agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 4286 .



însemnări despre o iarnă
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [emmagreceanu ]

2012-12-29  | [This text should be read in romana]    | 





Tremur de ceva timp atât de temeinic, încât îmi vine să vomit. În stație nu a mai rămas nimeni, din cauza frigului, ceilalți s-au întors la casele lor. Îmi simt picioarele dureros de reci, fiori îmi traversează șira spinării, până și ochii mi-i simt grei, încercând inutil să zărească în capătul Traianului, autobuzul.
Nu ninge, dar nori proeminenți apar dinspre apus, absorb turla bisericii, lăsându-se ca o ceață printre străduțele mahalalei. Siluete nesigure ies din albul pâclos, distrăgându-mi nervos atenția. Nu mă gândesc la ceva anume, sporadic inspectez oamenii și deși nu cunosc pe nimeni, am impresia că-i știu pe toți. Apoi mă sâcâie timpul care trece, întârzierea autobuzului, mă sâcâie faptul că nimic aici nu se sincronizează, totul e lăsat la voia întâmplării și nimeni nu face caz. Cu o umilință aparte acești oameni așteaptă la cozi unde alții intră înainte, acceptă tonul arțăgos al casierițelor când își plătesc datoriile, nu se revoltă, nu iau inițiativă, doar se plâng oriunde i-ai întâlni despre toate acestea și alte amănunte pe care le văd ce-i drept, însă ce folos? Uite ce lipsă de respect, probabil șoferul autobuzului stă în autogară sorbindu-și cafeaua, flirtrând printre înghițituri cu vreo funcționară de la bilete, privind, în răstimpuri, spre potențialii pasageri care-și bat picioarele unul de celălalt. Când șoferul plictisit va pune sub braț tăblița cu numele satului spre care va merge, o lumină de recunoștință se va întrezări pe fața lor și imediat se vor buluci, uitându-se dușmănos unii la alții, în fața miraculosului mijloc de transport care-i va purta, după noroc, unii în picioare, alții așezați, spre universul lor, fără de care se simt asemeni copiilor pierduți de părinți.

Dinspre piață se apropie un grup de câțiva țărani. Printre ei zăresc o femeie și-un copil și gândurile mă duc la un tablou de iarnă rusesc.
Când eram în școala generală corespondam cu o familie de ruși. De sărbători ne trimiteam felicitări și cărți poștale. Ale lor erau mult mai bine realizate, descriind o iarnă care pe mine mă fascina. Ulițe troienite, mărginite de căsuțe mici din care ieșeau copii îmbrobodiți cu căciuli mari de oaie, cu cojoace ridicol de lungi, cu ciuboțele îmblănite sau opinci, copii roșii în obraji pe care aproape că-i auzeam chiuind, așa imortalizați în alunecarea săniilor. Vântul era schițat ca un vârtej, pornind dinspre pădure, înspre sat, un vârtej din sclipici alb peste care-mi treceam cu multă grijă degetele. Puneam felicitarea pe noptiera de lângă pat și-adormeam privind-o. Aș fi vrut din tot sufletul să fie așa. Dar iarna într-un oraș modern era diversă.
Privesc, lovindu-mi și eu picioarele unul de celălalt, spre grupul lor și-n joacă îi găsesc și titlu.” Țărani petrecând în târg”, pentru că râsul femeii e vivace, nicidecum anemic, așa cum îmi simt eu sufletul și corpul. O stare apăsătoare ca un ghiont se târâie încet în interiorul pieptului, lăsându-se în stomac, o teamă sau poate frigul și nerăbdarea în fața timpului care a trecut cu mult de ora la care autobuzul ar fi trebuit să ajungă.
Grupul se oprește în stație. Femeia se învârte de câteva ori în jurul meu, căutând probabil vreun orar. În cele din urmă se apropie, o văd cu coada ochiului, dar aștept totuși să mi se adreseze. Mă întreabă, firește, când ajunge autobuzul, ei merg la Pușcași. Îi zâmbesc vag, în timp ce dau din umeri. Nu știu.
Copilul cu obrajii roșii o ia de mână și-o trage spre un chioșc cu covrigi, apoi unul din bărbați îi strigă. Eu rămân, privind cu ochi lăcrămoși capătul străzii. Îndoiala se agită în mine, poate trebuia să fi rămas în internat, toate fetele din cameră au rămas. Numai eu mi-am găsit să plec. Ar fi fost primul sfârșit de săptămână în acest oraș, mama se apucă de plâns din orice nimic. Ar liniști-o poate frații mei care sigur au ajuns, dar ei stau puțin. Împreună ne amăgim că am putea păstra măcar un sâmbure din ceea ce timpul ne-a răpit. Și n-ar fi doar acest motiv, iarna e ceva cu noi. Metamorfoza ne luminează chipurile, ne subțiază rațiunea și devenim, aproape că pot spune transparenți, dacă mă gândesc la ochii fratelui meu cel mai mare, a căror culoare albastră radiază, împrăștiind în jur jovialitate și un soi de blândețe pentru care îi spun Guliver. Poate efectul zăpezii să fie, cine știe. Într- o săptămână se poate topi, ei dacă sunt chemați, trebuie să plece, iar eu ce să fac în internat? Fetele nu au curaj, dar se smiorcăie și se jeluie, ca toți ceilalți de aici. Scot din vestiare plăcinte, carne, fructe și mănâncă pleoștite. Apoi mai toate au la ele semințe. Se așează în jurul mesei și decojesc obsedant, ridicând mormane de coji albe și negre, povestind în graiuri diferite despre viețile lor, despre amiciții și secrete mai mult sau mai puțin interesante.
Când voi termina școala, voi pleca și eu. Gândindu-mă adeseori astfel, mă consolez scriind oricui e disponibil să-mi răspundă. Am zeci de corespondențe cu foștii colegi, cu prietenii colegilor, chiar și cu necunoscuți. Îmi amăgesc însingurarea. Scriu și visez.

Am fugit pe geam, stau în singura cameră de la etajul unul. Sub ea e un acoperiș care servește intrării într-o grădiniță de copii. Am învățat de la fetele din ultimul an, care tot pe acolo fug la discotecile din oraș. Intră la noi fără să-și ceară voie, ne dau la o parte dacă ne prind învățând, trag masa și, așa în fuste scurte sau cu tocuri, se aruncă în gol. Nu e periculos, distanța e mică, iar de acolo până la nivelul solului e la fel de simplu. Mai rău e dacă se face prezența sau când trebuie să se întoarcă, pentru că în ultimul caz, internatul e închis până a doua zi. Așa cum e și acum pentru că la tv anunțase timp rău, viscol și ger, dar uite că e trecut de patru și, înafară de norii bulbucați cutreierând mahalaua, nu e nimic.
Un polițist coboară dintr-o mașină. Strângându-și haina descheiată, traversează cu greu strada înghețată.
- Nu va merge nici un autobuz, drumul spre Bacău e înzăpezit, vin din autogară.
- Și noi ce facem, se plânge unul din bărbați. Ne-a înghețat copilul, dimineață nu ne-a anunțat nimeni.
Copilul, agitându-și mâinile incredibil de mici, refuză să termine de mâncat covrigul, refuză batista șifonată pornită de mâna înmănușată a femeii și scâncește doar, cerând apă. Apă nu poate să bea, pe un așa frig ar răci, dar ce știe el, ce știu și eu de m-am pornit aiurea când ar fi trebuit să stau în loc.
Am cutia toracică împietrită și-un vălmășag de gânduri în cap. Mă apucă sughițul și mă chinui să-mi țin respirația pentru a-l opri, în timp ce-i întorc spatele polițistului. Nu am cum să mă întorc, poarta liceului e închisă, ușa internatului e închisă, se lasă noaptea și mă gândesc încotro să merg.
Nimeni nu pleacă, ne-am privit în ochi toți de parcă am fi fost de acord să ne răsculăm, protestând împotriva nimănui. Femeia m-a întrebat unde trebuie să ajung. În Ivănești, mai precis în Broșteni, i-am răspuns și-am simțit cum aroganța devine fulg și se topește, oamenii coalizează când suferă de aceleași probleme, uite-mă spunând cui aparțin și cum de nu mă știe deși satele sunt apropiate, iată-mă ascultând-o vorace povestind despre tâmplăria tatei, despre cabana din pădurea nu știu care, unde el a cioplit geamurile și pridvorul, realizând o broderie tradițională migăloasă, spre admirația oaspeților aduși de Ceaușescu la vânătoare de mistreți. O ascult și uit și mă mir cum de s-a făcut aproape seară, mă mir cum privesc de ceva timp fulgii căzând din înalt, cum se așează peste noi fără ca eu să mă sesizez.
Un om micuț cu o cușmă tuflită dezordonat pe cap, îmbrăcat într-un palton jerpelit, se apropie de noi și ne întreabă unde mergem. Cine o mai fi și el, nu vede că nu mergem nicăieri, că stăm și ne uităm la luminile orașului, la oamenii cu sacoșe care ies din piață îndreptându-se încovoiați de frig spre casele lor?
- E țigan,de la Valea Mare, ce-o pândi oare pe aici? murmură femeia, icnind sub greutatea copilului care i-a adormit în brațe.
Piticul vorbește cu însoțitorii femeii, apoi întorcându-se ne face semn să-l urmăm.
- Hai Ileană, e Georgel, ne duce acasă, îi dăm ca la autobuz. Domnișoară e loc, sunt doar eu cu fumeia, mergi și tu cu noi.
Parcă n-am mai mers de câteva săptămâni.
Înaintăm amorțite de frig spre mahala. Țiganul și-a lăsat mașina parcată în spatele bisericii de frica polițiștilor care îi amendează pentru transport ilegal, așa că traversăm anevoie strada și ne furișăm pe uliță, transfigurate de frig. Sunt bucuroasă. Aproape că nu mai contează nimic, e de ajuns că voi pleca din oraș. Ileana m-a apucat de braț să nu alunece și-o simt ca pe mătușă-mea de la Laza. Miroase la fel, a oaie și a bere înăcrită. Ce grijă am eu de fapt, nici când o auzeam vorbind nimicuri pe mătușă-mea nu mă lamentam, o fi băut și ea să se încălzească.
Îmi simt gândul alunecând la amintirea întâmplării povestite de mama, în care o vecină de-a lor, a plecat într-o zi în oraș. Dar nu oricum, ci îmbrăcată adecvat modei citadine, cu o pălărie mare, frumoasă, înclinată pe o parte.. Și cu un décor în plus. O balegă de vacă, pe vârful pălăriei. Și cu cât lumea întorcea capul s-o privească, cu atât ea mergea mai țanțoșă. Am râs câteva zile, pentru că o cunoșteam,. Mama spunea că de câte ori se întâlnea cu ea, se întâmpla ceva și cădea. Odată eram și eu când s-a întâmplat. Duceam găleata cu gunoi la tomberoane, mama venea dinspre magazine, am vrut s-o strig și-am văzut cum se împiedică. Când am ridicat-o avea genunchii juliți, înroșiți de sânge. Poate o intimida, cine știe, poate nici întâmplarea cu pălăria buclucașă nu era adevărată, cum să duci pe cap o balegă și să nu simți greutatea, să nu simți mirosul de rahat, mă întrebam de fiecare dată când o vedeam. Și ce legătură să fie între ea și această femeie, nici măcar zona nu e aceeași.
Clănțănind puternic, mă înghesui, lipindu-mă de șoldul ei cald. Mașina pornește după câteva manevre, țiganul vorbește despre vreme și-i pute gura a dinți stricați și-a tutun, dar nici acest fapt nu ar trebui să conteze. Și pedagogei îi miroase gura a boală, a carne supusă dezintegrării, pe care dintre ei i-aș prefera acum?
Cu greu reușește s-o scoată în stradă, suntem deopotrivă, mașini și oameni, victimele iernii. Cu mâneca cojocului se chinuie apoi să șteargă parbrizul, dar rămân dâre prin care luminile sclipesc lungite, deformate. Un șuvoi de fulgi se dezlănțuie peste oraș.

Mergem încet. . E bine să fii copil, adormi oriunde. Probabil și cel căruia Ileana îi spune ”măi omule”, un om robust, cu trăsături aspre, tăiate adânc în obrazul gros, nebărbierit, probabil și el e tot copil, de aia sforăie nevinovat, chiar așa înghesuit lângă trupeșa lui soție. Peste puțin timp îi împărtășesc și eu starea. O moleșeală irezistibilă îmi paralizează corpul deja amorțit din cauza înghesuielii.
Panorama orașului văzut din zona industrială aduce a Las-Vegas, așa spunea cineva altă dată, eu n-am văzut Las-Vegasul, dar tot așa mi-l închipui din acel moment. Un oraș rece, străin de mine.
Aproape adormită aveam impresia că aud fulgii lipindu-se de parbriz și murmurul lui Georgel,
”aoleu Doamne, oprește oleacă potopul să ajungă și oamenii ăștia acasă.”
Cu greu am urcat dealul spre Pușcași, apoi am mers parcă o veșnicie prin peisajul unui vis. Nici o lumină să ne călăuzească, doar farurile mașinii prin fața cărora vântul fugărea zăpada adunând-o în mormane la marginea drumurilor. Copaci, case singuratice, grajduri, ferme, fabrici, apăreau și dispăreau ca niște iluzii. Un șir de plopi delimitau drumul. În lumina farurilor vedeam crengile lor golașe cum se zvârcoleau sub furia rafalelor de vânt și m-am gândit atunci că poate suntem și noi un fel de copaci, altfel cum să am impresia că mă doare unduirea chinuită a crengilor, trupul lor expus, jeluirea mută…
Apoi mașina a oprit. Însoțitorii mei au coborât, ne-au urat drum bun, sărbători frumoase și-au dispărut treptat în lumea lor. Îi urmăream cum se îndemnau, pășind temeinic spre conturul nedefinit al caselor dinspre care, palid, răzbătea până la noi sunetul tăietorilor de lemne și al câinilor lătrând. Noaptea era aproape așezată.
- Hai fetiță că mai avem oleacă și ajungem și noi. Mă așteaptă fumeia cu sarmalele pe plită și cu vinul fiert. O știi? Nu ai de unde să o știi, nici eu nu te cunosc, pe tat-tu îl știu bine, cine nu-l știe, am mers odată la vânătoare cu el și cu nea Ștefan, cu Grigore primarul, am fost hăitaș. Priceput om și cumpătat, îi semeni la ochi.
Zâmbesc din spate, amintindu-mi despre alte ierni, despre iepurii și căprioarele aliniate în sală. Cu degetul pipăi capsa gecii, așa cum pipăiam ochii deschiși ai animalelor sacrificate. Culoarea lor căpruie, gustul de sânge și câtă amărăciune în sala unde ultima fărâmă de căldură se împrăștia cuminte, aburind geamurile.
Mi-e frig din nou. Îmi lipsește șoldul Ilenei, absența lor îmi aduce nesiguranța. Încerc să-mi păcălesc îngrijorarea căutând evenimente pozitive. Voi ajunge acasă, mama mă va certa că am venit cu ocazie, frații mei mă vor certa și ei că o supăr pe mama. Numai cel mai mic mă va privi blajin, întrebându-mă ce-am mai făcut. Nimic, ce să fac, încerc să mă adaptez, dar nu reușesc mereu, aș vrea să pot da timpul înapoi, îmi lipsesc multe din trecut, îmi lipsește prezența lor și i-aș mai spune că de ceva timp, orice aș face și cît m-aș implica, tot nu mă simt îndeajuns.
Îmi spun toate astea și mă încrunt neștiută, în timp ce mașina, traversând pădurea Poieneștilor, alunecă și se precipită cu tot cu noi în șanțul de pe margine. Clipa de impact a fost atât de scurtă, încât nu am avut timp să mă sperii. Stau descumpănită cu o durere difuză în genunchi și-n coate și-l privesc pe Georgel făcându-și haotic cruce. Coborâm amândoi, zăpada ne trece peste genunchi și nu e încă bătătorită, nu se lipește, parcă ar fi sare fină.
Ciudat cum vântul care în alte părți a adunat zăpada, aici în acest loc a lăsat atâta gol. Poate cauza să fie curenții puternici acolo unde pădurea se termină, habar nu am, ca-ntr-un vis împing mașina împreună cu acest om, pe care în alte condiții nici nu l-aș fi observat, nici nu m-aș fi catadicsit să-l salut sau să-l privesc. Viscolul șuieră răscolind pădurea, pale de zăpadă trec sticloase prin fața farurilor. Sunt atât de buimacă, încât nici să vorbesc nu pot, doar împing, la comanda lui, mașina, împing cu disperare, rugându-mă de fiecare dată când motorul pornește să reușim, dar roțile se-nvârt inutil, afundându-se, apoi motorul se oprește de tot. La flacăra brichetei , ochii lui Georgel îmi spun că suntem doi oameni abandonați.
- Loc blestemat. N-avem ce face fetiță, de aici nimeni nu ne scoate, ne umple zăpada, ia-ți bagajul și hai la picior. Poate avem noroc și ne ajunge din urmă vreo căruță sau vreo mașină.
Bagaj nu aveam decât un rucsac cu haine pentru spălat, manuale și câteva nimicuri.
Pornim unul lângă altul. Urmărim fascicolul lăsat de farurile mașinii, apoi ne afundăm parcă în sufletul nopții, înghițiți într-un întuneric relativ, într-un alb sufocant, usturător. Șoseaua ține aici un traseu liniar, dealuri pe dreapta, câmpuri pe stânga. Merg poticnindu-mă în răstimpuri, merg uimită, cum să ajungem? Sunt cel puțin cinci kilometri numai până în Hârșoveni.
În această zonă a Moldovei satele sunt împrăștiate între dealuri, spre pădure, câmpurile fiind lăsate culturilor de grâu, porumb și floarea soarelui. Un fel de sălbăticie pitorească plutește oriunde ai privi, fie ca ești jos, punct nedefinit în decor, fie că ești deasupra dealurilor, încărcându-ți sufletul cu măreția pădurilor. Indiferent de variațiile anotimpurilor, un om aflat în acest decor e la cheremul capriciilor naturii, așa cum suntem noi acum, sufocați de puterea viscolului, poticnindu-ne prin nămeți.
Nu vorbim, orice intenție devine efort, de altfel nici nu am avea ce să vorbim, omul merge în fața mea încovoiat atât de mult, încât ai zice că duce greutăți pe umeri. Zăpada mi-a umezit fularul, fața și mi-a intrat în cizme. Nu mi-e frig și-mi spun că se întâmplă pentru că dorința de a ajunge acasă e mai puternică, anulînd alte senzații. Înainte nu se vede nimic, nici o schimbare, nici o lumină. Doar plopii foșnesc metalic, goliți de frunze, plopi bătrâni străjuind o șosea pustie. Nimic să te încurajeze.
Georgel se împiedică în cele din urmă și rămâne așezat în genunchi, ca și cum ar implora o grațiere.
- Nu mai pot fetiță. Sunt bătrân, în vară m-am operat de fiere, hai să ne tragem lângă un plop să ne odihnim puțin.
Vorbește gâfâind și-n timp ce-l ajut să se ridice, îmi vine să plâng pentru prima dată. Nu știe nimeni de noi, dacă ne oprim, nu vom mai putea continua. Știam din cărți, din filme și din experiențele mele mai puțin tragice, când locuiam încă la munte.
”Orice s-ar întâmpla, nu vă opriți”, ne spunea antrenorul.
Odată, una din noi s-a oprit. Un câine ieșise din pădure, blocându-i trecerea. Noi coborâsem deja panta, ea rămăsese mult în urmă. Dar era orgolioasă și deși mereu ieșea ultima, fiind micuță de statură, nu renunța niciodată. Uneori, la antrenamente, îmi părea ridicolă încăpățânarea ei. Toți ceilalți eram déjà îmbrăcați să ieșim, numai ea, abia târându-și picioarele, se chinuia să-și termine probele.
Atunci ședea tupilată față în față cu animalul, iar noi așteptam ca-ntr-un film prima mișcare. Dar până au ajuns ajutoare, câinele despre care fata jura că a fost lup, a dispărut în pădure, lăsând-o acolo în stare de șoc.
Despre asta m-am trezit povestindu-I țiganului, încercând astfel să-l încurajez.
- Sigur era un lup. La munte mai sunt, aici nu, sus în păduri poate, în schimb sunt mistreți, ferească Dumnezeu să te prindă în calea lor când sunt cu pui. Dar nici de asta nu se sperie cu una cu două oamenii, sunt altele mai rele. Lucru rău, ducă-se pe pustie, care scapă în puterea nopții și năucește caiii. Care te poartă de nici nu știi cum ai avut puterea să mergi peste dealuri, prin păduri, prin locuri neumblate, unde dacă nu te-ar călăuzi cineva, te-ai pierde de nu te mai găsește nimeni, însă el te duce să-ți arate fața întunecată a lumii și dacă ai sufletul slab, de întors, te întoarce, dar nu mai ești om, ești doar o paiață ce-și va petrece zilele speriind copiii sau luându-ți singur viața. Dar mie nu mi-e frică, m-a descântat bunică-mea, tot satul o știa de bună descântătoare și veneau la ea. Când a murit s-a adunat lume ca la o vedetă. Nu încăpeau în curte și se ițeau pe după garduri, te trezeai cu ei prin grădină, potop de lume venită să o petreacă pe Jănița ursarilor, că noi ursari suntem. Ce jale și plânsete, apoi când am dezgropat-o creștinește după șapte ani și-au văzut-o Dumnezeu știe cum, întoarsă în mormânt, au hulit-o ca pe-o vrăjitoare. Lumea. Cât o fi ceasul fetiță? Că simt toropeală și uite că aici e dos, putem sta, poate trece totuși vreo sanie, vreo mașină.
- Satul e la câțiva pași nea Georgel, dacă nu mergem, o să înghețăm aici, ne acoperă zăpada și nu ne găsește nimeni. Eu nu pot rămîne aici și nici dumneata nu poți, te așteaptă soția ta acasă.
- Dacă ai curaj, du-te singură. De-acu am trecut de pădure, pe șosea oricum nu trece nimeni. Bate la prima poartă pe care o găsești și cere ajutor, spune că te-a trimis Georgel țîganul, mă știu. Pe mulți i-am luat la ocazie și fără bani, îs om milos, cu frica lui Dumnezeu.
L-am mai văzut doar câțiva pași, șoseaua făcea acolo prima curbă spre sat, mai erau două, după care trebuia să fiu aproape de prima casă, conacul părăsit al boierilor Solomon. Dar din cauza viscolului nu se vedea nimic și-am mers fără să mă gândesc, numărându-mi pașii, am mers cât am putut și când am simțit că nu mai pot m-am lăsat în genunchi, la marginea drumului, sprijinită la rândul meu de trunchiul bătrân al unui plop, hotărâtă să fie doar pentru câteva clipe. Așa aplecată, simțeam puterea vântului trecând pe deasupra, auzeam șuierul lui între dealuri, între crengile copacilor, animând dansul haotic al fulgilor fugăriți și-mi spuneam, încălzindu-mi mâinile între genunchi și temperându-mi încet respirația usturătoare.
”Uite cum se joacă natura, uite cât de mică și neînsemnată ești, cum nu poți fi una cu ea decât dându-ți viscolului ultima suflare, dându-ți corpul înghețului, lăsând deoparte gânduri despre lume, despre viitor, uite cît de frig îți e și ce cald simți totuși în piept, ce panică vibrează acolo, stingându-te încet.
Oprește Doamne puțin jocul iernii, nu pot rămâne aici, e prea devreme, nici prieten nu am măcar, nu știu nimic despre viață, unde ajung eu fără fapte, mă pierzi aici în pustiu fără măcar să mă cunoști…”
Lacrimile îmi fac bine, mă temperează, sunt fierbinți și-mi încălzesc obrajii. Îmi plâng de milă și simt că prind puteri, că undeva, înspre satul unde mai tîrziu aveam să-mi îngrop mama și speranța de a mai spune ”acasă”, cerul se deschide și-o lumină palidă se înfiripă, împrăștiind pâcla.
De undeva îmi pare că aud vag zornăitul unor clopoței, urmat de râsete și chiuieli.
Îmi fac repede cruce și mă ridic. Vin oameni, sunt desigur oameni, nu poate fi târziu, cu ajutorul săniilor se poate merge dintr-un sat în altul, e duminică, tinerii merg la baluri, la rude, ce dacă-i prinde vremea rea, cu sania e simplu, zbori odată cu viscolul. Și-apoi un vin fiert sau un rachiu te aprinde așa spune bunicul, e ca un foc ce-ți trece prin vene. Trebuie să-l fi găsit și pe Georgel și dacă nu, ne vom întoarce și-l vom lua, nu e chiar așa frig, doar viscolul acesta împuținează puterea, usucă ochii, bagă un fel de frică în tine, pentru că uite, vocile se apropie, se simte vibrația copitelor de cai și scrâșnitul tălpilor alunecând prin zăpada înghețată. Și totuși nu se vede nimic, te pomenești că vor trece fără să mă vadă, trebuie să mă pun în calea lor.
Pentru o clipă i-am văzut. Sanie cu doi cai nervoși, fețe îmbujorate de tineri, cojoace grose, extazul adrenalinei tâșnindu-le din ochi. Am inspirat mirosul puternic al excrementelor de cai, le-am simțit transpirația aburindă încălzindu-mi fața, am auzit plesnetul bicelor și ecoul îndemnurilor.” Dii cai puturoși, ați obosit, când mâncați nu obosiți? ”
Răsfirându-mi mâinile, am strigat până când un fior ciudat mi-a trecut prin vene, răcindu-mi parcă sufletul. Nu s-au oprit. I-am simțit trecând prin mine, asemeni unui curent, smulgându-mi din interior ceva ca un fir, fără de care mă dezintegram în particule mici, dureroase. S-au topit la fel de rapid, ducând după ei ecoul clinchetelor de clopoței, iar eu am rămas acolo, în mijlocul șoselei, rece ca un mort.
Am văzut în mintea mea teama urcându-mă ca pe un zmeu spre înalt, departe, peste vârfurile plopilor, peste suflul vântului, într-un spațiu vid. Am simțit cum cad și cad fără sfârșit, păpușă de oase și carne, eram un iepure mort, cu ochii rămași deschiși să privească un colț de cer luminat orbitor de luna ieșită ca dintr-o temniță, din strânsoarea norilor.
Viscolul a încetat brusc. În palida lumină se văd câmpurile albe până departe unde, într- un punct, părând doar o imagine, pâlpâie calde luminițele satului. Zăpada sclipește acum, unduindu-se în adâncituri blânde și creste ascuțite. Zac jos, cu fața lipită de ea și văd cum două mogâldețe sar, alergând înspre mine. Sunt doi câini. Nu m-am ridicat, am rămas culcată, privindu-i. Văzându-mă, unul din ei, se apropie temător. La câțiva pași, s-a pus pe labe, târându-se supus. Pare indecis ce atitudine să ia. Ba rânjește, arătându-și colții, ba dă din coadă. Celălalt, un câine trupeș negru, stă mai departe și latră scurt. L-am chemat încet.
- Ce faceți voi aici albule, am spus și-am simțit iar teama răvășindu-mi mintea, îmboldindu-mi inima.
Cîinele a prins curaj și mi-a mirosit mîinile. Simțindu-i căldura catifelată a gurii, zâmbesc, iar barba îmi tremură a plâns.
Ești un cîine bun, tu. În rucsac am pâine, o să ți-o dau ție, vrei?
Nu mi-a răspuns, dar a dat din coadă ca și cum ar fi înțeles. Deși apoi a fugit.
Nu pot să văd unde și nici curiozitate nu am. O pace ciudată se-ntinde în mine ca o apă, pătrunzîndu-mă fibră cu fibră, îngreunându-mă treptat, dar apăsător, sufocant.
Ecoul unui râs jucăuș se repetă insistent, apoi, de nicăieri parcă, apare un moș.
- Măi fată ce cauți tu în puterea prăpădului? Văleu, taci capră chioară și nebună, trebuia să te las pe dealuri să te jupoaie lupii, mi-ai mâncat zilele și tu și baba. Fată, hai scoală, mai încolo am sania, spune-mi a cui ești să te duc acasă. Cu ce ai venit, cine te-a lăsat, Doamne Dumnezeule, ești vânătă de frig. Sus, așa fetița moșului, hai că te ajută bunelu, hopa sus, a lui Chilea spui că ești, tre să fii aia mică, of, ce-o să se supere mumă-ta, copii fără minte! Georgel țâganu spui că te-a adus? Și el a rămas în Poienești? Lasă acu asta, se descurcă el, o să anunț în sat cân ajungem, dii Diană, hai să ducem fata acasă.
În lumina lunii, câmpurile fug parcă pe lângă sanie. Câinii aleargă, hârjonindu-se neștiutori. Se simte miros de fum și se-aud pocnetele bicelor și sunet de instrumente muzicale. E repetiție pentru jocul caprei, îmi explică moșul de parcă n-aș ști, așa cum nici pe el nu-l știu, de unde? Eu nu sunt de aici. Închid ochii. Și totuși văd. Soarele altei lumi alunecă spre asfințit. Un soare aprins, colorând nori ca niște insule, rămase jos, departe, de unde plutește spre mine o liniște ireală. Nu întreb nimic, doar lacrimi, de parcă aș trăi o revelație, îmi umezesc ochii. Moșul mă privește cu coada ochiului cum strâng capra în brațe, eu văd munți împăduriți, văd vârfuri golașe cu piatra albă, curată din care țâșnesc cascade spumoase, hăuri amețitoare oprindu-se în golful unei mări cu apa limpede și albastră, văd păsări planând în cercuri și simt o pace fără egal tremurându-mi în piept, gata să explodeze. Aș vrea să nu se mai termine, îmi spun și tremur, tremur de frig auzind ca prin vis glasul moșului strigându-l pe tata, care alături de ceilalți dezăpezește drumul pentru ultima cursă din care sigur are să coboare fiică-sa. Văd lumea bulucindu-se să mă poarte pe brațe, să mă învelească, să mă încurajeze, le simt sufletele răsucindu-se de al meu, prinzând rădăcini acolo unde credeam că nu e loc mai mult decît pentru măreția munților și zgomotul civilizației.
Și plâng. Plâng descoperindu-mă lor ca o fiică pierdută și regăsită , plîng mîngâind câinele alb, în timp ce-i dau tremurînd bucata de pîine promisă.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!