepe ca ea să aparțină altcuiva. De aceea, umbra prietenului meu, pe care o simțeam prezentă peste tot în sufletul acestei femei, îmi deveni imposibil de suportat.
Nu-mi aduc aminte daca am început să inventez chiar din acea seară sau mai tîrziu. Am mai spus, cronologia acestor episoade ultime îmi este destul de neclară și asta, pe de o parte, în mod firesc din cauza timpului scurs de atunci, iar pe de altă parte, din cauza emoțiilor intense pe care le-am trăit atunci. Important este că, la un moment dat, am început să inventez mărturisiri fictive pe care, chipurile, prietenul meu mi le făcuse și pe care, acum, i le împărtășeam ei. Nu știu de ce făceam asta, și nici ce urmăream să se întîmple la finalul acestor mărturisiri. Pe scrut, i-am povestit că el îmi mărturisise mie că ea, femeia din realitate, era mult, foarte mult diferită de femeia de care el se îndrăgostise. Poate că voiam, inventînd așa ceva, să o fac să înțeleagă că legătura dintre ei era în mod iremediabil ruptă și că eu, iată, sunt gata să o sprijin, să-i ofer un umăr pe care să plîngă, să-i ofer sufletul meu. Dar ea nu era mulțumită niciodată, voia mai mult, mai multe detalii, voia să-i explic cît mai clar în ce fel văzuse el diferența între femeia din imaginația lui și ea, femeia reală. Inventam mereu și mereu alte și alte motive pentru care el o găsea altfel decît femeia de care se îndrăgostise. În final, i-am povestit experiența noastră legată de pasarela ce lega blocurile noastre. I-am spus despre modul diferit în care vedeam fiecare aceeași femeie, despre obsesia lui pentru sîni și despre faptul că noi, niciodată nu reușiserăm să recunoaștem îmbrăcată, o femeie pe care o priviserăm minute în șir goală, noi stînd ascunși în întunericul ce domnea pe pasarelă.
În mod ciudat, ea părea să înțeleagă niște lucruri care mie, care eram unul din protagoniștii lor, mi se păreau de neînțeles. Se vedea că este deosebit de concentrată și dădea uneori din cap, aprobîndu-mă, sau aprobînd poate, propriile gînduri care-i veniseră mai de mult în minte. Apoi, cînd eu mă opream, ea aprope că se răstea la mine:
-Spune, spune!
Iar eu continuam, inventînd mereu, reinventînd. Sau mai exact, reinventîndu-mă, căci, la un moment dat, mi-am dat seama cu groază că tot ceea ce spuneam erau propriile mele gînduri și obsesii, propriul meu eu pe care iată, îl puneam inocent, aproape iresponsabil aș putea zice, în palma acestei femei pe care o cunoșteam atît de puțin. Dintr-o dată m-am simțit ca în filmele acelea americane ridicole în care polițistul îi spune criminalului pe care tocmai îl încătușează că orice spune poate fi folosit împotriva lui. Și, Doamne, cît de aproape eram de acel moment în care urma să plătesc. Dar alunecasem pe panta aceasta, era ca un vîrtej din care nu te mai poți opri și eu știam bine că, fără un ajutor din exterior, eu nu aveam cum să mă opresc.
I-am spus apoi cum el, chiar și la atîția ani distanță, continuă să meargă pe pasarelă pentru a o privi pe ea, doar că ea, cea pe care o vede el, este o cu totul altă femeie decît ea, o himeră ce nu poate fi atinsă. Era crispată, dar calmă, sigură pe ea, de parcă luase o hotărîre decisivă ce urma să schimbe totul. Și poate că chiar așa fusese, dar eu am înțeles asta cu mult mai tîrziu.
Apoi amintirile se învălmășesc în capul meu, o puternică senzație de greață mă cuprinde. Sunt nevoit să mă duc la baie și să vărs. Mult, foarte mult, pînă cînd nu mai iese nimic din mine. Tremurînd, mă întorc în fotoliul meu, pentru a vorbi cu tine. Iubesc atît de mult aceste discuții ale noastre încît, chiar dacă îmi e groaznic de rău, încerc să înving greața și starea deplorabilă în care mă aflu pentru a fi cu tine. Și ninsoarea asta care nu se mai termină, frigul din casă ce-mi amplifică starea de rău. Dacă ți-aș putea auzi vocea. Dar tu nu ești aici, deși imi doresc atît de tare asta. Știu, dacă ai fi aici, eu aș tăcea, te-aș privi, te-aș privi ore în șir fără să mă plictisesc.
Sfîrșitul poveștii acesteia e format din mici fragmente despre care nu știu dacă mi-au fost povestite sau mi le-am imaginat eu pentru a umple golurile faptelor pentru care nu exista nicio explicație. Oricum, la puțin timp după aceea, ea a s-a dus singură pe pasarelă, ziua, cînd pasarela e perfect luminată de razele soarelui ce părtund prin dreptunghiul pe care, această gaură în burta blocurilor noastre îl face la intersectia cu plafonul ultimului etaj. A mers pe pasarelă, a călcat urma pașilor noștri, a refăcut gesturile noastre. Dar, spre diferență de noi, ea a văzut altceva. În lumina puternică a zilei, ea a văzut o mică platformă de beton, în afara balustradei ce mărginea pasarela, pe partea opusă ferestrei ei. O banală eroare de construcție, un mic pătrat de beton ce fusese contruit inutil, absurd, dincolo de balustradă. Nu avea nici un rol, nu folosea la nimic, aproape că nici nu-l vedeai. Dar ea îl văzuse, și știuse încă din acel moment că, în acel vîrtej inexorabil al destinului, acea banală bucată de beton avea un scop, avea un rost, pentru ea.
Noaptea, sau nopțile următoare, cine știe, ea s-a strecurat neștiută pe pasarelă, a încălecat balustrada și a trecut dincolo, sprijinindu-și picioarele pe micul pătrat de beton, țînîndu-se cu mîinile încleștate de balustrada rece de fier. Acolo, neștiută de nimeni, în tăcerea întunecată din burta de beton a blocului, aștepta. Oboseala, emoția, sau privirea ce aluneca fără voie spre hăul negru de dincolo de pătratul de beton o făceau să tresară, dar hotărîrea ei era mai puternică. Rămînea ore în șir, singură în noapte, așteptînd.
Ce s-a întîmplat mai departe... Știu doar că, probabil cîteva săptămîni mai tîrziu, corpul ei a fost găsit pe fundul găurii imense din interiorul blocurilor noastre. Începuse să se descompună și mirosul cadavrului ei a alertat vecinii. Căzuse probabil de pe pasarelă, dar nimeni nu poate spune exect ce se întîmplase atunci. Poate auzise niște pași cunoscuți apropiindu-se prin întunericul nopții și emoția a copleșit-o, poate doar frigul ce a făcut să-i amorțească mîna cu care se ținea de balustradă, sau poate altceva. Nu a putut afla nimeni ce s-a întîmplat de fapt. Oricum ar fi, ea dispăruse din viețile noastre la fel de brusc și de neașteptat cum și apăruse.
Apoi n-a mai fost nimic. Doar neantul. Și starea asta de greață și de leșin. Amețeala. Frigul. Pustiul. Căci am înțeles imediat, în clipa în care am aflat că au găsit-o, că eu eram vinovatul. Știam asta, simțeam asta, suportam asta. Era vina pe care urma să o port. Căci eu inventasem totul, toate poveștile acelea despre mărturisirile pe care mi le-ar fi făcut prietenul meu, tot ceea ce o împinsese pe ea, într-un fel sau altul, în hăul din burta blocurilor noastre, în hăul morții. Nu mai era nici o îndoială că eu eram vinovat, chiar dacă numai eu știam asta, doar eu eram vinovat căci, inconștient, gelozia mea bolnavă mă făcuse să aleg să o împing în moarte, decît să o știu, chiar și numai virtual, a altuia.
E foarte frig în camera mea. Am deschis larg ferestrele și zăpada îmi cade acum pe față, pe buze, pe ochi. Stau în fotoliul meu și vorbesc cu tine. Tu mă întrebi despre dragoste și vrei să știi mereu dacă te iubesc. Eu îți răspund că nu-i așa de simplu să-ți răspund. Nu vreau să-ți răspund cu un clișeu, vreau să-ți spun exact ceea ce simt. Dar e un lucru atît de greu de pus în cuvinte. Tremur. Dar nu știu dacă gerul de afară mă face să tremur sau teama ca vorbele mele, imperfecte și nu suficient de sincere, să nu te facă cumva, fără voia mea, să vezi hăul ce se cască în mine, făcîndu-te să îți învingi frica și, inconștientă, aventurîndu-te pe pasarelă, să nu ajungi singură deasupra prăpastiei.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!