Prin ceea ce putem numi conținut și, mai ales poate, prin formă, apropiem proza, literatura de spiritualitate, de sursa și de suportul ei fizic, fiziologic chiar. Este vorba de acea spiritualitate inaparentă și definitivă ca lumina zilei de zi cu zi, inutil poate, impracticabil călăuzitoare sau, cel puțin liniștitoare și dătătoare de iluzii în privința faptului că salvarea, aici, nu peste mări și țări, aici și acum, nu într-o zi de „apoi”, ne este la îndemână.
Trebuie doar să învățăm să respirăm, să gândim și să vorbim în ritmul propriei respirații, parcurgând lumea fără de căutare, o respirație care știe mai multe despre noi și despre univers și care face să fim mereu în acest univers, să nu ne scape, să nu-i scăpăm. Literatura, ca respirație a universului în noi și ca prezență atomică a noastră înșine în univers. Spiritualitatea europeană pare a ne fi complicat existența, a fost, este când cultură, când o religie, de fiecare dată sistematică, oricum logos și dialectică, de ce nu am vedea în ea încercarea unor nomazi care, deși de mii de ani stabiliți în acest colț terminal de pământ care este Europa, tot nomazi, aventurieri fugiți, goniți de acasă au rămas peste veacuri și veacuri. De ce așadar nu am vedea în spiritualitatea acestor eterni instabili, veșnic nestabilizați care sunt europenii, care suntem ca europeni, o încercare infinită, constitutivă, care deja a făcut și s-a făcut istorie monumentală, o încercare deci de reamintire, de regăsire a originilor, adică a respirației, într-un aer de baștină, de mult pierdut și poate irespirabil, o încercare de a-ți da tocmai aere.
Istoria europeană ar putea fi asemănată cu o aritmie, cu un astru formator, cu o nesfârșită sete de a respira din nou, ca la niște începuturi nicicând de fapt trăite, de a respira firesc, universal, hrănitor, inspirație – gândire, expirație – datorie și dare, respirație imensă a gândirii, pas cu pas, făcând lumea drum. Față de ritmul frazei care niciodată nu este de fapt frază ci enunț, propoziția prin care se construiesc prozele zilei de azi, proza lui Mircea Eliade pare un reportaj, după cum spun unii, care nu-și poate depăși, și poate că nici nu încearcă, europenismul de fond, adică pitorescul, senzaționalismul, gustul aventurii.
Numai că încercarea de refacere a inspirației, gândire și verb, primordială în cotidianitatea ei de primă zi a lumii, nu este poate tocmai o aventură, un voiaj, lirism sau erotizare, inflamarea frazei. Proza zilelor noastre caută să ne reînvie, să respirăm, adică să mergem gândind cu gândul. Faptul fundamental al literaturii devine nu fraza care se caută, adică istoria topindu-și țeluri și tot stabilindu-și paradisuri, ci propoziția: Parcursul complet, istorie de fiecare dată deja străbătută, traseu.