Stimați cititori cu urechea, vocile critice se aud mai frecvent în stradă, timp în care scriitorul vorbește cu prietenii la cafenea, cu un șervețel de hârtie în mână, desface pumnul, ghemotocul de hârtie își caută singur o formă, ajutat oarecum de cealaltă mână. Privește, ochi întredeschiși, zâmbește brusc, cu țigara aprinsă scobește două rotocoale de fum, se joacă cu o jucărie scumpă așezată pe masă, un pahar cu ceva oarecare, ochii îi sunt atenți, capricioși, răsfățați, ba chiar jucăuși.
Rotocoale după rotocoale de fum; sunt atât de frumoase încât scriitorului îi vine să le graveze pe toate, iar ochiul său le modelează atât de bine, devin niște forme atât de pure, desăvârșite, încât nu mai rămâne decât o nimica toată ca să faci din ele o operă de artă în scris. Primejdie mare, puțini scriitori scapă din asta, destui scriitori au murit sufocați în chiar uriașul lor talent. Și totuși tot ce atinge scriitorul se face literă, numai că el nu cade pradă lăcomiei precum regele Midas, fiindcă scriitorul nu este lacom, el nu vrea nimic pentru sine, scopul lui este creația, libertatea jocului, spectacolul continuu al lumii. Dar mai mult decât pentru arta lui, eu îl iubesc pe scriitor pentru natura lui care include toate experiențele și nu respinge nimic. Nu vă lăsați înșelați de aparențe, scriitorul nu neagă, el afirmă, Bach, Mozart, Brâncuși, nu au făcut altfel, seninătatea, bucuria ludică nu eludează suferința, gravitatea, întunericul, numai că nu fac din aceste limite măsura tuturor lucrurilor.
Când se ivește o natură ca scriitorul, lumea, oricât de obosită întrevede o speranță nouă. Dar oare așa să fie? Statornitatea realității clanice, inspirând atâtea intransigențe de grup, de-a lungul timpului, nu suficient de acomodabili, sunt diagnostice, indică asocierea de individualități, ce nu se abandonează gregar vreunui declarativism dezinvolt, această cumpănă între atitudinea teoretică și actul creator devenind partener al unui dialog firesc și rodnic. Pentru scriitor, beneficiul unei asemenea relații fructifică o susținută meditație asupra raporturilor interdisciplinare, strategiilor esențiale față de prezent într-un șantier al propriei sale personalități. În timp ce într-o cafenea, scriitorul, alături de confrații săi, sculptează rotocoale de fum în fața unei cafele și a unui pahar de oarece, meditând asupra condiției sale sociale prezente, asupra literaturii prezente etc., în tot acest timp, afară, strada beneficiază de o masivă infuzie de critici stradali, școliți ca arbitrii de fotbal pe stadioane, prezența aceasta aproape amatoristică, lipsită de judecăți de valoare bine însușite, mai mult încurcă fenomenele de susținere și validare a valorilor literare decât să le clarifice. Poate criticul stradal angajat pe bucăți de străzi oarecare și lipsit de cunoștințele necesare să întreprindă un atare demers critic? Cronicarii stradali lipsiți de vocație sunt găzduiți pe străzi, astfel că opiniile lor referitoare la cultură și literatură sunt citite de toți acei cititori cu urechea, dar o ureche avizată poate să descopere cu surprindere că aceștia nu doar că nu se pricep, dar nici măcar nu le place literatura.
Un asemenea critic este un ins de două ori mort într-o lume în care scrierile tradiționale le surclasează pe cele moderne, comportă un mare risc, ca să nu zic o doză de nebunie.