Motto:
Cea mai înverșunată luptă este cu tine însuți.
Te afli în ambele tabere.

Voltaire


Politica în capitalism

Majoritatea oamenilor politici de după 1989 au intrat în politică timorați, au activat confuz și au ieșit din politică bogați. Probabil fiecare a avut un moment de luptă cu el însuși din care a învins amanta, nevasta sau soacra. Care nu a urmat acest traseu probabil se află și astăzi în parlament fie că nu deranjează pe nimeni fie este mai puțin eficient în acțiunea de îmbogățire.
Cei din executiv au parcurs acest traseu mai rapid mutându-se apoi în parlament pentru o binemeritată și protejată odihnă sub umbrela imunității parlamentare.
Mai sunt și cei corecți, puțini la număr, neînțeleși de colegii lor și care, ori dispar rapid din sistem, ori sunt țapi ispășitori pentru relele celorlați.

Mitu a intrat în politică bine intenționat, cu putere de muncă și cu convinegerea că nu va face decât ce consideră el că este bine indiferent de presiunile din jurul său. Nu putea concepe să facă compromisuri nici pentru superiori, nici pentru colegi, nici pentru prieteni și nici măcar pentru familie.
Soției i-a fost frică să nu pună ochii pe alta așa că i-a plasat încă de la început în „cabinetul demnitarului” pe sora sa, care de fapt era șefa de cabinet a lui. Era mai liniștită, știind tot timpul ce se întâmplă acolo. Avea o temere încă de la început și nu numai în ceea ce privește femeile.
Nu era genul de femeie ahtiată după îmbogățire, în comparație cu alte soții de demnitari, lucru rar la o femeie, dar poziția de soție de ministru nu-i displăcea deloc. Era adepta dictonului „sărac dar curat” deși nu-l agreea deloc pe Ion Iliescu ca om politic, motiv pentru care aproape în fiecare seară își tot pisălogea soțul cu sfaturi, ce să facă, ce să nu facă, ce a mai citit prin ziare.
Mitu asculta răbdător, căuta să-i dea de înțeles că ține cont de sfaturi, nu prea îi povestea ce face el în problemele de serviciu. Nici nu era nevoie pentru că soția știa tot de la soră sa. El era preocupat să-și construiască baza pentru o activitate solidă și de durată. Recepționa orice încercare de a fi influențat de mediul în care abia intrase, dar reușea să-și păstreze echilibrul. Nici o astfel de inițiativă venită din jur nu întrecea însă în obrăznicie comportarea fostului coleg de facultate.
Nu își imaginase totuși ce val de noi probleme avea, în comparație cu vechea poziție de director de fabrică. Prea mult suport legal nu avea în atribuțiile pe care i le oferea funcția de secretar de stat. Toată lumea cerea câte ceva. Directorii de fabrici tânjau după fostul regim de monopol, importatorii doreau mereu scutiri de taxe și denigrau producătorii interni, exportatorii vroiau tot timpul devalorizarea monedei, sindicatele presau să-și impună oamenii lor în funcțiile de conducere, toate cu o agresivitate greu de suportat. Fără să vrea ajunsese să nu mai suporte nici un fel de întâlniri cu colegi, foști colegi, cunoștințe mai noi sau mai vechi pentru a nu fi pus în fața unor noi solicitări nejustificate pe care să fie nevoit să le refuze. „Poruncile lui Radu” aproape că le uitase, dar ceva curios se întâmpla. Vedea cum în jurul său lucrurile decurgeau aproape așa cum îi ceruse Radu fără nici un fel de aport din partea sa. Nu a putut însă rezista tentației de a onora invitația la aniversarea unui institut de cercetări cu care colaborase foarte bine când era în fabrică. Era convins că și acolo vor fi mulți care-i vor cere fel de fel de favoruri, dar pe de altă parte cei din cercetare, pe care-i cunoștea bine și îi aprecia totodată, erau singurii care nu-i ceruseră nimic, cu toate că domeniul cădea vertiginos și nu părea să deranjeze pe nimeni. După prezentările specifice la astfel de manisfestări, în mare parte cu mare încărcătură emoțională, au mers la masă unde au putut să stea un pic de vorbă mai în liniște, într-un cerc restrâns.
Tirul de întrebări s-a îndreptat evident spre Mitu cu scopul mai mult de a înțelege ceva decât a cere ceva.
-Cum este domnule minstru în aerul rarefiat al puterii?
-Păi, cum să fie! Altfel decât mi-am imaginat. Înainte mie îmi era și frică să intru în clădirea ministerului, iar astăzi toată lumea vine la mine în birou să mă tragă la răspundere. Multe din problemele ridicate nu sunt de competența mea.
-Măi Mitule, nu aș vrea să te superi că-ți voi spune pe șleau câteva lucruri, dar ești singurul din zona puterii pe care-l cunosc și te-am considerat mereu om cu scaun la cap. Cum dracu’ sunt aleși miniștri în ziua de azi? Al nostru e tare ciudat. Dacă vrei să schimbi o vorbă cu el aștepți cu lunile iar secretara ne tot spune mereu că nu primește pe nimeni când „este în transă”. Stă și se uită în tavan ore întregi. Păi dacă are „transe” să stea acasă cât dorește nu să chinuie oamenii. Ce dracu sunt și eu director general de institut nu sunt cerșetor. Celălalt dinainte nu avea somn și ne chema la ședințe pe la trei noaptea de cele mai multe ori degeaba. Ne povestea părerile lui despre lume când noi nu plătiserăm salariile de trei luni.
Mitu, deși nici nu-i cunoștea pe cei incriminați s-a simțit dator să apere cumva tabăra din care făcea parte. Poate alții îl vorbeau și pe el la fel.
-Domnule e foarte greu într-o poziție la acest nivel. Ziua nu ai timp decât de acțiuni stabilite de alții mai mari, iar cele stabilite de tine le pui și tu cand poți. Cine poate să se adapteze bine, cine nu, nu.
-Dar voi nu vorbiți și voi între voi? La prima vedere din partea puterii coerente par a fi doar matrapazlâcurile. Lucrurile pozitive nu apar decât întâmplător.
-Hai domn’e să nu exagerăm. Să nu vorbim la general ca țațele din scara blocului. Ai exemple?
-Câte vrei! Ce logică are să cumperi fabrică de seringi cu zeci de milioane de dolari și cu tehnologie învechită când există ofertă mai modernă ca ajutor nerambursabil din Elveția? Eu știam că monștri industriali s-au creat pe vremea lui Ceaușescu. Acum ne-am apucat să facem noi alții?
-Ce logică are să aprobi scutire de taxe vamale la o cantitate uriașă de cabluri telefonice când tocmai s-a pus în funcțiune linia de fabricație de la fabrica din țară, tehnologie modernă care trebuie amortizată?
-Ce logică are să pui condiție de eligibilitate la licitație existența catalogului color? Te-ar bufni râsul dar n-ar ramâne pe drumuri niște oameni din cauza acestor tâmpenii!
-Nici nu mă miră că pe noi ăștia din cercetare nu ne mai bagă nimeni în seamă. Le stricăm ploile altora. Nu-ți trebuie cercetare pentru a da tunuri. Tractoriștii lui Ceaușescu când ajungeau miniștri aveau bunul simț să întrebe. Spilcuiții de azi când ajung miniștri nu urmăresc decât să se căpătuiască și pentru asta nu e bine să-i întrebe pe alții cum să facă!
Era clar că relativa liniște pe care Mitu o bănuia că există printre prietenii lui din cercetare era doar aparentă. Totodată regăsea în cele spuse cu furie de interlocutorul său multe din „învățămintele” lui Radu care se păreau că funcționează din plin pe „piața liberă” românească. Era mulțumit că nu făcuse nimic rău de când se afla în această poziție, însă își reproșa în sinea sa că face parte dintr-un sistem care cu sau fără aportul său mergea într-o direcție greșită.
Un alt participant la această întâlnire, care se dorea a fi plăcută nu plină de reproșuri, încercă să schimbe cursul discuției.
-Hai mă să nu dramatizăm. Astăzi este o sărbătoare pentru noi cei de aici și nu vrem să o stricăm. Doar nu-l’om face răspunzător pe el, unul dintre cei puținii corecți, de toate prostiile pe care le fac toți netrebnicii scoși la suprafață de valurile revoluției. Or să plătească ei când le-o fi lumea mai dragă.
-Ia zi Mitule ce-ți face familia? Cum te împaci cu nevasta acum când îți defilează prin față numai gagici trăsnet? Pișicherule. Nu mai este tovarășul Gogârlă să păzească onoarea familiei și societății?
Ieșirea colegului a avut darul să-l scoată din starea anterioară. Au trecut pe bârfe ușoare și în final s-au distrat bine ca pe vremea când erau tineri. Mai bine rămâneau așa.

I-a rămas totuși lui Mitu în memorie discuția. Prientenii săi din cercetare erau oameni serioși, oameni care se pricepeau să lege lucrurile între ele. Nu făceau prea multă gălăgie publică dar gândeau. Apăruse pe străzi lozinca „Noi muncim nu gândim” dar totuși toți oamenii cu rațiune nu puteau să nu spere că revoluția nu a însemnat doar înlocuirea de la putere a unor încuiați dogmatici cu niște profitori agresivi.
Și-a propus două căi de atac. Una să aibă o discuție neoficială cu primul ministru când o reuși să-l prindă mai dispus spre dialog și o a doua să-l întrebe pe profesorul străin care le tot ține lor cursuri de management politic și comportament în situațiile de criză.
Nu dorea să facă un caz oficial din frământările sale dar totuși vroia să înțeleagă ce se întâmplă. Poate era el depășit de evenimente. Viața însă își urma cursul ei. Constata pe zi ce trece că produsele românești nu mai încăpeau pe nicăieri. Fabrică după fabrică intra în faliment deși legea falimentului nu exista. Nu putea să nu se considere părtaș la ceea ce se întâmpla, cel puțin în domeniul pe care îl coordona. Reușește la un moment dat să-l prindă pe primul ministru dispus spre o discuție.
-D-le prim ministru, mă scuzați că îndrăznesc, dar în domeniul meu simt că lucrurile alunecă în sensul rău fără ca să pot interveni într-un fel. Parcă trăiesc un coșmar. Industria de înaltă tehnologie nu este simplu de făcut. Se bazează pe cercetare științifică și colaborări internaționale. Colaborările internaționale merg toate în direcția cumpărării fabricilor și închiderea lor. În cazul fericit când reușim câte o societate mixtă și aceasta mută tot profitul în străinătate. Nu rămâne decât să mergem pe cercetarea proprie, dar și aceasta a ajuns într-o stare deplorabilă în principal din motive de subfinanțare!...
Nu a putut să-și termine raționamentul că primul ministru i-o reteză brusc.
-Lasă, lasă, nu mă lua cu argumente melodramatice. Nu le-a ajuns ălora cât au supt de la Coana Leana. Vor iar să găsească o vacă de muls. Și plecă lăsându-l pe Mitu fără replică.
Cu profesorul a avut mai mult noroc. Măcar a putut să aibă o discuție lungă cu posibilitatea de a argumenta. Au mers împreună într-o mașină de la București la Bistrița și au putut învârti problema pe toate părțile. În final succes n-a prea avut, dar cel puțin și-a mai clarificat niște idei în ceea ce privește ceea ce vor alții de la noi.
-D-le profesor, cum vedeți dumneavoastră finalitatea a ceea ce se întâmplă acum în România? începu Mitu aparent pentru a umple timpul cu ceva la începutul unei călătorii care urma să dureze aproape o jumătate de zi. Mie îmi scapă ceva. Ce producem nu cumpără nimeni, ce cumpărăm nu se produce în țară, ce gândim nu interesează pe nimeni, cine gândește bine pleacă din țară, muncă fizică nu mai vrea nimeni să facă, câmpurile sunt în paragină, pădurile se fură!!!
-D-le ministru, care este activitatea dumneavoastră de bază, din ce domeniu proveniți?
-Sunt inginer. Inginer electrotehnist. Și mă doare sufletul ce se întâmplă chiar în domeniul meu.
-Nu de asta v-am întrebat. Pe fiecare îl doare sufletul de domeniul lui. Eu v-am întrebat pentru că am explicații pregătite pentru interlocutori din toate domeniile de activitate. Sunt adaptate la ceea ce știe fiecare pentru a putea înțelege mai ușor.
În domeniul dumneavoastră este o lege, se cheamă „Legea lui Ohm”, care spune că printr-un circuit electric curentul este direct proporțional cu tensiunea și invers proporțional cu rezistența circuitului.
-Corect? Întrebă profesorul încântat de perplexitatea lui Mitu.
-Da. E o lege de bază, răspunse Mitu vizibil surprins de calea de discuție deschisă de interlocutorul său, sociolog de profesie.
-Dacă considerăm prin similitudine curentul ca fiind circulația banilor atunci putem face câteva considerații comparative între cele două sisteme, socialismul și capitalismul, continuă profesorul.
-În timpul socialismului rezistența sistemului era foarte mică datorită în special egalitarismului populist, iar tensiunea socială tradusă prin posibilitatea legală de îmbogățire era de asememea redusă datorită proprietății private reduse la casă, mașină și bunurile de folosință curentă. Funcționalitatea și eficiența economică este dată de circulația banilor. În sistemul socialist, circulația banilor era justificată doar de rezistența mică a sistemului, pentru că nu exista o tensiune socială care să mărească viteza de circulație a banilor. Existau limitări cantitative referitoare la proprietate și consum, impuse prin lege. Omul, după ce își cumpăra o casă și o mașină autohtonă, nu mai era motivat să fie eficient, turismul extern, consumul de produse din import, erau practic interzise. Individul nu avea o motivație economică a eficienței personale care conducea în final la o ineficiență a sistemului în ansamblu. În capitalism atât rezsitența socială a sistemului cât și tensiunea socială a acestuia cresc. Rezistența socială, lupta de clasă cum i se mai spunea pe vremuri, crește datorită diferențierilor semnificative în volumul veniturilor. Tensiunea socială, dorința dar și posibilitatea reală, legală, de îmbogățire a oamenilor a crescut, a devenit practic fără limită datorită diversificării posibilităților de consum. Omul vrea și poate să fie bogat, consumă, banii circulă unde vrea și sistemul economic devine mai eficient, însă doar pentru cine poate. Foarte puțini oameni muncesc pentru că le place munca. Majoritatea muncesc pentru că le plac banii. Socialismul s-a bazat pe cei puțini cărora le plăcea munca, capitalismul se bazează pe cei mulți cărora le plac banii și muncesc din greu doar pentru salarii mari.
Libertățile economice, un deziderat al integrării europene, libera circulație a oamenilor, a mărfurilor, a capitalurilor pot să-i descumpănească pe unii obișnuiți să aibă totdeauna cineva grijă de ei. Grija veche a statului pentru unii era un deranj dar pentru alții era o îndrumare. Cei din urmă s-ar putea să nu se descurce în economia de piață. Nu vor avea inițiativă.
-Bine, bine, întrebă Mitu și când toate lucrurile rele care se întâmplă azi în Romnânia vor începe să se și îndrepte?
-Când tensiunea va crește atât de mult încât de o parte vor fi unii cu banii iar de partea celaltă alții cu forța de muncă disponibilă spre vânzare. Din acest punct de vedere, deși este cinic, orice metodă care polarizează banii grăbește evoluția spre o economie de piață funcțională. Chiar și experiențele de tipul jocurilor piramidale care s-au dovedit a fi mari înșelătorii. La americani toate acestea intră sub filozofia „să nu întrebi pe nimeni cum a făcut primul milion de dolari”.
-Când vor fi oamenii foarte doritori să muncească cinstit și să câștige mult?
-Când nu vor mai avea alte căi de obținut bani fără muncă, adică din furturi, pe de o parte sau din vânzarea proprietăților pe care nu le pot administra eficient, pe de altă parte.
Mergeau pe șosea, pe ambele părți câmp cât vezi cu ochii. Profesorul tăcea. La un moment dat i-a mai venit o idee.
-Câmpurile acestea, sunt foarte bune pentru agricultură, dar ele reprezină o piedică în instaurarea unui capitalism eficient. Un câmp plin de produse corelat cu un sistem polițienesc și juridic slab reprezintă totdeauna o cale ocolitoare pentru cei ce nu vor să intre într-un sistem disciplinat de producție. A lucra la patron, a respecta un program strict, a nu risipi materialele nu este ceva foarte atractiv pentru mulți români, dar și pentru cetățeni din alte țări. Nu v-ați întrebat niciodată de ce localitățile de la munte sunt mai prospere decât cele de la câmpie?
Mitu privea pe fereastră, lega în minte poziția primului ministru și filozofia expusă de profesor pe înțelesul lui de inginer. Nu reușea să mai găsească prea multe argumente pentru a continua activitatea sa la minister. Oricum guvernul nu mai avea prea mult de funcționat pentru că se apropiau alegerile.

Alegerile au venit, au trecut, Mitu cu partidul lui au trecut în opoziție. De două ori motiv de odihnă și relaxare. Și parlamentar și în opoziție. Față de situația anterioară era o relaxare. Mai stresat era că erau atât de mulți colegi. Se întreba dacă într-un mandat de patru ani va reuși să-i cunoască pe toți. Când era la școală râdeau de cei mai înapoiați la minte care nu-și cunoșteau colegii de clasă. El la minte era destul de vioi, dar clasa era prea mare. Nu-i plăcea genul de activitate și chiar se gândea că nu v-a reuși să se adapteze. El era om de acțiune iar activitatea de chițibușărit fel de fel de propuneri de legi care veneau cu sutele de peste tot îl oboseau și-l plictiseau. Cu timpul a început să observe alte aspecte. Parlamentarii puterii luptau cu aplomb să schimbe toate legile pe care le făcuseră cei dinaintea lor. Cei ai opoziției căutau să-i împiedice dar nu prea reușeau. Altă categorie și de la putere și din opoziție se ascundeau în parlament. Erau acolo doar pentru ca imunitatea parlamentară să le acopere fel de fel de matrapazlâcuri făcute ca oameni de afaceri sau ca demnitari în guvernările trecute.
Vorba lui Mircea Dinescu după ce vizitase India, „vacile erau acolo atât de multe și de libere ca delicvenții în Parlamentul României”.
Ușor ușor a intrat în activitate profitând de cunoștințele tehnice pe care le avea, făcându-se util în diferite situații create în ședințele comisiei din care făcea parte. Doar ședințele comisiei i se păreau accesibile în a spune ceva. Ședințele în plen erau pentru „primadonele politice”, unii care în comisie constatai că nu știau nimic, nu înțelegeau efectiv mersul lucrurilor, dar în plen era altceva, erau în fața camerelor de luat vederi, în fața ziariștilor și acolo trebuia să faci orice să ieși în evidență, chiar și să te faci de râs. Și mulți chiar asta făceau. Pe urmă se lăudau peste tot ce tari au fost.
Mitu și-a făcut în mintea sa o socoteală că în babilonia din parlament să se bazeze pe trei lucruri: pe cunoștințele sale tehnice solide, pe ceva experiență în relații internaționale și pe bunul său simț. În rest nu era genul să se bage în lucruri necunoscute. Prima lovitură de imagine în fața colegilor săi a fost când s-a discutat în comisie ordonața privind standardizarea. Era un caz curent când se discutau unele probleme ce priveau alinierea practicilor noastre la cele europene. Pe vremea socialismului când totul era al statului, statul putea trăgea din orice poziție. Orice instituție de stat stabilea obligativități pe toate planurile și bietul cetățean era constrâns să le respecte indiferent că se chemau legi, decrete, hotărâri de guvern, ordine, decizii sau standarde. Standardele erau obligatorii. Puteai face pușcărie dacă nu respectai un standard.
Ordonanța Guvernului prevedea o clauză că standardele devin voluntare, ele fiind documente tehnice, în conformitate cu legislația la nivel european. Primadonele comisiei, mulți dintre ei foști miniștri, foști prefecți, foști mari sindicaliști, au făcut mare caz că eliminarea obligativității standardelor nu este posibilă, s-ar crea o mare debandadă în economie, etc. La ședința comisei au invitat și reprezentanții instituțiilor care activau în domeniu, specialiști, ocazie cu care Mitu și-a putut reîntâlni cunoștințele din institutele de cercetări, făcute pe vremea când lucra în fabrică.
-Domnilor, deschise solemn ședința președintele comisiei. Avem o ordine de zi încărcată. Vă rog să fiți scurți, conciși în luarea cuvântului pentru a putea intra în timpul programat. Domnilor invitați vă rog să nu interveniți în discuție neîntrebați. Dumneavoastră sunteți aici doar pentru a răspunde la întrebări, nu aveți dreptul la amendamente. Nu pe voi v-a ales poporul. Brusc se aude un sunet ce semăna cu un muget de vacă. Era unul din cele trei telefoane mobile ale președintelui. Acesta răspunde.
-Da dragă, am înțeles. O să-l trimit pe Mircea să aducă vinul și apa minerală. Nu pot să mă lungesc, sunt în ședință. Mircea era șoferul.
După ce și-a rezolvat rapid problema casnică revine:
-Cum vă spuneam să fim eficienți și să nu batem câmpii.
După ce a expediat rapid mai multe legi veni și rândul ordonanței cu standardizarea.
-Domnilor cred că de data asta guvernul a întrecut măsura. Cum să nu fie standardele obligatorii. Păi n-o să mai intre ștecherul în priză, n-o să mai intre trenul pe șine și noi n-o să le putem face nimic celor vinovați. Propun ca acest articol să fie eliminat. Care e părerea reprezentantului elaboratorilor?
Reprezentantul elaboratorilor era de la Ministerul Cercetării.
-Domnule Președinte, domnilor deputați, domnilor invitați. Ordonanța pe care o discutați este un moment important în democratizarea țării. Este vorba de separarea puterii politice de ... hai să-i spunem puterea tehnică. Nu au ce căuta obligativități în documentele tehnice. Standardele sunt documente tehnice.
-Nu mai susțineți aceste observații, interveni un deputat. Că v-ați făcut de râs cu ordonanța, este treaba voastră, dar aici noi reprezentăm electoratul și electoratul nu trebuie indus în eroare. Noi vrem binele electoratului și standardele trebuie să rămână obligatorii pentru ca să fie ordine în economie.
-Dar domnule standardele sunt făcute de niște ingineri, de cercetători. Dacă standardele sunt obligatorii prin ele însele înseamnă că niște specialiști pot face singuri legi, interveni Mitu în discuție văzând că nu se înțelege fondul problemei, ceea ce l-a supărat tare pe domnul președinte.
-Domnule deputat. Ce este prostia asta că fac specialiștii legi? Ei fac standarde, dar ele trebuie să fie obligatorii pentru ca să-i putem trage la răspundere pe cei ce nu le respectă. Dumneata nu mai sprijini niște idei revoluționare că revoluția s-a terminat.
Președintele asociației de standardizare a încercat să intervină în discuție, dar președintele comisiei l-a întrerupt brusc.
-Dumneata nu ai drept la amendament. Așteaptă să te întrebăm noi.
Mitu devenise chiar nervos că fondul problemei nu era înțeles de colegii săi în frunte cu Președintele. Așteptă ca acesta să răspundă la al treilea „muget de vacă” referitor la alte probleme venite dinspre soție sau soacră. S-a concentrat să se facă cât mai înțeles urmând metoda profesorului străin, adică să reducă problema la înțelesul auditorului.
-Domnule Președinte, începu el rar și apăsat. Într-o țară doar Parlamentul face legi. Dacă oricine poate emite documente obligatorii, atunci acestea au tot putere de lege și se încalcă separarea puterilor în stat. Cine îi împiedică pe acești domni, dacă standardele rămân obligatorii, să nu meargă acasă și să facă „standardul” circulației rutiere, „standardul” băncilor, „standardul” energiei, etc. Adică să facă legi, dar să le boteze standarde. Ele devin obligatorii pentru că așa zicem noi. Este ca și cum i-am împuternici noi să facă legi. Ca și cum am delega pe alții să fie un parlament paralel.
-Da domn’e! Are dreptate, interveni indignat deputatul care tocmai susținea invers cu câteva minute înainte pe un ton că în sfârșit a înțeles.
-Dacă ei vor face standarde obligatorii noi ce o să mai facem, concluzionă el dumirit.
Mitu tocmai se aștepta ca cineva să-i zică „pișicherule”. Nu s-a întâmplat, doar că a apărut iar „mugetul de vacă”.
În pauză Președintele îl întrebă totuși între patru ochi pe Mitu.
-Bine domnule și standardele din domeniile energiei nucleare și alte domenii periculoase, tot voluntare sunt?
-Toate standardele sunt voluntare prin ele însele. Însă puterea politică poate stabili prin documente politice, gen hotărâri de guvern, ordonanțe, legi, că standardele întregi sau părți din standarde se aplică cu obligativitate tot timpul sau anumite perioade de timp.
-Deci tot mai avem puterea de decizie?
-Da. Asta încerc de mult să vă spun, dar nu înțelegeți.
Întâmplarea a făcut să se ducă vorba în Parlament și Mitu a devenit des consultat în probleme mai greu de înțeles, mai ales cele cu un conținut tehnic deosebit referitoare la comerțul electronic, semnătura electronică, etc. Devenise om de bază. Începuse să-i placă activitatea parlamentară și simțea că face ceva util și apreciat. Legile cu caracter tehnic nici nu stârneau atâtea presiuni politice așa că de obicei erau votate ușor în plenul camerelor. Probabil și pentru că „primadonele politice” atât din Senat cât și din Camera Deputaților nu le prea înțelegeau. Decât să-și strice imaginea prin întrebări aiurea mai bine le votau.
Tocmai când se așezase pe o activitate plăcută și utilă au venit iar alegerile.

De data aceasta partidul său a câștigat. Mare veselie. Era una din plăcerile democrației. Poate cea mai mare. Poate doar cucerirea unei femei pe care o iubești să ofere o satisfacție mai mare decât cucerirea puterii politice. Dar cucerirea puterii politice era o plăcere colectivă. Dacă cucerirea unei femei iubite poate eșua într-o căsnicie nefericită, cucerirea puterii politice poate eșua într-un viol în grup. Este vorba de a viola în grup o țară.
Mitu fusese nominalizat ministru în noul guvern. Noii miniștri erau într-o acțiune de socializare. Nu se simțea prea bine. Avea un început de gripă, motiv pentru care nu a putut savura momentul, nici în familie, nici cu noii săi colegi din viitorul guvern. Pe unii îi cunoștea, lucraseră împreună la programul de guvernare cu care au câștigat alegerile. Pe alții, din alte domenii de activitate nu-i cunoștea decât din auzite, din presă. De aceea acțiunile de socializare la început de guvernare erau binevenite pentru a se cunoaște între ei. Se apropie de el noul ministru al sănătății.
-Vai domnule ministru, i se adresă acesta. Nu vă distrați deloc. Nu vă simțiți bine printre colegii dumneavoastră?
-Ba mă simt foarte bine printre colegi. Nu prea mă simt bine cu sănătatea. Am un început de gripă.
-Oh, nu se poate. Cum să-și înceapă un ministru activitatea bolnav. Vă rog să veniți la mine să vă dau un tratament. Beton vă fac în câteva zile.
Căută în geantă o agendă și continuă.
-Mâine la ora opt sunt liber. Vă aștept la mine la spital. Nu mâncați dimineața pentru a face niște analize.
Noul ministru al sănătății fusese director de spital și își păstra încă un birou acolo.
Mitu nu prea avea timp de pierdut. Avea o mulțime de treburi legate de noua sa funcție. Trebuia să facă organigrama ministerului și o serie de alte documente legate de începutul noului guvern.
Nu era nici genul de om care la orice strănut să dea buzna prin spitale, să-și facă toate analizele și apoi să ia fel de fel de medicamente, mai mult sau mai puțin utile. Nu scăpa însă de insistențele colegului său și în final acceptă. A doua zi dimineață era invitatul noului ministru al sănătății.
-Mă bucur că ați venit. Să mă fac și eu util noilor mei colegi. O să vină băieții de la laborator să vă ia niște analize. Doar nu o să se deplaseze un ministru la laborator! O cafea sau un ceai, dacă doriți, după analize.
Nu a durat mult toată procedura. Nu așa se întâmpla cu bolnavii obișnuiți care umpleau la refuz coridoarele și laboratoarele spitalului administrat până atunci de proaspătul și distinsul nou minstru.
Mitu a așteptat pentru că urma să primească pe loc rezultatele și să-i prescrie un tratament. Aparent impacientat de întârzierea rezultatelor analizelor, ministrul a ieșit să vadă ce se întâmplă. După câteva minute revine în biroul său, unde Mitu trăgea de timp citind un ziar și cu cea mai naturală voce din lume, fără urmă de emoții, cu niște hârtii în mână spuse:
-Dragă colega am o veste proastă. Ești grav, foarte grav bolnav. Nu mai ai de trăit decât câteva săptămâni!
-Cred că e o glumă proastă, răspunse Mitu schimbat la față. Nu am fost bolnav în viața mea în afara câtorva răceli. Nu poate fi adevărat. Sigur au încurcat oamenii dumneavoastră hârtiile. Mai verificați o dată.
Ministrul plecă și după un timp se întoarce și foarte sigur pe el continuă:
-Nu, nu este nici o încurcătură. Sunt analizele și rezultatele dumneavoastră. Nu are rost să mai pierdem timp cu speranțe inutile. Singurul lucru ce-l putem face este ca foarte urgent să mergeți în SUA la tratament. Este singurul loc unde se tratează această boală, cu șanse de reușită însă destul de mici.
Brusc mintea lui Mitu nu mai era la el. Se gândea la copii, la soție, la mama sa. Cum să-i anunțe. Pot face un șoc și să se mai întâmple alte nenorociri. În acest timp colegul său de la sănătate tot vorbea.
-Nu, nu trebuie întârziat. Guvernul va lua toate măsurile să plecați cât mai repede. E voba de un membru al Guvernului. Trebuie făcut orice ca să fiți salvat.
Cu mintea tulburată și lacrimi în ochi, Mitu părăsi spitalul și a mers acasă de unde a sunat-o pe soția sa, care a venit imediat acasă. Nu-i venea să creadă că este adevărat. Spera să fie o încurcătură birocratică a hârtiilor, care să fi încurcat eprubetele. Nu a vrut însă să-l deprime și mai mult pe Mitu adăugând si problemele sale.
Au stabilit să nu mai spună și la alții până nu merge în SUA și vor avea o confirmare a diagnosticului. Nu avea rost să provoace atâta suferință. Poate se va rezolva cu bine. După câteva zile a plecat. Chiar în ziua plecării problema a apărut în presă de unde a aflat mama sa care a făcut infarct și a murit. De data aceasta soția era preocupată să nu afle Mitu de această altă nenorocire. Însă totuși nu putea să nu-i spună.
În SUA a fost rapid internat, i s-au făcut o serie de analize și în câteva zile l-au anunțat că nu are absolut nimic. S-a întors imediat în țară.
Între timp în țară fusese numit alt ministru în locul său, el urmând să rămână în continuare deputat, conform rezultatelor alegerilor. Nu mai era un om întreg. Deja în mintea sa au început să se lege lucrurile și să bănuie că totul a fost aranjat pentru a-l schimba. Când a aflat și de mama sa a făcut o depresie. Nu mai vroia nimic de la viață, doar liniște pentru el și familie. Nu-l mai interesa nimic de politică, de guvern, de parlament, de partid, de colegi. Nu putea să conceapă că cineva este în stare de așa ceva. Vedea în oricine un posibil dușman implicat în acest scenariu.
După câteva săptămâni de la reluarea activității s-a întâlnit întâmplător pe culoarele parlamentului cu Radu. Nu-l mai văzuse de mult timp și chiar se mira că n-a mai încercat să se bage în viața sa.
-Măi Mitule ce mă bucur că te întâlnesc. Mai ales ce mă bucur că ești bine, sănătos. Până la urmă cel mai important este că ești sănătos. Îmi pare rău pentru mama ta. Condolenațe sincere.
Mitu nu era încă în stare de concentrare deplină. Privea prin interlocutorul său și-i răspundea mai mult din politețe.
Dintr-o dată ceva i-a fulgerat creierul. De unde știa Radu că este sănătos? De unde știa de mama sa? Nu avusese nici o discuție cu el de mult, iar presa nu mai scrisese nimic de la plecarea sa în SUA despre el sau mama sa.
Toată energia din lume parcă s-a adunat în el. Rapid și amenințător l-a privit direct în ochi pe Radu.
-Criminalule! Mi-ai omorât mama, iar pe mine m-ai făcut neom. Ai fost implicat în toată această mârșăvie!? Trebuia să-mi închipui că nu poți fi străin. De unde știi toate astea?
Radu a fost luat prin surprindere la început, dar și-a revenit repede și a contraatacat.
-Dar ce vroiai să te felicit? Nimic nu ai făcut din ce am vorbit când te-am făcut secretar de stat. Mă mir că s-au găsit unii care să mai te și avanseze. Stai și odihnește-te aici în parlament că de executiv nu ești bun, au fost ultimele cuvinte pe care le-a spus Radu din mers pentru că deja Mitu urma să-l lovească cu geanta în cap. Nu putea concepe că până aici pot împinge interesele niște oameni.

După aceea potopul. Unii au luat pădurile, alții fabricile și le-au vândut ca fier vechi, alții au terminat spitalele și școlile, alții au terminat institutele de cercetări în baza principiului că în România nimic nu este bun de păstrat ci doar de consumat, de noi sau de alții. Fosta fabrică a lui Mitu a dat faliment. Institutul lui Alexandru se lupta mai mult cu acționarul majoritar, statul, decât cu piața liberă. Statul, prin reprezentanții săi, trăgea mai mult spre valorificarea dirijată pe piața imobiliară a unităților de cercetare decât să se sprijine pe ele în croirea unui viitor mai bun, economia bazată pe cunoaștere. Costin a murit. Institutul lui s-a privatizat și se descurcă bine. Prin ministerele economice salariații răspundeau la banala întrebare „ce mai faci?” cu „apărăm cu greu economia națională de conducătorii săi”.
Ce țară frumoasă! Păcat că este locuită, zic unii care nu ne vor neapărat binele. Cine trebuie să vegheze în ultimă instanță la echilibrul țării? Președintele. Ce au făcut președinții până acum? Primul a știut, a putut, dar nu a vrut, al doilea a știut, a vrut, dar n-a putut, al treilea poate, vrea, dă Doamne să știe ce face!


7 Aprilie 2006