agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-05-26 | [This text should be read in romana] |
Așa cum s-au hotărât ieri, Csongor și Mitruț au fost gata de plecare înainte de răsăritul soarelui. E drept că nu răsăritul soarelui de la noi, ci de pe litoralul de est al SUA, dar cine se mai încurcă cu detalii? Csongor a parcat mașina în fața pensiunii la fix 7.30. L-a găsit pe Mitruț cufundat într-un somn adânc și foarte odihnitor după o noapte presărată cu vizite la baie, văietături și scandaluri. Văietăturile au venit din partea noastră pe baza faptului că la fiecare vizită, Mitruț aprindea conștiincios becul de 100W ca să nu se împiedice și îl lăsa aprins până la întoarcere. Sătul de protestele noastre a acceptat să folosească frontala în dotare, pe poziția roșie, mai puțin supărătoare. Asta a provocat altă problemă la ora 6 dimineața. Din cauza slăbiciunii provocate de proasta digestie la care s-a adăugat celebrul său simț de orientare, a greșit camera și a intrat peste familia Iancu. Doamna a fost prima care l-a sesizat când a tras pătura de pe ea și i-a fixat lumina sângerie în ochi, mârâind „Am venit.” Restul cabanei s-a sesizat la scurt timp din cauza urletelor isterice. Se pare că l-a confundat cu un personaj biblic foarte cunoscut și până să-și dea seama de greșeală, a implorat o amânare, mărturisind totodată și câteva mici derapaje de care domnul Iancu s-a arătat foarte interesat. Lăsându-i pe cei doi să lămurească în liniște problema partajării la divorț, Mitruț s-a întors în cameră, a pus toată vina pe exagerările noastre în privința somnului nocturn și a adormit ca un puișor sub aripa mamei.
Se înțelege acum de ce până după ora 10, nimeni nu l-a putut trezi, nici măcar domnul Iancu care acum, evident paranoic, a venit să-i ceară socoteală pentru vizita făcută în toiul nopții. Între timp însă, noi nu am stat cu mâinile în sân, ci i-am adunat și aranjat toate bagajele în mașină. Acțiunea a demarat de la o banală părere de-a lui Csongor, cum că după ora 12, Mitruț nu va mai dori să coboare, deoarece oprirea la crâșma din Răchițele ar fi mult prea scurtă. Imediat Pușa s-a repezit la rucsacul de 30 de kilograme și l-a dus la mașină cu o agilitate atletică de care nu o credeam în stare. Eu am urmat cu cortul, tacâmurile și securea, dar nu îndeajuns de iute cât să nu fiu luat la rost. Chiar și așa nu ne-am liniștit până când Mitruț nu s-a trezit, s-a primenit și a ieșit afară exclamând. - Csongor, de ce nu te-ai bărbierit? Așa vrei să vin cu tine în mașină? Sigur că Csongor s-a conformat la mare viteză, parțial și din cauza noastră - eu i-am ținut oglinda, Pușa prosopul. Între timp Mitruț a bodogănit ceva despre lipsa propriului rucsac, dar a căutat în al nostru și a găsit patru sandwich-uri din care trei a înfulecat și unul l-a păstrat pentru mai târziu. Fiind orele înaintate, iar Mitruț hotărât să-și ia la revedere de la toți prietenii din Padiș, adică de la toți comercianții de bere, noi ne-am hotărât să pornim pe traseu. Înainte de asta l-am rugat pe Csongor ca niște mămici plânse și îngrijorate, să ne sune când pornesc la drum și mai cu seamă, când ajung în Cluj. Apoi ne-am mai făcut câteva sandwich-uri și ne-am strâns mâinile de „la revedere”. - Distracție plăcută în continuare! - Mulțumim Csongor! Păcat că plecați așa de repede... - Nu-i nici un păcat, ne-am făcut planul. Dar voi ce tot vă învârtiți pe aici? Valea! Hai Csongor la Vasile, obiceiul nu mă lasă să plec fără să cinstesc cu el o pălincă. Tu poți bea o cafea. Suflet mare acest Mitruț, întotdeauna a încercat să facă o despărțire mai ușor de suportat, dar sincer, cu noi s-a ostenit degeaba, deja pluteam pe valurile unei supreme desfătări. Așadar l-am lăsat să facă din pălinca lui Vasile, cea mai cinstită băutură din lume și am pornit pe drumul asfaltat în pas alert, iar când nu i-am mai văzut, am dat-o în pasul ștrengarului, ținându-ne de mână și chiuind de bucurie. Doi câini s-au luat după noi și câteva mașini ne-au claxonat nervoase, așadar ne-am ascuns după un tufiș, am râs acolo concentrat câteva minute, apoi am ieșit la drum ștergându-ne lacrimile, relaxați, calmi și pregătiți pentru prima zi adevărată de concediu în cuplu. Am scos harta din rucsac și am preluat comanda. Tot la cinci minute îi arătam soției unde ne aflăm pe hartă și ce puncte de reper am. Ea mă urma surâzătoare, speranța înflorindu-i miraculos în inimă, în ciuda anilor de căsnicie. Până în poiana Zăpodie am tot glumit, ne-am jucat prinselea, ne-am sărutat, am pozat fluturi, oițe și ciobani scuipând dezgustați. Ajungem în poieniță, scoatem recipientele de plastic și începem să culegem zmeură. Am găsit o mulțime și numai noi suntem aici să le culegem. Ne aducem aminte de ieri: ”Mitruț, uite zmeură!”, „Lasă-mă-n pace!” și râdem bine dispuși. După vreo oră eu mă satur de cules și mă pun la umbră cu o cărticică în mână. E liniște, e cald și vântul adie răcoros exact cât trebuie. O buburuză mi se cațără pe mână și o privesc minute în șir, într-o simfonie de gânduri și senzații care mă duc la concluzia că totuși universul a fost bine gândit, există fericire deplină, există acea stare de seninătate care, odată atinsă, nimic nu o mai poate zdruncina. Sunt recunoscător pentru toate acestea, pentru norocul de a conștientiza și a trăi o asemenea stare de spirit. De acum înainte cu totul altfel voi aborda viața, voi crea în jurul meu și al soției, o sferă de zen, roz-albăstrie, impenetrabilă la orice atac, totul va fi altfel, va fi...bine. După încă două ore, Pușa se apropie cu două vase pline de zmeură. Nici măcar nu protestează să mă vadă cum mă odihnesc și doar glumește drăgălaș în privința găletușei mele, nici pe jumătate plină: „Domnul s-a gândit mai mult la stomacul propriu, decât la gem, așa-i?”. Dar imediat râde ca să nu cred că e vreo supărare. Apoi îmi cere puțină apă. Scot imediat sticla și i-o întind. După ce bea cu putere, face o simplă observație. - N-ai pus cam puțină? Ne ajunge? - Sigur. În nici o zi nu am luat mai mult de un litru. Găsim izvoare și pe drum. - Bine. Mâncăm un sandwich și ne hotărâm să ne continuăm traseul spre Pietrele Galbenei. Trecem pe lângă Groapa de la Barsa și ne amintim de pantalonii lui Csongor, un nou prilej de amuzament. Aici întâlnim o familie de moldoveni care cere câteva lămuriri, iar eu, apăsat de răspundere și cantitatea de cunoștințe, îi îndrum cu lux de amănunte. Sunt așa de încântat de mine însumi, încât le vorbesc zece minute despre toate variantele pe care pot să ajungă în Padiș, la Stâna de Vale, la cascada Bohodei (de care știu doar din descrierile lui Csongor) și barajul Floroiu aflat la 80 de km și pe care l-am vizitat în copilărie cu părinții. Spre finalul expunerii, grupul a încercat să-și vadă de drum, aducându-mi mii de mulțumiri și urări de bine, dar eu i-am mai urmărit câteva minute ca să le explic și ce au de văzut în Peștera Urșilor. Mă întorc la Pușa foarte încântat de cât ajutor am dăruit semenilor noștri și ne reluăm expediția. Ajungem la Tăul Negru, un lac mic, înconjurat de molizi și a cărui caracteristică principală pare să fie culoarea. Adică absența ei. Parcă pentru a ne pedepsi pentru lipsa unei concluzii mai de Doamne ajută, poteca ne supune la un urcuș prin pădure abrupt și destul de lung. Totuși buna-dispoziție nu dispare. Dăm de două izvoare în care ne spălăm noroiul de pe bocanci și ne răcorim frunțile. După acest scurt popas, ne avântăm spre vârful muntelui, Pușa plină de energie pentru a-mi demonstra că a învățat să urmărească marcajul, eu, urmând-o pe ea, o poziție care, de la cununie încoace, îmi vine ca o mănușă. Totuși o senzație foarte vagă mă bâzâie din când în când, ceva legat de un lucru uitat sau nefăcut la timp. Deși actuala mea filozofie de viață este în deplină armonie cu natura înconjurătoare și cu succesiunea evenimentelor, senzația e stăruitoare și cu mare greutate reușesc să scap de ea. Asta până când urcușul a ajuns la o pantă de peste 60 de grade și Pușa cere din nou combustibil lichid. - Asta-i toată?! - Așa se pare. - De ce n-ai luat din izvor?! Ce-i în capul tău? Sfera mea zen a primit un atac frontal. Sunt însă hotărât să repar cât mai repede fisurile. - Am...uitat. Dar cred că ne ajunge, nu mai avem mult. Am mai avut exact un ceas și douăzeci de minute de urcuș îndrăzneț printre bolovani și rădăcini. Ieșim din pădure deasupra unor stânci uriașe și admirăm imensitatea în trei puncte cardinale. Poiana Florilor se revarsă mult sub noi, pornind din dreapta, Galbena cu cheile sale strălucește abia vizibilă în stânga. Soarele ne prăjește conștiincios pe când încerc să fac cât mai multe poze. Pușa stă fix un minut până ajunge la concluzia că moare de sete. Și că nu vrea să se scorojească aici pe stânci, pradă vulturilor. Îi întind sticla care mai conține apă cât încape în căușul palmei, dar mi-o refuză mânioasă. - Asta rămâne pentru ultima clipă. Nu mă ating de ea până nu dăm de apă. Mișcă-te! Deși simt sfera plesnind din toate încheieturile, nu mă dau înfrânt. - Sigur dăm de alți turiști pe aici. Ne vor da niște apă. - Am să cred când am să văd. Mișcă-te! Mare organizator de trasee... O iau înainte pe poteca spre avenul Borțig. Imediat se prinde și protestează. - De ce nu o luăm înapoi pe unde am venit? - Pe aici ajungem mai repede la Panzio. Uită-te și tu pe hartă. Într-adevăr pe hartă totul pare foarte clar, de la Pietre până la cabana Cetățile Ponorului e jumătate cât până în poiana Zăpodie, sau Glăvoi. Ce nu am gândit foarte profund, a fost probabilitatea de a da peste turiști pe traseul ales de mine. Dar, în apărarea mea, trebuie specificat că și eu îmi simțeam buzele arse, iar creierul consumă cea mai mare cantitate de apă din tot organismul, au spus-o și cercetătorii americani. Care sper că beau apă când le trebuie. Un alt argument în sprijinul alegerii mele, a fost lipsa diferenței de nivel între aven și Pietre. Cel puțin pe hartă. În realitate, traseul acesta e un veritabil roller coaster. Urcăm cinci minute, coborâm șase, urcăm șapte minute, coborâm șase și tot așa de o sută de ori. Pe măsură ce timpul trece, constat schimbări majore și îngrijorătoare la atitudinea și fizionomia soției mele. Nervozității inițiale și firești îi ia locul o stare de supărare amară, apoi de disperare mută, urmată de groază curată. Nu știu dacă cea din urmă este cauzată de pericolul epuizării și al leșinului, sau de persoana mea; de câte ori o aștept să mă ajungă din urmă, mă privește în așa fel încât simt nevoia să păstrez distanța. Mă las păgubaș cu încurajările, pe de-o parte pentru că nu prea ai cum să-l încurajezi pe condamnatul la spânzurătoare, căruia tocmai i-ai aranjat nodul la gât, și pe de alta pentru că nu mai am salivă în gură și orice cuvânt sună ca horcăitul unui astmatic. Când am dat de primii și singurii turiști de pe traseu, am recunoscut în sinea mea că sfera zen s-a făcut țăndări și că omul e sortit unei vieți păcătoase, mizerabile și lungi, asta cel puțin până dă semne că se termină. Erau doi homosexuali mergând în aceeași direcție. Ne-am dat seama imediat că sunt un cuplu după comportamentul celui din urmă, care nu căra nimic în afara unei tășcuțe în carouri, atârnate pe după umăr cu o curelușă violetă. - De ce vrei să mă omori?! Ce să le mai cerem apă? Am schimbat doar priviri distruse, fiecare cu omologul său, și i-am depășit repede, mai ales că victima masculină se trântise în fund și încerca să-și smulgă părul șuvițat. - Uită-te la tenișii mei!... Brută! Situația se înrăutățește cu fiecare secundă. Poteca, extrem de perversă, ține creasta, dar ne torturează cu aceleași grotești suișuri și coborâșuri. De la o vreme mă uit tot mai rar în urmă și atunci doar cu coada ochiului, de teamă ca imaginea mea să nu provoace o nouă criză a căror urmări să nu mai poată fi reparate cu tot concursul rudelor. Oricum deja mi-am calculat câte nopți voi dormi pe canapea în compania broaștelor țestoase, care noaptea își fac de lucru prin acvariu și bocănesc într-una. Și nici urmă de izvor pe tot traseul... În sfârșit văd o placă din lemn pe care stă scris un text mai frumos ca un poem de Eminescu: „Avenul Borțig, 5 minute”. Mă întorc bucuros să i-l arăt Pușei și mă sperii. E toată albă la față. A nu se înțelege că e albă de la paloarea firească oboselii fizice, e albă ca smântâna, de la sare. A transpirat în așa hal, de pare că s-a pudrat în exces, ca un clovn înainte de a adăuga culorile stridente. Ochii albaștri mă fixează din albul feței ca ai unui Husky în zăpadă. Mi-e frică. - Uite semnul. Borțig... Strânge din pumni și dinți. - Te u... Restul n-am mai auzit și poate că e mai bine. De aici înainte urmează coborâșul, dar asta nu înseamnă că viața e mai frumoasă. Sugerez oricui crede asta să încerce să umble pe munte după ce n-a băut nimic vreme de 5-6 ore. Cel mai lin coborâș se transformă într-o plimbare pe sticlă spartă. Spartă ca și sfera mea zen, roz-albăstrie. Pe când tot coborâm, îmi dau seama că este a doua oară când am trecut pe lângă avenul Borțig și nu l-am văzut. Poate la anul. Dar oare ne vom mai întoarce la anul? Oare vom mai urca vreodată la munte? Încă o oră de chin și ajungem pe drumul de mașină spre Panzio. Am trecut pe lângă Cetățile Ponorului de parcă ar fi fost o parcare, nici măcar n-am aruncat o privire în hăul ce ne-a fascinat zilele trecute. Acum am dat de turiști, dar Pușa e dincolo de zona discuțiilor politicoase cu alți oameni, îi urăște pe toți, în frunte cu mine, așa că nu se oprește nici o secundă, a ajuns la acel stadiu de martirizare asemănător galopului suprem la cai, înainte să le cedeze inima, stadiu în care nu se mai pune problema acceptării unui ajutor sau a unei opriri. Degeaba îi întind ultima gură de apă, păstrată cu sfințenie, m-a pocnit peste mână de două ori. Pe la 5 vedem și cabana. Atunci de-abia întinde mâna: - Dă-mi apa, monstrule! - Poftim. - Așteaptă-mă pe terasă. Se repede în cabană cu sticla pregătită. Împinge un bătrân, dă de perete o mamă cu fetița ei cu tot și pune sticla la robinetul unei chiuvete. Eu aștept cuminte pe terasă cu gâtul plesnind de sete, dar mi-am primit ordinele. Când revine la masă, este alt om. Calmă, detașată, sigură pe sine. - Bea! Beau ca un câine nevrednic, lipăind vinovat din buze. Vine imediat o doamnă să ne servească. Pușa comandă un litru de limonadă, trei porții de supă, o cafea lungă și ceva felul doi, nu mai știu ce exact, ceva ciuperci de pădure cu mult sos. După două porții de supă și o cupă de limonadă, este gata să refacă dialogul în familie. - Și acum, spune sincer, cu ce ți-am greșit? Îmi fac toată mea culpa, dau vina și pe soartă, pe horoscop și pe proasta administrare a potecilor. După mine ar trebui montate din loc în loc țâșnitori cu apă, dacă se poate în parcurile din oraș, ce-i așa de greu aici? Și de unde era eu să știu că rămânem fără apă, pe toate traseele pe unde am umblat am dat de apă, nu? Sau ne-au dat Mitruț și Csongor. Ahaaa! Pe dată imaginea celor doi se ameliorează considerabil. Ne încearcă chiar și o nuanță de dor...acum ar fi găsit ceva vesel să ne spună, să ne liniștească, ne-ar fi tachinat puțin și mai ales, ne-ar fi dat apă pe traseu. - Lasă iubire, mâine promit să iau doi litri de apă. - Mâine?! Spaima pură revine în ochii ei, ca într-un film de groază când o ușă se deschide singură. - Mâine? Tu crezi că va mai fi un „mâine”? Așa speram, nefericitul de mine, n-am prevăzut apocalipsa. Dar nu, înțeleg că al nostru concediu e mai pe sfârșite decât credeam. Aș încerca să o conving, dar are o privire... - Și Pietrele Boghii? Nu am apucat să le vedem. - Þucu... - E drept că le-am văzut anul trecut. Nu cred că s-au schimbat prea mult. Ai dreptate, dragă, mergem noi acasă. Mâine dimineață... - Mâine? -...deseară, sigur, e foarte bine. - Ai terminat de mâncat? Trebuie să ne grăbim. Înfulec la viteză și ne ridicăm de la masă. Pușa mai bea de la chiuvetă o cană cu apă și apoi umple personal sticla de doi litri. Pe care o duce singură. Apoi ne vine ideea să-l salutăm pe patronul cabanei, care s-a purtat frumos zilele trecute, iar o servire de calitate la noi în țară trebuie apreciată. Îl găsim cu greu, într-o cameră de la parter, galben la față și cu dureri stomacale de la niște ciuperci. Ne face nesigur cu mâna și cade secerat pe spate. Nu mai zăbovim să-i luăm pulsul, alertăm pe câțiva de la bucătărie și ne grăbim spre pensiunea noastră. Ca vântul urcăm șaua din Glăvoi, concentrați la fiecare tremur stomacal și pe când ajungem la vatră, ne asigurăm reciproc că nu au reușit să ne otrăvească. Sub ochii uluiți ai familiei Iancu, încărcăm mașina cu bagaje. - Plecați? - Nu domnu' Iancu, (răspund străbătut de o inspirație de moment), facem un traseu mai lung și ne întoarcem la anul. Nici o reacție. - Dar de ce plecați? Doar nu pentru că ne-am sfădit noi! Știți că așa e la munte, lumea vine și începe să se sfădească, dar câteodată se mai și împacă. Uite noi... - Nu-i asta domnu' Iancu, avem noi pe-ale noastre. - Bine atunci...ne-a făcut mare plăcere. Să mai veniți! - Să sperăm, să sperăm... ...dar deocamdată să fugim. Am plătit cazarea și nici nu ne-au taxat pentru scurtarea perioadei, oameni de treabă. Domnul Iancu a sărit cu un litru de afinată pe care jumătate l-a vărsat în portbagaj. I-am mulțumit din inimă și am demarat în forță. Pe când am trecut prin fața barului lui Vasile, l-am zărit pe patron stând la masă sfătos și cu bota în mână. L-am claxonat de adio și el ne-a rânjit din doi dinți de argint, oferindu-ne un ultim și prețios instantaneu al concediului nostru, anul de grație 2012. La Doda Pilii am făcut o scurtă oprire, ca să schimbăm apa cu una proaspătă. Am privit cu inima grea, la toată măreția munților înveliți de păduri. - A fost un concediu de neuitat, nu-i așa? - Să nu mai zici asta nici în glumă. Dar pe măsură ce mă luptam cu hârtoapele, soția mi s-a liniștit, a devenit tot mai calmă, senină și iertătoare. Bine a zis Iancu „așa e la munte, lumea vine și se sfădește, dar se mai și împacă”. Da, atunci când coboară. - Oare ce fac cei doi? Hai să-i sunăm. Îl sun pe Csongor și-l pun pe speaker. - Ce faceți domnilor? - Bine, nu vă speriați, suntem în drum spre Cluj. - Da? Și noi. Pauză. - Așa de rău? - Așa. - Mă așteptam. Din fundal se aude un hohot de râs și niște indicații răgușite presărate cu clinchete de pahare. - Noi suntem la restaurantul din Căpuș. Mitruț a dat peste niște prieteni. Vă așteptăm? Mă uit la copilot. Iar a văzut o scenă de groază. - Nu, noi mergem acasă. Suntem obosiți. - Bine. Drum bun. Altă pauză. Apoi strigătul lui Mitruț. - În concluzie, măi zăpăciților, v-a plăcut la munte? Pe bune acum! Ne privim o clipă. Pușa răspunde. - Știi Mitruț, se spune că ce nu te omoară te face mai puternic. Cred că în prezent noi suntem foarte, foarte puternici! Stânca Gibraltarului e gumă de mestecat pe lângă noi. Mulțumită și vouă și muntelui. - Cu plăcere! Cu plăcere și hai să o repetăm și la anul! - Bine. Și la anul. - Hai noroc! - Salutare. - Și drum bun! - Mulțumim. - Chiar nu veniți la un suc? - Nu!!! |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy