Autobuzul se oprise pe Calea București, în locul monoton unde oamenii își așteaptă plecarea după o perioadă crâncenă de muncă.
Stăteam pe locul din dreapta,văzut din perspectiva intrării, lângă un geam acoperit cu o perdea fumurie ce ținea, probabil, la stoparea vrunui mănunchi de raze ale dimineții.
În fața mea, oamenii erau nervoși și excesiv de iritați din pricina unui chelios inexorabil care, pe tot parcursul drumului, cu un râs sardonic ce nu se putea interioriza datorită profitului ce avea să-l vâre în buzunar, oprea, arborând o ipocrizie ce evidenția solidaritatea, la fiecare pas automobilul și cu tonul pe care-l ai când cineva-ți stă în calea succesului, adaugă:
-Faceți loc, mai în spate, mai în spate, să-ncapă feme...dar n-apucă să-și termine cuvântarea ce-i isca un zâmbet de satisfacție scurt, că o doamnă imobilizată între trupurile rigide și bara de susținere, iritată peste măsură, îi tăie avăntul pleșuvului.
-Domnule, nu vezi câți suntem, ce dracului, unde mai bagi?
Se uită în mulțime intrigat de acest reproș, miscă o persoană cu ajutorul brațului peste alta, și în cele din urmă zări o femeie ușor palidă, blondă, ce-i tăie imediat privirea când îl văzu că-ncearcă să clarifice situațiunea-folosea o transfigurare a sprâncenelor ce serveau în momentul de față ca un topor ascuțit deasupra acuzatului.
-Draga mea, spuse pleșuvul, noi nu facem diferențe cu privire la nații.Să ții cont de afabilitatea noastră, că cel mai sigur întârziați la treburile voastre dacă n-ar fi caracterul bonom o caracteristică, care s-a pierdut aproape în totalitate acestui secol, trăită în oameni simpli și fără aversiune, așa cum suntem noi, taximetriștii, oameni de bun simț și înțelegători.
Uimită de această insinuație, cum c-ar fi rasistă si n-ar aprecia spiritul cumsecade, afabil, se-ncruntă speriată, uitându-se vinovată la grupul de rromi din fundul mașinii, strângând cu forță bara de susținere, de parcă aceasta i-ar fi conferit protecția necesară unei canonade năprasnice.
În secunda următoare mi-am amintit de articolul confidentului Deliei, scriere ce trata și potența repugna față de grupul derizoriu și animalic-obișnuia să-i numească folosind astfel de termeni cu valoare peiorativă.Sfărșitul articolului IGNORANȚA ÎN CLASELE JOSNICE era introdus printr-o interogație:V-am creat impresia că sunt un rasist infailibil?Continuarea oferea fundamentul urii sale:Nu, nu se pune problema pe planul ăsta.
Urăsc aprig prostia combinată cu vanitatea și-n aceștia am găsit-o din plin, conturată de îmbrăcămintea extravagantă pe care-o zărești chiar și după Everest.
Nu după mult timp de la replica șoferului, ființa subțire din dreapta mea arătă o lividitate care te încearcă atunci când ești pus față-n față cu cea mai grotescă temere a ta.A dezavuat toată retorica acestuia spunând că nu se pune problema de apartenență.Nu contează că sunt români sau țigani, înăuntru nu mai este loc suficent să-ți miști buzele fără ca acestea să nu atingă pe cineva.
Atmosfera se liniști.Autobuzul opri subit, iar oamenii coborau eliberați.Printr-o inspirație puternică își adunau gândurile și, când urmau să părăsească treapta vehiculului, unul cu o valiză în mână, altul cu un ziar mototolit din pricina spațiului, fiecare expira satisfăcut de parcă aerul cu raze ar fi avut gustul soarelui,gustul verii și-al adierilor blânde ce-ți mângăie chipul întristat.
După ce și ultimul pasager a părăsit platforma, m-am ridicat din scaunul ostil și l-am privit câteva secunde pe omul ce medita asupra banilor obținuți, iar un sentiment de gelozie și ură slabă mă cuprindea-gelozie pentru că-și număra zâmbind banii și ură slabă din solidaritate pentru cei iritați și revoltați, mai mult pentru femeia blondă asasinată de argumentele puternice și viclene.Timp de câteva secunde am rămas pironit pe treapta metalică și mâna-mi servea drept scut împotriva razelor ce nu-mi aduceau o perspectivă ce-ți mângâia obrazul cu adieri.Perspectiva îmi deschidea drama ființei mele, iar soarele continua mai abitir să înfigă sulițele galbene în scutul meu care cedă și astfel îmi reamintea aspirația mea către frumos.Spiritul meu voia să se bucure de esteticul fizicului, de beatitudinea înalțătoare a eticului modelat de literatura bună, dar eu mă găseam congenital incapabil de lucrurile acestea.Confesiunea către Dumnezeu, singurătatea, toate acestea, căpătau pe parcurs o undă sumbră care-mi străpungea sufletul.
Brusc sunt trezit din contemplare, claxonul a sunat mai tare ca niciodată, lăsându-mă să-nțeleg că sufletele au nevoie de treapta ruginită, de bucuria sau tristețea în care aveau să-și petreacă ore bune, uitând astfel de condiția spirituală a fiecăruia-e valabil strict pentru cei care s-au trezit din indolență și-au început să se critice pentru inutilitatea proprie.
Pe drum m-a izbit o căldură colosală și în ciuda acestui fapt am renunțat să-mi scot decrepitul palton de mai bine de un an și ceva.
Lumea se mișca febril, mașinile emiteau zgomotul continuu de motoare, care reprezenta cotidianul orașului de dimineața până seara, împreună cu drumul meu zilnic către editura unde aveam să aflu dacă au fost publicate într-un final scrierile mele.Când am ajuns acolo, gâfăind și de un scepticism de necombătut asupra debutului meu literar, mi-am strâns încet pumnul și-am bătut ușor în ușă.Dincolo de ușa ponosită se auzeau discuții ce-aveau tonul unei polemici serioase și-am dedus că acesta ar fi motivul pentru care eu nu mă aflam încă înăuntru.Am repetat mișcarea, dar răspunsul a fost acela specific caracterului meu negativ.După un timp
ușa se deschise cu un scărțâit asurzitor și-am pășit ghidat de o dorință ce pâlpâia puternic; auzul meu descifrase hieroglifa vagă a cuvântului Mihai.Camera dispunea de doua fotolii, un birou situat în mijloc și în dreapta de o bibliotecă ascunsă după o perdea neagră.Pe perete stătea atârnat un singur tablou cu viziunea poetului Nichita Stănescu, fix sub ușa ce dădea într-o altă cameră.M-am postat în fotoliu cu speranța că prezența mea va fi luată în seamă, dar toată atenția cuvenită mie a provenit din camera alăturată unde vocile deveneau stridente.Stăteam și ascultam discuția care-ncepu astfel:
-Dacă întârziai încă doua secunde nu te mai înfruptai din obrajii ăstia!
Se auzi ceva ce semăna cu un râs bărbătesc, urmat apoi de o explicație feminină în legătură c-o rochie ce era prea mică în talie și că era absolut necesar să plece.
-Uite ,nu durează mult, imediat pun de cafea.Până atunci dă-mi voie să-ți ajut cu pantoful.
-Gestul cu pantoful este destul de grațios pentru un critic cinic, spuse vocea râzândă a femeii.
-Secundele sublime sunt redate prin astfel de acțiuni simple, caste.Voluptatea femeii înduplecă până și cel mai draconic polemic.
Un sărut înăbușit își exală undele până dupa paravanul din lemn ce despărțea camerele, iar apoi vocea feminină continuă într-un ton infantil:
-Ce sunt ăstea, domnule critic?
Foșnetul cravatei trăda o mână ce executa un gest lasciv.
-Sunt file, draga mea..
Sărutul care urmă îi pedepsi răspunsul și-i îmbrățișă spiritul.
-Văd și eu asta, prostuțule!Dă-mi voie să-mi exersez dicția poetică..
Femeia recită cald și cum nu se putea mai potrivit.Avea darul de-a trimite, folosindu-și numai glasul, compania Hebei și, odată cu zeița tinereții revărsată în pocalul sufletului meu, dispărea și scepticismul:
“Într-o scurtă reverie,
C-un gând greu adus din umbră
Te găsesc întinsă, vie,
Cu o gleznă îndelungă.

Ah, sideful moare în negrul pletelor tale,
Iar un gând abject se naște către astrul
Dintre caste.

Printr-un mănunchi de sticlă
Cu aramă aurită,
Urc-o rază albă, pură
Dintr-un nimb cu semilună.”

Bărbatul o privi pentru câteva secunde cu dispreț îndepărtat.Totuși,înclin să
cred că acest dispreț își avea obârșia din tonul înflăcărat cu care recita poezia.
-Scrie aici, continuă oratoarea, că asteaptă răspunsul și vă mulțumește cordial.
Vorbele ei fură tratate cu indolență, iar singurul răspuns cuvenit consta într-un fum
abundent de țigară ce se răspândi în cameră.
-Ar trebui să te implici, l-ar ajuta enorm să vadă că ești interesat.
-Prostii, zise, în timp ce figura lui trăda o vanitate strict profesională.
-Niciodată nu mă asculți!Totdeauna privești la ce-ți trimit scriitorii, iar apoi, după o analiză migaloasă ce durează două minute, le arunci cu dezinvoltură în sertare,de unde, sunt convinsă, nu mai văd lumina zilei.Așadar,trebuie să intrăm în polemici de fiecare data,ori te implici?
Atmosfera contradictorie se instală în cameră rece, profund, cuprinzător.
-În ce să mă implic mai precis?Să scriu în locul lui materialul nu se poate, să-i dăruiesc harul congenital de poet desăvârșit iarăși nu se poate.
El trebuie să-nțeleagă că vocația este indispensabilă scrisului și basta.
-Starea ta de apatie totală, de egoism puternic, o să ducă la degringolada unei minți sclipitoare care-ncearcă de trei ani să se afirme.Văd un vraf de scrieri respinse și aruncate-n hoitul tău de speluncă.Te mai consideri și-un bigot de excepție care-ntrece sihaștrii ce și-au sacrificat viața pentru a se ruga unuia ca tine, pios ipocrit ce esti.Așa-i tratezi pe toți,fara nicio exceptie.
Barbatul se încruntă.
-Să-ți fac o analiză scurtă a poeziei.Noi nu facem aci acte de caritate pentru orice idiot care vrea să publice porcării la o astfel de editură(se auzi vocea feminină înlocuind cuvantul editură cu speluncă).Trebuie, într-adevăr, să recunosc că partea cu gândul abject și astrul dintre caste îmi place în mod deosebit.Reiese, incontestabil, talentul lui, reies versurile lipsite de echivoc ce nu trimt la pornografie, și caracterul său pur.Mă gandesc, fără vreo legătură asupra acestor versuri minunate, dacă Lui Dumnezeu îi plac orgiile și îngăduie pe Pământul ăsta gândul mizerabil.Spre nefericirea mea acesta subzistă.
-Aprecierea ta lasă de dorit.Asemenea versuri îți mângâie sufletul și te fac să te gândești la prima dragoste,spuse nostalgic.
-Scrierea aceasta oferă mângăieri concomitent trupului și, cu puțin amor spiritual, spiritului.
În cameră se auzi un diavol bucurându-se de perspectiva unui înger căzut, un înger îndrăgostit de poezie.
Era o noapte mai neagră ca niciodată.Felinarul lumină cu intermitențe stația de autobuz, iar dupa câteva minute în care ceasul bătu ora doisprezece fix, mașina plumburie apăru stingând ultima suflare felinarului.
Înăuntru era numai privirea obosită a pleșuvului, vidul scaunelor ponosite și sunetul motorului ce parcă se stingea.I-am întins banii pentru bilet, însă șoferul a rămas nemișcat, conturat de un aer meditativ, straniu.
M-am așezat pe locul cu numărul trei, lipindu-mi fruntea de marginea metalică din dreapta mea.Vedeam mâna din fața mea cum tăia aerul intonând tăios să se facă loc să intre și femeia.Autobuzul era gol.Somnul m-a cuprins cu o lumină albă în care zăream caietele cu filosofia proprie, cu confesiunea sentimentelor trăită împreună cu Cristina:
Mi-a dat drumul la braț și s-a aruncat pe iarba galbenă și-nnegrită din dreapta casei.Se uita la mine și râdea, lăsându-și unul dintre sâni dezgoliți , privind în răstimpuri stelele,alteori pe mine.M-am apropiat ușor, călcând frunzele care începeau a răsuna sub talpa mea atât de timorată și m-am aruncat lângă aerul care-o contura, în stănga ei.O clipă n-a spus niciun cuvânt, continuând să privească firmamentul și, din când în când, câteva priviri circumspecte, să vadă dacă se apropie cineva.După câteva secunde de asigurare s-a întors subit către mine, strângându-mi sufletul delicat și usor, cu apăsări din ce în ce mai crescânde, privindu-mă pătrunzător în ochi, și-a adăugat încleștandu-mi umărul, lăsându-l liber, plimbându-se cu degetele peste el :
-De ce crezi tu că ești respingător?
A urmat o replică de-o subtilitate incredibilă, dar n-am apucat s-o duc la sfârșit, nici n-avea finalitate ceea ce spuneam, mă refer, finalitate în cuvinte, pentru că-și mișca brațul continuu pe umărul meu, mă privea din ce în ce mai pătrunzator, până ce-și trecu brațul pe dupa gâtul meu, care folosea și el la o anumită avântare fizică, pentru ca-n clipa următoare să mă lovească sublimul fizic, trezindu-mă, efectiv, cu nimfeta peste mine.
Și-a apropiat privirea de chipul meu care respira necontrolat, bolnav de spiritul și trupul ei.Mâna nimfetei se mișca mai abitir cu fiecare apropiere, până ce buzele ei le-ntâlni pe-ale mele, lăsându-ne scăldați
în gemete de plăcere, iar conturul corpului meu îi mângâia ușor pieptul fierbinte ce se stingea cu fiecare depărtare ușoară, lăsându-se aprins de aceeași flacără ritmată a atingerilor noastre.
O sărutam ca și cum ar fi fost al doilea aer al meu, dar rămâneam fără respirație, fără aerul cerului,al norilor, lăsându-se ea a fi fundamentul existenței mele, principala sursă de viața și fericire, izvor de sublim și frumos.Așadar, o sărutam încet, bucurându-mă de aerul pe care-l gustam, simțeam viața cum își pompează sângele-n mine, cum gâtul meu suferă convulsii ușoare, lăsându-se și el pătruns de valul plăcerii.Am cuprins-o de mijloc, dezgolindu-i treptat spatele ce se unduia sub atingerile mele.Cel de-al doilea aer devenea treptat vid, lăsând loc celui de-al treilea, care și-a făcut prezența printr-un fâșâit de frunze.Părul se desprinse c-o singură mișcare a brațului, l-am privit în cădere, ținându-se de praful dulce al respirației mele până ce atinse oceanul de frunze și privirea ochilor mei.Dupa cadere, ritmul din mine bătea ca o alergare nebună de cai.S-a oprit subit, nu se mai mișca, și-a trecut degetele prin părul meu și-a șoptit congestionată și gâfâin:
-Scumpul meu poet!..
Era prinsă într-o îmbrățișare erotică, cu sânii dezgoliți, cu mâinile încleștate, lăsându-se uneori pe spate și râzând, brațele mele apăsându-i ușor carnea și părul ce aluneca pe ceru-nstelat.Timpul se oprise ca-ntr-o poezie stănesciană.
M-am îndreptat spre patul auriu al astrului felinar
și-am lungit-o ușor, aruncându-mi când s-a vazut întinsă un zâmbet grațios, îmbinat cu pletele răsfirate de pe cearșaf.Mi-am trecut trupul peste al ei sărutându-i buzele, mișcându-mi mâna pe abdomenul suplu ce tremura cu fiecare atingere prelungă; am coborât privirile spre gâtul Cristinei, neezitând înainte s-o privesc ostentativ în ochi,cu un surâs ca mulțumire pentru jertfa trupului ei, și-am început să-i sărut ființa cu aviditatea cuvenită spiritului meu.Încleștarea ei răsuna într-un limbaj voluptos, ridicându-și ușor trupul ca în secunda următoare să-l lase căzut și rupt de aripile castității.Sânii s-au lăsat și ei sărutați, tresărind în ea zvâcniri care se terminau cu întinderi ușoare și priviri închise melancolic,acompaniate de o expirație lungă...
“Silencio”
Dimineață, guvernanta plătită săptamânal sparse ușa și-l găsi mort, cu caietele ținute strâns legate la piept.Se spânzurase și din colțul ochiului drept se prelingea o lacrimă care pică pe caietul de sub corpul inert.Picătura înecă cuvântul fericire.